sacouri negre. Reacher îşi dădu imediat seama că fuseseră militari.

Cu
toţii aveau aspect de militari.
, arăta palid, chipul fiindu-i marcat de îngrijorare. Stătea perfect drept,
încordat, cu vârfurile degetelor atingând tăblia unei mese pe care se aflau
un telefon şi o fotografie înrămată.
— El e martorul, spuse Gregory. L-a văzut pe şofer.
Bărbatul de la masă se apropie de Reacher, evaluându-l. Se opri la o
lungime de braţ şi-i întinse mâna.
— Edward Lane, începu el. Mă bucur să te cunosc, domnule.
Avea accent american. Reacher îşi rosti numele şi-i strânse mâna lui
Lane.
— Spune-mi ce-ai văzut, îi ceru acesta.
— Am văzut un tip urcându-se într-o maşină. Şi plecând la volanul ei.
— Am nevoie de detalii, insistă Lane.
— Reacher a fost investigator la CID, interveni Gregory. A descris Benz-
ul la perfecţie.
— Unde erai? întrebă Lane.
— Într-o cafenea. Maşina se afla puţin spre nord-est, pe cealaltă parte a
Sixth Avenue. Poate la un unghi de douăzeci de grade, la vreo treizeci de
metri distanţă.
— De ce te uitai la ea?
— Era prost parcată. Mi-am zis că trebuie să fi încălecat vreun hidrant.
— Corect, spuse Lane. Şi după aia?
— Un tip a traversat strada către maşină. Prin trafic, oblic. Aşa că nu i-
am văzut decât spatele.
— Şi apoi?
— A băgat cheia în broască şi s-a suit în maşină. Apoi a plecat.
— Spre nord, evident, fiind pe Sixth Avenue. A dat colţul?
— Nu l-am văzut cotind.
— Poţi să-l descrii?
— Jeanşi, cămaşă albastră, şapcă de baseball albastră, tenişi albi. Hainele
erau vechi şi păreau comode. Tipul era de înălţime medie, greutate medie.
— Vârsta?
— Nu i-am văzut faţa. Dar nu mergea ca un puştan. Avea cel puţin
treizeci de ani. Poate patruzeci.
— Cum se mişca, mai precis?
— Era concentrat. Iar după poziţia umărului, aş zice că avea cheia în
mână şi o ţinea orizontal. Concentrat şi oarecum grăbit.
— De unde venea?
— Din spatele meu, mai mult sau mai puţin...
— L-ai recunoaşte dacă l-ai vedea din nou?
— Numai după haine, mers şi ţinută.
— Dacă a traversat prin trafic, trebuie să fi privit spre sud, să se asigure
că nu vine nimic spre el. Deci ar fi trebuit să-i vezi profilul, dinspre
dreapta. Apoi, când a urcat la volan, ar fi trebuit să-i vezi obrazul stâng.
— Era alb, preciză Reacher. Nu avea barbă sau mustăţi.
— Nu e de-ajuns, spuse Lane.
— Nu aveai asigurare?
— Dar nu e vorba de maşină.
— Era goală.
— Ba nu, nu era goală.
— Atunci ce era în ea?
— Mulţumesc, domnule Reacher, i-o reteză Lane. Mi-ai fost de ajutor.
Se întoarse şi porni către masa pe care se aflau telefonul şi fotografia.
Rămase alături, cu degetele răsfirate, atingând uşor lemnul lustruit lângă
telefon, ca şi când ar fi putut detecta apelul înaintea ţârâitului soneriei.
— Ai nevoie de ajutor, opină Reacher. Nu-i aşa?
— Am destui tovarăşi, spuse Lane, făcând un gest amplu spre cameră.
Trupe SEAL ale Marinei, Delta Force, puşcaşi marini din detaşamentele de
recunoaştere, Berete Verzi, SAS. Cei mai buni din lume!
— Ai nevoie de un alt fel de ajutor. Oamenii ăştia pot să pornească un
război împotriva tipului care ţi-a luat maşina, fără doar şi poate. Dar mai
întâi trebuie să-l găseşti.
Niciun răspuns.
— Ce era în maşină? întrebă Reacher.
— Vorbeşte-mi despre cariera ta, i-o întoarse Lane.
— S-a încheiat de multă vreme. Asta e principala ei calitate.
— Gradul final?
 — Maior. CID în armată.
— Investigator?
— Da.
— Bun?
— Destul de bun.
— Unitatea specială 110?
— O perioadă. Dar tu?
— Ranger şi Delta. Am început în Vietnam, am terminat în Golf, după
prima rundă. Am ieşit colonel plin.
— Ce era în maşină?
Lane îşi feri privirea. Apoi se uită din nou la Reacher, ca şi cum ar fi luat
o decizie.
— Trebuie să-mi dai cuvântul tău într-o privinţă, spuse el.
— Care ar fi aia?
— Fără poliţie.
Reacher ridică din umeri.
— OK, răspunse el.
— Să te aud spunând-o!
— Fără poliţie.
— Fără FBI, fără nimeni, preciză Lane. Ne ocupăm noi. Ai înţeles? Dacă-
ţi încalci cuvântul, îţi scot ochii.
— Cuvântul meu e de-ajuns, făgădui Reacher.
— Spune-mi că ai înţeles ce-ţi fac dacă nu ţi-l respecţi.
Reacher privi de jur împrejurul camerei. Înregistră totul. Atmosfera de
disperare şi şase veterani ai Forţelor Speciale, toţi duri ca oţelul, toţi
uitându-se la el, toţi plini de loialitate faţă de echipa lor şi de suspiciune
ostilă faţă de intrus.
— Îmi scoţi ochii, spuse Reacher.
Lane luă în mână fotografia înrămată. O lipi pe piept, astfel că Reacher
avu impresia că două persoane se uită la el în acelaşi timp. În partea de sus,
trăsăturile vădind îngrijorare ale lui Lane. Mai jos, în ramă, o femeie de o
uluitoare frumuseţe clasică. Păr întunecat, ochi verzi, pomeţi înalţi şi o gură
ca un boboc, completate de talentul maestrului fotograf.
— E soţia mea, rosti Lane.
 Reacher dădu din cap. Nu spuse o vorbă.
— Numele ei e Kate, reluă Lane. Kate a dispărut ieri-dimineaţă. Iar în
cursul după-amiezii am primit un telefon. De la răpitori. Voiau bani. Asta
era în maşină. Individul pe care l-ai văzut era unul dintre răpitori ridicând
răscumpărarea.
Tăcere.
— Au promis că-i dau drumul, adăugă Lane. Şi au trecut douăzeci şi
patru de ore. N-au mai sunat.

Edward Lane întinse fotografia ca pe o ofrandă, iar Reacher făcu un pas

înainte şi o luă. O înclină spre lumină. Kate Lane era frumoasă. Era
hipnotizantă. Mai tânără decât soţul ei cu vreo douăzeci de ani, aşadar în
jur de treizeci. În fotografie, se uita la ceva din afara cadrului. Ochii îi
străluceau de dragoste. Gura părea gata să se arcuiască într-un zâmbet.
— Mona Lisa mea, murmură Lane. Asta cred eu despre fotografie.
Reacher i-o dădu înapoi.
— E recentă?
Lane o aşeză la loc pe masă.
— Mai puţin de un an.
— Dar de ce fără poliţie? De obicei, băieţii se descurcă bine.
— Fără poliţie, repetă Lane. Poţi face tu treaba asta.
— Nu pot, spuse Reacher. Nu am resursele lor.
— Poţi măcar să încerci.
— Câţi bani au cerut? întrebă Reacher.
— Un milion de dolari, bani lichizi.
— Şi erau în maşină? Un milion de dolari?
— În portbagaj. Într-o geantă de piele.
— OK, spuse Reacher. Or să sune din nou. Hai să ne aşezăm cu toţii. Să
începem cu începutul. Explică-mi ce s-a întâmplat ieri.
Lane luă loc şi începu să povestească despre ziua precedentă. Reacher se
aşeză la un capăt al sofalei. Gregory, alături de el. Ceilalţi cinci se
împrăştiară prin cameră.
— Kate a plecat la zece dimineaţa, începu Lane. Cred că se ducea la
Bloomingdale...
 — Crezi?
— Îi las o oarecare libertate de mişcare. Nu-mi comunica în detaliu ce
itinerar avea. Nu în fiecare zi.
— Era singură?
— O însoţea fiica ei.
— Fiica ei?
— Are o fată de opt ani, din prima căsătorie. Jade.
— Locuieşte aici, cu voi?
Lane încuviinţă din cap.
— Şi unde e Jade acum?
— Dispărută, evident, spuse Lane.
— Deci e o dublă răpire? se miră Reacher.
Lane dădu iarăşi din cap.
— Triplă. Nici şoferul lor nu s-a mai întors.
— Şi nu ţi-a trecut prin minte să-mi spui asta mai devreme?
— E vreo diferenţă? O persoană sau trei?
— Cine-i şoferul?
— Un tip pe nume Taylor. Englez, fost ofiţer SAS. Un om de valoare.
— Dar cu maşina ce s-a întâmplat?
— A dispărut.
— Kate se ducea des la Bloomingdale?
Lane scutură din cap.
— Nu avea un program anume. Nu facem nimic cu regularitate sau
previzibil. Îi schimb şoferii, îi alternez traseele.
— De ce? Ai mulţi duşmani?
— Destui. Ocupaţia mea nu-ţi aduce prieteni.
— Va trebui să-mi explici în ce constă munca ta. Va trebui să-mi spui
cine-ţi sunt duşmanii.
— De ce eşti aşa de sigur că or să sune iarăşi?
— Ajung şi la asta, spuse Reacher. Vorbeşte-mi despre prima
conversaţie. Cuvânt cu cuvânt.
— Au sunat la ora patru după-amiază. A decurs aşa cum îţi poţi
închipui. Ştii, soţia ta e la noi, fiica ta e la noi.