— Nu în timpul serviciului, răspunse el.

Împreună cu Gregory inspectă fereastra din faţă a clădirii. Pe geam erau lipite cam
o duzină de permise. Toate expiraseră de mult. Dar se mai vedeau câteva numere de
telefon, scrise cu o carioca neagră. Gregory scoase din buzunar celularul argintiu
şi făcu o poză cu el.
Cei doi intrară în holul clădirii Dakota fix la opt şi jumătate.
Femeia care privea îşi notă ora.

Veştile proaste îl lăsară pe Lane înmărmurit. Reacher îl privi luptându-se să-şi

recapete autocontrolul.
— Concluzii?
Întrebarea sună ca o poruncă. Ca un drept ce i se cuvenea.
— Îmi revizuiesc concluziile, spuse Reacher. Poate că nu sunt trei indivizi. Poate
sunt numai doi. Unul stă cu Kate şi Jade, celălalt vine singur în oraş. Nu are
nevoie să-l urmărească pe Gregory îndepărtându-se pe West Broadway, pentru că
oricum intenţionează să folosească uşa din dos.
— Riscant. E mai bine să fii pe stradă, în spaţiu deschis.
Reacher clătină din cap.
— Şi-au făcut bine temele. Vecina se află în clădire de la şapte şi jumătate
dimineaţa şi până la unsprezece şi jumătate noaptea. Ceea ce explică orele pe care
le-au ales. La şapte dimineaţa, înainte să ajungă femeia. La unsprezece patruzeci
în prima seară, după ce ea plecase. Orarul e bizar de precis. Trebuie să existe
vreun motiv pentru asta.
Edward Lane nu spuse o vorbă.
Reacher continuă:
— Sau poate că e un singur individ. De capul lui. De ce nu? Dacă pe Kate şi Jade
le-a ascuns în siguranţă undeva în nordul statului... Şi poate că nu se afla
nicidecum pe alee. Ci în interiorul clădirii.
Lane se plimba încolo şi încoace. O făcea de parcă ar fi fost măcinat de o altă
idee. Reacher se aşteptase la asta. Acum o va spune, gândi el.
— Sau poate că sunt patru indivizi, rosti Lane. Şi poate că tu eşti al patrulea. De
aceea erai în cafenea în prima seară. Îi ţineai spatele amicului tău.
Reacher tăcu.
— Tu te-ai oferit să supraveghezi clădirea în dimineaţa asta, continuă Lane.
Deoarece ştiai că acolo n-o să se petreacă nimic. Ar fi trebuit să ţii sub
observaţie maşina. Şi ai ştiut că or să mai ceară cinci milioane. Eşti unul dintre
ei, nu?
— Două întrebări, spuse Reacher. De ce m-aş fi întors la cafenea în a doua seară?
În seara aia nu s-a întâmplat nimic. Şi, dacă aş fi fost unul dintre răpitori, de
ce i-aş fi mărturisit lui Gregory că am văzut nişte chestii?
— Pentru că voiai să-ţi faci intrarea aici, ca să ne îndrumi în direcţia greşită.
Reacher îşi coborî privirea spre fotografia lui Kate.
— Ce păcat, murmură el. Soţia ta e o femeie frumoasă, domnule Lane. Iar fetiţa ei,
un copil adorabil. Şi, dacă vrei să le capeţi înapoi, eu sunt tot ce ai la
dispoziţie. Pentru că, aşa cum am mai spus, tipii ăştia de aici pot să pornească un
război, dar nu o investigaţie.
Nimeni nu vorbi.
— Ştii unde locuiesc? întrebă Reacher.
— Aş putea afla, răspunse Lane.
— N-ai putea. Fiindcă, de fapt, nu locuiesc nicăieri. Aşa că, dacă aş hotărî să
plec de aici în momentul ăsta, nu m-ai mai revedea niciodată.
Lane nu răspunse.
— Şi, prin urmare, nici pe Kate. Nici pe ea n-ai mai revedea-o.
Linişte deplină.
— Nu mă aflu aici ca să vă pun pe o pistă falsă, reluă Reacher. Dacă aş fi vrut să
vă îndrept într-o direcţie greşită, azi-dimineaţă v-aş fi descris doi indivizi
inventaţi. Dar n-am făcut-o. M-am întors aici şi v-am spus că îmi pare rău, pentru
faptul că deocamdată nu vă pot indica o anume direcţie. V-am spus că îmi pare rău.
Îmi pare rău cu adevărat.
Nimeni nu rosti un cuvânt. Apoi Lane răsuflă uşurat.
— Îmi cer scuze. Te rog să mă ierţi. E din cauza stresului.
Reacher răspunse:
— Nu e nevoie de scuze.
Lane continuă:
— Un milion de dolari ca s-o găseşti pe soţia mea.
— Pentru mine? întrebă Reacher. Asta da mărire de salariu. Acum câteva ore era
vorba de douăzeci şi cinci de mii.