2.

USTENSILE DE LABORATOR

Eprubetele sunt cele mai simple vase de

laborator , care servesc la efectuarea reacţiilor chimice
de probă Ele au formă de tuburi de sticlă închise la un
capăt, fiind confecţionate din sticlă obişnuită sau din
sticlă neutră şi pot fi gradate sau negradate (Figura 1).
Deoarece aceste tuburi sunt primele vase cu care
elevii fac cunoştinţă la efectuarea experienţelor pentru
a-şi forma deprinderi practice, este necesar să se
cunoască de la început câteva reguli elementare de
Figura 1. Eprubete mânuire a lor.
Astfel, eprubetele se umplu cu substanţe până la jumătate, agitarea conţinutului
făcându-se prin scuturare. Eprubeta nu se răstoarnă sau nu se astupă cu degetul şi apoi se
răstoarnă, procedeele fiind greşite şi dăunătoare.
Încălzirea eprubetei se face înclinând-o puţin pentru a evita degajarea bruscă a
vaporilor. Ţinerea eprubetei în timpul încălzirii se face cu ajutorul unui cleşte, evitând
orientarea deschiderii acesteia către persoane aflate în jur. Eprubetele gradate, fiind
confecţionate din sticlă groasă şi mai puţin rezistentă la şocuri termice, nu se vor încălzi la
flacăra puternică a becului.
Paharele de laborator (Figura 2) sunt utilizate la efectuarea reacţiilor care au loc la
temperaturi nu prea ridicate, a unor operaţii de laborator ca: dizolvarea, evaporarea, fierberea,
precipitarea etc. şi au capacităţi cuprinse între 25 ml şi 3.000 ml. Dintre acestea cele mai
utilizate sunt: paharele Berzelius de diferite capacităţi (figura 2.a) paharele Erlenmeyer (figura
2.b)
paharele conice gradate (figura 2.c).

a. b. c.
Figura 2. Pahare de laborator
Vasele conice Elenmeyer, sau flacoanele Erlenmeyer, se folosesc pentru titrări
volumetrice, precipitări etc. şi pot avea capacităţi variabile cuprinse între 25 ml şi 5.000 ml.

Baloanele sunt de diferite tipuri, dintre care enumerăm: baloane cu fund plat şi fund
rotund (figura 3) se folosesc la distilarea diferitelor soluţii, fierberea şi determinarea unor
constante fizice. Au capacităţi cuprinse între 50 ml şi 5.000 ml.
Baloanele rotunde cu tub lateral Wurtz şi baloanele Engler (figura 4) sunt utilizate
pentru distilări şi efectuarea unor reacţii chimice.
 a. b. a. b.
Figura 3. Baloane cu fund plat şi rotund Fig. 4. Balon Würtz (a) şi
balon Engler (b)

Baloane Claisen necesare în operaţiile de distilare sub presiune, sunt prevăzute cu două
tuburi, cel de al doilea având o formă cotită şi legat de primul prin partea de jos, aproape de
partea sferică a balonului.
Baloanele cotate (figura 5) sunt utilizate la prepararea soluţiilor de concentraţii
determinate şi pentru măsurarea exactă a volumelor de lichide. Ele au formă de pară sau
sferică, cu fundul plat şi gâtul lung şi îngust, pe care se trasează reperul ce delimitează
capacitatea nominală care variază între 25 ml şi 3.000 ml.
Baloane Kjeldal (figura 6) au forma alungită şi sunt folosite pentru determinarea
azotului din substanţele organice.

Figura 5. Baloanele cotate Figura 6. Balon Kjeldal

Pâlniile se folosesc pentru separarea precipitatelor prin filtrare şi transvazarea lichidelor

şi pot fi de mai multe tipuri:

a. b. c.
Figura 7. Pâlnii de filtrare
a - simple de sticlă; b - Büchner; c - creuzet filtrant
 Pâlnii de filtrare (figura 7) din care fac parte pâlniile simple de sticlă (figura 7.a), pâlnii
Büchner (figura 7.b) pentru filtrarea în vid ce se confecţionează din porţelan sau sticlă, şi
creuzete filtrante (figura 7.c).
Pâlnii de separare (figura 8) folosite pentru separarea lichidelor nemiscibile cu densităţi
diferite, prevăzute cu dop şlefuit şi robinet, şi cu capacităţi între 50 ml şi 1.000 ml. Pâlnii de
picurare folosite pentru picurarea unor cantităţi de lichid în baloanele de reacţie.

Figura 8. Pâlnii de separare Figura 9. Cilindru gradat

Cilindrii gradaţi (figura 9) sunt utilizaţi la măsurarea volumelor de lichide. Ei sunt

confecţionaţi din sticlă groasă pe care se gradează la exterior diviziuni care indica volumul în
mililitri. La partea superioară este marcată capacitatea totală, care variază între 5 ml şi 2.000
ml şi temperatura de lucru, de obicei 20°C.

Pentru a măsura cu cilindrul gradat volumul unui

lichid care este transparent şi udă pereţii vasului, se
așează cilindrul pe o suprafaţă orizontală şi se introduce
în el lichidul până când marginea de jos a meniscului este
tangentă la gradaţia respectivă (figura 10).
Figura 10. Citirea meniscului
În cazul lichidelor colorate (sau la mercur), citirea meniscului se face la diviziunea din
dreptul meniscului. în același mod se face citirea nivelului de lichide în baloanele cotate,
biurete, pipete etc. Cilindrii pot fi gradaţi, cu dop şlefuit, fără cioc şi cilindri negradaţi. Cu
cilindrii gradaţi se fac măsurători aproximative.
Pipetele (figura 11.a) au forme şi capacităţi diferite, sunt calibrate pentru anumite
temperaturi şi se păstrează în stative de lemn speciale. Pipetele pot fi cu sau fără scară
gradată. Capacitatea pipetelor fără scară gradată este determinată de un reper, sau este
cuprinsă între două repere, între 5 ml şi 250 ml, cu golire totală, iar cele cu golire parţială cu
scară gradată au capacităţi cuprinse între 1 ml şi 25 ml.
Pipetele gradate au formă cilindrică, iar cele fără scară gradată au la mijloc o umflătură
pe care este gravată capacitatea şi temperatura de lucru.
Pentru a măsura cu pipeta un anumit volum de lichid, se introduce vârful pipetei în
lichid, aspirându-se cu gura prin partea superioară a pipetei până când nivelul lichidului
depăşeşte gradaţia. Se astupă cu degetul arătător orificiul de sus al pipetei şi se lasă să se
scurgă lichidul ridicând uşor degetul până când marginea inferioară a meniscului lichidului
este tangentă la diviziunea de sus a pipetei, în cazul lichidului transparent, sau superioară, în
cazul lichidului netransparent.
După ce s-a adus nivelul lichidului la semn, citirea făcându-se la nivelul ochilor, se lasă
să se scurgă lichidul în vasul pregătit anterior. După câteva secunde se apropie vârful pipetei
de peretele interior al vasului, pentru a se elimina şi ultimele picături de lichid din pipetă (fără
a sufla în pipetă pentru a realiza acest lucru). Lichidele volatile ai căror vapori sunt toxici, sau
lichidele caustice ori toxice, se recomandă a fi aspirate cu o pară de cauciuc.

a. b.
Figura 11. Pipete
Micropipetele (figura 11.b) se folosesc pentru măsurarea rapidă şi precisă a cantităţilor
mici de lichid.
Biuretele (figura 12) sunt tuburi cilindrice gradate, care au la partea superioară un vârf
de golire. Ele se folosesc pentru titrări volumetrice cu diverşi reactivi, pentru măsurarea
exactă a volumelor de lichid, pentru măsurarea volumelor gazelor (biurete pentru gaze).
Biuretele se închid cu robinete de sticlă sau cu cleme Mohr, intercalate pe tubul de
cauciuc. Biuretele cu tub de cauciuc se folosesc pentru soluţii bazice sau alte soluţii care nu
distrug cauciucul, iar cele cu robinete de sticlă se folosesc pentru orice fel de soluţii, în afară
de baze. Ele se fixează în poziţie perfect verticală, cu ajutorul unor cleme, pe stative de oţel.
Umplerea biuretelor se face turnând soluţia prin partea superioară, printr-o pâlnie, sau cu
ajutorul unor dispozitive automate sau semiautomate.

Figura 12. Biurete

Exicatoarele (figura 14) se folosesc pentru uscarea lentă şi conservarea substanţelor
care absorb cu uşurinţă umiditatea din aer.
Ele sunt recipiente din sticlă, care au la partea inferioară o substanţă higroscopică cum
sunt clorura de calciu anhidră, acidul sulfuric concentrat, acidul fosforic, anhidridă fosforică
etc.
Exicatoarele sunt prevăzute cu o placă de porţelan cu orificii pe care se aşează vasele
conţinând substanţele pentru uscare. Produsul pentru uscare se așează a pe o sticlă de ceas,
într-o fiolă, într-un creuzet etc, închiderea şi deschiderea exicatorului se face trăgând capacul
prin alunecare ca
în figura 14. Pentru închiderea ermetică a lor, marginile şlefuite ale capacelor se ung cu puţină
vaselină. Unele exicatoare sunt prevăzute cu un robinet pentru evacuarea aerului, numite
exicatoare cu vid.

Figura 13. Fiole de cântărire Figura 14. Exicatoare

 Fiolele de cântărire (figura 13) se folosesc pentru cântărirea cu precizie a substanţelor
sub formă de pulbere sau lichide.
Ele sunt prevăzute cu capace şlefuite pentru a le asigura etanşeitatea.
Cristalizoarele (figura 15) sunt vase de sticlă joase şi largi, utilizate pentru concentrarea
rapidă a soluţiilor şi pentru recristalizare. Cristalizoarele au pereţii drepţi sau oblici, cu fund
plat şi nu pot fi încălzite direct la flacără.
Sticlele de ceas (figura 16) se folosesc pentru cântărirea substanţelor, pentru acoperirea
paharelor, a cristalizoarelor, pentru luarea probelor de macro analiză etc.

Figura 16. Sticlele de ceas Figura 15 Cristalizor

Refrigerentele sunt dispozitive folosite în laborator pentru răcirea şi condensarea

vaporilor. Cele mai importante tipuri de refrigerente folosite în laboratoare sunt refrigerentele
cu serpentină, refrigerente ascendente cu bule, refrigerente Libig, refrigerente Soxhlet,
refrigerente cu aer etc. (figura 17).

a. b.- c.
Figura 17. Refrigerentele

Refrigerentele cu serpentină (figura 17.a) şi ascendent cu bule (figura 17.b) sunt

alcătuite dintr-un tub de sticlă, sub formă de spirală, sau sub formă de bule în cazul
refrigerentului ascendent. Tubul este îmbrăcat într-o manta din sticlă prin care circulă apa de
răcire, care se introduce printr-un ştuţ situat la partea inferioară şi se evacuează pe la partea
superioară. Prezintă avantajul că au suprafaţa de răcire mai mare faţă de alte tipuri de
refrigerente.
Refrigerentul Liebig (figura 17.c) are tubul din sticlă drept, faţă de refrigerentele
descrise anterior. Aceste refrigerente sunt utilizate pentru condensarea vaporilor lichidelor cu
temperaturi de fierbere de maximum 150 °C.
Refrigerentul Soxhlet (figura 17.a) are formă sferică şi realizează răcirea vaporilor care
intră în spaţiul dintre globul interior şi cel exterior cu apă şi aer. Astfel, apa circulă continuu
în globul interior, iar aerul în exterior, condensând vaporii de lichid. Refrigerentul cu aer
realizează condensarea vaporilor cu ajutorul aerului.
Vasele de absorbţie (figura 18) sunt folosite pentru spălarea sau purificarea gazelor şi ca
vase de siguranţă la pompele cu vid. Dintre acestea cele mai utilizate sunt: vasele Woolf
(figura 18.a) care sunt recipiente cu pereţii groşi, prevăzute cu 2-3 gâturi în care se introduc
dopuri perforate, de cauciuc sau plută, prin care se trec tuburi de sticlă cu coturi până la
fundul vasului.
 Unul din tuburi se introduce până la fundul vasului, iar celălalt numai 20 -30 mm sub
dop. Astfel, pentru spălarea gazelor, se umple 2/3 din volumul vasului cu apă distilată sau
acid sulfuric, se trece gazul prin tubul lung şi iese spălat prin tubul scurt al vasului.

a. b.
Figura 18. Vasele de absorbţie
Vasele Dreksel (figura 18.b) sunt cilindri înguști prevăzuţi cu un singur dop de sticlă
şlefuită sau de cauciuc. Prin dop trece un tub care pătrunde până aproape de fundul vasului şi
prin care trece gazul care, după ce a străbătut stratul de lichid, iese prin tubul scurt.
Piseta sau stropitorul (figura 19) este folosită pentru
păstrarea apei distilate necesară în operaţiile de spălare a
precipitatelor, în lucrările de analiză chimică sau aducerea
la semn în vasele de măsură. Piseta este un balon de sticlă
cu fund plat cu o capacitate variabilă cuprinsă între 250
ml şi 1.000 ml şi este prevăzută cu un dop prin care trec
Figura 19.
Piseta tuburi de sticlă.
Tubul de sticlă mai lung, care ajunge până la fundul balonului, este îndoit în afara
dopului legat şi prin intermediul unui cauciuc cu un tub de sticlă efilat. Prin cel de al doilea
tub, mai scurt, se suflă aerul creând un exces de presiune necesar pentru evacuarea unei
cantităţi de lichid.

Aparatul Kipp (figura 20) este folosit la prepararea

diferitelor gaze ca: hidrogen, dioxid de carbon, hidrogen
sulfurat etc.
Aparatul Kipp este alcătuit din trei compartimente. în
compartimentul 1, de formă sferică, situat la mijlocul
aparatului, se introduce materialul solid din care, prin reacţie cu
un acid, se obţine gazul ce trebuie preparat.
Pentru evacuarea gazului rezultat din reacţie, vasul 1 este
prevăzut cu un ştuţ lateral, 4, cu robinet. în partea superioară a
vasului se găseşte o pâlnie cu coadă lungă şi şlif, 5, care este
prevăzută cu dop prin care se introduce pâlnia de siguranţă, 3.
Lichidul de reacţie se introduce prin pâlnia de siguranţă şi
ajunge în vasul inferior, 2, pentru a veni în contact cu materialul
solid.
Figura 20. Aparatul Kipp

Aparatul Kipp se foloseşte numai sub nişă, iar în cazul preparării hidrogenului se vor
îndepărta sursele de căldură sau becurile de gaz.

Tuburile de absorbţie (figura 21) se folosesc

la lucrările de chimie pentru uscarea gazelor, pentru
protejarea substanţelor împotriva diverşilor agenţi
din aer, ca: dioxid de carbon, praf, vapori de apă
etc. Ele au forma literei U sau pot fi drepte, cu sau Figura 21. Tuburile de
fără dop şlefuit. absorbţie
Mojarele (figura 22) servesc la sfărâmarea
substanţelor solide şi transformarea lor în pulberi
fine. Operaţia se execută cu ajutorul pistilului.
Mojarele pot fi confecţionate din porţelan, din
sticlă, din agat.
Figura 22. Mojare din
porţelan

Piesele de legătură (figura 23) se folosesc pentru asamblarea părţilor componente ale
unei instalaţii.
Dintre acestea, cele mai utilizate sunt: prelungitoarele, tuburile în formă de T, tuburile
drepte cu olive,tuburile de ramificaţie, dopurile cu şlif.

Figura 23. Piesele de legătură

Prelungitoarele sunt tuburi îndoite, de sticlă, folosite pentru realizarea legăturii dintre
tubul de răcire al refrigerentelor şi vasul de colectare al distilatului. Capătul cu diametrul mai
mare se îmbracă pe capătul tubului de răcire, iar cel mai îngust se introduce în vasul de
colectare. Asamblarea prelungitoarelor se face prin intermediul dopurilor perforate de plută
sau cauciuc şi cu ajutorul şlifurilor.
Şlifurile sunt suprafeţele şlefuite ale pieselor din sticlă sau ceramice, când acestea
corespund una alteia la îmbinări. Şlifurile pot fi conice, plane, cilindrice sau sferice şi prezintă
unele avantaje faţă de îmbinările cu dopuri sau tuburi de legătură, printre care amintim: nu
sunt atacate de substanţele obişnuite, sunt mai curate, nu sunt impurificate substanţele cu care
vin în contact, se manipulează uşor. Şlifurile se ung cu uleiuri siliconice sau cu vaselină
pentru o mai bună etanşeitate şi pentru a evita blocarea lor. Pentru a debloca şlifurile
înţepenite, acestea se încălzesc uşor, se ung cu diferiţi dizolvanţi organici sau se lovesc uşor
cu un obiect de lemn.
În laborator, în afară de vasele din sticlă, se utilizează şi vase din porţelan, cuarţ, faianţă
şi chiar metale sau aliaje cum sunt nichelul, platina, aurul, argintul, oţelul etc., ce prezintă
avantajul faţă de sticlă de a fi mult mai rezistente la temperaturi înalte, de exemplu, porţelanul
fără glazură rezistă la temperatura de până la 1.300 °C, iar vasele de cuarţ pot fi încălzite până
la 1.200 °C, fără a se deforma, şi suportă şocuri termice (încălziri şi răciri bruşte) având
coeficienţi de dilatare foarte mici.
Vasele de porţelan nu sunt atacate de acizi minerali concentraţi, cu excepţia acidului
ortofosforic la cald şi a acidului fluorhidric. De asemenea, la cald porţelanul este atacat de
soluţiile fierbinţi de hidroxizi alcalini concentraţi. Faianţa are, în general, aceleaşi calităţi ca şi
porţelanul.
Dintre vasele de laborator din porţelan şi faianţă mai des utilizate sunt paharele,
capsulele de evaporare, creuzetele, pâlniile Büchner, mojarele, sitele de faianţă etc.
Vasele de porţelan şi faianţă, prezintă dezavantajul că nu sunt transparente, sunt fragile
şi au costul destul de ridicat. Pentru a mări mult durata de utilizare a vaselor de porţelan, se
vor încălzi mai întâi treptat la flacără înainte de a fi aşezate în cuptorul cald. Scoaterea lor din
cuptor se face treptat, ţinându-se cea. două minute în zona mai rece de la gura cuptorului.
 Creuzetele (figura 24) din metale ca nichel, platină, aur, argint sau oţel sunt utilizate
pentru uscarea sau calcinarea precipitatelor, pentru dezagregarea probelor etc.
Capsulele (figura 25) sunt utilizate pentru încălzirea lichidelor şi mai ales pentru
evaporarea lor.

Figura 24. Creuzete Figura 25. Capsula

În laboratoarele de chimie, pentru montarea aparatelor se folosesc stative, cleme, mufe,

inele etc. Pentru confecţionarea ustensilelor de laborator se utilizează lemnul, metale sau
oţelul inoxidabil, materiale plastice. Astfel, din lemn se confecţionează stative pentru eprubete
şi pipete, stative pentru filtrare, stative pentru uscat vasele, cleşte pentru eprubete etc. (figura
26.

Figura 26.Stative

Din diferite metale (ca fier, aluminiu) sau aliaje (cum sunt fonta, oţelul, alama etc.) se
confecţionează ustensile ca stative, cleme, inele, cleşte pentru creuzete, trepiede,triunghiuri
prevăzute cu inele de ceramică, site pentru încălzire, cu azbest, mufe, creuzete, capsule,
spatule, cleşte perforator pentru dopuri, cuţite, pile pentru tăiat sticlă etc.
Stativele (figura 26) confecţionate din oţel sau fier au forma unor vergele metalice
rigide, fixate pe un postament gros, de formă dreptunghiulară, şi sunt utilizate pentru
susţinerea pieselor unor instalaţii de laborator cu ajutorul clemelor. Un alt sistem de stativ, cel
cu distanţe reglabile, se confecţionează din 4 stative obişnuite, între care se pot fixa bare
transversale de diferite lungimi. Pentru fixarea aparatelor pe stative se utilizează cleme de
diferite construcţii, care se prind pe stativ cu ajutorul mufelor (figura 28).
Clemele (figura 27) se folosesc pentru oprirea sau reglarea debitelor de lichide sau gaze
prin tuburile de cauciuc. Ele pot fi cleme Hoffman (a), prevăzute cu şurub, şi cleme Mohr.

a. b. Figura 28.
Figura 27. Cleme Hoffmann (a) şi Mohr (b) prevăzute cu arc Mufă
 Trepiedele (figura 29) se folosesc ca suporturi pentru diverse vase sau aparate în cazul
încălzirii sau calcinării substanţelor. Pentru executarea acestor lucrări mai sunt utilizate
triunghiul de porţelan (figura 30) şi cleştele metalic (figura 31) folosit pentru prinderea
obiectelor fierbinţi.

Figura 30. Triunghiul de

Figura 29. Trepied Figura 31. cleştele metalic
porţelan

Sursele de căldură. Cel mai simplu dispozitiv de încălzire utilizat frecvent în

laboratoarele şcolare este lampa de spirt. Se mai folosesc lămpile de tip Bartel şi Primus care
utilizează benzina sau petrolul.
Aceste dispozitive au
dezavantajul că nu se poate obţine
o flacără îngustă şi o temperatură
înaltă. Pentru a obţine o flacără cu
temperatură înaltă se întrebuinţează
becurile cu gaze combustibile la
care transmisia căldurii se face
repede, flacăra se poate regla uşor, a. b. c.
iar manipularea este simplă. Figura 32. Becuri cu gaz
Cele mai utilizate becuri cu gaze sunt: becul Teclu (figura 32.a) este alcătuit dintr-un
tub lărgit la partea inferioară 1, discul 2 pentru reglarea aerului, tubul de admisie a gazului 3,
un şurub de reglare, 4, situat în partea opusă a tubului de admisie a gazului şi un postament 5.
Becul Bunsen (figura 32.b), este alcătuit dintr-un regulator pentru admisia aerului, o
mufă cu două orificii rotunde dispuse în aceeaşi poziţie cu orificiile de pe tubul becului.
Orificiile mufei se dispun exact în faţa orificiilor de intrare a aerului.
Becul Meker (figura 32.c), are o construcţie
asemănătoare becului Teclu, dar mai este prevăzut
cu o sită. Schema flăcării becului de gaz este
reprezentată în figura 33 şi cuprinde mai multe
zone:
1. zona superioară de oxidare la 1.450 °C;
2. zona superioară de reducere la temperatura de
1.560 °C;
3. zona de topire care se află la 2/5 din înălţimea
flăcării, unde temperatura are cea mai mare valoare,
Figura 33. Schema
1.650 °C, şi se află la vârful conului neluminos;
flăcării becului de gaz 4. - 5. zone inferioare reducătoare;
6. zonă rece.
Pentru aprinderea becului de gaz se procedează în felul următor:
- se închide intrarea aerului;
- se aprinde un băţ de chibrit şi se apropie de partea inferioară a tubului becului;
- se deschide robinetul de gaz încet, numai pe jumătate;
- se reglează temperatura flăcării prin deschiderea treptată a
orificiului de admisie a aerului, după care se deschide robinetul de
gaze pentru alimentarea becului cu debitul necesar de gaz.
În cazul în care becurile de gaz se folosesc un timp mai îndelungat, pentru evitarea
supraîncălzirii sau a aprinderii, masa de lucru se va proteja, aşezând sub bec o bucată de
azbest. Pentru încălzirea unor recipiente mari se utilizează reşoul sau plita cu gaze.
Energia electrică în laboratoare se utilizează la încălzirea reşourilor, plitelor electrice, a
etuvelor sau cuptoarelor electrice. Aceste dispozitive sau aparate de încălzire fac parte din
sistemele cu încălzire directă.
În laboratoare, încălzirea directă nu se poate folosi în toate cazurile şi de aceea se
foloseşte şi încălzirea indirectă, mai ales când încălzirea durează un timp mai îndelungat.