Mecanisme celulare și moleculare ale

bolilor autoimune
Dermatita hiperpetiformă

Student master BMC anul II

Elena-Alexandra Cabat
 Cuprins

Introducere

Clasificarea bolilor autoimune

Mecanismele de producere a bolilor autoimune

Dermatita hiperpetiforma

Bibliografie
 Introducere

Autoimunitatea este o manifestare imunopatologică prin care sistemul imun

reacționează inadecvat, printr-o reacție specifică îndreptată către substanțele
din propria economie a organismului (antigene self), fie datorită virajlui
acestora spre non-self, fie prin alte mecanisme.
 Clasificarea bolilor autoimune

a) Din punct de vedere al localizării și intensității procesului, se disting:

-boli autoimune cu specificitate de organ: Tiroida Hashimoto
-boli autoimune cu predominanța procesului imunopatologic: hepatita cronică activă, scleroză
multiplă, miocardită antiimună etc.
-boli autoimune difuze (fără specificitate de organ): lupusul eritematos diseminat (LED),
myasthenia gravis
b) După răspunsul autoimun:
-răspuns autoimun umoral: poliartrita cronică eolutivă, lupusul eritematos diseminat, myasthenia
gravis, spondilita ankylopoietică etc;
- răspuns autoimun celula: encefalopatiile autoimune (panencefalita sclerozantă subacută
demielinizantă), scleroza multiplă etc;
- răspunsul autoimun mixt (umoral-celular): tiroida Hashimoto, dermatomiozita, diabetul juvenil.
 Mecanismele de producere a bolilor
autoimune

1.Hiperactivitatea limfocitelor Th2, în corelație cu limfocitele B:

Modalitățile de activare pot fi prin neeliminarea celulelor Th2 self reactive prin epitropi modificați:

În condiții fiziologice, limfocitele B pot lega, la nivelul unor receptori particulari, diferiți epitropi
self,cuplați la rândul lor cu antigene de compatibilitate. Acest impact are drept rezultat eliminarea
limfocitelor Th2 self reactive, astfel încât limfocitele B nu primesc semnal helper de activare.

În unele boli de autoagresiune, limfocitele B se leaga de asemenea de epitropii self pentru care
prezintă receptori; în schimb limfocitele Th2 self reactive se atașează de alți epitropi , anume cei
care, deși cuplați de antigenele de histocompatibilitate de clasa a II-a , au fost modificați ca și
specificitate de către diverși agenți virali sau chimici. Acest impact soldându-se cu neeliminarea
subsetului de Th2 self reactive. La rândul său, limfocitele Th2 self reactive va produce activarea,
prin semnalul helper, a limfocitelor B pentru recunoașterea epitropilor self și diferențierea finală în
vederea sintezei de autoanticorpi.
2.Intervenția limfocitelor B1

Limfocitele B1 reprezintă un subset care, pe lângă markerii de suprafață caracteristici setului

limfocitar B (CD19, CD20), poartă markerul CD5. Acest subset limfocitar este responsabil de
poducția finală a unor autoanticorpi, ca: factorul reumatoid (autoanticorp din clasa IgM,
orientat pe moleculele IgG proprii); autoanticorpi anti-acid dizoxiribonucleic; autoanticorpi
antieritrocitari (cu atacare specifică a glicoproteinelor de membrană);
3. Dezechilibrul funcțional celular cu alterarea cascadei citokinice:
a)Relațiile macrofag-limfocit T

Creșterea titrului de monokine activatoare , de tipul interleukinei-1 sau factorul necrozant al

tumorii beta, poate interveni în menținerea unui hipertonus al verigilor imunopatologice ale
autoimunității.(poliartrita)

b)Disfuncții ale interleukinei-2

Scăderea titrului de inhibitori serici ai IL-2 duce la exces de IL-2 în umori ceea ce amplifică
anormal semnalul pentru receptorul corespunzător aflat pe diferite celule T, produce
hipertonus la nivelul diferitelor verigi implicate în răspunsul imun pe linie umorală sau
celulară. Creșterea sensibilității receptorului pentru IL-2 a fost demonstrată în anumite
maladii de autoagresiune umane.
c) Hiperreactivitatea celulelor natural ucigașe
În unele boli de autoagresiune s-a semnalat pe de o parte creșterea nivelului numeric
de celule NK, iar pe de altă parte intensificarea activității citotoxice NK-dependente,
în diverse zone de dezvoltare a proceselor autoimune.

4.Rolul antigenelor self sechestrate

In ariile tisulare mai izolate de circulație sanguină (cristalinul, alte formațiuni

oculare, țesutul nervos), în timpul vieții intrauterine, clonele de celule B precursoare,
corezpunzătoare antigenelor self respective, nu pot veni în contact cu antigenele self
corespondente, deci scapă de sub incidența legii selecției clonale. Aceste clone se vor
matura, asfel că la adult, în urma unor traumatisme sau a altor cauze, care să le
favorizeze impactul cu zonele antigene respective sau cu antigenele eliberate în
umori, ele se vor diferenția, în vederea producerii unui răspuns autoimun umoral
și/sau celular.
5.Relația dintre limfocitele B self reactive și anticorpii anti-idiotip
sintetizați prin stimulare microbiană

Unele microorganisme, în special cele bacteriene, posedă epitropi antigenici

identici unor idiotipuri umane, care pot fi detectați de unii receptori de pe
supafața limfocitelor B normoreactive. Acestea se pot diferenția specific pentru
sinteza anti-idiotipului corespondent (care, de fapt prezintă și orientare anti-
bacteriană). Anti-idiotipul e va atașa apoi specific de idiotipul prezent, de
această dată pe limfocitul B self-reactiv. Ulterior acestui impact, limfocitul B
self reactiv se va diferenția către producerea de anticorpi.
Dermatita hiperpetiformă

Este o afecțiune a aparatului digestiv, mai exact a intestinului subtire. Nu este o boală
contagioasă, dar ereditară și se asociază cu intoleranța alimentară la gluten.
Reprezintă o afectiune cutanata veziculo-buloasa autoimuna caracterizată de depozite
granulare de IgA la nivelul papilelor dermice. Autoantigenele de la pacientii afectati sunt
transglutaminaza epidermica si transglutaminaza tisulara.

Fig.2.Aspectul clinic al pielii din dermatita

hiperpetiformă
Gliadina este o componentã a glutenului, proteinã majorã prezentã în cereale. În serul
pacienților cu DH au fost identificați anticorpi împotriva gliadinei, reticulinei,
endomisiumului, transglutaminazei tisulare și epidermice .

Gliadina reprezintã un substrat pentru transglutaminaza tisularã. În urma legãrii acesteia de

gliadinã este posibilã apariția de noi epitopi care vor fi prezentați prin conjugare cu unele
antigenele de suprafațã, limfocitelor T și apoi limfocitelor B responsabile de producția de
anticorpi antitransglutaminaza tisularã. Acești neo-epitopi pot deasemenea stimula celulele T
sã producã citokine, cum ar fi interferon , ce vor altera peretele intestinului subțire cu apariția
enteropatiei. Inițial, anticorpii de tip IgA anti-transglutaminaza tisularã se sintetizeazã la nivel
intestinal, ulterior ajung în circulație și s-ar putea depune în piele datoritã unei reactivitãți
încrucișate cu transglutaminaza epidermică
Manifestãri clinice
DH apare mai frecvent la adulții tineri, dar poate debuta la orice vârstã. Se caracterizeazã
prin vezicule sub tensiune, pruriginoase, unele grupate cu aspect herpetiform, având tendința
sã aparã simetric, pe suprafețele extensorii .
Regiunile mai frecvent interesate sunt genunchi, coate, fese, umeri și scalp, dar pot apare
leziuni și pe trunchi, fațã, iar mai rar pe palme. În evoluție, prin spargerea veziculelor apar
eroziuni și cruste.

Fig 3. Dispoziția veziculelor în dermatita

hiperpetiformă
 Tratament

Dermatita herpetiforma este tratata doar prin adoptarea unei diete fara
gluten. De asemenea, se poate tine si un tratament medicamentos pentru a
diminua simptomele in cadrul perioadelor de eruptie. Dupa un o dietă
lipsită de gluten poate dura si pana la 2-3 ani pana la disparitia completa a
veziculelor de pe piele.

Fig4. Aspectul histopatologic al dermatitei hiperpetiformă

 BIBLIOGRAFIE

Stoicescu,M. Esențial de imunologie și imunopatologie, Editura Nautica, 2010,

București
Mihăescu G.,Chifriuc C, Imunologie și imunopatologie ,Editura Medicală, 2015,
București
Baican A., Maier M.,Dermatita hiperpetiformă-mecanisme patogene, diagnostic și
tratament, Cluj Napoca
Stefan M.,Curs de imunobiologie,2016, Iași
https://www.reginamaria.ro/articole-medicale/dermatita-cauze-si-simptome