Nelson Mandela și Harry Potter

(sau cum să folosești vraja „Patronus”)

Inspirația pentru acest articol vine în urma vizitei mele în Estonia. Voi scrie un articol
aparte despre această vizită. Cele două sunt un tandem. Citește-le pe ambele.

Nelson Mandela apare pe la jumătatea articolului, deci nu dispera. Voi începe cu Harry
Potter.

Iubesc seria de filme cu tânărul vrăjitor. Tema e veche – lupta titanică dintre Bine și Rău.
Pentru ca lupta să fie credibilă, Răul trebuie să fie convingător. Iar scriitoarea britanică J.K.
Rowlings a creat un Rău foarte credibil. Acel model de Rău care pare real. Oameni însetați de
putere, și care primesc putere.
În seria „Harry Potter”, Binele și Răul sunt personaje de sine stătătoare, „actori” adevărați.
Eroii celor două tabere dau consistență, dau masă celor două personaje. Iar personificarea
acestor concepte este vizibilă în viața noastră de zi cu zi.
Binele susține diversitatea, societatea interculturală dintre vrăjitori și „încuiați”. Răul
susține naționalismul lumii magice, care se vede amenințată de creșterea exponențială a
populației lipsite de abilități vrăjitorești. Privit din punctul de vedere a Răului, Binele
amenință lumea de magie cu extincția.
Știrile de azi abundă în exemple ale luptei dintre Bine și Rău. Doar că, în funcție de cum te
poziționezi din punctul tău subiectiv de vedere, tabăra pe care o susții e Binele, și evident,
cealaltă tabără este Răul.
Cu mască – Fără mască
Pro Vaccin – Anti Vaccin
Pro drepturi egale pentru Toții (incluzând comunitatea LGBT) – Drepturi restricționate și
acordate doar celor care respectă morala, pudoarea, valorile familiei, etc..
Pro imigranți – Anti imigranți
Mai poți pune singur modele. Enumerarea mea acoperă chiar temele zilei.
Ce simplu e Binele atunci când este explicat, așa ca în „Harry Potter”. În realitate, te întreb
– ai identificat Binele în conflictele de mai sus?
Doamna Rowlings a creat o capodoperă care s-a completat prin transpunerea imaginarului
în vizual. Ador filmele. Nu am citit cărțile – filmele seriei au darul de a părea o operă
completă. De ce Harry Potter e de succes peste ani, și probabil peste generații? Pentru că
scriitoarea a „omorât” cu grijă personajele din tabăra Binelui. Nu s-a atins de personajele
principale, care au învins într-un final, chiar cu prețul sacrificării unui număr mare de
personaje secundare. Finalul te face să tresalți de mulțumire. Binele este victorios, și, mai
ales, și-a păstrat demnitatea și moralitatea.
O altă capodoperă – Game of Thrones – se scufundă în uitare, pentru că prețul plătit de
Bine împotriva Răului, a fost prea mare și prea compromițător. Binele s-a întrepătruns la final
cu Răul, într-un univers imaginar traumatizant pe care nu mai vrem să îl revedem. Binele din
Game of Thrones a devenit în final amoral. Dacă scopul scuză mijloacele, Binele din Game
of Thrones s-a murdărit prin alegerea mijloacelor. Da, a trimfat, dar a căpătat la rândul său o
răutate care nu se poate ierta.
Transpunând universul seriei de filme „Harry Potter” în emoție, eu nefiind vrăjitor ci
„încuiat”, sunt mulțumit că Harry Potter a luptat, că și-a sacrificat prietenii și energia, pentru
mine. Satisfăcut de faptul că alții au luptat pentru ca eu să le fiu egal, continui să vizionez
filmele – această luptă pe care o consider a mea. Am câștigat. Noi.
 A venit momentul „Mandela”. Dacă crezi în miracole, ceea ce a făcut Mandela în Africa
de Sud este, în opinia mea, un Miracol. A stat în calea valului de ură, și de unul singur a oprit
roata victimă-călău-victimă, uimind întreaga lume. Un singur om, în calea emoțiilor primare,
atavice, ale mulțimii de negri care abia așteptau să ajungă la putere pentru a-i linșa pe albi.
Demografic, negrii sunt aproape 90% din populația Africii de Sud. Iar albii, de teamă, sau
unii chiar de plăcere, au ucis, au torturat și au refuzat să recunoască pe omul care are pielea
de culoare neagră ca pe un egal. Lipsiți de putere militară, negrii din Africa de Sud au
compensat prin număr. Nu este asta esența poveștii din „Harry Potter”?
Pentru a înțelege cât l-a costat pe Mandela acest miracol, reamintesc că la ieșirea sa din
închisoare în 1990, după 27 de ani de temniță grea, era așteptat de soția sa, Winnie
Madikizela, care îi fusese alături încă din 1958. Chiar și Winnie aștepta răzbunarea. Ales
președinte în 1994, Mandela divorțează în 1996. Iertarea pe care a propovăduit-o, cerând
negrilor să ierte crimele albilor, a fost o povară prea mare pentru relația dintre cei doi.
27 de ani de viață și destrămarea familiei, un cost pe care eu nu știu dacă aș avea puterea
să îl plătesc.
Din punct de vedere moral, poți ridica armele împotriva asupritorului? Cu toții suntem
într-un gând – DA!
Dar când asupritorul spune că a greșit, atunci când coboară gura țevilor de pușcă și îți cere
iertare, când promite că nu mai facee ceea ce a făcut, dar încă nu a dovedit că s-a schimbat, ai
tăria de a ierta? Dacă asupritorul ți-a ucis copilul? Sau soția, sau părinții? Dacă au făcut fapte
atât de reprobabile încât nu încap în acest articol? Poți să ierți?
Privind din confortul fotoliului, la o distanță considerabilă de evenimente, noi cei care am
aplaudat atitudinea lui Mandela, nu înțelegem pe deplin cât de teribil a fost momentul în care
populația neagră a înțeles că albii nu mai au energia să lupte, și că în sfârșit, ceasul răfuielii a
sosit. Teama și neîncrederea au ajuns la cote incredibil de imaginat dacă nu ai trăit în
interiorul Africii de Sud.
Iar în fața puhoiului de emoții, gata să spargă barajul de reținere morală, acolo a stat
Mandela. A avut și ajutorul Bisericii Anglicane, în persoana arhiepiscopului Desmond Tutu,
un alt personaj care participă la acest miracol. Caravanele lui Desmond Tutu, au colindat țara,
i-au făcut pe torționarii albi ai fostului regimul să își mărturisească crimele, și i-au iertat, în
mijlocul adunării de negri furioși, gata să sară din bănci pentru a-i linșa pe criminalii de ieri 1.
Fără pedepse cu închisoarea. Doar iertare și acceptarea trecutului ca fiind în trecut.
Nu a mai existat așa ceva pe Pământ. Ce putere miraculoasă i-a ținut în loc pe negri? Cum
de a fost posibil un astfel de comportament de grup? Vobim aici de zeci de milioane de
oameni.
Poporul nu s-a transformat în gloată sângeroasă deoarece omul care le-a vorbit a avut
autoritatea moralității. Pentru lupta sa din tinerețe, Nelson Mandela a stat în închisoare 27 de
ani. Mandela a devenit imaginea rezistenței populației negre împotriva albilor. În conștiința
națiunii, Mandela a căpătat aura martiriului.
Să simți o astfel de putere – să poți decide soarta unei națiuni doar printr-un singur cuvânt
– „Luptați!”... Ce măcel ar fi urmat... Negrii cu zecile de milioane, albii cu armele grele, dar
cu familiile, cu soțiile, copiii, părinții, apărați de niște garduri, în fața năvalei puhoiului de
ură.
Pentru că povestea lui Harry Potter nu fusese încă spusă, Mandela și-a folosit vraja
„Patronus”, neștiind că o are și neștiind cum să o activeze. Atunci când tensiunea conflictului
părea că va erupe într-o hecatombă de sânge și oroare, Mandela a folosit un singur cuvânt –
„Iertați!”. Și toți participanții s-au oprit șocați. Albii au început să spere că vor supraviețui
schimbării de regim. Negrii au început să spere că nu vor plăti prețul pe care erau gata să îl

1
https://en.wikipedia.org/wiki/Truth_and_Reconciliation_Commission_(South_Africa)
plătească pentru a prelua puterea. Și miracolul s-a produs. Tranziția de la dictatura rasială a
democrație s-a făcut fără violență.
Charlize Theron, frumoasa actriță din Africa de Sud, mai povestește un miracol, deși mai
mic. Chiar dacă era albă, în Africa de Sud nu s-au ținut alegeri democratice. În 1994, albi și
negri laolaltă, s-au încolonat la secțiile de votare, în prima rundă de alegeri libere din istoria
țării. A fost prima dată când Charlize a votat. În ziua votului, în Africa de Sud nu s-a raportat
nici o infracțiune, într-o țară cu 50 de milioane de locuitori.
De ce mi-a venit ideea acestui articol? Am pomenit de Estonia și am înconjurat planeta, ba
chiar am intrat pe tărâmul poveștilor.
Din cauza autorității morale.
Comparând România cu Estonia, am realizat care este cea mai mare nevoie a mea, ca
cetățean, într-o țară din Uniunea Europeană. Libertatea de circulație ne-a făcut pe mulți să
călătorim, să observăm și să ne întrebăm – ce ne lipsește nouă, românilor, pentru a ne așeza
țara pe baze similare cu cele din Occident?
Estonia este o țară mică – suprafață cât a Moldovei (partea României) dar populație de 1,3
milioane. După Primul Război Mondial, când a devenit independentă, Estonia a avut vecini
lacomi. Ocupată de comuniști, de naziști și iar de comuniști, Estonia a făcut parte, cu forța,
din URSS. În conștiința națională, agresorul este Rusia Comunistă, deci un agresor din afară.
Sigur că au existat colaboratori, dar în cadrul URSS, când regimul încălca drepturile omului,
ordinele veneau de la Moscova. Binele și Răul din povestea Estoniei e clar delimitat. Ca în
seria de filme „Harry Potter”. Estonienii au devenit din nou independenți, după prăbușirea
comunismului sovietic, iar autoritatea morală s-a cristalizat în noua generație de conducători
din rândul națiunii.
În România, regimul se afla la București. Iar comunismul nu a mai fost sovietic, ci
românesc. Conștiința națiunii noastre este încărcată de amestecul neclar dintre Bine și Rău.
Nu ne-am putut limpezi trecutul. Filmul nostru este „Game of Thrones”. Am învins, dar
prețul...
Ceea ce ne lipsește nouă, românilor, este autoritatea morală a politicienilor autohtoni. Unii
dintre ei provin din vechiul regim, deci trecutul lor, ca și al multora dintre noi, este ambiguu.
Ne lipsește un Mandela care să ne spună ce este moral și corect. Desigur că sunt mulți
vorbitori, și au o ținută morală impecabilă. Dar nu au aura martiriului. Iar noi ne-am învățat
să nu avem încredere doar în vorbe. Vrem să vedem și exemple.
Pentru că politicienii noștri nu ne conving, suntem încă blocați emoțional la nivelui
adolescenței democrației. Avem legi, dar e „cool” să le încălcăm un pic: să aruncăm gunoi la
întâmplare, să nu respectăm codul rutier, să mai „îndulcim” comportamentul social dând câte
un chef „de pomină”, spre exaspererea vecinilor, să mai distrugem mobilierul stradal, și
exemple mai pot fi enumerate.
Nu ne trebuiesc legi mai aspre. Nici amenzi mai mari. Ne trebuie doar puterea exemplului
personal, care să vină de la liderii politici.
Oare vom trăi o mică minune?
Până atunci, pentru că am văzut la alții, voi încerca să mă abțin (pe cât posibil) de la a mai
claxona în trafic. Încerc răbdarea, ca să văd ce gust are.
Te invit și pe tine să guști din ea.

(Cea mai vizibilă formă de revoltă la adresa autorității e pe stradă. Pietoni sau șoferi, când
ne regăsim în trafic, suntem rebelii fără cauză. De cele mai multe ori, stăm mai mult în trafic
datorită comportamentului nostru, al tuturor, prin blocarea intersecțiilor, parcarea mașinii
„aici”, că dincolo e prea departe... Când vine asumarea vinovăției, parcă avem 5 ani: „Dar de
ce te iei de mine, nene? Nu îl vezi și pe X? Dar barosanii, nu merg „cum vrea mușchii lor”?
Dar...”)