, un carnet de cecuri. Şi chitanţe de plăţi. Dar nimic semnificativ.

Nimic
recent. Nimic de la Staples, de exemplu.
În sertarul din mijloc nu găsi decât două paşapoarte americane, unul al
lui Kate şi celălalt al lui Jade.
— Cine e tatăl lui Jade? întrebă Reacher.
— Nu mai trăieşte, răspunse Lane. A murit de cancer la stomac când
Jade avea trei ani.
— Cine era?
— Avea un magazin de bijuterii. Kate l-a administrat încă un an după
moartea lui. Înainte fusese fotomodel. Acolo am cunoscut-o. În magazin.
Cumpăram un ceas.
— Alte rude?
— N-am cunoscut niciuna.
Reacher închise sertarul din mijloc.
— Ce purta când a ieşit? întrebă.
— Nu sunt sigur, spuse Lane. Toţi plecaserăm înaintea ei. Cu excepţia
lui Taylor.
— Pot să văd camera lui Jade? întrebă Reacher.
Camera fetiţei era în culori pastelate, plină cu lucruri de copil. Urşi
pufoşi, păpuşi de porţelan, jucării, jocuri. Un pătuţ. Un birou în miniatură,
acoperit cu desene făcute în creioane cerate, pe hârtie ieftină. Un scaun mic.
Niciun obiect care să aibă vreo semnificaţie pentru un poliţist militar.
— Am terminat, spuse Reacher. Îmi cer scuze pentru deranj.
Îl urmă pe Lane în living. Îi găsiră pe Gregory şi pe ceilalţi cinci soldaţi
la locurile lor.
— A sosit timpul să luăm o hotărâre, anunţă Lane. E cazul să
presupunem că Reacher a fost observat intrând în clădire în seara asta, sau
nu?
— N-am văzut pe nimeni, spuse Gregory. Şi cred că e foarte puţin
probabil. O supraveghere permanentă ar cere prea mulţi oameni.
— Sunt de acord, admise Lane. Prin urmare, eu cred că Reacher ar fi cel
mai potrivit pentru misiunea de la ora şapte. Iar noi ar trebui să organizăm
propria operaţiune de supraveghere.
Reacher încuviinţă cu o mişcare a capului.
 — O să urmăresc ce se întâmplă în faţa clădirii de pe Spring Street,
anunţă. Aşa o să-l văd măcar pe unul dintre ei.
— Numai supraveghere. Absolut nicio intervenţie.
— Nu-ţi face griji.
— Or să ajungă acolo mai devreme, opină Lane.
— Nu-ţi face griji, repetă Reacher. Plec chiar acum.
— Dar ştii ce clădire ar trebui să supraveghezi?
— Nu-i nevoie, spuse Reacher. O să-l văd pe Gregory lăsând cheile.
Apoi ieşi din apartament, coborî cu liftul şi ieşi în stradă. Porni spre
staţia de metrou de la intersecţia 72nd Street cu Broadway.

Femeia care ţinea sub observaţie clădirea îl văzu plecând. Îl remarcase şi

mai devreme, când sosise cu Gregory. Se uită la ceas şi notă ora.
Reacher merse cu metroul zece staţii către sud, până la Houston Street.
Apoi o luă tot spre sud, pe Varick. Era trecut de trei dimineaţa, cu trei ore şi
patruzeci de minute înainte de ora stabilită. Merse câteva cvartale, cu pasul
cuiva care, deşi are o ţintă, nu se grăbeşte să ajungă acolo. Trecând de
Spring Street, privi colţul dinspre sud-vest. Era o clădire îngustă, cu o uşă
roşie, decolorată, la care duceau trei trepte. Ferestrele murdare ale etajelor
superioare fuseseră dublate pe dinăuntru cu un material textil închis la
culoare. La parter era o singură fereastră, acoperită cu permise de
construcţie decolorate, lipite unul peste altul. Uşa avea o fantă pentru
introducerea corespondenţei.
Asta e, îşi spuse Reacher. Trebuie să fie!
Făcu o tură în jurul cvartalului. Porni din nou spre sud, pe West
Broadway, şi se opri în dreptul unei uşi de pe trotuarul de vizavi. Se întinse
pe spate, cu capul într-o parte, ca un vagabond răpus de prea multă
băutură, dar cu ochii pe jumătate deschişi, aţintiţi asupra uşii roşii aflate la
douăzeci de metri distanţă.