Prolog

Tot ce-am trăit până acum a fost o minciună. O minciună frumoasă, una de care nu te poți despărți,
nici dacă vrei. Ai fost atașat de ea, învățat cu ea, confortabil cu ea, iar acum, când adevărul îți stă în
fața ochilor, refuzi să-l accepți. Dar apoi, adevărul devine un obstacol în viața ta, iar atunci ești nevoit
să-l accepți.

Tind sa cred că suntem ca niște păsări Phoenix. Te naști, trăiești, mori, iar apoi renaști din propria
cenușă. Mă pot asemăna cu una. M-am născut, am trăit cele mai frumoase momente din viața mea,
iar apoi am murit sufletește.

Am renăscut. Iar renașterea pentru mine, nu înseamnă decât un nou capitol din viața mea.

Capitolul 1.

Cu 3 ani în urmă.

Respiră.

Te rog.

Nu mă părăsi și tu, te implor.

Gândurile îmi invadează mintea, dar nu sunt în stare să dau glas niciunuia. Sângele îmi picură
obrajii, în timp ce ploaia își face auzită prezența răsunător. Îmi doresc să spună ceva. Să-mi spună că
totul va fi bine, chiar dacă știu că nu va fi.
 Îmi doresc să nu fi spus niciodată acele cuvinte...

Îmi văd fratele în fața ușii, amuțit de evenimentul care acum are loc în fața lui. Mi-aș fi dorit să-l
îmbrățișez, dar eu sunt vinovată pentru toate cele întâmplate.

-Știi ce este de făcut, corect? Șoptește acesta, cu lacrimi în ochi.

Abia reușesc să scot un glas.

-Nu așa rapid. Mai dă-mi o săptămână, te rog!

-Am eu grijă de asta. Du-te și schimbă-te. Nimeni nu trebuie să știe despre asta, spune el, venind
cu pași agitați spre mine.

Dau să plec, dar mă trage de mână.

-Am spus că nimeni nu trebuie să știe despre asta, s-a înțeles? Nu ești tu vinovată pentru asta.

Dau din cap aprobator, însă numai eu știu ce s-a intamplat de fapt.

Ce s-a petrecut...