INSTALAŢII

ELECTRICE
DE FORŢĂ

3
 1. CLASIFICAREA INSTALAŢIILOR ELECTRICE

Din punctul de vedere al utilizării energiei electrice, instalaţiile electrice se

pot clasifica astfel:
a. istalaţii electrice pentru lumină, cuprinzînd instalaţiile electrice de iluminat
interior şi exterior;
b. instalaţii electrice de forţă, cuprinzînd instalaţiile electrice pentru motoare
electrice, cuptoare electrice, tratamente termice şi pentru maşini de ridicat
şi transportat;
c. instalaţii electrice de curenţi slabi, cuprinzînd :
1. instalaţii electrice de semnalizări acustice, optice şi mixte (instalaţii de
semnalizare propriu-zise, instalaţii de avertizare a incendiilor, pază
împotriva furtului, căutătoare de persoane);
2. instalaţii electrice fonice şi video ca: instalaţii de telefonie,
radioficare, radiodistribuţie, radiosonorizare, interfonie; instalaţii de
antenă colectivă pentru recepţionarea emisiunilor de radio şi
televiziune, instalaţii speciale pentru retransmisiuni de radio şi
televiziune;
d. instalaţii electrice speciale ca:
1. instalaţii electrice de iluminat tehnologic (scene de teatru, studiouri
cinematografice, radio şi televiziune);
2. instalaţii pentru retransmisiuni de radio şi televiziune;
3. instalaţii de protecţia omului împotriva electrocutărilor (atingere
directă sau indirectă);
4. instalaţii de protecţia construcţiilor şi instalaţiilor electrice împotriva
descărcărilor electrice atmosferice (instalaţii de paratrăsnet).

4
 Din punctul de vedere al locului unde se execută, instalaţiile electrice se
împart în:
a. instalatii interioare - care cuprind conductoarele cu toate elementele
accesorii de montaj, întrerupere, protecţie ce se montează în interiorul
clădirilor de orice fel;
b. instalaţiile exterioare - la care elementele instalaţiei sunt montate în afara
clădirilor.

Din punctul de vedere al tensiunii, instalaţiile electrice se împart în:

a. instalaţii de joasă tensiune;
b. instalaţii de înaltă tensiune.

Instalaţiile de joasă tensiune, care funcţionează la tensiuni până la 1000 V,

se împart în:
a. instalaţii electrice cu tensiunea între conductor şi pământ până la 250V;
b. instalaţii electrice cu tensiunea între conductor şi pământ peste 250V.

După modul în care se execută, instalaţiile electrice se împart în:

a. instalaţii electrice executate aparent, la care conductoarele electrice,
prizele, întreruptoarele, sunt montate în mod vizibil;
b. instalaţii electrice executate îngropat, la care conductoarele electrice nu se
văd .

5
 2. EXECUTAREA INSTALAŢIILOR ELECTRICE

A. Generalităţi
Orice instalaţie electrică se execută după un proiect de execuţie întocmit de
proiectanţi de specialitate.
Instalaţiile electrice de iluminat sunt alimentate de la tablouri de distribuţie
separate de cele care alimenteaza instalaţiile electrice de forţă.
Succesiunea tuturor operaţiilor necesare pentru executare unei instalaţii
electrice formează procesul tehnologic de execuţie al instalaţiei respective.

B. Transpunerea schemei electrice după proiect

Aceasta este o operaţie importantă, care constă în indentificarea şi
transpunerea cu precizie pe teren, a conţinutului planurilor. Cu această ocazie se va
însemna locul unde se montează: corpurile de iluminat, întreruptoarele, prizele,
dozele, maşinile electrice, precum şi tablourile de distribuţie, tuburile de protecţie,
ca şi locurile unde se vor executa străpungerile prin ziduri şi planşee.

C. Săparea şanţurilor şi executarea străpungerilor

Săparea şanţurilor se execută cu dalta lată, dalta cu vârf, şi cu ciocanul
pneumatic sau maşini electrice de găurit şi frezat şanţuri. În tavane nu se dăltuiesc
şanţuri. Tubul de protecţie se montează peste planşeu. La planşeele din
prefabricate, găurile se dau de obicei înainte de montarea elementelor pe planşee la
locul lor. Grinzile prefabricate nu se străpung.

D. Montarea tuburilor de protecţie

Operaţiile de montare şi fixare a tuburilor de protecţie sunt precedate de
unele lucrări pregătitoare, în cadrul cărora se confecţionează unele piese care
asigură înnădirea tuburilor şi fixarea lor, se efectuează unele operaţii de tăiere şi
îndoire. Tuburile IP se înnădesc între ele cu manşoane din tablă plumbuită.

6
 Îmbinarea tuburilor PCV-IP se face cu ajutorul diferitelor piese auxiliare:
curbe (90°), semicurbe (45°) şi manşoane. Aceste piese auxiliare sunt prevăzute la
ambele capete cu porţiuni lărgite, astfel încât să fie posibilă îmbinarea cu tubul de
acelaşi diametru.
Înainte de a fi tăiate, tuburile de protecţie se măsoară, potrivit traseului
stabilit prin proiectul de execuţie. Se ţine seama de curbele ce urmeaza a se face,
de amplasarea dozelor de protecţie.
Tuburile de protecţie IP montate aparent se fixează cu ajutorul unor brăţări
sau scoabe, care sunt prinse la rândul lor în dibluri. Când sunt montate îngropat,
tuburile IP se fixează în şanţuri prin agrafe.
Montarea tuburilor P comportă operaţii asemănătoare celor necesare în cazul
montarii aparente a tuburilor IP. Dacă tuburile P trebuie montate pe grinzi, ferme
sau dacă se montează mai multe tuburi pe acelaşi traseu, se folosesc diferite scoabe
fixate direct pe dibluri în zid sau pe console.
În montajul îngropat, tuburile PEL se fixează în mod asemanator tuburilor IP
montate îngropat, iar montajul aparent este asemanator celui folosit în cazul
tuburilor P.
Instalaţile electrice în ţevi de oţel se execută în mod asemănător instalaţiilor
în tuburi PEL pozate aparent sau montate sub pardoseală. Ţevile de oţel se pot
monta pe console şi în canale vizitabile din beton, executate în pardoseală. În
aceste canale ţevile se aşează la circa 10 cm deasupra fundului canalului.
Executarea instalaţiilor electrice folosind tehnologia de înglobare în
panourile de beton a dozelor şi tuburilor de protecţie din PCV prezintă avantajul că
o parte din manopera executată pe şantier este transferată în fabrică şi în acest fel
se reduce timpul de execuţie în şantier, se asigură o calitate mai bună a lucrărilor
de instalaţii electrice şi o creştere a productivităţii. Racordarea tuburilor din pereţi
cu cele din planşee este o operaţie care se execută pe şantier şi la care se cere foarte
multă atenţie.

7
 E. Montarea conductoarelor
Conductoarele electrice care compun circuitele instalaţiilor electrice şi au
caracter de lunga durată, trebuie protejate prin tuburi protectoare.
Când instalaţiile electrice au caracter de scurtă durată, fiind destinate
diferitelor construcţii de pe şantiere, iluminării încăperilor în timpul tencuirii sau
zugrăvirii lor, conductoarele se montează aparent, fixandu-se direct pe pereţi sau
pe tavan, cu ajutorul rolelor.
Conductoarele utilizate în mod normal în astfel de instalaţii sunt cele cu
izolaţie de cauciuc precum şi conductoarele izlolate rezistente la intemperii.
Conductoarele care coboară spre motoare electrice, întreruptoare,
comutatoare, prize se introduc în tuburi de protecţie, începând de la o înălţime de
circa 2,5m deasupra podelei.
Trecerea conductoarelor prin perete, prin planşeele dintre etaje se face
introducându-se conductoarele în tuburi de protecţie. Conductoarele se introduc în
tuburi numai după ce tencuiala în care sunt îngropate tuburile s-a uscat.
Conductoarele aceluiaşi circuit trifazat, inclusiv conductorul neutru, se
introduc în acelaşi tub. În instalaţiile pentru curent continuu se poate introduce câte
un conductor în tub separat.
Legăturile conductoarelor de cupru în doze se execută prin lipire, uneori prin
sudare sau cu ajutorul clemelor speciale, prevăzute cu şuruburi.
Legăturile dintre conductoarele de aluminiu se fac cu ajutorul clemelor de
legatură prevăzute cu şaibă arcuită sau cu ajutorul altor dispozitive de strângere,
care să asigure o presiune permanentă între conductoare şi clemele de legătură.
Conductoarele INTENC se monteaza aparent, sau îngropat, fără a se mai
introduce în tuburi de protecţie. La traversările pereţilor sau planşeelor mai groase
de 7 cm, conductele INTENC se protejează în tuburi IP sau PCV-IP.
Fixarea cablurilor în montaj aparent pe pereţi se face fie cu ajutorul
scoabelor, fie cu ajutorul consolelor metalice, în mod asemanator fixării tuburilor
de protecţie.

8
 F. Instalaţii electrice de forţă în hale industriale
Pentru alimentarea masinilor-unelte sau a altor receptoare de forţă,
instalaţiile electrice de joasă tensiune se pot executa subteran, în canale de cabluri,
sau aerian, cu cabluri suspendate, pe poduri de cabluri sau prin bare de alimentare.
Cablurile pot fi montate în canale de zidarie sau de beton special executate,
aşezându-se fie libere, pe fundul canalului, fie pe suporţi metalici fixaţi pe pereţii
canalului.
Podurile de cabluri sunt sisteme de susţinere a cablurilor formate din
elemente metalice longitudinale, denumite longerone, şi elemente de susţinere ale
cablurilor transversale de traseu.
Cablurile de comandă şi control se montează pe paliere diferite de cele ale
cablurilor de energie, care şi ele, la rândul lor, vor avea trasee diferite pentru
tensiuni diferite.
Între etajele podurilor de cabluri se monteaza plăci de separaţie din
azbociment, bazalt, beton în următoarele situaţii:
- între rastele de cabluri de energie cu tensiuni diferite;
- între rastele de cabluri de energie şi cele cu cabluri de comandă şi control;
- între rastele de cabluri cu diferite destinaţii;
- între rastele de cabluri având învelişuri exterioare diferite.

Instalaţiile de forţă cu bare protejate în canale de tablă sunt folosite pentru

alimentarea cu energie electrică în ateliere, laboratoare, institute de cercetare etc.
deoarece prezintă avantaje foarte mari la schimbarea traseelor, la adaugarea sau
scoaterea unor consumatori la extinderi.
Carcasele metalice ale canalelor magistrale şi de distribuţie şi cele ale
cutiilor de siguranţă se leagă electric la bara de nul. Canalele de cablu se sprijină
pe console fixate pe ziduri sau stâlpi, independenţi de clădire sau pe fermele
halelor.

9
 3. CALCULUL INSTALAŢIILOR ELECTRICE DE FORŢĂ

Calculul prezintă cateva particularităţi faţă de cel pentru iluminat, atât

datorită naturii receptoarelor, cât şi numărului mare de aparate de acţionare şi
protecţie ce se prevăd.

Calculul circuitelor cuprinde:

- determinarea secţiunilor de fază şi a tubului de protecţie;
- alegerea contactorului pentru acţionare;
- alegerea releului termic pentru protecţie la suprasarcină;
- alegerea siguranţelor fuzibile pentru protecţia la scurtcircuit;

Calculul circuitului pentru pornirea directă a motorului:

- Determinarea secţiunii conductelor de fază şi a tubului de protecţie:
P
I  i
n 3U cos 

unde U.=380 V

P - este puterea instalată a motorului;

i

 - este randamentul electric;

cos  - este factorul de putere
Secţiunea de fază se determină din condiţia:
Ima ≥ In
unde Ima este curentul maxim admisibil al secţiunii alese.
Secţiunea aleasă se verifică la densitatea de curent la pornire (Jp), care
trebuie să fie:
Jp ≤ 20 A/mm2 pentru aluminiu
Jp ≤ 35 A/mm2 pentru cupru

10
- Alegerea contactorului:
I I
nc n
I
nc - este curentul nominal al contatorului
- Alegerea releului termic:
0,61I I I
s n s

I - este curentul de serviciu

s

- Alegerea sigurantelor fuzibile:

I I
f n
I - este valoarea fuzibilului
f

Calculul coloanelor secundare cuprinde:

- determinarea secţiunilor conductorilor de fază şi a tubului de protecţie;
- alegerea întrerupătorului;
- alegerea siguranţelor
- alegerea aparatelor de măsurat.

Determinarea secţiunilor conductorilor de fază şi a tubului de protecţie:

C P
I  c i
n 3 U cos 
m
C - coeficientul de cerere al puterii
c
cos  - factorul de putere mediu al tabloului
m
C C
C  s i
c  
r m
C - este coeficient de simultaneitate
s

11
C - coeficient de încărcare a receptoarelor
i
n
P P
fs i
C   1
s P N
T P
1 i
P - puterea în funcţiune simultană
fs
P - puterea totală
T
n - numărul de receptoare în funcţiune
N - numărul total de receptoare alimentate

Alegerea întrerupătorului

Se face tot în funcţie de curentul nominal I n , astfel :

- dacă întrerupatorul este manual, tip pârghie, se va respecta condiţia I r  I n

- dacă întrerupatorul este manual, tip rotativ (PACO), se va respecta condiţia

I I
m n
- dacă întrerupatorul este automat, tip contactor, se va respecta condiţia
I I
nc n
- dacă întrerupatorul este automat, cu relee termice, se vor respecta condiţiile
I  I şi 0,61I I I
nc n s n s

- dacă întrerupatorul este automat cu relee termice şi cu relee electromagnetice

(REM), se vor respecta condiţiile I nc  I n şi 0,61I

s
I
n
I
s la care se adaugă
 1,2 I  4,5 I
I
REM c max şi I
REM max

12
 Alegerea siguranţei fuzibile se face punând condiţiile:
I I  3I
I I c F ma
; ;
F n I  max
F 2

Alegerea aparatelor de măsurat

Se face la fel ca la instalaţiile pentru iluminat şi prize, cu observaţia că
instalaţiile de forţă fiind echilibrate, pentru ele este suficientă montarea unui singur
ampermetru.
Calculul coloanei principale se face identic ca şi calculul coloanelor
secundare.

13
 4. MATERIALE FOLOSITE ÎN CONSTRUCŢIA
TABLOURILOR ELECTRICE DE FORŢĂ

4.1. Tuburi izolante şi de protecţie

Acestea se folosesc pentru izolarea instalaţiilor electrice şi pentru protejarea
lor împotriva deteriorărilor mecanice (figura 1).

Tuburi cu manta din PVC

Dintre caracteristicile generale ale acestor tuburi se aminteşte tensiunea de
străpungere de 12 [KV/mm] şi absorbţia de apă de maximum 0,4 %. Tuburile cu
manta din PVC ard numai la flacără întreţinută şi după 15 secunde de la
îndepărtarea flăcării arderea încetează.

Figura 1 – Tuburi, coturi si piese de înnădire din PVC

Aceste tuburi se pot îndoi numai la cald. Încălzite la 100°C ele suportă
îndoiri de 90° cu raza minimă de trei ori diametrul exterior. Temperatura admisă
pentru manipulare este între 5-40°C, iar pentru funcţionare între -25°C şi 40°C.
Ele rezistă la acţiunea corozivă a principalilor reactivi chimici şi la cea a
materialelor utilizate în construcţii (var, ciment, ipsos, clorură de var etc.).
Au rezistenţă mecanică inferioară tuburilor metalice şi de aceea se evită
folosirea lor pe terase expuse loviturilor mecanice, sau dacă acest lucru nu este
posibil se prevede o măsură de protecţie mecanică să corespunzătoare (acoperirea
cu mortar de ciment sau protejarea cu ţevi metalice).

14
 Se pot monta îngropat sau aparent dar nunai pe suporturi necombustibile. În
cazul construcţiilor cu o slabă rezistenţă la foc (lemn, paiantă etc.) se admite numai
montajul aparent pe un strat de tencuială cu o grosime de cel puţin 2 cm (mortar de
var, ciment sau ipsos). Nu se pot utiliza la instalaţii care necesită o siguranţă mărită
în funcţionare cum sunt: instalaţiile pentru alimentarea şi comanda pompelor de
incendiu, instalaţiile pentru iluminatul de siguranţă şi cele de semnalizarea
incendiilor.
Se fabrică două tipuri de tuburi cu manta din PVC şi anume:
a) Tubul YPY cu diametrul nominal (exterior) de 13, 16, 18, 25, 32, 39 mm.
Acesta înlocuieşte tubul metalic IP în încăperi uscate sau umede cu intermitenţă,
precum şi în încăperile fără degajări de praf conbustibil.
b) Tubul IPEY cu diametrul nominal (exterior) de 16, 20, 25, 32, 40, 50 mm.
Acesta înlocuieşte tubul metalic IPE în aceleaşi condiţii ca şi tubul YPY. În
execuţie etanşă se poate utiliza în încăperi umede sau cu medii corozive.

Tuburi cu manta rigidă

a) Tub de protecţie P (Pechel) este executat din tablă de oţel laminat la
rece, îmbinarea fiind realizată prin simpla petrecere a marginilor una peste alta
(figura 2). Sunt lăcuite în interior şi exterior cu un lac împotriva coroziunii.
Nu este izolant, nu este etanş, asigură numai protecţie mecanică. Se
montează numai aparent în medii normale, uscate fără praf sau agenţi corozivi.
Este mai rezistent la lovire decât tubul IP, dar este mai scump. Nu se poate
îndoi. La montarea tuburilor P se utilizează o serie de accesorii: scoabe, doze de
ramificaţie executate din fontă sau tablă de oţel presată, curbe şi semicurbe
executate din tablă de oţel laminat la rece, coturi şi manşoane de legătură.

15
 Figura 2 – Tuburi de protectie din oţel şi coturi

b) Tub izolant uşor protejat IP (Bergman)

Acest tub este construit în exterior din tablă de oţel plumbuită, cu grosimea
de 0,15-0,22 mm, îmbinată prin fălţuire. În interior cuprinde un tub izolant din
carton impregnat cu bitum industrial. Se montează atât aparent (pe tencuială) cât şi
îngropat, în locuri uscate sau umede cu intermitenţă. Diametrul nominal (interior)
are valorile : 9, 11, 16, 23, 29, 36, 48 mm.
Alegerea diametrului tubului se face în funcţie de montaj, de numărul şi
secţiunea conductoarelor ce vor fi plasate în interiorul tubului. Accesoriile de
montaj sunt scoabe, doze rotunde sau pătrate de tip IP, coturi, manşoane.

c) Tub izolant de protecţie etanş IPE (Panzer)

Acest tub este construit din tablă de oţel laminat la rece, sudată de-a lungul
unei generatoare. Grosimea tablei este de l.3-2,25 mm. În interior se găseşte o
căptuşeală izolantă din carton impregnat cu un amestec de substanţe bituminoase.
În exterior tuburile sunt lăcuite cu un lac protector contra coroziunii.
Asamblarea tuburilor se realizează prin manşoane şi coturi filetate. Dozele
utilizate sunt din fontă cu garnituri de cauciuc pentru etanşare. Fixarea se face cu
scoabe. Montajul poate fi îngropat sau aparent, în medii uscate cu praf, permanent

16
umede, în toate cazurile în care nu se cere o protecţie etanşă mecanică. Îmbinările
se etansează cu miniu de plumb şi cînepă.

d) Ţeava de oţel
Aceasta se utilizează pentru instalaţii electrice care necesită o protecţie
mecanică superioară sau o execuţie perfect etanşă cum sunt instalaţiile din mediu
cu praf, medii umede necorozive, cu pericol de incendiu şi explozie sau pot înlocui
celelalte tuburi când este nevoie de diametre mai mari. Se folosesc de obicei ţevi
de oţel nezincat de tipurile:
- ţevi din oţel fără sudură (trase)
- ţevi din oţel sudate longitudinal.
Ca un accesoriu pentru instalaţiile interioare cu tensiuni până la l KV se
fabrică şi izolatoare suport pentru interior.

Tuburi flexibile
Acestea se folosesc în aceleaşi condiţii ca şi tuburile rigide, pentru racordări
sau trasee sinuoase. Tuburile flexibile se realizează cu diametre interioare
nominale de: 9, 11, 13, 15, 16, 23, 29 şi 36 [mm]

a) Tub izolant uşor protejat, flexibil IPF

Acesta are o căptuşeală interioară izolantă din bandă de hârtie impregnată şi
un înveliş flexibil din bandă de oţel plumbuită înfăşurată în elice. Astfel de tuburi
se utilizează în medii normale uscate sau umede cu intermitenţa, fără praf sau
agenţi corozivi pentru trasee sinuoase în montaj aparent sau îngropat precum şi la
instalaţiile electrice de pe diverse maşini şi utilaje.
b) Tub izolant si de protecţie flexibil, cu rezistenţă mecanică IPFR.
Acest tub are o căptuşeală izolantă de hârtie impregnată şi un înveliş exterior
din două înfăşurări flexibile din bandă de oţel plumbuită, înfăşurată în elice. Se

17
foloseşte în aceleaşi condiţii ca şi tubul IPF, îa cazul când se cere o rezistenţă
mecanică superioară.

c) Tub de protecţie flexibil, cu rezistenţă mecanică PFR.

Acest tub are două învelişuri flexibile din bandă de oţel plumbuită înfăşurate
în elice, între care se înfăşoară o bandă de hârtie impregnată. Se utilizează în
aceleaşi condiţii ca mai sus în cazul unor solicitări mecanice de până la 3
[daN/cm2].

4.2. Conducte electrice

Energia electrică este adusă la consumator prin intermediul conductoarelor
de curent electric. Acestea se fabrică din materiale bune conducătoare de
electricitate ca: aluminiu, cupru, oţel sau aliaje ale acestora.
În prezent în industria electrotehnică se utilizează circa 1500 tipuri de
conducte electrice. Clasificarea lor se face după diverse criterii, cel mai utilizat
fiind modul de construcţie.

4.2.1. Conductorul neizolat

Acesta este alcătuit din unul sau mai multe fire neizolate din cupru, aluminiu
sau oţel, răsucite între ele. Pentru liniile aeriene de transport şi distribuţie a energiei
electrice se folosesc conductoare răsucite, cu partea centrală din oţel şi restul din
aluminiu.
Pentru transport urban sau interurban se utilizează de asemenea conductori
neizolaţi din cupru, cu profile speciale.
În cazul instalaţiilor electrice interioare, conductoarele neizolate se folosesc
de regulă sub formă de bare de distribuţie în posturile de transformare sau în
camerele de comandă.
Normele şi standardele în vigoare cuprind secţiunile şi încărcările maxim
admisibile în regim de durată a barelor şi conductoarelor neizolate.

18
 4.2.2. Conductorul izolat.
Acesta este alcătuit din unul sau mai multe fire neizolate răsucite între ele,
ansamblul fiind prevăzut cu izolaţie, cu sau fără înveliş de protecţie. Materialul
conductor este cupru sau aluminiu, izolaţia fiind din cauciuc sau PVC.
În cazul conductoarelor electrice rezistente la intemperii, în izolaţie de PVC
se înglobează substanţe speciale care măresc durata de viaţă a izolaţiei, diminuând
efectul razelor solare şi a variaţiilor mari de temperatură.
Conductele electrice izolate, rigide sau flexibile sunt utilizate la alimentarea
cu energie electrica a celor mai variate tipuri de receptoare electrice, atât
industriale cât şi casnice. Pentru a nu fi expuse deteriorării mecanice, acesta
conductoare se montează în tuburi de protecţie. Fac excepţie conductele de tip
INTENC cu 1, 2 sau 3 conductoare care se montează îngropat (în tencuială).
În figura 3 se indică tipurile constructive de conducte electrice mai des
întîlnite în instalaţiile electrice la consumator.

Figura 3 - Tipuri constructive de conducte electrice

a) conductor de cupru sau aluminiu izolat cu cauciuc; b) conductor de cupru armat
pentru tensiuni până la 1000 V; c) conductor de cupru sau aluminiu rezistent la intemperii,
cu izolaţie de cauciuc; d) conductor în manta de cauciuc, execuţie mijlocie; e) conductor
plat pentru corpuri de iluminat; f) conductor tip punte cu izolaţie din PVC; g) l - conductor
din cupru sau aluminiu; 2 - izolaţie de cauciuc; 3 - bandă cauciucată; 4 - împletitură din
bumbac inpregnat în amestec bituminos; 5 - împletitură din fire metalice; 6 - izolaţie de
hirtie; 7 - izolaţie din policlorură de vinil.

19
 4.2.3. Cablul
Cablul, este alcătuit din unul sau mal multe conductoare izolate rigide sau
flexibile, cuprinse într-o manta etanşă peste care se aplică unul sau mai multe
învelişuri protectoare.
Din punct de vedere al domeniului de utilizare distingem cabluri de energie,
de teletransmisie, de comandă şi control.
Cablurile de energie (sau forţă) sunt cabluri de joasă, medie, înaltă şi foarte
înaltă tensiune, folosite pentru transportul şi distribuţia energiei electrice în curent
continuu sau în curent alternativ, precum şi în circuitele primare ale centralelor şi
instalaţiilor electrice, punctelor de alimentare şi posturilor de transformare.
Cablurile de comandă şi control sunt folosite în instalaţiile de comandă,
măsură, semnalizare, reglaj, protecţie, automatizare, cu tensiuni de exploatare până
la 400V inclusiv. Ele sunt construite dintr-un număr variabil de conductoare din
cupru (2-61), izolate cu hârtie sau PVC, a căror secţiune standardizată este în
general de 1,5 sau 2,5 mm2.
Cablurile de teletransmisie se întâlnesc în instalaţiile de telecomunicaţii,
telefonice, telex, telemăsură, avertizoare de incendiu, etc.
Caracteristicile electrice mai importante ale cablurilor enumerate sunt:
a) Tensiunea nominală, care este tensiunea de linie în cazul cablelor
trifazate şi tensiunea între bornele de lucru la celelalte;
b) Tensiunea de exploatare, care este tensiunea maximă ce poate apare în
condiţiile normale de exploatare;
c) Tensiunea între fază şi pământ, care este valoarea maximă a tensiunii
pentru care s-a prevăzut izolaţia dintre conductoarele active şi
mantaua metalică a cablului;
d) Temperatura de lucru a conductoarelor unui cablu este dată de
temperatura mediului ambiant la care se adaugă supratemperatura
datorită sarcinii;

20
 e) Temperatura maximă admisibilă de lucru, care este temperatura
maximă admisă în conductor în regim de durată şi în condiţii impuse,
de fabrică;
f) Încărcarea maximă admisibilă de durată a cablelor la o anumită
temperatură a mediului ambiant care reprezintă sarcina maximă în
amperi pe care o pot transporta conductoarele cablului fără a depăşi
temperatura admisibilă de lucru.

În ceea ce priveşte cablurile de energie, acestea se realizează din

conductoare de cupru sau aluminiu, izolate cu hîrtie, cauciuc sau PVC, având
manta din plumb, cauciuc sau PVC. Peste manta în cazul cablelor armate se prevăd
benzi de oţel, din sârmă rotundă sau plată, în unul sau două straturi, ce se acoperă
sau nu cu învelişuri protectoare din iută impregnată sau mase plastice.
În figura 4 sunt prezentate câteva tipuri de cable. Simbolizarea acestora
reflectă modul lor de construcţie şi utilizare.

Figura 4 – Câteva tipuri de cabluri

21
 De exemplu, pentru cabluri de transport şi energie se folosesc simbolurile: C
- cablu de energie, (la începutul simbolului); respectiv cauciuc (a doua literă din
simbol); H - hîrtie impregnată; M - instalaţie mobilă; I - manta de iută; E - ecranat;
A - aluminiu (la începutul simbolului) şi respectiv armătură (la sfîrşitul imbolului);
Y - material plastic pentru conductor, respectiv pentru manta; P - plumb.
Pentru cablele de comandă, control, măsură, semnalizare, simbolurile sunt:
C (la începutul simbolului) - cablu, respectiv comandă (a doua literă din simbol); S
- semnalizare, centralizare blocaje; B - armătură cu bandă; M – pentru măsură; Y -
material plastic; I - protecţie cu iută sau izolat; T - telefonic.
Cablurile cu unul sau mai multe conductoare (maxim 4) având secţiunea
conductorului până la 16 [mm2] se execută numai cu conductoare de secţiune
circulară. De la 16 [mm2] căile de curent sunt multifilare şi pot să aibă formă
rotundă sau sectorizată. Forma de sector circular a conductoarelor active permite o
mai bună compactizare a cablului şi o reducere ou cel puţin 10-15 % a greutăţii lui
şi a consumurilor specifice de materiale, în comparaţie cu cablurile de formă
rotundă.
În funcţie de tipul constructiv, cablurile se pot monta în pământ în canale şi
tunele de cable, în aer pe poduri de cable. În general se evită utilizarea cablurilor în
instalaţiile electrice de joasă tensiune şi se admit la instalaţii subterane.

5. ECHIPAMENTE ELECTRICE

22
 5.1 Siguranţe fuzibile
Siguranţele fuzibile sunt aparate electrice de protecţie împotriva
supracurenţilor asigurând întreruperea automată a circuitului prin topirea unui
conductor calibrat, înseriat cu receptorul protejat.
Conductorul metalic calibrat, reprezintă de fapt elementul principal activ al
siguranţei fuzibile, fiind montat în serie cu receptorul protejat (deci este parcurs de
acelaşi curent cu acesta). El este dimensionat termic astfel încât să se topească şi să
întrerupă circuitul înainte ca receptorul să fie avariat de către supracurenţii din
circuit.
În acest sens se consideră că siguranţa fuzibilă este elementul de circuit cel
mai slab dimensionat din punct de vedere termic, reprezentând în acelaşi timp cel
mai ieftin, mai simplu, mai sigur şi cel mai eficace aparat electric de protecţie
împotriva supracurenţilor.
Prin natura sa, funcţionarea siguranţei fuzibile este ireversibilă, asigurând
numai deconectarea (întreruperea) circuitului; restabilirea circuitului se realizează
numai după înlocuirea siguranţei fuzibile topite cu una nouă.

Figura 5 – Sigurante fuzibile a) normale b) tip MPR

Caracteristica de protecţie este dependentă dar poate avea diferite forme:

23
1. Caracteristica de protecţie rapidă, pentru siguranţe cu fuzibile dintr-un
singur metal (argint, cupru, zinc, etc); se recomandă pentru circuitele fără
şocuri de sarcină (circuite de iluminat);
2. Caracteristica de protecţie lentă, proprie siguranţelor cu efect metalurgic
sau chimic şi se folosesc în circuitele cu şocuri de sarcină (circuite de
alimentare a motoarelor asincrone, transformatoarelor);
3. Caracteristica de protecţie lent-rapidă, se realizează cu două elemente,
unul pentru acţiune lentă şi altul pentru acţiune rapidă, fiind utilă la
protecţia instalaţiilor cu regim greu de pornire şi deconectare rapidă la
scurtcircuit;
4. Caracteristica de protecţie ultrarapidă, care se utilizează la protecţia
receptoarelor cu capacitate termică redusă (diode redresoare, tiristoare).

Figura 6 – Caracteristica de protectie a siguranţelor fuzibile

5.2. Relee termice

24
 Prin bimetal se înţelege un ansamblu din două lame metalice, de grosimi
apropiate sau egale, cu coeficienţi de dilatare diferiţi, sudate intim între ele (pentru
a evita alunecarea dintre ele), care sub influenţa temperaturii poate efectua o
deplasare limitată, dezvoltând şi o anumită forţă.
Parametrii principali ai bimetalelor sunt:
- săgeata, care reprezintă deplasarea pe care o face capătul liber al bimetalului;
- forţa pe care o dezvoltă bimetalul la capătul liber;
- curbura, considerată ca l/, unde  este raza cercului după care se face îndoirea
bimetalului;
- sensibilitatea bimetalului, notată obişnuit cu , se defineşte ca fiind curbura
unui bimetal la care toate dimensiunile sunt egale cu unitatea, când variaţia
temperaturii este de un grad.
Parametrii bimetalelor depind de dimensiunile geometrice ale bimetalului,
de proprietăţile fizice ale metalelor folosite şi de încălzire. Deci pentru un bimetal
dat, parametrii depind practic numai de temperatură şi se vor modifica în timp
după curbe de aceeaşi alură.

Figura 7 – Relee termice

25
 Încălzirea bimetalului se face treptat, în timp, în funcţie de sarcina si
suprasarcina circuitului supravegheat. Pentru ca depărtarea contactului mobil, de
cel fix să nu se facă lent, pentru a nu se produce arc electric ce ar putea duce la
sudarea contactelor, releele termice sunt echipate cu dispozitive de acţionare în
salt.

Figura 8 – Releu termic cu rearmare

a) principiul de construcţie, b) simbolul releului termic 1 – bimetal,
2 – piesă de încastrare, 3 – tijă, 4 – contact fix, 5 – contact mobil, 6 – resort tensionat,
7 – resort comprimat, 8 – opritor, 9 – buton pentru rearmare, PM – punctul mort

Releele termice pot fi cu sau fără rearmare, adică prevăzute sau lipsite de
dispozitivul de blocare a reanclanşării (figura 8). În cazul lipsei dispozitivului de
blocare instalaţia protejată funcţionează nestabil, fiind succesiv conectată si deco-
nectată.
Reanclasarea se realizează manual sau automat.
Releele termice pot fi prevăzute cu o bandă metalică de compensare termică
ce permite declanşarea la valoarea impusă a intensităţii din circuit, independent de
temperatura ambiantă. Aceasta este eficace între -20 şi + 50 °C.
Instalaţiile trifazate sunt protejate prin intermediul unui bloc de relee termice
(figura 7), adică al unui dispozitiv compus din 3 bimetale, montate fiecare pe câte
una dintre faze care, prin intermediul unei tije comune, acţionează un sistem de

26
contacte unic. Blocurile de relee termice trifazate se execută cu sau fără dispozitiv
de acţionare la mersul în două faze.
Dispozitivul constă în aceea că, la lipsa deformării bimetalului de pe una din
faze, săgeata rezultată din deformarea celorlalte două bimetale este mult
amplificată, astfel încât circuitul de comandă să fie acţionat într-un timp mult mai
scurt. Releele termice cu astfel de dispozitive sunt utilizate, în special, la protecţia
la suprasarcină a motoarelor trifazate asincrone, pentru a se evita funcţionarea în 2
faze a acestora.

Încălzirea bimetalelor unui releu termic se poate face:

- direct, atunci când benzile bimetalice se află în circuitul de supravegheat si
sunt parcurse de întreg curentul sau de o parte a acestuia atunci când se
utilizează un şunt;
- indirect, atunci când benzile bimetalice sunt încălzite prin conducţie şi/sau
radiaţie de curentul supravegheat;
- semidirect (mixt), atunci când benzile bimetalice sunt încălzite simultan prin
procedeele de mai sus; bimetalele se află în serie sau în paralel cu o rezistenţă
de încălzire;
- cu reductor de curent, atunci când curenţii de supravegheat au valori mari şi
nici una din metodele de mai sus nu satisface. Benzile bimetalice se conectează
în secundarele reductorului de curent.

27
 5.3. Separatoare
Separatoarele de joasă tensiune (figura 9) servesc la separarea vizibilă a unui
circuit, pentru efectuarea unor operaţiuni de revizie sau reparaţii ce nu se pot
executa sub tensiune.
Ele pot întrerupe doar circuite aflate sub tensiune, dar neparcurse de curent.
Deoarece în poziţia închis separatoarele sunt parcurse de curent nominal,
presiunea de contact realizată de contactul fix pe cuţitul de contact trebuie să
asigure o rezistenţă de contact cât mai redusă.
Întrucât separatoarele se închid şi se deschid când prin circuit nu trece
curent, nu se formează arc electric între contactele separatorului şi de aceea nu sunt
prevăzute cu camere de stingere.
Separatoarele nu pot asigura protecţia la supracurent a consumatorilor, drept
care este necesar un aparat suplimentar (siguranţă fuzibilă sau întrerupător).

Figura 9 – Separator tip cuţit

1 – cadru metalic, 2 - izolatoare suport; 3 - borne de legătură;
4 - contact fix; 5 - contact mobil; 6 - urechea de acţionare; 7 – ax;
8 – bornă de legare la pământ.

28
 5.4. Întrerupătoare şi comutatoare cu pârghie
Întreruptoarele şi comutatoarele cu pârghie (figura 10) sunt aparate
neautomate care se utilizează în circuite de iluminat sau forţă, de curent continuu şi
alternativ. Piesa mobilă de contact este de forma unui braţ de pârghie, de unde le
provine şi numele (se mai numesc şi hebluri).
Comutaţia are loc în sarcină şi sunt necesare camere de stingere, construite
din azbociment şi prevăzute cu grătare din materiale feromagnetice (care folosesc
principiul divizării arcului, în cazul aparatelor de curent alternativ) sau cu şicane
electroizolante (care folosesc principiul deionizării în cazul aparatelor de curent
continuu).
Cuţitele de contact sunt acţionate direct sau printr-un sistem de pârghii. La
întreruperea curenilor intenşi, viteza de deplasare a arcului electric are loc sub
acţiunea autosuflajului electrodinamic, forţa fiind proporională cu pătratul
curentului din circuit (şi nu este influenţată de alungirea mecanică).
În cazul curenţilor de intensitate redusă, viteza de deplasare a pieselor
mobile de contact are un rol determinant, pentru că forţele electrodinamice au
valori reduse. În acest caz, trebuie mărită viteza de îndepărtare a pieselor de
contact şi se folosesc contacte de rupere, în paralel cu contactele principale.

Figura 10 - Întrerupător şi comutator cu pârghie

1, 6 - borne; 2 - piesa fixă de contact; 3 – cuţit principal; 4 - ax;
5 - portpiesă de contact; 7 - mâner; 8 - platou; 9 – cuţit de rupere; 10 - resort

29
 5.4. Întrerupătoare şi comutatoare tip pachet
Întreruptoarele şi comutatoarele pachet (cu came) (figura 11) sunt aparate
neautomate care se utilizează în circuitele de comandă (în care intensităţile
curenţilor sunt mai mici decât 100A), de curent continuu sau alternativ şi în
circuitele de automatizare unde se cer funcţii de comutare complexe.

Figura 11 – Intrerupătoare pachet

Întreruptoarele şi comutatoarele pachet se folosesc la joasă tensiune şi sunt

acţionate manual. Ele se caracterizează prin faptul că ansamblul aparatului se
obţine prin înşiruirea pe acelai ax a unui număr variabil de elemente (pachete) de
construcţie similară, fiecare element cuprinzând o cale de curent. Întrerupătoarele
şi comutatoarele cuprind o serie de discuri de bachelită suprapuse pe care sunt
montate contactele fixe.
Contactele mobile din material conductor, sunt aşezate pe un ax central şi se
deplasează solidar cu acesta în timp ce un sistem de sacadare realizează
întreruperea bruscă, independent de viteza cu care este acţionată maneta.
Deoarece aceste întrerupătoare au avantajul unei construcţii compacte şi
fiabile sunt folosite pentru comanda circuitelor electrice ale maşinilor, ca
întrerupătoare şi comutatoare pe panouri şi pupitre de comandă şi ca întrerupătoare
capsulate împotriva prafului şi umidităţii.

30
 5.5. Limitatoare de cursă şi microîntrerupătoare
Limitatoarele de cursă (figura 12) se folosesc pentru reglarea lungimii cursei
organelor mobile ale maşinilor unelte sau ale altor utilaje similare.
Ele se montează fie în circuitul principal, fie în cel de comandă.
După forma constructivă a elementului palpator limitatoarele de cursă pot fi:
cu tijă, cu rolă, cu bilă, cu pârghie sau rotative.
Constructiv, ele pot fi de tipul cu contact mobil având un contact (NI sau
ND) sau două contacte (NI şi ND), ori cu microîntrerupător încorporat, în
construcţie capsulată sau deschisă. De obicei contactele sunt în aer, dar se
construiesc şi limitatoare de cursă pentru puteri mari în ulei.

Figura 12 – Limitatoare de cursă

Microîntrerupătoarele sunt aparate neautomate foarte des utilizate în

schemele de automatizare datorită gabaritului redus, vitezei mari de răspuns la
comanda primită, numărul mare de manevrări sub sarcină (5 ... 10 milioane), cursei
mici a elementului mobil (0,2 ... 1,5 mm), forţei mici de acţionare (0,5...3,7 N) etc.
Microîntrerupătoarele suportă curenţi nominali de 2...8 A şi tensiuni de 125,
220, 380 V c.a. sau 48, 110 Vc.c.
Din punct de vedere constructiv un microîntrerupător se prezintă sub forma
unei carcase prismatice din material electroizolant în interiorul căreia se găsesc
contactele fixe şi contactul mobil dublu care se află pe un cadru elastic. Trecerea
bruscă dintr-o poziţie în alta a contactului mobil se face cu ajutorul unui resort.

31
 5.6. Butoane, chei de comandă şi lămpi
Butoanele de comandă (figura 14) sunt aparate neautomate cu o singură
poziţie de repaus, care se utilizează în circuitele de comandă ale acţionărilor
electrice. Ele sunt prevăzute cu unul sau mai multe grupuri de contacte normal
închise (de oprire) şi normal deschise (de pornire).
Butoanele de comandă se folosesc în instalaţiile de comandă şi atomatizare
fiind destinate comenzii de la distanţă în special a contactoarelor şi releelor
intermediare. Ele pot avea două butoane care închid sau deschid contactele normal
deschise NI, respectiv normal închise ND sau un singur buton.
Butoanele care au atât contacte NI cât şi ND, pot fi astfel folosite ca butoane
de pornire sau/şi ca butoane de oprire.
Butoanele de comandă pot fi cu revenire sau cu reţinere. Butoanele cu
reţinere rămân în poziţia comandată şi după încetarea comenzii.

Figura 13 – Butoane de comandă

Există numeroase tipuri de butoane de comandă, unele prevăzute cu o lampă

de 24 V care luminează prin corpul transparent al butonului.

32
 Există situaţii în care funcţionarea unei maşini unelte sau a unui agregat într-
un anumit regim este periculoasă sau nu este permis să fie modificată. În aceste
cazuri sunt folosite cheile de comandă.
În figura 14 este prezentată o astfel de cheie cu trei poziţii şi diagrama de
închidere a contactelor. Cheia poate fi folosită până la 2A (la 400 V c.a.). Cheia de
comandă are opt perechi de contacte (există variante constructive şi cu patru
perechi) montate în socluri de bachelită, şi un mecanism de acţionare a contactelor
mobile. Introducând cheia (tip yalle) în broasca mecanismului şi rotind-o spre
stânga sau spre dreapta cu 60° se închide o pereche sau alta de contacte.
Contactele rămân blocate în poziţia acţionată şi după scoaterea cheii.
Revenirea la poziţia iniţială se poate face numai prin introducerea cheii în
broască şi rotirea ei.

Figura 14 - Cheie de comandă. Construcţie şi schema electrică.

Lămpile de semnalizare se montează pe panouri şi pupitre de comandă şi se

utilizează pentru semnalizarea luminoasă a poziţiei de funcţionare a aparatelor de
comandă, pentru a indica regimurile normale sau anormale (de avarie) din
instalaţia supravegheată.
Lămpile pot fi alimentate la tensiunea reţelei (110-230V) sau la tensiune
redusă (24V, fiind prevăzute cu rezistenţe sau transformatoare de adaptare a
tensiunii).

33
 5.7. Întrerupătoare
a) Contactoare
Contactoarele (figura 15) sunt aparate de conectare cu ajutorul cărora se
realizează operaţia de închidere şi deschidere a unui circuit independent de starea
curentului, printr-o comandă ce poate face obiectul unei automatizări, adică
contactoarele, de regulă, sunt elemente de execuţie într-o instalaţie automată. În
instalaţiile electrice de forţă de joasă tensiune se folosesc pentru comanda
motoarelor electrice.
Dacă se asociază cu elemente de protecţie pentru circuitul pe care îl închid
sau deschid devin întrerupătoare automate, cu condiţia să aibă capacitatea de
rupere necesară.

Figura 15 - Contactoare

34
 Contactorul are următoarele părţi componente:
a. sistemul contactelor principale, destinate stabilirii şi întreruperii
continuităţii circuitului principal, având robusteţe mare, specializate
pentru frecvenţe ridicate de conectare şi un număr mare de manevre
(anduranţă mecanică şi electrică);
b. Sistemul de stingere al arcului electric format din camere de stingere din
material ceramic cu proprietăţi deionizante, prevăzute cu bobine de suflaj
sau utilizând efectul de electrod, în camere de stingere cu nişe
feromagnetice;
c. Sistemul de acţionare - electromagnetul de comandă, mecanismul
cinematic şi accesoriile aferente care asigură energia necesară închiderii
sau deschiderii;
d. Sistemul de fixare care cuprinde reperele de susţinere a părţilor
componente menţionate anterior.
În figura 16 este prezentată schema de comandă a pornirii unui motor
asincron trifazat echipat cu contactor şi relee termice.

Figura 16 – Schema de comanda a pornirii unui motor asincron

35
 b) USOL
Întrerupătoarele din clasa USOL (figura 17) se realizează pentru curenţi
nominali de 100, 250, 500 şi 800 A.
Închiderea şi deschiderea contactelor principale ale acestor întrerupătoare se
face brusc cu ajutorul unui mecanism cu genunchi şi clichet, cu anclanşare şi
declanşare rapidă, independentă de viteza de manevrare a operatorului.
Camera de stingere este construită pe principiul efectului de electrod şi nişă.
Aceste întrerupătoare sunt prevăzute cu declanşatoare maximale de curent,
termice şi electromagnetice şi declanşator minimal de tensiune.
Puterea de rupere ridicată se obţine prin marea rapiditate de răspuns a
declanşatoarelor, viteza mare de deplasare a echipajului mobil, distanţa mare între
contactul mobil şi cel fix în poziţia deschis şi utilizarea unor camere de stingere
performante.

Figura 17 – USOL

36
 6. NORME DE PROTECŢIA MUNCII

Pentru evitarea accidentelor prin electrocutare, este necesară eliminarea

posibilităţii de trecere a unui curent periculos prin corpul omului.
Principalele măsuri de prevenire a electrocutării la locurile de muncă sunt:
 Asigurarea inaccesibilităţii elementelor care fac parte din circuitele electrice
şi care se realizează prin:
- amplasarea conductelor electrice, chiar izolate, precum şi a unor
echipamente electrice, la o înălţime inaccesibilă pentru om. Astfel,
normele prevăd ca înălţimea minimă la care se pozează orice fel de
conductor electric să fie de 4m, la traversarea părţilor carosabile de 6m,
iar acolo unde se manipulează materiale sau piese cu un gabarit mai mare
această înălţime să depăşească cu 2-2,5m gabaritele respective;
- izolarea electrică a conductoarelor;
- folosirea carcaselor de protecţie legate la pământ;
- îngrădirea cu plase metalice sau cu tăblii perforate, respectându-se
distanţa impusă până la elementele sub tensiune.

La utilizarea uneltelor şi lămpilor portative sunt obligatorii :

- verificarea atentă a uneltei, a izolaţiei şi a fixării sculei înainte de
începerea lucrului;
- evitarea răsucirii sau a încolăcirii cablului de alimentare în timpul
lucrului şi a deplasării muncitorului, pentru menţinerea bunei stări a
izolaţiei;
- menajarea cablului de legătură în timpul mutării uneltei dintr-un loc de
muncă în altul, pentru a nu fi solicitat prin întindere sau răsucire; unealta
nu va fi purtată ţinându-se de acest cablu;
- evitarea trecerii cablului de alimentare peste drumurile de acces şi în
locurile de depozitare a materialelor (dacă acest lucru nu poate fi evitat,

37
 cablul va fi protejat prin îngropare, acoperire cu scânduri sau
suspendare);
- interzicerea reparării sau remedierii defectelor în timpul funcţionării
motorului sau lăsarea fără supraveghere a uneltei conectate la reţeaua
electrică ;

 Folosirea mijloacelor individuale de protecţie şi mijloacelor de avertizare.

Mijloacele de protecţie individuală se întrebuinţează de către electricieni
pentru prevenirea electrocutării prin atingere directă şi pot fi împărţite în două
categorii: principale şi auxiliare.
Mijloacele principale de protecţie constau din: tije electroizolante, cleşti
izolanţi şi scule cu mânere izolante. Izolaţia acestor mijloace suportă tensiunea de
regim a instalaţiei în condiţii sigure; cu ajutorul lor este permisă atingerea parţilor
conducătoare de curent aflate sub tensiune.
Mijloacele auxiliare de protecţie constau din: echipament de protecţie
(mănuşi, cizme, galoşi electroizolanţi), covoraşe de cauciuc, platforme şi grătare cu
picioruşe electroizolante din porţelan etc. Aceste mijloace nu pot realiza însă
singure securitatea împotriva electrocutărilor. Întotdeauna este necesară folosirea
simultană cel puţin a unui mijloc principal şi a unuia auxiliar.
Mijloacele de avertizare constau din plăci avertizoare, indicatoare de
securitate (stabilite prin standarde şi care conţin indicaţii de atenţionare), îngrădiri
provizorii prevăzute şi cu plăcuţe etc. Acestea nu izolează, ci folosesc numai
pentru avertizarea muncitorilor sau a persoanelor care se apropie de punctele de
lucru periculoase.

38