Modele de rezolvare a Subiectului al II-lea pentru Bac

2021-2022
A. a. Perspectiva narativă obiectivă
Testul de antrenament nr.1, 2020

„Cristina Madolschi întinse scrisoarea despăturită, fluturând-o de un colț între

degetele uscate. Tudor Stoenescu-Stoian părăsi jilțul s-o ia în primire și se apropie de
fereastră s-o descifreze în lumina vânătă a crepusculului. Supraviețuitoarea Movileștilor
îi urmări privirea plimbată pe rânduri, cu ochii ei ficși și adânc scufundați în orbitele
osoase. Toată viața Cristinei Madolschi se concentrase în această așteptare. Suflarea îi
expirase pe buzele albe și subțiri. Cu mâinile cuminte așezate pe genunchi, Iordăchel
Păun o privea cu milă. Se auzi, un răstimp, numai foșnetul ploii și vântul în ferestre.
Pentru Tudor Stoenescu-Stoian, scrisul din foaia învechită, cu cerneală palidă, nu avea
nicio însemnătate. Cel mult, îi putea satisface o curiozitate de grafolog, dacă ar fi voit să
reconstituie, din slova dezordonată, firea răposatului Pintea Căliman. Dar jucă până la
sfârșit comedia caritabilă pe care i-o ceruse Iordăchel Păun.”
Cezar Petrescu, Oraș patriarhal

Perspectiva narativă se referă la punctul de vedere al naratorului în relație

cu spațiul diegetic.
Fragmentul din opera „Oraș patriarhal” de Cezar Petrescu ilustrează o
perspectivă narativă obiectivă. Marcile obiectivității acestui text sunt verbele la
persoana a III-a: „întinse”, „urmări” și pronumele de persona a III-a: „îi”, „o” etc.
Secvența citată ne prezintă momentul în care Cristina Madolschi îi dă o scrisoare
lui Tudor Stoenescu -Stoian și apoi urmărește reacția acestuia. Perspectiva narativă
obiectivă ilustrează „focalizarea zero”, aducând în prim –plan un narator omniscient,
omniprezent și omnipotent. Omnisciența naratorului poate fi identificată în secvența
din care aflăm gândurile și trăirile lui Tudor Stoienescu Stoian. Pentru acesta „Scrisul din
foaia învechită, cu cerneală palidă, nu avea nicio însemnătate. Cel mult îi putea satisface
o curiozitate de grafolog....”. În ceea ce privește omiprezența, prin anumite informații,
naratorul ne dezvăluie un context mai amplu al vieții personajelor. De exemplu, aflăm
despre Cristina Madolschi că este „supraviețuitoarea Movileștilor”.
Naratorul unui text care ilustrează perspectiva obiectivă este considerat
creditabil pentru că prezintă evenimentele dintr-un punct de vedere exterior
evenimentelor, fiind detașat emoțional.
A. b. Perspectiva narativă subiectivă
Testul de antrenament nr.8, 2020

„Nu știu de ce nu-mi vine să plec, de ce mă încăpățânez să mă joc iar cu lumina

înșelătoare de fosfor a ceasornicului meu oblong*. Dar acum jocul nu izbutește să mă
mai câștige ca Ia început. Ba se pare că i-am prins și secretul, dar n-am nicio
satisfacție pentru asta. Aș dori să plec și totuși de la ușă mă întorc la fereastră, privesc
luminile orașului în negură și blocurile de zid într-atât cât intră în cercurile
felinarelor. Pe urmă iar vreau să plec... Mă aplec, cu o îndrăzneală care mă înfioară
abia după ce o săvârșesc, deasupra largii streșini a mansardei, să văd dacă la capătul
ferestrelor este lumină; dar îmi amintesc la timp că prințul Preda își are dormitorul pe
șirul odăilor Auricăi și Irmei, așa că e inutil să-mi exagerez curajul deasupra abisului
mut și întunecat. În sfârșit... ”
Gib I. Mihăescu, Donna Alba

Perspectiva narativă se referă la punctul de vedere al naratorului în relație

cu spațiul diegetic.
Secvența citată din romanul „Donna Alba” de Gib I Mihaescu ilustrează
perspectiva narativă subiectivă. Mărcile subiectivității sunt verbele la persoana I:
„nu știu”, „aș dori” și pronumele de persoana I „eu”, „mi”, „mă” etc.
Fragmentul prezintă momentul în care personajul- narator trăiește o dilemă –de a
pleca sau de a rămâne să observe locuința femeii de care e îndrăgostit. Viziunea
naratorului este „împreună cu”, în sensul că cititorul va cunoaște evenimentele
doar prin intermediul perspectivei oferite de narator. Acest tip de perspectivă este
specific prozei analitice și evidențiază trăirile, sentimentele, gândurile naratorului-
personaj. Astfel, întâlnim verbe, structuri, care subliniază capacitatea de reflecție a
personajului: „mă încăpățânez” „n-am nicio satisfacție pentru asta”, „îmi amintesc la
timp…”, „e inutil sa-mi exagerez curajul”.
În cadrul unui text care ilustrează perspectiva subiectivă, naratorul e considerat
necreditabil, deoarece relatează evenimentele doar din punctul său de vedere.
B. Relația între ideea poetică și mijloacele artistice
Testul de antrenament nr.2, 2020

Nu mai zăresc și-aș sta să mai ascult,

Poteca merge încă mult?

Și cine-ar fi croit-o prin mohor

Pentru un singur călător?

Nici apele, nici vântul n-o-ntrerup.

E pas de sfânt, e pas de lup?

Se duce, doar se duce și nu vine,

Cărare-aleasă numai pentru mine.

De când o umblu, fără de răscruce,

Nu vreau să merg și ea mă duce.

M-aș odihni... Secundă cu secundă

Poteca înapoi mi se scufundă.

Tudor Arghezi, Nu mai zăresc...

Poemul lui Tudor Arghezi este o meditație tristă pe tema destinului, pusă în valoare prin
câteva motive literare: „cărarea”, „poteca”, „răscrucea”. Ideea poetică aduce în prim-plan
imaginea omului rătăcit pe drumul vieții, care se întreabă despre rostul existenței sale și
despre clipele pe care le mai are de petrecut până la finalul vieții. Sentimentele pe care le
transmite poemul sunt de tristețe și de melancolie.
 Observăm că mesajul poeziei e pus în valoare cu ajutorul mijloacelor expresive. În
primul rând, ne atrag atenția cele trei interogații retorice care ridică probleme fundamentale
în viața oricărei ființe umane: Cât mai avem oare de trăit: „Poteca merge încă mult?”, Cine
dirijează ițele nevăzute ale soartei noastre: „Cine ar fi croit-o prin mohor/Pentru un singur
călător?” și Care este natura noastră adevărată - cea angelică sau cea demonică: „E pas de
sfânt sau pas de lup?”. Poemul se deschide cu un vers în care omul își probează văzul și
auzul, cu speranța că va înțelege sensul propriului destin: „Nu mai zăresc și aș sta să mai
ascult….” Verbele se împart între cele la modul indicativ, timpul prezent, și cele la modul
condițional-optativ, tot prezent, ca o pendulare între o conștientizare tristă, melancolică, a
apropierii sfârșitului „nu vreau să merg și ea mă duce” și un discurs dubitativ ce pune în
lumină încercările noastre de a cunoaște câte ceva despre misterul propriei existențe „aș sta”,
m-aș odihni…”. Repetiția din versul „se duce, doar se tot duce, și nu vine” accentuează+
ideea ireversibilității timpului, a drumului cu sens unic pe care-l parcurge fiecare dintre noi.
Aceeași idee o întâlnim și în ultima strofă, unde cadența secundelor care se scurg spre
punctul final al vieții nu-i oferă omului trist, obosit și derutat nicio șansă de evadare: „M-aș
odihni….Secundă cu secundă/Poteca înapoi mi se cufundă.”
C. Rolul notațiilor autorului
Testul de antrenament nr.6, 2020

ACTUL I
Scena se petrece în anul 1896. Decorul: salonul unor oameni cu stare din vremea
aceea. Un pian, un palmier în hârdău*. În dreptul ferestrelor cu draperii de catifea cu
ciucuri, fotolii, canapea; pe masă, fructieră cu cărți de vizită. [...] Pe pereți, două portrete
de familie, în ramă de bronz şi pluş. O oglindă cu ramă grea și înflorată. Pe pian, o
clepsidră. [...] Stânga, ușă, în dreapta, două uşi.
SCENA 1
RUXANDRA, SULTANA RUXANDRA (cu spatele la sală, cântă la pian. E
îmbrăcată си о bluzӑ сu dantele, сu mânecă lungă şi o fustă creață la spate, peste un mic
turnel, cordon lat. Părul strâns în coc și lăsat pe frunte. Reia mereu același exercițiu.
Întoarce clepsidra și exersează iar).
SULTANA (în fotoliu, croșetează. La brâu are un mănunchi mare de chei): Opt şi
cu patru doisprezece.
RUXANDRA (se întrerupe): Poftim?
SULTANA: Am spus: opt şi cu patru, doisprezece. RUXANDRA (dă din cap și
exersează iar) (Pe stradă răsună un trap de cal și zgomot de trăsură.)
Lucia Demetrius, Trei generaţii

Notațiile autorului sau didascaliile reprezintă intervențiile autorului dramatic în

text. Ele au rolul de a structura conținutul piesei, de a oferi indicații asupra spațiului și
a timpului acțiunii, de a indica mișcarea scenică a personajelor și de a le caracteriza.

Fragmentul din piesa „Trei generații” de Lucia Demetrius prezintă o tânără de la sfârșitul
secolului al XIX-lea care exersează un cântec la pian. Didascaliile externe indică faptul că
secvența face parte din Actul I, Scena 1. Tot didascaliile externe oferă informații despre
cronotop. Acțiunea se petrece în 1896, iar locul acțiunii este o încăpere cu aspect aristocrat:
„Un pian, un palmier în hârdău. În dreptul ferestrelor cu draperii de catifea cu ciucuri, fotolii,
canapea”

Didascaliile interne oferă informații despre ținuta Ruxandrei, o tânără îmbrăcată elegant
„O bluză cu dantele, cu mânecă lungă și o fustă creață la spate….” Înfățișarea tinerei indică
seriozitate și austeritate. Ea poartă părul „strâns în coc și lăsat pe frunte”. Cea mai importantă
indicație a autorului dramatic se constituie într-un element al caracterizării indirecte și e
legată de faptul că tânăra exersa iarăși și iarăși respectivul exercițiu muzical, întorcând de
fiecare dată clepsidra, un semn al ambiției, perseverenței și hotărârii sale. În această secvență
dramatică întâlnim și didascalii care au rolul de a indica mișcarea scenică a personajelor:
„Sultana: (în fotoliu, croșetează.)”
D. Două modalități de caracterizare a personajului dintr-un text dramatic
Testul de antrenament nr.7, 2020

CORINA (într-o rochie caldă de casă. Ștefan în pantaloni gri, pulover albastru, cu mâneci
lungi și închis la gât. Ținuta lor arată o dimineață rece de munte. Corina, pe terasă, în stânga,
pe un șezlong, aproape paralel cu rampa, privește afară, spre culise, într-un fel de reverie
atentă ca și cum ar urmări ceva foarte important, ce se petrece acolo. În hol, comod instalat
într-unul din fotoliile albe de nuiele, Ștefan citește o carte. La ridicarea cortinei, o clipă de
tăcere prelungește această situație, care durează probabil mai de demult): Încă una…

ȘTEFAN: Ai spus ceva?

CORINA: A mai căzut încă una. E a șaptesprezecea. Ieri au fost unsprezece. Alaltăieri cinci.

ȘTEFAN: Vrei să le numeri pe toate?

CORINA: Aș vrea! Sunt așa de multe, că mi-ar trebui o eternitate… Ștefan!

ȘTEFAN (fără să-și întrerupă lectura): Daa…

CORINA: Pot să spun o prostie?

ȘTEFAN: Te rog. Nu te jena.

CORINA: Eu până acum nu văzusem niciodată cum cade o frunză. Credeam că se rupe și
cade. ȘTEFAN: Ai intuiții miraculoase, Corina. Închipuiește-ți că într-adevăr asta e singura
metodă a frunzelor de a cădea: se rup și cad. Mă epatezi.

CORINA: Și tu mă epatezi, dragul meu. Prin ignoranță. Nu știi, nu bănuiești câte gesturi
mărunte sunt într-o cădere de frunză… (Tăcere.) Optsprezece…

Mihail Sebastian, Jocul de-a vacanța

Fragmentul din piesa „Jocul de-a vacanța” de Mihail Sebastian prezintă un cuplu aflat
undeva, într-o stațiune, într-o vreme de toamnă târzie.

Încă de la începutul secvenței aflăm, prin intermediul unei didascalii interne, că personajul
Corina poartă o ținută confortabilă, de interior, fiind îmbrăcată „într-o rochie de casă”. Tot
din această didascalie observăm că personajul feminin este caracterizat indirect prin
acțiunile și reacțiile sale. Fata privește vremea de afară de pe terasă și este absorbită de ceea
ce vede, atitudine pe care autorul dramatic o numește „un fel de reverie atentă”. E evident că
fata are spirit de observație, dar dă dovadă și de răbdare, numărând atent frunzele care cad.
Portretul fetei se conturează cel mai bine din interacțiunea cu Stefan, prietenul ei, o fire
opusă față de felul de a fi al fetei. Aflând că fata urmărește cu atenție căderea frunzelor,
Stefan o ironizează. El este un tip realist, lipsit de sensibilitate, în vreme ce fata pare o fire
romanțioasă, predispusă la meditație. Caracterizarea directă care vine din partea lui
Stefan: „Ai intuiții miraculoase, Corina”, însă aceasta este o remarcă zeflemitoare. Fata
găsește curajul de a-i sancționa mojicia, atrăgându-i atenția asupra incapacității de a simți
gravitatea și frumusețea momentului, și anume faptul că pentru ea nu era important
număratul frunzelor, cât mai degrabă reflecția asupra trecerii ireversibile a timpului. Întâlnim
astfel, caracterizarea indirectă a Corinei, prin limbaj. Ea îmbină adresarea delicată cu o
observație categorică, chiar agresivă: „Și tu mă epatezi, dragul meu. Prin ignoranță. Nu știi,
nu bănuiești câte gesturi mărunte sunt într-o cădere de frunză….”