astea...

Pe birou se aflau două fotografii înrămate. Una era varianta la scară mai
mică a fotografiei uluitoare a lui Kate, din living. Cealaltă înfăţişa o altă
femeie, cam de aceeaşi vârstă, blondă, nu brunetă precum era Kate, şi cu
ochii albaştri, nu verzi. Dar la fel de frumoasă.
— Nu m-ai convins, domnule Lane. Bodyguarzii nu câştigă douăzeci şi
cinci de mii pe lună.
— Afacerile mele sunt confidenţiale, spuse Lane.
— Nu şi dacă-ţi vrei soţia şi fiica înapoi.
Tăcere.
— Un Jaguar, un Mercedes şi un BMW, reluă Reacher. Plus un
apartament în clădirea Dakota. Plus o grămadă de bani gheaţă la
îndemână. Plus jumătate de duzină de tipi plătiţi împărăteşte. Una peste
alta, o căruţă de bani.
— Toţi, perfect legali.
— Numai că nu vrei să fie implicată poliţia.
Lane ţinti la fotografia femeii blonde.
— Nu ăsta e motivul.
Reacher urmări privirea interlocutorului său.
— Ea cine e?
— Anne. A fost prima mea soţie.
— Şi ce s-a întâmplat?
— Vezi tu, am mai trecut prin asta, mărturisi Lane. Acum cinci ani.
Anne mi-a fost furată. Exact în acelaşi fel. Dar atunci am procedat ca la
carte şi am chemat poliţia. Poliţia a chemat FBI-ul.
— Şi mai departe?
— FBI-ul a dat-o în bară, într-un fel sau altul, spuse Lane. I-au găsit
cadavrul o lună mai târziu, în New Jersey.
Reacher nu rosti o vorbă.
— De asta nu mai vreau poliţie, încheie Lane.
Cei doi bărbaţi rămaseră tăcuţi vreme îndelungată. Apoi Reacher zise:
— Cincizeci şi cinci de minute. Ar trebui să te pregăteşti pentru
următorul telefon.
— Nu porţi ceas, remarcă Lane.
 — Întotdeauna ştiu cât e ora.
Reacher îl urmă înapoi în living. Se gândea că Lane vrea să răspundă la
telefon simţindu-şi oamenii în jur. Poate că avea nevoie de îmbărbătare.
Sau de sprijin.
Telefonul sună exact la ora două dimineaţa. Lane ridică receptorul.
Reacher auzi chiţăielile robotului. Lane spuse:
— Dă-mi-o pe Kate la telefon.
Probabil că cererea îi fusese refuzată, pentru că imediat adăugă:
— Vă rog, nu-i faceţi rău.
Ascultă un minut, apoi răspunse:
— OK.