Omilia a 27-a

Rostită şi aceasta la vremea secerişului; în care [se vorbeşte] şi despre secerişul

nostru raţional, care va să fie

1. “Cuvântul pe care l-am spus, acela îl va judeca” zice Domnul în evanghelii.

Acest cuvânt vi-l vestim şi noi, fraţilor. Prin urmare, nimeni să nu-l asculte ca pe
ceva care se pierde în aer, ci ca pe ceva care rămâne şi care va dărui mântuire celor
care cred prin faptele lor, iar celor care resping [acest cuvânt] şi arată cele
potrivnice prin faptele lor, le va sta împotrivă, drept acuzator, la acel înfricoşător
scaun de judecată care va să fie. Aşadar, după cum fiecare dintre noi are o casă, o
familie, o ţarină şi poate chiar şi o vie, şi mai are şi animale, bani şi diferite
proprietăţi, la fel şi Dumnezeu ne consideră pe noi în locul tuturor acestora, din
iubirea Sa de oameni. “Căci noi", zice apostolul, “suntem casă a lui Dumnezeu,
numai dacă ţinem până la sfârşit neclintită mărturisirea şi lauda nădejdii”, arătând
prin mărturisire buna cinstire, iar prin lauda nădejdii viaţa cea bineplăcută lui
Dumnezeu, precum şi Dumnezeu a spus prin profet: “Fiţi sfinţi, că Eu sfânt sunt”,
iar Ioan cel iubit de Dumnezeu a arătat, zicând: “Încă nu s-a arătat ce vom fi. Însă
ştim că dacă Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui. Şi tot cel ce are nădejdea aceasta
se curăţeşte pe Sine, aşa cum Acela curat este”. Aşadar, suntem şi rămânem casă a
Celui Care zice: “Voi locui în ei şi voi umbla şi le voi fi Dumnezeu” dacă pe lângă
buna cinstire avem şi viaţă curată. Dacă însă trăim în chip greşit şi nepocăit, vom
auzi de la Acela: “Iată casa voastră vi se lasă pustie”, şi vom fi abandonaţi, ca să zic
iarăşi cuvântul Scripturii, “ca o colibă în vie şi ca un bordei într-o grădină de
castraveţi», atunci când, trecând vremea când erau necesare, nu mai au nimic
folositor adăpostit în ele.
 2. Iar că Domnul ne socoteşte ca rude ale Lui, El Însuşi este Cel Care o
spune: “Oricine va face voia Tatălui Meu Care este în ceruri, acesta este şi fratele
Meu, şi sora Mea şi mama Mea”. Vedeţi ce ne dă această prea înaltă înrudire? O
trăire iubitoare de Dumnezeu, o viaţă în porunci, o petrecere după dumnezeieştile
porunci. Căci aceasta este voia Tatălui Celui Preaînalt. Iar cel care nu face voia
Tatălui Celui Preaînalt şi ceresc, într-atât se îndepărtează de înrudirea cu El, încât
[ajunge] să aibă o relaţie de înrudire cu vrăjmaşul. De aceea le-a şi zis Domnul
iudeilor: “Voi sunteţi din tatăl vostru, diavolul, şi vreţi să faceţi poftele lui”. Iar celor
care ziceau că sunt fii ai lui Avraam, le zice iarăşi: “Dacă aţi fi fii ai lui Avraam, aţi
face faptele lui Avraam”.
3. “Via Domnului Savaot este casa lui Israil”, după Isaia, adică toţi cei care
[au primit] întru cunoştinţă buna cinstire. Dar via aceasta obţine îngrijirea şi
purtarea de grijă din partea lui Dumnezeu atunci când poartă rod plăcut lui
Dumnezeu. Când însă face spini în loc de struguri, adică boldurile morţii, care sunt
păcatele, este lăsată neîngrijită şi lăsată să fie călcată în picioare de demonii cei cu
adevărat sălbatici şi răi şi este dată focului spre a fi arsă. De aceea şi Domnul,
spunându-le ucenicilor Săi: “Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele, iar Tatăl Meu este
lucrătorul”, a adăugat: “orice mlădiţă care aduce roadă întru Mine, El o curăţeşte, ca
mai multă roadă să aducă. Iar cel care nu aduce roadă, se aruncă afară ca mlădiţa, şi
se usucă; şi le adună pe acestea şi le aruncă în foc şi ard”. Iar că Cel Care ne-a făcut
pe noi ne socoteşte şi ca o turmă a Sa, [o arată] zicând către întâistătătorul
întâistătătorului cor al apostolilor: “Petre, mă iubeşti? Păstoreşte mieluşeii Mei,
păstoreşte oile Mele”. Căci noi toţi ca nişte oi ne-am rătăcit, şi ne-am pierdut ca
drahma cea căzută din mâna Stăpânului; dar a venit Păstorul cel Bun, Stăpânul
prin fire, şi ne-a căutat, ne-a găsit, ne-a mântuit şi ne-a unit cu El în chip de
negrăit!
4. Să urmăm aşadar, fraţilor, Bunului Păstor, lui Hristos, care ne conduce
către păşunile şi staulele vieţii veşnice! Să păzim prin virtuţi chipul şi asemănarea
cu El, ca să nu cădem din mâna cea de viaţă făcătoare! Să-i aducem roade prin
fapte bune, ca să fim vie a Domnului Savaot şi vlăstar iubit! Să facem voia lui
Dumnezeu cea bună, bineplăcută şi desăvârşită, ca să ne îmbogăţim cu acest Tată!
Să ne curăţim pe noi înşine de toată întinăciunea trupului şi a duhului, ca să fim
numiţi casă a lui Dumnezeu, Care are neamul nostru nu numai ca pe o vie şi ca pe
o casă, ci şi ca pe o ţarină a sa şi ca un pământ semănat: “Asemănatu-S-a Împărăţia
cerurilor unui om care a seamănă sămânţă bună în ţarina sa, dar pe când oamenii
dormeau, a venit vrăjmaşul şi a semănat neghină printre grâu şi s-a dus”.
5. Nu este nepotrivit că am adus în cuvântul meu de faţă parabola aceasta.
Căci e posibil ca prin ea să-mi plătesc datoria şi să împlinesc făgăduinţa pe care am
făcut-o în omilia precedentă către dragostea voastră. Căci învăţându-vă despre
secerişul cel raţional şi duhovnicesc, [v-am spus] că secerătorii secerişului
duhovnicesc – care este mutarea de la necredinţă la credinţă – sunt sfinţii apostolii
şi urmaşii lor şi învăţătorii de până la noi ai bunei cinstiri, din neam în neam. Iar
despre secerişul cel raţional, care este trecerea fiecăruia dintre noi din cele de aici
la viaţa veşnică, am spus că secerători sunt sfinţii îngeri ai lui Dumnezeu, şi că au
ceva mai mult [de făcut] decât apostolii, şi anume că după seceriş îi aleg şi îi
despart [punându-i] într-o parte pe cei buni, în altă parte pe cei răi; şi pe cei buni îi
duc în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe cei răi îi aruncă în gheena focului.
6. Le-am amintit pe acestea mai înainte, însă nu le-am explicat, ci am
făgăduit că atunci când Domnul îmi va da vreme şi cuvânt, le voi înfăţişa; iar acum
ne oferă ocazia în chip suficient această parabolă a Domnului. “Văzând, zice,
slugile Domnului neghinele în ţarină, I-au zis Domnului: «Voieşti să ne ducem şi să
le plivim?». El însă a zis: «Nu, ca nu cumva plivind neghinele, să smulgeţi odată cu
ele şi grâul. Iar la vremea secerişului voi zice secerătorilor: «Pliviţi întâi neghinele şi
legaţi-le în snopi ca să fie arse, iar grâul adunaţi-l în jitniţa mea»”.
7. Neghinele sunt, după cum zice şi Domnul, fiii celui rău. Căci, purtând
chipul aceluia, din cauza asemănării faptelor, sunt mereu seminţe ale lui şi fii ai săi
adoptivi. Vremea secerişului este sfârşitul veacului acestuia. Căci chiar dacă a
început de mult, chiar dacă acum lucrează prin moarte, atunci însă, totul are un
sfârşit. Iar secerătorii sunt îngerii, căci aceştia sunt – şi mai ales vor fi atunci –
slujitorii Împăratului ceresc: “Şi după cum se aleg neghinele şi se ard în foc, aşa va fi
la sfârşitul veacului acestuia. Trimite-va Fiul Omului” – Care Însuşi este Fiul Tatălui
celui Preaînalt – “Trimite-va aşadar pe îngerii Săi şi vor culege din Împărăţia Lui
toate smintelile”. Căci Domnul nostru Iisus Hristos, ca Dumnezeu, este Stăpân şi
Împărat al cerului şi al pământului şi al celor mai presus de ceruri; iar ca om –
făcut om pentru noi, zdrobind prin cruce pe cel ce a înrobit neamul nostru prin
înşelăciune, răscumpărându-ne prin Sine şi ducându-ne la Născătorul Său -, are
neamul omenesc, şi mai ales sfânta Biserică cea din tot neamul, drept Împărăţie a
Sa.
8. Aşadar, “va trimite Acesta pe îngerii Săi şi vor culege din împărăţia Lui
toate smintelile şi pe cei care fac fărădelegea”, adică pe eretici şi pe cei care nu se
îndepărtează de păcat prin pocăinţa [demonstrată] prin fapte – fiindcă orice păcat
este călcare de lege. Şi plivindu-i pe aceştia, “îi va arunca în cuptorul focului; acolo
va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Uitaţi-vă, fraţilor, [ce] seceriş şi despărţire cu
adevărat foarte înfricoşătoare şi cumplită! Adevărat am grăit că îngerii sunt
secerătorii acestui seceriş şi că au ceva mai mult [de făcut] decât îngerii. Văzând
deci slugile Domnului – adică îngerii lui Dumnezeu – că neghinele din ţarină –
adică oamenii cei lipsiţi de evlavie / buna cinstire şi răi – trăiesc împreună cu cei
buni şi vieţuiesc împreună cu aceştia în Biserica lui Hristos, i-au zis Domnului:
“Voieşti să ne ducem şi să le plivim?”, adică să-i smulgem prin moarte de pe
pământ? Însă Domnul le-a zis: “Nu, ca nu cumva plivind neghinele să smulgeţi
odată cu ele şi grâul”.
9. Cum dar, dacă ar fi cules neghinele dintre aceştia, dacă i-ar fi despărţit pe
cei răi de cei buni, tăindu-i prin moarte, cum s-ar fi întâmplat să smulgă şi grâul,
adică pe oamenii buni? Mulţi dintre cei lipsiţi de evlavie/buna cinstire şi păcătoşi,
trăind împreună cu cei care vieţuiesc în chip bine cinstitor şi drept, se pot uneori
schimba cu timpul, prin pocăinţă, şi [pot] învăţa din nou buna cinstire şi virtutea,
devenind grâu în loc de neghine! Şi astfel, s-ar întâmpla ca la plivirea neghinelor să
fie smuls şi grâul, dacă ar fi smulşi de îngeri înainte de pocăinţă. De asemenea,
sunt şi mulţi [oameni] răi care [pot] da naştere unor copii sau nepoţi [care vor
face] o alegere bună. De aceea, Cel Care ştie toate înainte de naşterea [fiecăruia],
nu a îngăduit ca neghinele să fie smulse înainte de vreme. “Însă la vremea
secerişului va zice secerătorilor: Pliviţi întâi neghinele şi legaţi-le în snopi ca să fie
arse, iar grâul adunaţi-l în jitniţa mea”.
10. Aceasta este exact ceea ce spune Domnul în altă parte că “intrând
împăratul să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat cu
haină de nuntă, şi i-a zis: «Prietene, cum ai intrat aici neavând haină de nuntă? El
însă a tăcut. Atunci a zis slujitorilor săi: «Legaţi-l de mâini şi de picioare, luaţi-l şi
aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea
dinţilor»”. Căci după cum acolo neghinele stăteau împreună cu seminţele cele
bune, la fel şi aici, alături de cei care purtau faptele bune ca o haină de nuntă, se
afla la masă cel care purta veştmântul cel stricat şi murdărit al păcatului. Şi după
cum acolo a poruncit prima dată ca neghinele să fie legate şi apoi să fie aruncate în
foc, la fel şi aici, după ce a zis prima dată: “legaţi-l de mâini şi de picioare”, a zis
apoi: “aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară”. Şi a adăugat şi aici ceea ce spusese
acolo, şi anume “că acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Prin urmare, gheena
focului este acelaşi lucru cu întunericul cel mai din afară.
11. Dar, de vreme ce acesta este mai întunecat, cum de nu este numit
întunericul cel mai adânc/dinlăuntru, ci mai din afară? Dumnezeu este lumină
neînserată, adevărată şi veşnică, în care sunt acum sufletele celor drepţi, şi în care
atunci sfinţii vor şi cu trupul. Căci El este soarele dreptăţii. Şi acum, cei care
vieţuiesc în necurăţie şi în nedreptate sunt în afara Acestui Soare şi a luminii care
vine de la El, dar au aici nădejdea pocăinţei şi trăiesc bucurându-se acum de
lumina cea simţită şi de mângâierea cea din alte zidiri ale lui Dumnezeu, fiindcă
Dumnezeu îi suferă în chip iubitor de oameni şi aşteaptă cu milosârdie întoarcerea
lor. Însă cei care nu se pocăiesc aici, atunci vor fi lipsiţi şi de îndelunga răbdare şi
de milosârdia şi de bucuria care vine de la zidirile simţite ale lui Dumnezeu; şi
astfel, ajungând să fie prea departe de Dumnezeu şi goi şi de nădejdea însăşi, vor fi
daţi pedepsei celei veşnice. Şi dacă acum sunt afară de lumina cea adevărată,
atunci, după cum am spus, vor fi şi mai în afară de această [lumină], fiind predaţi
întunericului care este mai în afară de lumina cea adevărată şi necazului celui
nemângâiat şi strâmtorării, după cum şi apostolul zice că “bunătatea lui Dumnezeu
te duce la pocăinţă, dar după învârtoşarea ta şi după inima ta cea nepocăită, îţi
aduni mânie în ziua mâniei şi a dreptei judecăţi şi a descoperirii lui Dumnezeu”.
12. Dar cine va suferi mânia lui Dumnezeu? Cine va răbda atunci acuzarea şi
ruşinea aceea pe care ne-a arătat-o Domnul în Evanghelie prin parabola aceasta,
zicând către cel îmbrăcat cu păcatul ca un veştmânt urât: “Cum ai intrat aici,
neavând haină de nuntă”, adică podoaba cea plină de har a virtuţii? Iar acela a
amuţit, neputând să-şi deschidă gura! Cine va răbda acea sentinţă pronunţată cu
mânie şi năvălirea cea foarte silnică a îngerilor pentru împlinirea sentinţei,
smulgându-l pe cel osândit din ceata celor drepţi, despărţindu-l ca neghinele de
grâu, legându-l fără milă şi împingându-l, vai!, în gheena? Cine va răbda
întunericul acela mai din afară şi în veci fără lumină, necurmatul şi nemângâiatul
zbucium care vine din jalea aceea fără de margini, scrâşnirea şi lovirea dinţilor,
durerea neîncetată şi de nesuferit care vine din arderea în focul cel nestins? Ce fel e
focul acela care arde şi trupurile, şi fiinţele care sunt în trupuri, şi fiinţele cele
spirituale care nu sunt în trupuri, făcându-le să sufere dar în acelaşi timp ţinându-
le fără de moarte, şi care va topi şi focul nostru [cel material], precum este scris:
“stihiile aprinse, se vor topi”? Ce adaos de durere va aduce lipsa nădejdii slobozirii?
Şi ce [să mai spunem] de faptul că nici nu vedem [cât de grozav] e răul în care
zacem? Căci focul acela este lipsit de lumină. [Chipul] acestui seceriş este acelaşi şi
cu [chipul] ariei pe care Domnul, ţinând lopata în mână, o va curăţi, după cum a
arătat şi Înaintemergătorul si Botezătorul Lui: “şi va aduna grâul în jitniţa Sa, iar
pleava o va arde în focul cel nestins”. Căci Botezătorul, [vorbind de] “lopata din
mâna Domnului” s-a referit la puterile cele îngereşti. Iar lopata este ceva care
vântură [pleava].
 13. Căci după cum lopata care este în mâinile ţăranului, se mişcă unde şi în
ce fel voieşte ţăranul, la fel şi îngerii, fiind în mâinile şi în puterea Domnului
nostru Iisus Hristos, se mişcă unde şi cum vrea Acesta, şi împlinesc voia Lui. Iar
ceea ce a numit ţarină în [pilda] secerişului, aici numeşte arie. Căci în arie toate
cele adunate din ţarină sunt separate. Iar plivirea neghinelor pe care a poruncit-o
acolo, aici a numit-o vânturarea ariei. Aici a numit neghinele pleavă: căci şi
neghinele, fiind uşoare pentru că sunt fără rod, sunt luate de vânt împreună cu
pleava. Poate că aici închipuie şi ceva mai mult prin pleavă, şi anume că nu numai
cei care îi vatămă pe vecinii cei buni – după cum neghinele dăunează [plantelor] cu
care şi-au împletit rădăcinile -, ci şi cei care nu îi vatămă pe alţii sunt vrednici de
foc, fiind uşor de întors şi fiindu-şi lor înşine nefolositori prin nerodire. Ceea ce
acolo a numit cuptorul cel de foc, aici l-a numit foc nestins, arătând că nesfârşită
este pedeapsa aceea care vine şi dăinuie pentru cei care din pricina nelucrării
virtuţii şi din cauza unei vieţi împătimite şi păcătoase sunt asemuiţi cu pleava şi cu
neghinele. Iar ceea ce aici a numit jitniţă, acolo a arătat-o drept Împărăţia lui
Dumnezeu: “Căci atunci, zice, drepţii vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui
lor”. Cum oare de nu a spus: “Întru Împărăţia lui Dumnezeu”, ci “Întru Împărăţia
Tatălui lor”? Ca să arate că mai întâi omul devine fiu al lui Dumnezeu, şi vrednic
să-L numească pe Dumnezeu drept Tată al său, şi astfel, mai apoi, este aşezat în
mod potrivit drept moştenitor al Împărăţiei Lui. Dar cum devine omul fiu al lui
Dumnezeu? Prin asemănarea faptelor. De aceea şi Domnul le spune iudeilor care
ziceau că “suntem fiii lui Avraam”: “Dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face fapte;e ;ui
Avraam”. Şi iarăşi, zicând aceştia că : “noi avem un singur tată, pe Dumnezeu”, le
spune: “Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine; căci Eu de la
Dumnezeu am ieşit şi vin. Voi sunteţi din tatăl vostru, diavolul, şi vreţi să faceţi
poftele lui”.
14. Vedeţi cum din poftele şi faptele cele rele se face omul fiu al diavolului,
şi astfel devine moştenitor al focului cel veşnic? La fel, prin doririle şi faptele cele
bune, omul se aseamănă lui Dumnezeu şi se face fiu al Lui şi devine moştenitor al
Împărăţiei Lui. Şi aceasta arătând-o Domnul, şi anume că asemănarea cu
Dumnezeu este virtutea, zice: “Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul.
Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unii pe alţii. Şi dacă Eu, Domnul şi
Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele
unii altora. Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi”;
şi “Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor
voastre”; şi “Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este”; şi “Iubiţi pe
vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, nimic nădăjduind în schimb. Şi
multă va fi răsplata voastră şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei
neumulţumitori şi răi”.
15. Aşadar, cel care are asemănarea cu Dumnezeu prin dragoste şi prin
celelalte virtuţi, pentru că prin fapte s-a îmbogăţit cu Dumnezeu ca Tată, va fi
moştenitor al Împărăţiei Părinteşti. Iar cel care cade din aceasta, nu numai că nu o
dobândeşte, ci este dat întunericului celui fără de lumină care arde în chip de
nesuferit şi fără încetare. Deci, cel care voieşte să fie izbăvit de pedeapsa aceea
neîncetată şi să devină moştenitor al Împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu, să nu fie
neghină, sămânţă rea şi vătămătoare – astfel încât să fie vătămare comună pentru
trupurile şi sufletele celor care se apropie de ei –, fiind dat drept pildă urâtă de
Dumnezeu din pricina faptelor şi a cuvintelor rele; să nu fie nici pai şi pleavă – atât
de uşor încât să fie lesne de vânturat de vânturile duhului cel rău, şi atât de
nefolositor, încât să fie pus înainte drept hrană patimilor celor neraţionale şi
demonilor. Ci să fie grâu, rămânând departe de toate faptele şi cuvintele
nefolositoare şi rele, lucrând virtuţile cele contrare acestora şi aducând roadele
pocăinţei. Căci astfel ar fi vrednic de hambarul cel ceresc, ar fi numit fiu al Tatălui
Celui Preaînalt, şi ar intra bucurându-se în Împărăţia Sa, ca moştenitor, luminat
fiind de slava cea dumnezeiească.
16. Pe care fie ca toţi să o dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni a
Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă, dimpreună cu Cel fără de
început al Lui Părinte şi cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă Făcătorul Duh, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin!