Examen

Presa de Agenție
Student:
Jurnalism, An III
1.Alegeți un roman pe care să-l citiți. Scrieți o recenzie de carte care să conțină
elementele discutate la curs. Nu uitați să precizați corect datele cărții, autor,
editură, loc și an de apariție, număr de pagini. Cum ați recomanda și altcuiva să
citească această carte? Și de ce să facă acest efort de lectură?

Romanul „Căderea în timp”, are un număr de 168 de pagini, avându-l ca autor pe Emil Cioran.
Este a doua lui carte ideologică, publicată în 1964 în limbă franceză, tradusă în română de Irina
Mavrodin, editura: Humanitas, București, 2021.
Căderea în Timp se referă la intrarea şi existenţa omului în timpul istoriei, după alungarea sa
din Rai; şi la inimenta sa cădere din acest timp. Scenariul urmareşte schema Biblică. Omul a fost
alungat din eternitatea cvasifiinţială a Edenului şi blestemat să supravieţuiască prin muncă în
timp şi în istorie. El a făcut însă din acest blestem un sens şi o plăcere; astfel încât nebunia
efortului de a drege şi a face, conduce la “omul civilizat” al timpurilor moderne. Acesta, marcat
de titanism prometeic, aşează tot globul la unison, sub tirania progresului prin cunoaştere, sub
demonia tehnicii. Pretextul este de “a câştiga timp”. Când, de fapt, el pierde tocmai substratul de
temporalitate istorică pe care s-a înălţat. Cioran se apropie într-un fel de Heidegger, prin furia sa
împotriva pasiunii omului pentru cunoaşterea exterioară, care instaurează supremaţia tehnicii.
Pentru el însă, esenţială nu e existenţa-întru-moarte a Dasein-ului, ci uitarea fiinţialei eternităţi
edenice. Uitare ce se exprimă prin detaşarea de lume şi plictis. Prin vidul interior al plictisului.

Încă din tinereţe – aşa cum deja s-a menţionat – Cioran a scos în relief plictisul ca o
caracteristică esenţială a omului aflat în amurgul civilizaţiilor. Plictis care exprimă neaderenţa de
lume, - corelativă lipsei de sens a acesteia - dublată de o îndoială sterilă. Conform scenariului
creştin, Istoria urma să se încheie prin “împlinirea timpurilor” şi trecerea spre o nouă eternitate
paradisiacă, în urma judecăţii luminoase a celei de a doua veniri a lui Iisus.

Acest scenariu însă s-a defectat. Timpul istoric a ajuns într-adevăr la capăt, simte şi afirmă
Cioran; dar intrarea în eternitate nu e cea care era sperată şi aşteptată. Şi atunci, omul actual
alunecă în afara timpului, în direcţia unei eternităţi rele, îngheţată şi vidată de sens. El, chinuitul
personaj Cioran, cu luciditatea hiperconştiinţei sale, simte şi vede cu evidenţă acest adevăr al
sfârşitului timpului istoric. Şi aceasta, înspatele agitaţiei spumoase de la suprafaţa valurilor,
dincolo de nebunia muncii neîntrerupte, a exploziilor multicolore ale cunoaşterii, a tiradelor
stupide despre “progres”. Cioran se simte acum ca un profet care vrea să atragă atenţia
contemporanilor asupra acestei situaţii. Rezumatul ar fi următorul:

“După ce a stricat adevărata eternitate, omul a căzut în timp, unde a izbutit, dacă nu să
prospere, cel puţin să trăiască; sigur că el s-a obişnuit cu noua lui condiţie. Procesul acestei
căderi şi a acestei desprinderi se numeşte istorie. Dar iată că-l ameninţă o altă cădere, a cărei
amploare e încă greu de apreciat. De data aceasta el nu va mai cădea din eternitate, ci din timp;
şi a cădea din timp înseamnă a cădea din Istorie, înseamnă, devenirea fiind suspensată,
împotmolirea în inerta şi posaca monotonie, în absolutul stagnării, acela unde verbul însuşi se
împotmoleşte, neputându-se înălţa până la blasfemie sau implorare. Iminentă sau nu, această
cădere e posibilă, ba chiar inevitabilă. Când îi va fi dată, omul nu va mai fi un animal istoric. Şi
atunci, după ce îşi va fi pierdut şi amintirea adevăratei eternităţi a primei sale fericiri, îşi va
întoarce privirile spre universul temporal, spre acest al doilea paradis din care va fi izgonit.”

Temelia lumii contemporane a ajuns într-o astfel de stare, proclamă Cioran. În adâncuri, se
relevă un vid de sens, o îndoială sterilă, într-o eternitate încremenită, demonică în afara timpului.

„Cine nu-şi cunoaşte propria istorie, este damnat să o repete” – spune un citat. Ei bine, Cioran
arată că omul, deşi îşi ştie propria istorie, o repetă iar şi iar.

Consider că ceea ce atrage la Cioran este, probabil, expresia lirică, sistemul său filosofic fiind
unul liric, estetizat. Asta e firea lui Cioran, iar asta face ca anumite pasaje ale Căderii în timp să
fie de-a dreptul poetice.
 Examen

Jurnalism cultural

2. Alegeți o carte de interviuri la alegere. Precizați corect autorul, editura, an și

loc al apariției. Comentați alegerea intervievaților de către autorul cărții. Alegeți
un interviu și urmăriți plusurile și minusurile în abordarea invitatului de către
autorul cărții de interviuri.

Titlul: Malul stâng întreabă malul drept

Autor: Irina Nechit

Editura: JUNIMEA

Anul: 2018

Locul apariției: Iași

Din dialogurile Irinei Nechit ne facem o idee despre ce știu cei de pe malul drept în legătură
cu Republica Moldova; despre cum sunt priviți basarabenii; sau despre cât de importante sunt
legăturile cu românii de pe malul stâng.  Pasionații de literatură găsesc în
interviurile Irinei Nechit cu scriitori români valoroase informații de istorie literară.
Ar fi fost utilă însă o altă organizare a acestor dialoguri. Una cronologică. Sau, poate, una care
ține cont de profesiile celor intervievați. Oricum, logica internă după care acestea sunt aranjate în
volum e greu sesizabilă.

Malul stâng întreabă malul drept a apărut în Anul Centenar când, așa cum era de așteptat, s-a
vorbit mai mult decât de obicei despre Republica Moldova. Un interes conjunctural! Din
dialoguri se pot decupa mărturii cu valoare documentară despre legăturile dintre noi, românii din
cele două țări. Legături care rămân, încă, foarte fragile.

Am ales să analizez interviul cu Eugen Negrici, critic literar. Abordarea invitatului are un aspest
general, relevant a cuvintelor, luând în considerație abaterea subiectivismul sincer al
răspunsurilor de o valoare în sine. Eugen Negrici observă în cazul basarabenilor „o anumită
incapacitate de a se fixa într-o opinie“, ceea ce mă face să cred că dialogul lui Eugen Negrici este
unul detașat. Este critic și duce senzația de mulți ani de experiență în spatele răspunsurilor
intervievatului. În ceea ce privește întrebările Irinei Nechit, are capacitatea de a se adapta la
interlocutori. De altfel, îi cunoaște foarte bine. Are și abilitatea de a-i pune în valoare. Știe să fie
când jucăușă, când serioasă.
3. Analizați - din punctul de vedere al tipurilor de texte discutate la curs – un
număr din revista de cultură a Uniunii Scriitorilor, ARCA. Revista se găsește și pe
internet sau poate fi luată gratuit de la cursul de Jurnalismul cultural, de miercuri,
ora 10, sala 317. Alegeți să discutați, pe larg, 2 articole din revistă și argumentați
alegerea făcută. Cum sunt ele structurate, ce rol joacă finalul, dar introducerea în
tipul de text cultural?

1.Articolul „Nicidecum nu-i ușor să gândești simplu” de Lucia Cuciureanu este o

recenzie asupra cărții de poezii „Teste de identitate” de Kocsis Francisko. Am ales
acest articol fiindcă mi-a plăcut, la fel ca și autoarei, abordarea lui Kocsis
Francisko față de problematica existențială, față de destin, dând formă, culoare și
emoție în cartea sa. Poetul mai face, indirect, elogii literaturii, ceea ce este profund
admirat de către autoarea articolului.
Mai mult, acest articol m-a provocat să citesc repertoriul autorului mai sus
menționat.
Lucia Cuciureanu începe inedit și contradictoriu, cu ideea că într-un recent eseu
citit de ea, fenomenul poetic contemporan ar fi unul prost, sau că ne-am afla „sub
dictatura poeziei proaste”, mai târziu însă demonstrând că este doar o generalizare
absurdă.
Ei bine, în această recenzie, autoarea demonstrează nu numai inversul acestei
afirmații, dar și pune în valoare talentul lui Kocsis. Aceasta se referă la poet ca la
un „poet-personaj ce își suplinește deficitul de confort existențial prin
transpunerea în visare”.
Titlurile poetului sunt ilustrative, ceea ce a observat și eseista Lucia Cuciureanu,
dând și câteva exemple în acest sens: „Octombrie 2012”, „O seară grea”, O noapte
ca dohotul”, „Toamnă cu melancolii”, „Strigăt”, „Lupta cu îngerul negru”, etc.
Recenzia include câteva poezii citate din cartea „Teste de identitate”, autoarea
explicând astfel cum și de ce poetul atinge anumite limite în care dispare granița
dintre vis și realitate.
Sfârșitul articolului este definitoriu, în sensul în care se oferă un statut clar acestui
volum de poezii și anume că ele spun lucruri „semnificative, vibrante”. Autoarea
recenziei se arată profund atinsă și înfiorată de această carte și speră că poetul se va
bucura, dacă va avea vreodată ocazia să-i citească recenzia.
2. Un text scurt, dar plin de esență mi-a stârnit atenția. Scris de Zachary
Schomburg, textul „Sentimentele” m-a răvășit complet. M-am regăsit în cuvintele
lui și, deopotrivă, m-a pus pe gânduri. Dacă sentimentele ar prinde o formă fizică,
oarecare, ce relație aș purta cu ele? Cred că am fi supărați unul pe altul, cum e și
protagonistul acestui text cu sentimentele lui ce (oarecum) ar fi prins formă.
Inițial, textul îi observă pe protagonist și pe sentimente la masă, stând la poluri
opuse, deasupra mesei dăinuind o tăcere și o tensiune mare.
„Ce s-a întâmplat cu noi?”, spune protagonistul către sentimente și se duce la
culcare, în timp ce sentimentele rămân în living să se uite la TV.
Se face așa că, a doua zi, protagonistul constată lipsa sentimentelor și a unei
perechi de pantofi. Abia peste câteva săptămâni, mergând la alimentară,
protagonistului i se pare că își vede sentimentele făcând cumpărături.
Se pare că, relația dintre om și sentimentele lui a fost din totdeauna una
complicată. Dar, cumva, mereu ajung să fie împreună, să treacă peste obstacole,
supărări și neînțelegeri. Nu avem cum fugi de ele și nici nu trebuie, pentru că altfel
ne așteaptă un sfârșit tragic.