privirile pe uşa roşie. Aştepta. Au trecut trei minute, gândi.

Cinci
milioane de dolari însemnau o grămadă de bani. Imediat ce unul dintre tipi
confirma că Gregory s-a îndepărtat suficient, celălalt avea să sosească la
uşă.
Un minut. Două minute. Trei minute.
Nu se întâmplă nimic.
Reacher ţinea ochii pe jumătate închişi, dar se uita atât de fix la uşă,
încât detaliile acesteia i se întipăriră în minte.
Şase minute. Opt. Nouă. Tot nimic!
Reacher se întrebă: M-au văzut? Îşi răspunse: Sigur că da. Nişte indivizi
suficient de buni ca să scoată din circulaţie un veteran SAS trebuie să fi
verificat atent strada. Dar se îngrijoraseră? Îşi răspunse tot el. Nu, nu se
îngrijoraseră. Oamenii care dormeau pe praguri erau ca tomberoanele sau
cutiile de scrisori. Şi mai era şi singur. Poliţia sau FBI-ul venea întotdeauna
în grup.
Atunci, ce dracu’ se întâmpla?
Nouăsprezece minute.
Reacher renunţă, după douăzeci. Se grăbi spre nord, de-a lungul a şase
cvartale, până la trotuarul cu hidrantul. Era gol. Nici urmă de BMW.
Reacher se întoarse pe Spring Street. Îl găsi pe Gregory pe trotuar, în
faţa uşii roşii.
— Ei? întrebă Gregory.
— Nimic, oftă Reacher. N-a venit nimeni. Iar maşina a dispărut.
— Cum aşa?
— Probabil că există o uşă în spate, spuse Reacher.
— Ar trebui să verificăm. Domnul Lane va vrea să ştie întreaga poveste.
Găsiră intrarea într-o alee, două clădiri mai la vest. Străjuită de o poartă
închisă cu lanţ. Deasupra porţii era un panou din plasă de sârmă, înalt de
şase metri.
Nicio posibilitate de intrare.
Reacher se dădu un pas înapoi şi privi în jur. În partea dreaptă a clădirii-
ţintă era o cofetărie. În spatele ei se vedea o lumină. Făcându-şi palmele
căuş, Reacher îşi lipi faţa de geam. Văzu umbra unei siluete mişcându-se.
Bătu în uşă. Silueta se întoarse. Era o femeie. Scundă, brunetă, tânără,
părând obosită. Deschise uşa asigurată cu un lanţ gros de oţel.
— Departamentul Sănătăţii, spuse Reacher.
— Nu ai faţă, replică femeia.
Şi avea dreptate. Reacher arătase convingător ca vagabond pe un prag
de uşă. Ca birocrat, nu putea păcăli pe nimeni. Aşa că făcu semn din cap
către Gregory, îmbrăcat în costumul lui cenuşiu.
— Domnul e de la primărie, spuse. Eu îl însoţesc.
— Tocmai a trecut controlul, ripostă femeia.
— E vorba despre clădirea de alături, preciză Reacher.
— Ce-i cu ea?
— Şobolani. Sunt de la deratizare. Am primit plângeri.
Femeia tăcu.
— Aveţi o cheie de la poarta aleii? o întrebă Gregory.
Femeia negă din cap, apoi adăugă:
— Dar puteţi să intraţi pe uşa mea de serviciu.
Îi conduse prin aerul încărcat de arome. Partea de la stradă era
amenajată ca magazin, iar în spate se afla o bucătărie funcţională. Cuptoare
care abia se încingeau. Vane cu ciocolată care se topea. O uşă în spate, la
capătul unui hol scurt, placat cu gresie. Reacher şi Gregory se treziră într-o
alee pietruită. Aceasta era orientată est-vest, tăind cvartalul, cu o poartă de
ieşire în Thompson Street, iar în celălalt capăt cotind în unghi drept către
poarta pe care o văzuseră din Spring Street.
O fereastră la parter. Şi o uşă de serviciu. Cu un lacăt mare, solid.
Reacher se întoarse în bucătărie.
— Aţi văzut pe cineva alături? întrebă.
— Nu, răspunse cofetăreasa. E o clădire părăsită.
— Sunteţi aici în fiecare zi?
— De la şapte şi jumătate dimineaţa. Primul lucru e să aprind
cuptoarele, pe care le sting la zece seara. Plec de aici la unsprezece şi
jumătate. Sunt exactă ca un cronometru.
— Şapte zile pe săptămână?
— Afacere mică. Nu ne odihnim niciodată.
Reacher aprobă din cap.
— Cine e proprietarul clădirii de alături?
 — Habar n-am, spuse femeia. Uitaţi-vă la permisele lipite pe fereastra
din faţă.
— Mulţumim, zise Reacher.