— Pot să mă uit? întrebă Reacher.

Lane încuviinţă din cap. Reacher luă fotografia în mână şi o privi de aproape.
Artistul surprinsese în mod desăvârşit legătura tainică dintre mamă şi copil. Era o
poză excelentă, deşi calitatea hârtiei nu părea la fel de bună ca a celei din
living. Poate că bugetul lui Lane nu permitea o fotografie de primă calitate atunci
când era vorba de fiica lui vitregă.
— Foarte frumos, spuse Reacher, punând fotografia la loc. Te deranjează dacă mă uit
puţin prin birou?
Lane ridică din umeri şi Reacher începu cu sertarele de jos. În cel mare din stânga
erau topuri cu hârtie de scris. În cel din dreapta se aflau nişte dosare, al căror
conţinut se referea exclusiv la educaţia lui Jade. Era înscrisă la o şcoală
particulară. Toate cecurile emise indicau sume extrase din contul personal al lui
Kate Lane. În sertarele de sus se înghesuiau creioane şi pixuri, plicuri, timbre,
un carnet de cecuri. Şi chitanţe de plăţi. Dar nimic semnificativ. Nimic recent.
Nimic de la Staples, de exemplu.
În sertarul din mijloc nu găsi decât două paşapoarte americane, unul al lui Kate şi
celălalt al lui Jade.
— Cine e tatăl lui Jade? întrebă Reacher.
— Nu mai trăieşte, răspunse Lane. A murit de cancer la stomac când Jade avea trei
ani.
— Cine era?
— Avea un magazin de bijuterii. Kate l-a administrat încă un an după moartea lui.
Înainte fusese fotomodel. Acolo am cunoscut-o. În magazin. Cumpăram un ceas.
— Alte rude?
— N-am cunoscut niciuna.
Reacher închise sertarul din mijloc.
— Ce purta când a ieşit? întrebă.
— Nu sunt sigur, spuse Lane. Toţi plecaserăm înaintea ei. Cu excepţia lui Taylor.
— Pot să văd camera lui Jade? întrebă Reacher.
Camera fetiţei era în culori pastelate, plină cu lucruri de copil. Urşi pufoşi,
păpuşi de porţelan, jucării, jocuri. Un pătuţ. Un birou în miniatură, acoperit cu
desene făcute în creioane cerate, pe hârtie ieftină. Un scaun mic.
Niciun obiect care să aibă vreo semnificaţie pentru un poliţist militar.
— Am terminat, spuse Reacher. Îmi cer scuze pentru deranj.
Îl urmă pe Lane în living. Îi găsiră pe Gregory şi pe ceilalţi cinci soldaţi la
locurile lor.
— A sosit timpul să luăm o hotărâre, anunţă Lane. E cazul să presupunem că Reacher
a fost observat intrând în clădire în seara asta, sau nu?
— N-am văzut pe nimeni, spuse Gregory. Şi cred că e foarte puţin probabil. O
supraveghere permanentă ar cere prea mulţi oameni.
— Sunt de acord, admise Lane. Prin urmare, eu cred că Reacher ar fi cel mai
potrivit pentru misiunea de la ora şapte. Iar noi ar trebui să organizăm propria
operaţiune de supraveghere.
Reacher încuviinţă cu o mişcare a capului.
— O să urmăresc ce se întâmplă în faţa clădirii de pe Spring Street, anunţă. Aşa o
să-l văd măcar pe unul dintre ei.
— Numai supraveghere. Absolut nicio intervenţie.
— Nu-ţi face griji.
— Or să ajungă acolo mai devreme, opină Lane.
— Nu-ţi face griji, repetă Reacher. Plec chiar acum.
— Dar ştii ce clădire ar trebui să supraveghezi?
— Nu-i nevoie, spuse Reacher. O să-l văd pe Gregory lăsând cheile.
Apoi ieşi din apartament, coborî cu liftul şi ieşi în stradă. Porni spre staţia de
metrou de la intersecţia 72nd Street cu Broadway.

Femeia care ţinea sub observaţie clădirea îl văzu plecând. Îl remarcase şi mai
devreme, când sosise cu Gregory. Se uită la ceas şi notă ora.
Reacher merse cu metroul zece staţii către sud, până la Houston Street. Apoi o luă
tot spre sud, pe Varick. Era trecut de trei dimineaţa, cu trei ore şi patruzeci de
minute înainte de ora stabilită. Merse câteva cvartale, cu pasul cuiva care, deşi
are o ţintă, nu se grăbeşte să ajungă acolo. Trecând de Spring Street, privi colţul
dinspre sud-vest. Era o clădire îngustă, cu o uşă roşie, decolorată, la care duceau
trei trepte. Ferestrele murdare ale etajelor superioare fuseseră dublate pe
dinăuntru cu un material textil închis la culoare. La parter era o singură
fereastră, acoperită cu permise de construcţie decolorate, lipite unul peste altul.
Uşa avea o fantă pentru introducerea corespondenţei.
Asta e, îşi spuse Reacher. Trebuie să fie!
Făcu o tură în jurul cvartalului. Porni din nou spre sud, pe West Broadway, şi se
opri în dreptul unei uşi de pe trotuarul de vizavi. Se întinse pe spate, cu capul
într-o parte, ca un vagabond răpus de prea multă băutură, dar cu ochii pe jumătate
deschişi, aţintiţi asupra uşii roşii aflate la douăzeci de metri distanţă.
Ceasul din capul lui Reacher ticăi până la ora şase dimineaţa. În canioanele de
cărămidă şi oţel din Soho era încă întuneric, dar deasupra, cerul începea să se
lumineze. Noaptea fusese caldă şi Reacher nu avusese neplăceri. Până acum, niciun
fel de activitate în jurul uşii roşii. Dar cei matinali mişunau deja pe străzi.
Nimeni nu se uita la el. Era numai un beţiv zăcând pe un prag.
Îşi spuse că răpitorii, oricine ar fi fost ei, aveau să fie în curând pe poziţii.
Cu siguranţă că nu erau proşti. Aveau să verifice acoperişurile, ferestrele şi
maşinile parcate, să se asigure că nu se află prin preajmă niciun poliţist. Reacher
nu fusese luat niciodată drept poliţist. Întotdeauna e ceva fals într-un poliţist
care se deghizează. Însă Reacher era natural.
Nu avea ceas, dar când îl văzu pe Gregory îşi zise că trebuie să fi trecut opt sau
nouă minute de ora şapte. Opt sau nouă minute ar fi trebuit să dureze drumul de la
hidrantul de pe Sixth Street. Aşa că Gregory ajunsese la timp. Se opri în faţa uşii
roşii şi urcă cele trei trepte. Apoi Reacher îl văzu ridicând capacul fantei pentru
scrisori şi îndesând cheile înăuntru.