Capitolul 1

uită. Era o simplă scenă urbană, repetată de un milion de ori pe zi: un

tip descuie o maşină, se urcă în ea şi pleacă. Atâta tot. Dar a fost de ajuns.

Espresso-ul fusese aproape perfect, aşa că Reacher se întoarse la aceeaşi

cafenea peste exact douăzeci şi patru de ore. Două seri petrecute în acelaşi
loc era un lucru neobişnuit pentru Reacher, dar îşi spuse că o cafea
excelentă merita o abatere de la obiceiuri. Cafeneaua era pe partea de vest a
Sixth Avenue din New York, la mijlocul cvartalului dintre Bleecker şi
Houston. Se afla la parterul unei clădiri banale, cu patru niveluri.
Cafeneaua slab luminată era mobilată cu o maşină de cafea cromată, lungă
şi fierbinte ca o locomotivă, şi cu o tejghea. Afară, pe trotuar, se întindea un
singur şir de măsuţe de metal, sub o copertină joasă de pânză. Reacher
alese aceeaşi masă de la capătul rândului unde stătuse şi în seara dinainte,
şi acelaşi scaun. Se aşeză confortabil. Stătea cu spatele la peretele exterior al
cafenelei, privind spre est, pe deasupra trotuarului, peste bulevard. Îi
plăcea să stea afară vara, în New York. Mai ales seara. Îi plăceau
întunericul electric şi aerul fierbinte, murdar, şi exploziile de sunet, şi
traficul, şi aglomeraţia. Toate îl ajutau pe bărbatul solitar să se simtă
conectat şi, în acelaşi timp, izolat.
lăsa nicio urmă.
Îşi bău cafeaua încet. Privi taxiurile scurgându-se către nord. Văzu
grupuri de tineri îndreptându-se spre cluburile de noapte. Văzu o maşină
germană albastră, parcând în apropiere. Urmări un bărbat solid, în costum
cenuşiu, coborând din ea. Îl privi croindu-şi drum printre două mese de pe
trotuar, intrând în cafenea şi îndreptându-se către tejgheaua din spate,
unde era adunat personalul. Îl urmări punând întrebări.
Individul era de înălţime medie, prea solid ca să poată fi numit suplu şi
prea subţire ca să poată fi numit masiv. Părul, tuns scurt şi îngrijit, îi albise
la tâmple. Avea mersul uşor, mai mult pe vârfuri decât pe călcâie. Vorbea
fără să-şi mişte buzele prea mult. Ochii însă îi fugeau fără osteneală, când
spre stânga, când spre dreapta. Tipul trebuie să fi avut cam patruzeci de
ani, ghici Reacher, şi mai ghici şi că ajunsese la patruzeci de ani pentru că
luase aminte neîncetat la tot ce se întâmplase în jurul lui. Mai văzuse
asemenea priviri la veteranii din elita infanteriei, care supravieţuiseră mai
multor misiuni în junglă.
Apoi chelnerul care-l servise pe Reacher se întoarse şi arătă către el.
Individul solid în costum cenuşiu îl privi lung. Reacher îi întoarse privirea
peste umăr, prin fereastră. Bărbatul în costum cenuşiu îi mulţumi
chelnerului. Ieşi pe uşă şi-şi croi drum către masa lui Reacher. Acesta îl lăsă
să aştepte în picioare până se hotărî. Apoi îi spuse „Da”, ca un răspuns, nu
ca o întrebare.
— Da, ce? replică individul.
— Da, orice, spuse Reacher. Da, e o seară plăcută, da, poţi să mi te
alături, da, poţi să mă întrebi ce ai de întrebat.