Peneş Curcanul de Vasile Alecsandri

„Cu zile mergeţi, dragii mei,

Plecat-am nouă din Vaslui,
Şi să veniţi cu zile!”
Şi cu sergentul, zece,
Ziceau atunci bătrâni, femei,
Şi nu-i era, zău, nimănui
Şi preoţi, şi copile;
În piept inima rece.

Dar cel sergent fără de mustăţi

Voioşi ca şoimul cel uşor
Răcnea
Ce zboară de pe munte,
„Să n-aveţi teamă,
Aveam chiar pene la picior,
Românul are şapte vieţi
Ş-aveam şi pene-n frunte.
În pieptu-i de aramă!”

Toţi dorobanţi, toţi căciulari,

Ah! cui ar fi trecut prin gând
Români de viţă veche,
Ş-ar fi crezut vreodată
Purtând opinci, suman, iţari
Că mulţi lipsi-vor în curând
Şi cuşma pe-o ureche.
Din mândra noastră ceată!

Ne dăduse nume de Curcani

Priviţi! Din nouă câţi eram,
Un hâtru bun de glume,
Şi cu sergentul, zece,
Noi am schimbat lângă Balcani
Rămas-am singur eu… şi am
Porecla în renume!
În piept inima rece!

Din câmp, de-acasă, de la plug,

Crud e când intră prin stejari
Plecat-am astă-vară
Năprasnica secure,
Ca să scăpăm de turci, de jug
De-abate toţi copacii mari
Sărmana, scumpa ţară.
Din falnica pădure!

Aşa ne spuse-n graiul său

Dar vai de-a lumii neagră stea
Sergentul Mătrăgună,
Când moartea nemiloasă
Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ca-n codru viu pătrunde-n ea
Ne-am dus cu voie bună.
Şi când securea-i coasă!

Oricine-n cale ne-ntâlnea

Copii! aduceţi un ulcior
Cântând în gura mare,
De apă de sub stâncă,
Stătea pe loc, s-adimenea
Să sting pojarul meu de dor
Cuprins de admirare;
Şi jalea mea adâncă.

Apoi în treacăt ne-ntreba

Ah! ochii-mi sunt plini de scântei
De mergem la vreo nuntă?
Şi mult cumplit mă doare
Noi răspundeam în hohot: „Ba,
Când mă gândesc la fraţii mei,
Zburăm la luptă cruntă!”
Cu toţi pieriţi în floare.

Cobuz ciobanu-n Calafat
Cânta voios din fluier,
Iar noi jucam hora din sat,
Râzând de-a boambei şuier.
Deodat-o schijă de obuz
Trăsnind… mânca-o ar focul!
Retează capul lui Cobuz
Ş-astfel ne curmă jocul.
Trei zile-n urmă am răzbit
Prin Dunărea umflată,
Şi nu departe-am tăbărât
De Plevna blestemată.
În faţa noastră se înălţa
A Griviţei redută,
Balaur crunt ce-ameninţa
Cu gheara-i nevăzută.
Dar şi noi încă o pândeam
Cum se pândeşte-o fiară
Şi tot chiteam şi ne gândeam
Cum să ne cadă-n gheară?
Din zori în zori şi turci şi noi
Zvârleam în aer plumbii
Cum zvârli grăunţi de popuşoi
Ca să hrăneşti porumbii.
Şi tunuri sute bubuiau…
Se clătina pământul!
Şi mii de bombe vâjâiau
Trecând în zbor ca vântul.
Şedea ascuns turcu-n ocol
Ca ursu-n vizuini.
Pe când trăgeam noi tot în gol,
El tot în carne vie…
Ţinteş era dibaci tunar,
Căci toate-a lui ghiulele
Loveau turcescul furnicar,
Ducând moartea cu ele.
Dar într-o zi veni din fort
Un glonte, numai unul,
Şi bietul Ţinteş căzu mort,
Îmbrăţişându-şi tunul.
Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad
Erau în sentinele.
Fierbea văzduhul ca un iad
De boambe, de şrapnele.
În zori găsit-am pe-amândoi
Tăiaţi de iatagane,
Alăture c-un moviloi
De leşuri musulmane.
Sărmanii! bine s-au luptat
Cu lifta cea păgână
Şi chiar murind ei n-au lăsat
Să cad-arma din mână.
Dar ce folos! ceata scădea!
Ş-acum rămăsese
Cinci numai, cinci flăcăi din ea,
Şi cu sergentul, şese!
Veni şi ziua de asalt,
Cea zi de sânge udă!
Părea tot omul mai înalt
Faţă cu moartea crudă.
Sergentul nostru, pui de zmeu,
Ne zis-aste cuvinte
„Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu,
Copii, tot înainte!”
Făcând trei cruci, noi am răspuns:
„Amin! şi Doamne-ajută!” Urcăm, luptăm… iată-ne acum
Apoi la fugă am împuns Sus, sus, la parapete.
Spre-a turcilor redută.
„Allah! Allah!” turcii răcnesc,
Alelei! Doamne, cum zburau Sărind pe noi o sută.
Voinicii toţi cu mine! Noi punem steagul românesc
Şi cum la şanţuri alergau Pe crâncena redută.
Cu scări şi cu faşine!
Ura! Măreţ se-nalţă în vânt
Iată-ne ajunşi! încă un pas. Stindardul României!
„Ura! Înainte, ura!” Noi însă zăcem la pământ,
Dar mulţi rămân fără de glas. Căzuţi pradă urgiei!
Le-nchide moartea gura!
Sergentul moare şuierând
Reduta-n noi repede-un foc Pe turci în risipire,
Cât nu-l încape gândul. Iar căpitanul admirând
Un şir întreg s-abate în loc, Stindardu-n fâlfâire!
Dar altul îi ia rândul.
Şi eu, când ochii am închis,
Burcel în şanţ moarte zdrobind Când mi-am luat osânda
O tigvă păgânească. „Ah! pot să mor de-acum, am zis,
Şoimu-n redan cade răcnind: A noastră e izbânda!”
„Moldova să trăiască!”
Apoi, când iarăşi m-am trezit
Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii, Din noaptea cea amară,
Se zvârcolesc în sânge; Colea pe răni eu am găsit
Nici unul însă, dragi copii, „Virtutea militară”!
Nici unul nu se plânge.
Ah! da-o ar Domnul să-mi îndrept
Atunci viteazul căpitan, Această mână ruptă,
Cu-o largă brazdă-n frunte, Să-mi vindec rănile din piept,
Strigă voios: „Cine-i Curcan, Iar să mă-ntorc la luptă,
Să fie şoim de munte!”
Căci nu-i mai scump nimica azi
Cu steagu-n mâini, el sprintenel Pe lumea pământească
Viu suie-o scară-naltă. Decât un nume de viteaz
Eu cu sergentul după el Şi moartea vitejească!
Sărim delaolaltă.

Prin foc, prin spăgi, prin gloanţe, prin fum,

Prin mii de baionete,