Tipul i-ar fi pus copilului pistolul la tâmplă. Stop joc, exact acolo!

Nimeni de pe
stradă nu se prinde. Şi de aici încolo, Taylor face ce i se spune. Oricum, ce ar fi
putut să mai facă?
— Şi după asta?
— După asta, tipul nostru îi cere lui Taylor să conducă spre un loc liniştit. Îl
împuşcă în şira spinării, prin scaunul maşinii. O pune pe doamna Lane să-l zvârle
într-un şanţ. Apoi o obligă pe ea să conducă restul drumului. El are tot interesul
să rămână pe bancheta din spate, cu puştoaica.
Reacher încuviinţă din cap.
— Aşa văd şi eu lucrurile.
— Păcat de Taylor, spuse Groom. Încă nu i-au găsit cadavrul.
— Ai speranţe?
Groom clătină din cap:
— Nu înseamnă decât că l-au aruncat într-o zonă nepopulată.
— Cum era Taylor, ca om?
— În afara serviciului era blând. Şi drăguţ cu puştoaica. Doamna Lane părea să-l
placă. Taylor făcea parte din cercul intimilor. Era bun. Eu sunt din cercul
exterior. La mine se gândesc numai când e vorba de afaceri. În plan social, eu sunt
cam handicapat, recunosc. Când nu sunt în acţiune, nu fac doi bani. Unii dintre
băieţi ştiu să se poarte în ambele situaţii.
— Unde erai acum cinci ani?
— Când cu Anne? A, păi eu am venit după aia!

Pe la cinci fără un sfert după-amiaza, la vreo cincizeci şi cinci de ore de la

răpire, Lane se întoarse în cameră, urmat de oamenii lui. Cincizeci şi cinci de ore
însemna un interval incredibil de lung pentru o răpire. Cele mai multe se încheiau
într-un fel sau altul, în mai puţin de douăzeci şi patru de ore.
Reluară veghea în preajma telefonului. Lane stătea în picioare lângă masă. Ceilalţi
se grupară prin cameră, privind cu toţii în aceeaşi direcţie.
În apartamentul ei de vizavi, femeia care spiona clădirea puse mâna pe telefon şi
formă un număr.

Femeia de peste drum se numea Patricia Joseph – Patti, pentru puţinii prieteni – şi
formă numărul unui detectiv de la NYPD pe nume Brewer.
— A apărut un personaj nou, spuse ea.
Brewer nu întrebă cine era la telefon. Ştia.
— Cine?
— Încă nu i-am aflat numele.
— Descriere?
— Foarte înalt, solid, genul de scandalagiu. În jur de patruzeci de ani. Păr blond,
tuns scurt, ochi albaştri. Cămaşă verde, pantaloni bej. A apărut aseară, târziu.
— Unul dintre ei? întrebă Brewer.
— Se îmbracă altfel. Şi e mult mai masiv decât ceilalţi. Dar se poartă ca ei.
Aproape sigur că fost militar.
— OK, spuse Brewer. Bine lucrat. Altceva?
— Un singur lucru, adăugă Patti Joseph. De vreo două zile nu le-am mai văzut pe
soţie şi fiică.

În livingul din clădirea Dakota telefonul sună la o oră pe care Reacher o estimă ca
fiind cinci. Lane smulse receptorul din furcă.
— Dă-mi-o pe Kate, spuse el.
Urmă o lungă pauză, apoi o voce de femeie, limpede şi sonoră. Dar nu calmă. Lane
închise ochii. Apoi se auzi din nou scheunatul electronic. Lane ascultă, cu
trăsăturile schimonosindu-i-se. După care convorbirea se încheie.
Lane puse receptorul în furcă. Figura lui reflecta pe jumătate speranţă, pe
jumătate disperare.
— Vor şi mai mulţi bani, spuse el. Instrucţiunile vor sosi într-o oră.
— Poate ar trebui să mă duc acolo de pe-acum, opină Reacher. În caz că modifică
intervalul de timp.
Dar Lane scutura deja din cap.
— Au spus că schimbă întreaga procedură.
— Doamna Lane e bine? întrebă Gregory.
Lane răspunse:
— I se simţea teama în voce.
— Dar vocea tipului? întrebă Reacher. Cuvintele, topica frazei, cadenţa. E american
sau străin?
— American, spuse Lane. Aşa cred.
Închise ochii şi se concentră:
— Da, american. Niciun cuvânt ciudat sau neobişnuit. Absolut normal.
— Câţi bani? întrebă Reacher. Zece?
— Patru şi jumătate, spuse Lane. Asta-i tot ce vor. Într-o geantă.