încleştate, fără urmă de zâmbet, la vreo patruzeci de ani. Calm, concentrat, atent.

Individul deschise portiera şi se strecură pe scaunul şoferului. Porni motorul şi

privi lung peste umăr în trafic. Apoi scoase maşina elegant din locul de parcare şi
se îndreptă spre nord. Trecu pe lângă Reacher, dispărând din raza lui vizuală. Şase
secunde, de la început până la sfârşit. Chiar mai puţin de-atât.
Reacher privi în jur. Nu se vedea niciun taxi. Porni pe jos. Trebuia să se mişte ca
să-şi consume frustrarea. Se avântă spre nord, pe Sixth Avenue, rapid şi furios, în
vreme ce trecătorii se fereau din calea lui de parcă ar fi fost radioactiv.
Peste douăzeci de minute şi douăzeci de cvartale, zări un magazin Staples pe
celălalt trotuar. Vitrine pline cu rechizite la preţuri mici, adevărate
chilipiruri. Traversă. Nu ştia la ce filială o dusese Carter Groom pe Kate, dar îşi
imagina că lanţurile de magazine aveau aceleaşi mărfuri peste tot. Intrând, trecu
pe lângă un ţarc unde erau adunate cărucioarele. Dincolo de el, pe stânga, se aflau
casele de marcat. Pe dreapta era un centru de copiere, plin cu xeroxuri de mare
viteză. În faţa lui se desfăşurau douăzeci de rânduri de rafturi înalte până în
tavan, pline-ochi cu o cantitate impresionantă de mărfuri. Traversă în zigzag, până
în capătul ultimului rând.
Nu avea nici cea mai vagă idee ce căutase Kate Lane într-un asemenea magazin.
Rămase pe loc, privind fascinat un copiator de dimensiunile unui uscător de rufe,
care scuipa duplicate ale unui document. Apoi ieşi din nou în stradă.
Peste alte douăzeci de minute se găsea în Bryant Park, mâncând un hotdog luat de la
o tonetă de pe stradă. După care porni mai departe. Treizeci şi două de cvartale
mai la nord, lângă Central Park, exact peste drum de clădirea Dakota, se opri ca
împietrit, faţă în faţă cu Anne, prima soţie a lui Edward Lane.

Primul lucru pe care-l făcu Anne Lane fu să-i spună lui Reacher că se înşela.
— Anne era sora mea, îi explică femeia. Semănăm foarte bine.
— Scuză-mă că m-am holbat aşa, se bâlbâi Reacher. Şi condoleanţe.
— Mulţumesc, îi răspunse. Sunt cu şase ani mai tânără. Ceea ce înseamnă că am exact
vârsta pe care o avea Anne acolo, în fotografia lui Lane.
— Arăţi exact ca ea.
— Mă străduiesc, spuse femeia. Mi se pare că o ţin în viaţă. Pentru că, atunci când
ar fi trebuit, nu am fost în stare.
— Cum ai fi putut s-o ţii în viaţă?
— Hai să stăm puţin de vorbă. Mă numesc Patti Joseph.
— Jack Reacher.
— Vino cu mine, propuse ea. Trebuie să ne întoarcem. Nu putem să ne apropiem prea
mult de clădirea Dakota.
Îl conduse spre sud, prin parc, spre ieşirea în 66th Street. Apoi din nou spre
nord. Intrară în holul imobilului de la numărul 115, Central Park West.
— Bun venit la Majestic! spuse Patti Joseph.
Apartamentul era la etajul al şaptelea. De la fereastra livingului se vedea
intrarea clădirii Dakota. În faţa pervazului se găsea un scaun, iar pe pervaz, un
carneţel şi un stilou. Plus un aparat de fotografiat Nikon cu teleobiectiv şi un
binoclu Leica 10x42.
— Lucrezi pentru Lane? întrebă Patti.
— Nu.
— L-ai cunoscut pe Lane când era ofiţer activ în armată?
— Nu.
Patti Joseph zâmbi:
— Aşa mi-am închipuit şi eu. Altfel nu te-ai fi aflat acolo. I-am spus lui Brewer
că nu eşti unul dintre ei. Eşti prea masiv ca să fi fost în Forţele Speciale.
— Am lucrat în poliţia militară. Cine e Brewer?
— NYPD. Pentru el fac asta, preciză ea, arătând către blocnotes.
— Îi urmăreşti pe Lane şi pe oamenii lui? Pentru poliţie?
— Pentru mine însămi, mai mult. Dar anunţ şi poliţia.
— De ce?
— Fiindcă speranţa moare ultima.
— Speranţa în ce?
— În faptul că o să facă o greşeală şi o să obţin o dovadă împotriva lui.
Reacher aruncă o privire în carnet. Ultima notaţie era: Ora 20.14. Burke se
întoarce singur, fără geantă, în BMW-ul negru OSC 23; intră în TDA.
— TDA? întrebă Reacher.