Pornire

(de Marin Sorescu)

Copacul şi-a întins umbra

Pe asfalt
S-o calce mașinile,
Așa cum sălbaticii
Modelează din lut
Chipul dușmanului lor
Şi-l străpung cu săgețile.

Copacul şi-a desenat chipul

Pe mii de frunze
Şi le-a azvârlit în stradă.

Apoi a chemat vântul,

Mașinile şi oamenii
Să le treiere,
Să nu rămână o singură frunză
În care inima lui
Să nu fie strivită, însângerată.

Copacul se urăște astfel

În fiecare toamnă,
De ani şi ani.

Am legat...
(de Marin Sorescu)

Am legat copacii la ochi

Cu-o basma verde
Și le-am spus să mă găsească.

Și copacii m-au găsit imediat

Cu un hohot de frunze.

Am legat păsările la ochi

Cu-o basma de nori
Și le-am spus să mă găsească.
Și păsările m-au găsit
Cu un cântec.

Am legat tristețea la ochi

Cu un zâmbet,
Și tristețea m-a găsit a doua zi
Într-o iubire.

Am legat soarele la ochi

Cu nopțile mele
Și i-am spus să mă găsească.

Ești acolo, a zis soarele,

După timpul acela,
Nu te mai ascunde.

Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
Și toate sentimentele
Pe care am încercat să le leg
La ochi.

Nichita Stănescu – Înserare de toamnă

Ziua alunecă, trăgând după ea

prin fereastra joasă, culorile joase,
de parcă-ai fi împins-o cu mâinile subțiri
pe care le-ai ridicat din îmbrățișarea mea.
Steaua neagră a pletelor tale
îmi răsare, scânteind,
în dreptul inimii,
când iedera uscată bate ritmic în geam
un tot mai îndepărtat și mai negru tam-tam
al secundelor noastre nedezlegate.
Ziua alunecă spre cenușiu, spre negru,
smulgând frunzele și trăgând de pe cer
tavanul alburiu al norilor goi,
si-un relief de munți, întors spre noi,
izbucnește deasupra, urcând,
coborând.