Montaj documentar realizat

de Victor Rusu

1
Carte tipărită sub egida și cu sprijinul
Palatului Culturii „Teodor Costescu”, Drobeta Turnu-Severin

2
 ARGUMENT
O veritabilă instituţie de cultură, asa cum este Palatul Culturii “ Teodor Costescu” din municipiul
Drobeta Turnu-Severin, are nu numai menirea şi capacitatea de a face istorie în domeniul său de activitate, ci
şi obligaţia elementară, responsabilitate de prim ordin, de a iniţia, stimula şi susţine substanţial, prin vreme,
realizarea unei cât mai autentice, mai documentate şi reprezentative CRONICI a evoluţiei destinului său
luminos, bogat în realizări de excepţie.
Din fericire, Palatul Culturii “ Teodor Costescu” şi îndelungata, rodnica sa activitate au făcut
subiectul unei consistente, ample bibliogafii, ce reuneşte nenumărate cărţi şi contribuţii documentare,
ştiinţifice şi memorialistice, semnate de istorici, scriitori, oameni de cultură şi artă, gazetari, personalităţi de
primă mărime, receptive şi profund interesate de strălucitele tradiţii ale spiritualităţii, artei şi culturii
mehedinţene.
Socotim că nu este nici locul, nici momentul să caligrafiem aici şi acum o lungă şi, posibil,
incompletă însuşire de nume şi titluri, înainte de toate, pentru că volumele consacrate vieţii şi activităţii celor
care au ctitorit Palatul Cultural( azi Palatul Culturii “Teodor Costescu”) şi i-au conferit apoi prestigiu şi
faimă naţională, prin pasiunea, priceperea şi pilduitoarea lor dăruire, s-au bucurat de o largă circulaţie, iar
autorii lor sunt, în general, personalităţi demult consacrate în domeniile lor de activitate,(re)cunoscute şi
apreciate, care nu mai au nevoie de o trimitere bibliografică în plus.
În mod firesc, justificat, viaţa şi activitate atât de bogată în realizări remarcabile a lui Teodor
Costescu au făcut obiectul celor mai multe cercetări documentare, ştiinţifice, aprofundate, care s-au
materializat în miile de pagini însumate de volume şi studiile publicate până acum, care s-au constituit într-o
substanţială, amplă bibliografie. Aşa se şi cuvenea cu prisosinţă, pentru că Teodor Costescu a fost un
animator cultural, un administrator( în accepţiunea cea mai înaltă, mai generoasă a termenului) şi un spirit
organizatoric fără egal în epocă. În cazul Palatului Cultural, conceput în anul 1909 şi inaugurat în 1924, ca
în atâtea alte domenii şi situaţii, el a fost iniţiatorul şi factorul puternic mobilizator, el a fost ctitorul,
vizionarul, omul de concepţie şi de platformă teoretică, programatică, de ample perspective, el a fost cel care
a ştiut să polarizeze în jurul puternicei, vulcanicei sale personalităţi mai toate minţile luminate şi spiritele
elevate ale vremii, din judeţul Mehedinţi, din întreaga ţară şi de peste hotare, le-a dat o direcţie clară,
eficientă, de acţiune, el a catalizat şi a pus în valoare nebănuite energii şi disponibilităţi creatoare. Într-un
cuvânt, a fost” primus inter pares”, cum atât de concis şi convingător scriau, la vremea lor, istoricii romani.
De un interes aparte s-a bucurat din partea a numeroşi exegeţi şi personalitatea luminoasă, exemplară, a
tribunului bănăţean, Pr. Coriolan Buracu(1888- 1964), născut în localitatea Prigor, judeţul Caraş Severin,
care, invitat stăruitor de Teodor Costescu, a venit la Turnu- Severin şi a acceptat să fie, între anii 1924-1929,
primul director al Palatului Cultural şi al Bibliotecii” I.G. Bibicescu”, post pe care l-a părăsit numai pentru
că a fost ales deputat, apoi senator de Caraş- Severin şi s-a dus în Parlamentul ţării, de unde a continuat să
facă tot binele posibil” pentru românii de pretutindeni”.
Teodor Costescu şi Coriolan Buracu au fost două personalităţi monumentale, complexe, intens
iradiante, în a căror rază de acţiune era foarte greu, dacă nu imposibil, să se remarce, la adevărata sa valoare,
un al treilea, Pompiliu Costescu, fiul adoptiv al primului dintre cei doi. Puţine, nedept de puţine pagini au
fost consacrate prodigioasei sale activităţi din cadrul Palatului Cultural şi al Bibliotecii” I.G Bibicescu”, al
căror director a devenit după alegerea în Parlamentul Românie a marelui luptător pentru unitate naţională,

3
Coriolan Buracu, din anul 1929, deci, până în anul 1949, când noua putere comunistă l-a dat afară cu
brutalitate din funcţie şi l-a

4
lăsat mulţi ani fără o slujbă pe măsura pregătirii şi valorii sale reale, incontestabile, îndelung probate.
Despre Pompiliu Costescu au semnat contribuţii de ordin biografic notabile, după ştiinţa şi opinia
noastră, doar publicistul mehedinţean Virgiliu Tătaru şi apreciatul scriitor şi om om de cultură severinean,
Viorel Mirea.
Montajul nostru documentar se constitue, în aceste condiţii, într-un modest, dar, în multe privinţe, inedit
gest evocator, omagial şi reparatoriu.
Victor Rusu

Întâlniri cu Pompiliu
Costescu

Între anii 1971- 1977, atmosfera unică, de catedrală şi de veritabil ritual sacru, iniţiatic în tainele
cunoaşterii, ale ştiinţei, culturii, artei şi literaturii naţionale şi universale,a impresionantei, impunătoarei Săli
de lectură a Bibliotecii “ I. G. Bibicescu”, era marcată emoţional, cel puţin pentru mine, pe atunci salariat al
instituţiei, de apariţia maiestuasă a unui bărbat de o vârstă înaintată, care cobora, parcă, printre noi, din altă
lume şi din alt veac. Era înalt, încă drept şi falnic, uscăţiv şi cu un profil spiritualizat şi expresiv, de medalie
sau de basorelief turnat în bronz, pentru eternitate. Curat şi îngrijit, de o eleganţă vetustă, venea şi vara
îmbrăcat în acelaşi costum de culoare închisă, cu jiletcă şi sprijinindu-şi cu distincţie povara celor 86 de ani
ai săi, într- un baston, din esenţă rară, de lemn exotic, cu un mâner de argint masiv, ca-n alte vremi. Se oprea
în mijlocul sălii, printre mesele cititorilor de toate vârstele şi îşi rotea privirile lent, de jur împrejurul
somptuasei încăperi, scrutând cu multă atenţie totul, de parcă ar fi căutat cu privirile ceva anume. De fapt,
după cum aveam să aflu nu peste mult timp, venerabilul domn, căuta cu trăiri indicibile, nostalgic, orice
urmă, orice obiect, orice relicvă semnificativă din cea mai frumoasă şi încărcată de realizări şi satisfacţii
profesionale memorabile, perioadă a vieţii sale. Pentru că distinsul bătrân nu era nimeni altul, decât
Pompiliu Costescu, fost director al bibliotecii timp de 20 de ani( 1929- 1949) şi care intra, din când în când,
în fastuasa ei sală de lectură, ca să se reîntâlnească frumos şi înfiorat cu tinereţe sa şi realizările ei.
După ce cerceta îndelung totul, se îndrepta fie spre uşa biroului directorului de acum al bibliotecii, fie
către biroul singurului bibliotecar bătrân, în prag de pensionare, care mai rămăsese din vremea lui, Dumitru
Ciuciu. În birourile celor doi, Pompiliu Costescu zăbovea cam jumătate de oră şi nu ştiu, dar bănuiesc, e
lesne de imaginat ce discutau:despre bibliotecă şi despre activitatea ei de atunci şi de acum( mă raportez la
momentul fiecărei vizite).
Mi-a trebuit ceva timp până să-mi înving sfiala de a mă apropia, dar când am făcut-o am avut surpriza că
mă cunoştea din presa locală, de fapt, din singurul ziar mehedinţean- “Viitorul”, în redacţia căruia lucrasem
doi ani şi publicam în el intens, mai multe articole într-un singur număr. Mă citise şi mi-a spus că m-a
remarcat şi îi face plăcere să mă cunoască personal. Cu timpul, ne-am împrietenit, îndrăznesc eu să cred, şi
într-o zi de la începutul lunii iunie a anului 1977, am cutezat să-l rog să ne întâlnim numai noi doi, după
orele mele de program, după masa, de la ora 17, până la ora 20, când tura a doua de bibliotecare închidea
sala. În acest timp, i-am precizat eu, dumnealui să aibă amabilitatea de a-mi povesti tot ce găseşte dumnealui
de cuviinţă, despre familia Costescu, istoria Teatrului, a Palatului Cultural, a bibliotecii, despre viaţa şi
activitatea sa. A acceptat imediat, cu multă bunăvoinţă, chiar bucuros.
5
Întâlnirile au început chiar a doua zi, ne duceam amândoi pe terasa cea mare a sălii de lectură, dinspre

6
Parcul Dragalina, unde nu ne deranja nimeni, ne aşezam la o măsuţă veche, din vremea sa, pe două scaune,
faţă în faţă şi, după un schimb de cuvinte pregătitoare, eu acţionam ca să înregistrez radiocasetofonul “
Sanyo”, pe care l-am cumpărat( costa cam două salarii de bibliotecar) anume pentru aceste convorbiri, iar
dumnealui începea să-mi depene cursiv, frumos şi cu o sensibilă implicare emoţională aceste pagini
memorialistice.
Victor Rusu

Pompiliu Costescu își amintește...

...Ce știu despre înaintașii din familia mea, Costescu? Primul despre care știu cine a fost și ce-a făcut
este străbunicul meu, Mihai Popescu, preot și învățător, toată viața, în satul Costești, comuna Covrigi,
județul Mehedinți, acum județul Gorj. Străbunicul a fost prototipul perfect al ceea ce marele, celebrul
ministru Spiru Haret numea ”apostol al satului”. A slujit cu atâta dăruire și har și altarul și catedra, încât și
azi, bătrânii satului îl pomenesc cu o dragoste și o recunoștință fără margini, ca pe un sfânt care a trăit
printre ei, i-a ajutat cu vorba înțeleaptă și fapta creștinească, i-a iubit și i-a luminat.
Străbunicul Mihai Popescu a avut patru băieți: Ghiță Costescu, din Roșia, Gorj, simplu agricultor,
dar vrednic, destoinic om; un Popescu, mic proprietar, un alt băiat, neînsurat, cum a și murit (nu-mi aduc
acum aminte repede numele celor doi, de-aia nu le spun) și pe bunicul meu, Dumitru Costescu, zis Matache
Costescu, care a fost și el toată viața învățător vestit, apreciat și iubit de toată lumea, în Rovinari, județul
Gorj. Cea mai mare dorință a bunicului meu a fost să-și facă toți băieții învățători. Că bunicul a avut șase
copii: patru băieți și două fete.
De ce l-a chemat pe străbunicul Popescu și pe copiii lui, Costescu? Simplu, pentru că bunicul
Dumitru zis Matache, având în vedere că neamul ni se trage din satul Costești și că tatăl lui și-a petrecut
toată viața, cu cinste și credință, în acest sat, a adaptat numele satului, Costeni - Costescu și, de atunci, toți
urmașii familiei s-au numit Costescu.
Dar să continuăm șirul Costeștilor... Bunicul, Dumitru Costescu, a avut șase copii, cum am mai spus,
patru băieți și două fete.
Băieții au fost: Toma D. Costescu, tatăl meu natural, că pe mine m-a înfiat la vârsta de șapte ani
Teodor Costescu și mi-a devenit tată spiritual, că el, cu personalitatea lui puternică și-a pus apăsat amprenta
asupra întregii mele ființe, asupra întregii mele vieți; al doilea, Petre D. Costescu, a fost profesor de naturale,
la Craiova; Teodor Costescu, despre care nu vă mai spun nimic, că știți destule despre el și Dumitru D.
Costescu, profesor și el. A avut, la rândul său, patru copii: Petre, doctor chirurg, Mircea, colonel de
grăniceri, Angela, profesoară de chimie și Margareta Bogza, prin căsătorie, profesoară de franceză...
...A, dar să ne întoarcem, că am uitat să vă spun despre cele două surori ale lui tata, mătușile mele!
Prima și cea mai dragă inimii mele, era mătușa Dumitrana. Nu a învățat carte, că nu a vrut, nu că
nu ar fi fost înzestrată intelectual, dimpotrivă. A absolvit numai 4-5 clase primare și s-a măritat în sat cu
învățătorul Inășescu. Au avut mulți copii: Costică, învățător institutor la București și, o perioadă, la Gorj,
institutor inspector; Nicolae - medic militar; Ersilia s-a căsătorit cu un funcționar de poștă - Petre
Cernăzeanu și Maria, care s-a căsătorit cu Marinescu, administrator de plasă. Mătușa Dumitrana era o
femeie excepțional de bună. Când îi deschideai ușa casei, se lumina la față, pentru ea era o adevărată
sărbătoare și nu știa ce să mai facă de bucurie și cum să te primească mai bine și mai frumos.
Cea de a doua mătușă, Alexandrina, s-a măritat tot cu un învățător din Turceni, pe care îl chema

7
Păunescu. Mătușa Alexandrina Păunescu era o femeie distinsă, înaltă și subțire, foarte atrăgătoare și teribil
de

8
sănătoasă și harnică. Harnică și alergătoare cum n-am mai văzut! Ducea o gospodărie mare și grea, pe umerii
ei!
A avut și ea tot patru copii: doi băieți, Constantin și Iancu, gospodari de frunte, înstăriți, la curtea lor
și două fete: Nina și Jenica. Amândouă au urmat pensioane de elită și s-au căsătorit cu oameni buni, învățați,
licențiați: Nina s-a căsătorit cu Petre Patriciu, nu-i mai știu acum studiile și serviciul, funcțiile, iar Jenica l-a
luat de bărbat pe Pascu Dinescu, licențiat în drept, consilier la Curtea de Apel și la Curtea de Casație.
După fetele lui bunicu și copiii lor, să ne întoarcem la băieții lui bunicu Dumitru Costescu zis Matache
Costescu...
Cel mai mare dintre cei patru băieți, Toma D. Costescu, învățător, cum am mai spus, a avut doi
băieți: pe mine, Pompiliu, licențiat în drept și cu studii la Conservatorul de artă dramatică și pe Emanoil,
mare arhitect la București.
Unchiul Petre D. Costescu, profesor de naturale, a avut un băiat, pe Eugen, licențiat în drept și o
fată, Zoe, casnică, pe care a luat-o în căsătorie un om de toată isprava și un intelectual rasat, profesorul Ilie
Georgescu.
Despre Teodor Costescu, ce să vă spun, că despre viața și activitatea lui se știe cam totul... S-au scris
atâtea cărți despre el, iar articolele din presa vremii și chiar de acum sunt cu sutele... O să vă spun câteva
amănunte biografice, câteva lucruri mărunte, mai intime, din viața de familie, pe care le știu și mi le mai
amintesc acum, după atâta vreme, doar eu.
...Teodor Costescu, care, prin adopție, avea să-mi devină tată, învățase carte bună, era profesor
eminent de liceu, avea deja o prestigioasă carte de vizită și, pe deasupra, era și bărbat frumos, elegant, cu
prestanță. Așa că a avut de ales, dintre atâtea partide bune, pe cine a vrut inima lui și pe cine a judecat el că i
se potrivește mai bine. Și s-a căsătorit cu Maria Guran, de familie bună, bogată, o femeie bine educată și în
familie și la un pension cu renume, unde nu își permitea oricine să-și înscrie o fată...
Tot un pension de acesta, renumit, a absolvit și mama mea adevărată, naturală, Ecaterina T. Costescu
și anume Pensionul Argeșanu, din Craiova.
Soția lui Teodor Costescu, Maria, era o femeie mărunțică, binevoitoare, blândă, mereu surâzătoare.
Singura ei mâhnire și grea părere de rău era că nu are copii. Și, uite așa, într-o zi, când era în vizită la noi,
adică în casa lui Toma D. Popescu și a soției sale, Ecaterina, ne pomenim cu ea că le zice părinților mei:
”Voi aveți doi băieței minunați, pe Pompiliu (eu aveam 7 ani atunci) și pe Emanoil (4 ani). Pe primul mi-l
dați mie”. Noi am rămas toți ca trăzniți. Muți ca pământul. Doar biata mamă Ecaterina a îndrăznit, după
câteva clipe de uluire, să rostească, sfioasă, câteva cuvinte: ”Tocmai pe primul”... A plâns mama, am plâns
și eu... Până când a intrat pe ușă Teodor Costescu care și-a dat seama dintr-o privire cum stau lucrurile și le-
a limpezit rapid, cu autoritatea pe care o avea asupra întregului neam Costescu: ”Mă, pârliților, ce vă bociți
degeaba?! Păi ce, unde îl duceți? La abator, copil de trupă, la spânzurătoare, sau în casa și lângă inima mea,
care sunt de un sânge cu voi și îl voi crește, educa, trimite la facultate și ajuta să-și facă o carieră frumoasă în
viață, cu toată dragostea, priceperea și posibilitățile mele?”. Pe mine m-a mângâiat pe creștet cu palma lui
mare, după care m-a luat în glumă de urechi și mi-a spus: ”Să nu te mai văd plângând, că îți rup urechile! Să
fii bărbat adevărat, cum suntem noi, Costeștii și bărbații adevărați nu plâng, luptă cu necazurile și viața!”. Și
cu asta s-au încheiat toate discuțiile în legătură cu înfierea mea de către Teodor Costescu, pentru că
dumnealui nu era omul pe care îl putea refuza cineva și nici care să-i placă să te târguiești cu el, să te
lungești la vorbă.
Teodor Costescu era pe atunci director al Liceului Traian și locuia chiar în clădirea liceului. Micul
apartament, e un fel de a spune apartament, că, de fapt, erau doar două camere, vis-a-vis de cancelaria de
9
acum, unde funcționează acum serviciul de contabilitate și administrativ al liceului. Când îl vizitam, înainte
de adopția mea, împreună cu mama Ecaterina și fratele meu mai mic, Emanoil, în acest ”apartament”, soția
lui și viitoarea mea mamă, Maria, ne primea tare binevoitoare, cu multă atenție și căldură, ne servea cu
dulcețuri și prăjituri făcute de ea în casă, cum învățase la pension și pe noi, copiii, nu știa cum să ne mai
răsfețe. Avea în așa-zisa sufragerie o canapea frumoasă și ne lăsa să ne jucăm pe ea, cum vream și cât
vream. În alte zile, ne lua la plimbare prin oraș și ne cumpăra jucării sau dulciuri, sucuri, bragă, bomboane
fondante, alviță, de la cofetăriile turcilor din oraș. Turcii erau meșteri mari, neîntrecuți în prăjituri de tot
felul și în zaharicale, dulciuri, rahat, bomboane, iar în cofetăriile lor era mai curat ca în farmacie... Mie îmi
plăceau cel mai mult baclavalele și savarinele...
Cel mai mult m-am bucurat când mi-a cumpărat de la o librărie un album mare, frumos, colorat, cu
fel și fel de specii de animale...
La scurtă vreme după ce m-a înfiat pe mine, familia Teodor Costescu, de acum familia mea, nu a mai
locuit în localul Liceului Traian, s-a mutat, cu chirie, într-o casă modestă, dar încăpătoare, sănătoasă,
plăcută, de pe Bulevardul Republicii, cum îi zice acum.
Aveam camera mea, aveam de toate, eram de-a dreptul răsfățat de noii mei părinți. Mama mea
naturală, Ecaterina, venea aproape în fiecare zi pe la noi, cu fratele meu, Emanoil, de mână... Mergeam și eu
pe la ei, cu mama Maria, care era femeie inteligentă și cu suflet și înțelegea că eu am destul de dese
momente în care mi-era dor de ai mei și de casa în care crescusem șapte ani. Șapte ani, așa că a venit și
momentul neliniștilor, emoționant, al primei zile de școală. Teodor Costescu, care era un om extrem de
serios în toate privințele, a chibzuit din timp bine, și a hotărât să mă înscrie la Școala generală nr. 1 din oraș,
pentru că nenea Teodor avea mare încredere, îl aprecia foarte mult pe directorul ei, învățătorul Condeescu,
om bun și blând. După aceea, la școala aceasta funcționa ca învățătoare și soția unuia dintre cei mai apropiați
colaboratori și prieteni ai săi, I. Șt. Paulian, președintele Societății muzicale ”Doina” și celebrul dirijor al
corului ”Doina”. Ce colaborator, că îl și cununase, era nașul lui Paulian! Și al soției sale, doamna Lucreția
Bădescu-Paulian, care era învățătoare la aceeași școală.
Ei veneau în vizită destul de des pe la noi, ne duceam și noi pe la ei... În fine, a venit și dimineața
primei mele zile de școală...Deși, în fiecare zi, nenea Teodor nu își mai vedea capul de atâtea treburi, că avea
darul și energia extraordinară de a se implica pe toate fronturile și total, cu hotărâre și insistență irezistibilă,
de data aceasta, le-a lăsat pe toate baltă,s-a îmbrăcat mai elegant ca oricând, ca să mă ducă de mână la
școală. Bineînțeles, pe mine m-a ajutat să mă dichisesc mama Maria. Uniformă nouă, frumoasă, pantofi noi,
ghiozdan nou, abecedar, fel și fel de rechizite, ce mai, elegant foc și eu... Dar, surpriza-surprizelor!
Cu puțin înainte de a pleca spre școală amândoi, a oprit o trăsură la poartă și din ea s-a dat jos o
doamnă înaltă, bine făcută, solidă, pe care, din curte,nu am recunoscut-o imediat, dar am auzit-o cum i-a
spus birjarului s-o aștepte.
Acum, după atâția ani, mă gândesc că ori a rugat-o mama Maria, cu care era prietenă, fără să știe nea
Teodor, ori a venit ea să le facă o surpriză nașilor ei. Mai sigură mi se pare a doua variantă...
Nea Teodor a recunoscut-o imediat și cum s-a mai apropiat, mi-a zis râzând: ”Mă, pârlitule, uite, ți-a
venit doamna învățătoare!”, ”Păi, o cunosc”... ”Tocmai că o cunoști, te duci cu dumneaei la școală. Și ai
grijă să nu mă faci de râs acolo, de acum înainte!”... Așa s-a făcut să am parte de ”onoarea” și privilegiul de
a merge la școală în trăsură, ca boerii, cu învățătoarea mea...
Și nu l-am făcut de râs nici pe nenea Teodor, nici tot neamul Costeștilor. Iar învățătoarea mea,
doamna Lucreția Bădescu-Paulian, s-a dovedit o dăscăliță de excepție: bine pregătită, răbdătoare, stăruitoare
cu fiecare
1
elev al ei în parte...
La absolvirea clasei a IV-a, mi-e jenă că mă laud, dar am fost primul din clasă. Și să vezi poveste,
care puteți să n-o credeți, treaba dumneavoastră, dar la examenul de admitere la Liceul Traian, unde am
urmat toate cele opt clase, m-a luat de acasă directorul Horvat și nu știu cum a făcut dumnealui, dar am ajuns
cu o anumită întârziere. Dar am intrat în clasă cu directorul de mână și totul s-a trecut cu vederea... După ce
am luat examenul, nenea Teodor, Horvat și Marta (?!) s-au cinstit la un local de mare lux din oraș... Tot așa
s-au cinstit, dar cu mai mulți prieteni și colaboratori, și când am luat bacalaureatul...
Despre anii de liceu, ce să vă spun? Ce pot să spun mai întâi, că au fost, poate, cei mai frumoși și mai
fericiți din întreaga mea viață. Liceul Traian din Turnu-Severin ajunsese deja celebru în toată țara. Îl făcuse
cunoscut și apreciat de toată lumea, înainte de toate, valoarea excepțională a profesorilor săi. Apoi, nivelul
înalt, modern, de nivel și model francez, al învățământului care se practica în el. Și câtă seriozitate și
exigență manifesta fiecare profesor la orele sale! Păi câți oameni de seamă ai neamului, din toate domeniile
și profesiile, s-au format în acest liceu?! Are vreun rost și este posibil să-i pomenim pe toți acum? Ar ieși un
adevărat pomelnic fără sfârșit...
În privința valorii extraordinare și a renumelui liceului nostru, toate meritele, să nu mi-o ia nimeni în
nume de rău, că-l laud pentru că sunt rudă apropiată cu el, îi aparțin lui Teodor Costescu. Fiindcă, atunci
când a obținut aprobarea să transforme gimnaziul în liceu, a început, pe tot cuprinsul țării, o adevărată
vânătoare de profesori de cea mai mare valoare, vestiți și a făcut tot ce se putea să-i vadă în cancelaria
liceului său. Din perioada aceea strălucită de profesori, nu a fost măcar unu care să fi venit întâmplător sau
trimis de altcineva. Toți, dar absolut toți au fost aleși cu grijă, pe sprânceană, din toată țara, de Teodor
Costescu, care s-a și luptat, cum numai el știa să se lupte pe la Ministerul Instrucțiunii Publice, să le obțină
toate aprobările, să-i transfere cu acte în regulă la Liceul Traian din Turnu-Severin. Să-ți dau numai două
exemple lămuritoare în privința asta.
A aflat neica Teodor de la un inspector din minister că, tocmai la Tulcea, profesează unul dintre cei
mai buni profesori de istorie din țară, C. Armașu și nu a mai stat mult pe gânduri, s-a urcat în tren, împreună
cu un colaborator al său apropiat din Severin, cu direcția Tulcea. Scena aceasta mi-a povestit-o însoțitorul
său, după ani și ani, când deveniseră prieteni. Au ajuns cu trenul în Tulcea dimineața și, până să ajungă cu
trăsura la liceul unde preda Armașu, prima oră de curs începuse de câteva minute... Era primăvara, spre
sfârșitul anului școlar și multe dintre geamurile claselor erau deschise... Nici nu mai știu acum dacă e bine
sau nu să-ți spun întâmplarea asta... De ce? Pentru că e aproape incredibilă și râde lumea de noi... Cum să
crezi că un om în puterea vârstei, și ce om, poate să se dedea la asemenea copilării, la asemenea chestii de
necrezut? De necrezut este și cum s-au potrivit toate, ca-n basme...
Ce s-a întâmplat? Mergeau cei doi în tăcere, pe o alee pietruită, care trecea pe lângă și pe sub
ferestrele deschise ale claselor, către cancelaria liceului respectiv... Când au ajuns sub una dintre ferestre, s-a
auzit un glas bărbătesc, puternic: ”...Și Hanibal cu elefanții lui a trecut munții și s-au pomenit romanii cu
cartaginezii la porțile Romei.
Luați prin surprindere și îngroziți, romanii au început să strige: ”Hanibal ante portas!”...
Neica Teodor, îmi povestea însoțotorul, s-a oprit brusc din mers și și-a dus un deget la buze, adică să nu
cumva să vorbească, așa cum fac copiii când se joacă de-a pitulușul, și a început să asculte sub fereastră. Au
stat doar 2-3 minute și s-au îndepărtat repede de fereastră. S-au oprit și atunci Teodor Costescu i-ar fi zis:
”Mă, neică, ăsta predă ca la facultate! Ăsta-i, neică, de mine!”. Până să-l aducă la Liceul Traian este
tărășenie lungă, n-o mai spun, că noi doi nu mai terminăm de vorbit până la noapte! Important este că
Teodor Costescu, ca în
1
atâtea alte cazuri, s-a dat peste cap, a făcut pe dracu în patru și nu s-a lăsat până nu l-a convins pe Armașu să
vină profesor de istorie la Liceul Traian. Avea o putere de convingere vrăjitorească, fantastică! Dar își și da
interesul pentru noii veniți. După ce-i convingea, se ducea el în persoană la minister, deschidea toate ușile,
val-vârtej, perfecta toate actele... Nici nu ajungea noul venit în Severin și el îi și găsea locuință cu chirie,
bună, la rangul unui profesor, îl ajuta în toate și cu de toate. Chiar și cu bani de împrumut, din buzunarul lui,
dacă era nevoie. Ce mai, Teodor Costescu s-a zbătut din răsputeri să adune în cancelaria Liceului Traian
numai profesori de elită.
A, uitai că îți promisei două exemple, nu unu... Al doilea este și mai și. Ar putea constitui subiectul
unei piese de teatru formidabile! Este istoria, că a fost o istorie întreagă, care s-a întins pe durata a 2-3 ani,
nici nu mai țin bine minte câți, istoria convingerii și transferării ilustrului profesor de muzică, dirijor și
solist vocal
– bariton excepțional, I. Șt. Paulian, care va rămâne, în veci de veci, în istoria culturală a Mehedințiului și a
țării întregi, ca vrednic și înzestrat președinte al Societății Muzicale ”Doina” și ca dirijor al celui mai
valoros, cunoscut și prețuit cor mehedințean, Corul ”Doina”, ambele din cadrul Palatului Culturii Turnu-
Severin.
Ei, dar cât era el ”neica” de neica, om de nu-i sta nimeni și nimic în cale, când își punea în gând ceva, I. Șt.
Paulian i-a dat mult de furcă, s-a opus vreo doi ani cu îndârjire dorinței arzătoare a lui Teodor Costescu de a-
l aduce profesor de muzică la Liceul Traian.
A dat ”neica” (fac aici o paranteză să vă spun că Teodor Costescu avea un adevărat tic verbal:
”neică” în sus, ”neică” în jos, se adresa el subalterilor și cunoscuților apropiați, așa că oamenii, bineînțeles,
în spatele lui, îi spuneau toți, cu simpatie, ”neica”), așadar, a dat ”neica” adevărate bătălii, timp de doi ani și
mai bine, până, tenace cum era, i-a înfrânt rezistența la solicitarea sa. Să vedeți cum a fost. De fapt, vă spun
și eu ce-mi mai aduc aminte după atâta amar de vreme și la cei 86 de ani ai mei...
Paulian, Ioan Ștefan Paulian (dar toată lumea rostește și scrie mereu numai I. Șt. Paulian) se născuse
la Craiova... Anul de naștere nu-l mai știu acum precis. 1864, zici? Bine, fie și așa, dacă zici dumneata că te-
ai documentat... Numele de Paulian l-a primit la naștere, după un fel de modă a timpului, de la prenumele
tatălui, pe care îl chema Paul Gheorghiu. Paul - Paulian. Absolvise Conservatorul de muzică și declamațiune
București, unde a fost un student eminent și avusese profesori mari artiști și muzicieni: Gheorghe
Stephănescu (canto), Gheorghr Brătianu, Eduard Wachmaun, Ștefan Vellescu... Și el și marii săi profesori
voiau să ajungă cântăreț de operă, că avea o voce de bariton fermecătoare. În special, în acest scop l-au
pregătit, mai ales profesorul de canto, Stephănescu, care era foarte încântat de evoluția studentului său
preferat și prevedea o carieră strălucită de artist de operă. Dar nu se știe din ce cauză, la terminarea studiilor,
s-a răsgândit pe neașteptate, dezamăgindu-și profesorul de canto și a ales profesia de dascăl și dirijor de
coruri. A fost și compozitor, este autorul multor partituri de muzică, mai ales corală, de mare succes la
vremea lor. În primul an de învățământ, de după absolvirea studiilor universitare, a fost numit profesor
suplinitor la catedra de muzică a gimnaziului din Slatina. A făcut aici lucruri extraordinare, care i-a uimit pe
colegi, oficialități, pe toți slătinenii. Cor la biserică, cor pe clase, cor pe gimnaziu, cor al orașului. S-a impus
rapid ca un profesor de mare valoare și ca om foarte serios, muncitor și priceput.
În al doilea an de activitate în Slatina, a aflat despre el numai fapte de laudă ”neica” Teodor și cum
căuta demult un profesor pentru catedra de muzică a Liceului Traian, s-a suit în tren, după cum îi era
obiceiul, și a ajuns în Slatina. A făcut mai multe drumuri la Slatina, după Paulian. S-a întors de fiecare dată cu
cele mai bune impresii, pur și simplu entuziasmat de activitatea rodnică a lui Paulian și de bunele ei
rezultate. Teodor Costescu i-a oferit imediat catedra de muzică din Turnu-Severin, dar Paulian a refuzat-o cu
1
o fermitate de neînțeles. Asta, însă, nu l-a dezarmat pe ”neica” Teodor, care, din Slatina a luat drumul
Bucureștiului, s-a dus

1
la Ministerul Instrucțiunii Publice, unde avea prieteni, admiratori și uși deschise când vrea el și a obținut un
ordin de numire, de mutare a lui Paulian, de la Slatina la Severin. Paulian chiar a venit atunci și a stat doar
două zile în Severin, dar a luat tot ce-a făcut Costescu pentru a-l aduce la Liceul Traian drept o demonstrație
de forță și putere, s-a ambiționat, s-a încăpățânat și a plecat. A depus o plângere la minister și, susținut
puternic de oficialitățile din Slatina, care-l prețuiau, a obținut permutarea înapoi la Slatina. E poveste lungă...
A mai stat un an, doi, în Slatina, a dat concurs și urma să fie profesor la școala normală din Craiova, dar
exact în ziua în care trebuia să înceapă cursurile la Craiova (1 septembrie 1897, n.n.), Teodor Costescu, după
trei ani de stăruințe și zbateri, a înfrânt rezistența lui Paulian, l-a convins și a obținut de la minister numirea
lui la Liceul Traian. În aceeași toamnă, vânați din toate colțurile țării și convinși aproape cu aceeași
stăruință, au fost numiți împreună cu Paulian, alți doi profesori de mare valoare: Dr. G. Candrea, de filozofie
și Dumitru Alimănescu, de matematică.
Ce să vă spun despre anii mei de liceu? Îmi aduc aminte de ei ca de o poveste frumoasă, ca de un vis
fabulos, atât de frumos, de n-ai vrea să te mai trezești din el... Monumentala clădire a Liceului Traian era
atât de îngrijită, curată și elegantă, și în interiorul ei, încât credeai că intri într-un palat medieval din Italia
sau Franța, nu în clădirea unui liceu orășenesc. Închipuiți-vă ce impresie puternică putea să producă mai ales
asupra elevilor care veneau de la sate... Intrau sfioși, uluiți, ca într-o catedrală... Pentru că administrator mai
neobosit și mai exigent decât directorul Teodor Costescu nu am mai văzut de când mă știu! Era atent și nu
trecea cu vederea nici un amănunt, nici un firicel de praf, nici o pată de pe jos...
Să nu credeți că neica alegea din toată țara, cu toată grija, numai profesori. Aceeași atenție maximă
dovedea și în angajarea oamenilor de serviciu, paznicilor, grădinarilor, laboranților și așa mai departe...
Când, totuși, se mai înșela, rar de tot, în angajarea cuiva, neica îl chema la el și îi spunea scurt, pe un ton de
scuză, rugător, parcă: ”Mă neică, te-am tot observat și nu mi-a plăcut deloc comportarea ta... Neică, matale
nu ești de noi”... Și cu asta, fără a mai îndrăzni să ceară vreo explicație, că Teodor Costescu nu da explicații
nici la miniștri, cel în cauză își strângea lucrușoarele și dus era.
Toți profesorii, aleși unul și unul, erau foarte pregătiți și la curent cu cele mai moderne metode de
predare din Europa, mai ales din Franța, așa că nivelul învățământului la noi era printre cele mai înalte din
țară. Aveam laboratoare de chimie și fizică, de naturale și geografie, sală de sport mare și dotată, sală specială,
mare cât o sală de spectacol, de muzică, alta pentru orele de desen, toate acestea, de valoarea și mărimea
celor de la universități...
Cel puțin ca laboratorul nostru de chimie nu cred că erau, la licee, mai mult de două-trei în toată
țara... Teodor Costescu era profesor de chimie și-l avusese profesor la facultatea din București pe marele
chimist, pe savantul Dr. C. I. Istrati, care l-a apreciat foarte mult și l-a simpatizat până pe patul morții, când
și-a exprimat clar dorința ca bogatele sale colecții muzeistice, reprezentative pentru mai multe domenii
(știință, artă plastică, arheologie, istorie, etnografie, artă bisericească...) să fie donate Palatului Cultural din
Turnu-Severin. Dar Teodor Costescu și distinsa văduvă, Aglaia o chema, a savantului au fost obligați să
lupte multă vreme, până au reușit să le aducă la Turnu Severin, unde a luat ființă, în cadrul Palatului Cultural
și în incinta lui Muzeul Dr. C. I. Istrati. Este o poveste întreagă și asta, cu multe peripeții, pe care nu v-o mai
spun acum, că nu mai terminăm... Cu mulți ani înainte de asta, când eu eram elev la Liceul Traian, ”neica”,
directorul și profesorul meu de chimie, tot ajutat de fostul său profesor, Dr. C. I. Istrati, de Tache Ionescu și
chiar de ministrul Spiru Haret, a făcut un laborator de chimie model. Era dotat cu de toate: substanțe
chimice, eprubete și recipiente de tot felul, aparatură modernă pentru vremea aceea. Și ce frumos și atractiv
se desfășurau orele de laborator! Pentru că se folosea de aproape toți elevii în predarea lecției... Prima
experiență o făcea un laborant, Dumitru
1
Negomirescu, un gorjan de-al lui neica, pe care îl luase pe lângă el și-l inițiase aproape 30 de ani. După
aceea ne punea să facem și noi, elevii, experiența. Când spuneam că am terminat, profesorul se adresa
laborantului: ”Ia vezi, Dumitre, dacă e bine ce au făcut!”. După aceea, profesorul ne explica experiența și
toată lecția și elevii plecau cu lecția învățată din clasă... Dar liceul nostru a ajuns atât de cunoscut și apreciat
mai ales prin activități care aveau loc numai aici, pentru că erau inventate, gândite, inițiate și susținute de
Teodor Costescu. El a introdus uniforma școlară și a organizat ore de instruire premilitară susținute de
ofițeri, el a hotărât să se planteze o adevărată grădină botanică pe o porțiune mare din curtea liceului și,
pentru ca lucrurile să se facă perfect, cum îi plăcea să le facă pe toate, a adus de unde numai el a știut un
grădinar elvețian... Avea pasiune mare pentru muzică și prin transferarea lui I. Șt. Paulian, mult mai târziu, și
a profesorului și dirijorului Petre Severin, s-a umplut orașul de coruri: Corul ”Doina”, corul liceului, cor
bisericesc, coruri pe la alte școli și licee, coruri ale unor mari întreprinderi severinene. Barem Corul ”Doina”
a devenit în scurt timp unul dintre cele mai vestite din țară. A dat spectacol la Arenele Romane din București
și i-a entuziasmat pe toți marii muzicieni ai vremii, iar presa bucureșteană a publicat potop de articole
superlative, a concertat la Lugoj, în cetatea muzicii corale românești, întemeiată de ilustrul compozitor și
dirijor, Ion Vidu, la Caransebeș, Mehadia... Fără îndoială, atunci viața muzicală a Severinului a atins unul
dintre momentele sale de vârf.
Teodor Costescu era, în sinea lui, fără declarații pompoase și vorbe mari, găunoase, un mare patriot, un
luptător neobosit pentru înfăptuirea sfântului ideal al unității noastre naționale. De aceea, și ca director al
Liceului Traian și ca Președinte al Societății Culturale ”Palatul Cultural”, una dintre cele mai importante
direcții ale activității sale, a constituit-o stabilirea și susținerea cât mai multor legături spirituale și cultural-
artistice cu ”românii de pretutindeni”...
Tot din patriotismul lui arzător, neistovit, a izvorât ideea unică în liceele țării ca un număr cât mai
mare de ”traianiști” să corespondeze cu tineri români de vârsta lor, din alte ținuturi din afara granițelor de
atunci ale țării. Din Macedonia, din Grecia, din Ardeal, din Serbia, din Bulgaria. Eu, prin clasa a VI-a, am
corespondat cu un elev de familie bună, bogată, macedoneană, din Salonic.
După vreo 5 ani de asemenea corespondență interșcolară, eminentul elev traianist Ionescu Gheorghe,
cel care avea să devină savantul și ministrul agriculturii Gheorghe Ionescu-Șișești, imediat după examenul
de bacalaureat, s-a sfătuit cu mai mulți colegi și au pornit într-o excursie neobișnuit de lungă și grea pentru
acea vreme, ca să cunoască la fața locului situația fraților noștri români din afara granițelor țării.
Itinerariul excursiei i-a dus în Bucovina, Cernăuți, Galiția, Maramureș, Ardeal-Cluj, Munții Apuseni,
Banat. Excursia a avut loc în anul 1905, când aceste ținuturi erau înstrăinate între granițele altor state.
Liceenii severineni au văzut, au înțeles și au simțit multe și mult. Toate le-a consemnat foarte frumos, cu
talent literar, Gheorghe Ionescu-Șișești într-o cărticică purtând titlul ”Note de drum”, pe care a prefațat-o
poetul național George Coșbuc, care a apreciat la gradul cel mai înalt și inițiativa patriotică a liceenilor
severineni și talentul tânărului ei autor. Cartea aceasta cred că se mai află și acum, pe o poliță a bibliotecii în
care ne aflăm.
Da? Ai citit-o? Atunci de ce mă mai lăsași să-ți vorbesc atât despre ea? Îți place să mă asculți? Nu
am întâlnit în ultima vreme un om cu atâta răbdare și atât de interesat de cele trecute demult.
...Dar noi vorbim de aproape două ore și, să vă spun drept, am cam obosit... Ce să-i faci, vârsta își
spune cuvântul, vrei, nu vrei... Dacă nu vă supărați și vreți să mă mai ascultați, eu pot veni și mâine, că mi s-
a urât de atâta singurătate. Ea, nu altceva, mă mai scoate din casă...
...Ei, n-a fost să fie cum am plănuit, să vin chiar a doua zi după lunga discuţie de început, dar, vorba
aceea, mai bine mai târziu, decât niciodată...
1
Să ştii că în zilele trecute, în care nu am putut să vin cum am promis, m-am tot gândit la tot şi la

1
toate. M-am întors cu gândul în trecut, mi-am răscolit amintirile să mai găsesc date, informaţii şi întâmplări
care te-ar putea interesa. Între altele, m-am bucurat tare, că mi-am amintit că acum vreo patru ani, prin 1973,
m-am apucat eu să scriu un memoriu asupra întregii mele activităţi culturale, pe care, din păcate, l-am lăsat
neterminat…Am scris frumos, citeţ, un singur capitol din el, cu titlul”Memoriu asupra activităţii teatrale de
amatori”. Ştiu că eşti scriitor şi ziarist, mi-ai părut şi un om de treabă, cu respect şi preţuire pentru tradiţiile
cultural-artistice ale oraşului şi pentru oamenii care au făcut la viaţa lor câte ceva pentru Severin aşa că m-
am gândit că nu aş greşi dacă ţi-l încredinţez pentru totdeauna dumneata...
Poate ţi-o fi de folos la ceva, poate vei folosi unele date din el, în vreun articol pe care îl vei scrie…
Ăsta e originalul, scris cu mâna mea, mărunt, pe patru coli ministeriale...Nu mai am nicio
copie...Dar,
la 86 de ani, la ce mi-ar mai folosi? Ia-l, te rog să-l primeşti, ţi-l dau cu tot sufletul şi să ştii că mă şi bucur că
te interesează...N-ai de ce, eu îţi mulţumesc că îmi arăţi atât respect.
Ei, unde zici că am rămas cu tărăşenia? La anii mei de liceu, spui? Păi ţi-am spus destule despre
liceu. Ce să-ţi mai spun? O să-ţi spun că eram un elev bun, silitor, disciplinat. Dar puteam să fiu altfel, când
directorul liceului, Teodor Costescu, era tatăl meu? Din prima zi de liceean traianist, mi-a spus clar şi
răspicat: “ Mă, băiete, ai grijă cum înveţi şi cum te porţi, că eu nu te rabd în liceul meu, dacă mă faci de râs!
Chiar după primul trimestru, dacă nu eşti de noi, de Liceul Traian, te transfer urgent la alt liceu mai pe
măsura ta”... Şi cu dumnealui nu era de glumit: când zicea o vorbă, aşa rămânea! Era foarte serios şi exigent.
Cu el şi cu toată lumea. Aşa că am pus serios brâncile pe carte şi nu l-am făcut de râs. De altfel, se
interesa tot timpul de mine la profesorii pe care îi aveam şi nu aveam loc de cârmit. N-aveam decât o şansă:
să fiu elev model. Dar la Liceul Traian majoritatea elevilor învăţau pe rupte. Elevi dotaţi, selecţionaţi de la
început cu maximă exigenţă, condiţii de învăţătură cum nu se puteau mai bune, profesori de elită, vestiţi. De-
aia a dat Liceul Traian atâţia oameni mai, savanţi, intelectuali de clasă înaltă, specialişti eminenţi în toate
domeniile...Dar la Liceul Traian din acea vreme nu era deajuns să fii elev bun, ca să fii remarcat şi lăudat de
profesori şi de director, trebuia să ai şi un talent aparte, să faci, în afara orelor de clasă, şi ceva deosebit în
activitatea cultural- artistică, în sport, să scrii prin reviste şi ziare...Eu am ieşit în evidenţă, şi numai
pentru asta m-a lăudat şi era mândru de mine Teodor Costescu, cu pasiunea şi activitatea mea de actor şi
regizor amator. De unde s-a născut această pasiune puternică a mea? Simplu. Încă din primele clase ale
cursului superior al liceului,(1906- 1907) am început să frecventez spectacolele trupelor particulare de teatru
care se opreau în Turnu- Severin. Am multe amintiri frumoase despre trupele acestea de teatru şi despre
minunaţii lor actori şi regizori, dar nu le mai istorisesc acum, fiindcă multe dintre ele le-am scris în
memoriul pe care ţi l-am dat. Fapt este că din legăturile prieteneşti, pe care le făceam rapid cu mai tinerii
actori din trupe şi din lungile discuţii cu ei de după spectacole, la un ţap de bere, într-un restaurant sau o
grădină de vară, mi-a încolţit în minte ideea să formez şi eu o trupă de amatori din elevii liceului. În toamna
anului şcolar 1908/1909, mi-aduc bine aminte, am început să plănuiec cu colegii mei să înfiinţăm o trupă de
teatru amator a liceului şi să pregătim în secret o piesă de teatru pe care s-o prezentăm la serbările liceului,
care aveau loc, în fiecare an, înainte de Crăciun şi de Paşte. Am ales o piesă porivită, “ Lipitorile satelor”, de
Vasile Alecsandri, am distribuit în roluri colegi cu talent şi dragoste de teatru şi repetiţiile au început intens,
în mare secret. Am jucat această piesă, pentru prima dată, în ziua de 20 decembrie 1908, în Sala “Apollo”,
azi demolată. A avut un mare succes, toată lumea ne-a felicitat şi lăudat, iar noi, “ falnicii actori”, am
devenit brusc vedete ale liceului. Ne-a îmbrăţişat pe rând, după spectacol, până şi Teodor Costescu,
directorul cel atât de zgârcit cu îmbrâţişările. Acesta a fost începutul, după care am tot făcut-o pe actorul şi
regizorul amator, cel mai mult în perioada de după terminarea facultăţii, când m-a adus Teodor Costescu de
1
la Bucureşti, la Palatul Cultural din oraş. După absolvirea liceului cu bine, fără să-l

1
fi “făcut de râs” vreodată pe tatăl meu adoptiv, directorul Teodor Costescu, am plecat la studii superioare, în
Bucureşti. M-am înscris la Facultate de Drept, unde mi-am luat şi licenţa şi am urmat şi cursurile Institutului
de Artă Dramatică. După luarea licenţei în drept, am fost angajat şi am lucrat o vreme, cu bune rezultate,
eram apreciat, ca sub-şef de birou, în Ministerul comerţului. A durat tocmeala vreo doi ani. Între timp,
Teodor Costescu a ajuns preşedintele Societăţii Culturale “ Palatul Cultural” din Turnu- Severin şi a simţit
presant nevoia de a avea un om de-al lui, de maximă încredere, alături de el. A început, cu diplomaţia,
stăruinţa şi forţa lui de convingere irezistibilă, tratativele cu mine...Dar mie nu îmi da inima deloc brânci să
părăsesc Bucureştiul. Că Bucureştiul acelor ani era “ micul Paris”, avea o viaţă culturală şi artistică foarte
bogată şi tentantă, o atmosferă boemă, frumoasă, spectaculoasă, acaparatoare. Era plin de teatre şi alt
instituţii, societăţi şi formaţii artistice, de spectacol, iar eu eram pasionat şi fascinat de toate, cum să mă
întorc în Severin? După aceea, mă împrietenisem şi îmi făcusem fel şi fel de relaţii cu oameni din lumea
teatrului, care aproape mă asimilase, mă făcuse unul de-ai ei...
Şeful meu la Ministerul Comerţului era directorul Manoilescu, cu care Teodor Costescu se cunoştea.
Într-o zi, aşa, din senin, am fost chemat în biroul lui şi, să-ţi spun drept, m-am cam neliniştit. Când intru în
biroul lui Manoilescu, să nu-mi vină să-mi cred ochilor: Teodor Costescu stătea degajat, ca la el acasă, pe un
fotoliu apropiat de biroul ministerial. Directorul mi-a răspuns la salut şi apoi mi s-a adresat: “Tatăl dumneata
a venit la mine să mă roage să-ţi dau voie(?!) să demisionezi. Dumneata ce zici?” Eu-pământ, am
încremenit, mi-a luat Dumnezeu limba. M-a mai întrebat o dată, eu tot aşa - mut. “Mi-a spus, a continuat
Manoilescu, că are tare multă nevoie de dumneata acolo la Teatrul din Sevein. Dar eu, vă spun deschis la
amândoi, nu sunt de acord cu demisia. Am mare încredere în dumneata şi te apreciez. Şi eu, aici, am nevoie
de oameni cinstiţi”...
Tata Costescu, parcă uitând de ce a venit la director, l-a luat gura pe dinainte şi a sărit ca ars:” De
cinstea lui răspund eu!” “ Şi eu!” i-a replicat scurt Manoilescu. În sfârşit, discuţia a rămas suspendată, fără
clarificări şi decizii luate... Dar Teodor Costescu nu era omul care să se dea bătut cu una, cu două, a făcut ce
a făcut, cu tenacitatea lui proverbială şi nu a avut linişte până nu m-a văzut lângă el, la Severin.
Când am ajuns la Severin, tata Costescu “ a schimbat foaia cu mine”, vorba lui, a schimbat şi tonul
vorbirii şi m-a pus într-un cuvânt, la ham. Doamne, şi câte nu erau de făcut, în toate direcţiile! Pe plan
administrativ, ne luptam pentru obţinerea de fonduri de la ministere şi primărie, de la oamenii de afaceri şi
alţi oameni bogaţi, cu dare de mână. După aceea am declanşat împreună o adevărată vânătoare de donaţii
pentru bibliotecă şi muzeu, care făceau parte din structura teatrului. Apoi, activitatea de înfiinţare de cât mai
multe formaţii artistice, organizării de spectacole, conferinţe şi întâlniri cu scriitori de primă mărime ai ţării
şi oameni politici vestiţi, savanţi, oameni de cultură şi artă...Şi câte şi mai câte. Nu-mi vedeam capul de
potopul de sarcini grele şi cu alergătură multă, pe care preşedintele societăţii , Teodor Costescu, mi le da în
fiecare zi, cu nemiluita. Nu era omul care avea somn şi linişte când vedea atâtea lucruri neisprăvite încă, nu
era omul căruia să nu-i vină mereu alte idei de schimbare, de mai bine, de mai mult şi mai frumos...Mi-e
frică să-ţi spun, că poate crezi că exagerez, dar eu cred şi acum, cu toată tăria, că se gândea şi noaptea, când
se trezea din somn, la ce mai are de făcut pentru teatru, pentru severineni, pentru “ românii de pretutindeni”,
cum ades rostea cu o căldură aparte în glas.
Domnule, poţi să nu mă crezi, dar eu îţi spun drept că şi acum, la o vârstă atât de înaintată şi după
atâţia ani câţi au trecut de când am fost dat afară cum nu-ţi poţi imagina de urât şi umilitor de către
comunişti, în 1949, tot nu ştiu dacă am făcut bine sau rău, că am acceptat să vin atunci în Severin, să lucrez
la Teatru, lângă Teodor Costescu.
Eram atât de tânăr şi plin de viaţă, intrasem funcţionar într-un mare minister, mă aştepta, sunt sigur, o
1
carieră frumoasă, plină de realizări, bunăstare. După aceea, viaţa marelui oraş, în anii aceia era atât de
animată, de ofertantă în toate privinţele. Şi eu le las pe toate şi mă întorc în Severin să mă înham la o mie şi
una de treburi, la alergătură continuă, la sarcini şi responsabilităţi cu duiumul. Nu ştiu ce să zic...
Sunt sigur doar că nu am trăit degeaba, am trăit frumos şi curat şi am făcut multe lucruri bune şi cu folos
pentru oamenii din jurul meu. Pe de altă parte, de ce să nu recunosc, conştiinţa faptului că, din umbra a doi
stejari înalţi, viguroşi, cu o coroană de crengi imensă, Teodor Costescu şi Coriolan Buracu, nu prea ai cum să fii
văzut, oricât ai alerga şi orice ai face, mă întrista şi mă demobiliza adesea. Nu aţi văzut că şi acum, când se
scrie prin reviste şi ziare despre activitatea Palatului Cultural, se vorbeşte, cu dreptate, numai de Teodor
Costescu, şi, mai rar, de Coriolan Buracu? Despre mine- niciun cuvânt. Parcă eu, Pompiliu Costescu, nici n-
aş fi fost, timp de 20 de ani, director al Palatului Cultural şi al Bibliotecii “ I. G. Bibicescu”, de la plecarea
lui Coriolan Buracu, în 1929, în Parlamenul României, până în 1949, când m-au dat afară cei care au venit la
putere. Unde mai pui că, pe deasupra, după ce a murit Teodor Costescu, în 1939 şi până în 1949, timp de 10
ani, eu şi nimeni altul m-am ocupat de toate problemele Palatului Cultural şi ale bibliotecii şi am făcut-o
după “ reţeta” şi tipicul tatălui meu adoptiv şi la fel de bine, ca atunci când trăia dânsul. Că lucrasem lângă
dumnealui zeci de ani şi “ îi furasem” ca un ucenic conştiincios ce-i eram, cu trudă şi cu credinţă filială
deplină, toate secretele “ meseriei” de administrator al unor instituţii de cultură, al actului cultural-artistic.
Dar nimeni, nimic, nimic despre mine, de parcă nici nu aş fi existat sau, în cel mai bun caz, aş fi fost în
Palatul Cultural garderobier, uşier, pompier, paznic, nu director atâţia ani.
Vă rog din suflet să nu mă înţelegeţi greşit: am un adevărat cult pentru tatăl meu, Teodor Costescu,l-
am stimat şi preţuit nespus de mult pe marele patriot Coriolan Buracu, fie-le la amândoi amintirea veşnică şi
luminoasă! Am bunul-simț să nu comit impietatea de a mă compara cu ei...Pe mine mă mâhnește doar faptul
că toată activitatea și risipa mea de energie sunt aproape cu desăvârșire ignorate de gazetari.
Ca să clarific măcar cu dumneata cum stăteau lucrurile, cum lucra tata Teodor cu mine. Mai ales
după plecarea lui Coriolan Buracu, când am devenit eu director, toată activitatea avea la baza un
comandant, ca să zic așa, militărește, și un executant principal, adică dânsul și cu mine. Cum între timp, tata
Teodor mai și îmbătrânise și nu prea îi mai ardea de drumuri la București, Lugoj, Timișoara, Caransebeș,
Mehadia și mai știu eu unde, sau la Primărie, Prefectură, instituții, întreprinderi, la oameni importanți, cu
putere și bani, din oraș, mă trimitea pe mine, bine „ instruit” înainte de dumnealui, peste tot. Şi eu executam
totul, în cel mai scurt timp şi în cele mai bune condiţiuni, conform „ordinelor”...
Familia Teodor Costescu, familia lui Coriolan Buracu, atât de numeroasă, avea vreo 7-8 copii şi
familia mea locuiau în apartamentele din partea dinspre Dunare a Teatrului. Să fac o paranteză, că numai
despre familia mea nu ţi-am spus nimic. Soţia Eliza era o femeie minunată, blândă, vrednică, bună
gospodină, iar cele două fiice, Teodora( Dora) Maria şi Emanuele Veronica, erau prinţesele mele, frumoase
şi cuminţi. Ale mele şi ale lui tata Teodor, care le iubea mult, şi pe care nu ştia cum să le mai răsfeţe. De
altfel, ele erau cam singurele fiinţe pe care le răsfăţa dânsul...Cu Eliza, cu Eliza Casasovici, m-am căsătorit
prin anul 1917, ar fi şi asta o poveste întreagă, dar nu o mai spun, că nu mai isprăvim ce-am început nici
până la Crăciun...Era vară primară cu mama lui Constantin Noica, marele filozof, pe care o chema Clementa.
Avea Clementa şi un frate, Corneliu...Deci casa noastră comună era clădirea Palatului Cultural. Aşa că nici n-
apucam să mă spăl pe ochi dimineaţa, că mă şi pomeneam cu tata Teodor peste mine în apartament şi
începea, invariabil, cam aşa:” Auzi, Pompiliu, ştii ce m-am gândit eu azi noapte? Să te duci azi până la...şi să
faci...Omul acesta, vă spun eu, cu mâna pe inimă, nu trăia decât pentru teatru, cu gândul numai la el şi la atât
de multele şi grelele lui probleme pe care le rezolva, cu trecerea timpului, tot mai mult cu ajutorul meu. Aşa
că am avut şi eu rolul şi aportul meu
2
în tot ce se petrecea în Palatul Cultural, în vreme aceea...Am avut, însă, şi numeroase iniţiative personale, să
nu se creadă acum că eram un simplu executant mărginit, docil, conştiincios şi doar atâr. Cele mai
importante şi mai dragi inimii mele au fost în legătură cu pasiunea şi iubirea mea de o viaţă pentru teatru. În
acest sens mă pot mândri cu multe realizări importante şi cu mare ecou la vremea lor.
Am înfiinţat, de exemplu, o trupă de teatru, cu artişti amatori, recrutaţi din rândul funcţionarilor şi
ucenicilor de la C.F.R. şi Şantierul Naval din oraş. Eu le eram regizor, iar fata mea, Emanuelle Veronica, o
frumuseţe rară, şi un mare talent interpretativ, juca rolurile cele mai grele, principale. Am pus cu ei multe
piese în scenă şi am dat foarte multe spectacole de mare succes. Cele mai apreciate şi multă vreme cerute de
numeroase scene ale căminelor culturale din judeţ, au fost spectacolele cu piesa „ D’ale carnavalului”, de
I.L. Caragiale, şi cu „ Piatra în casă”, de Vasile Alecsandri. Am făcut-o şi pe dramaturgul, am scris, am
dramatizat, de fapt, „ Albă ca zăpada” şi „ Cenuşăresa”. Pe acestea, ca regizor şi autor, le-am pus în scenă cu
elevele şcolilor primare şi cu fiica mea, Emanuelle Veronica, în rolurile principale, cum am mai spus.
Dar eu venisem de la Bucureşti, unde umblasem din teatru în teatru, şi mă împrietenisem şi mă
cunoşteam bine cu mai toţi marii actori din epocă. Din postul de director al Palatului Cultural, cu aprobare şi
sprijinul preşedintelui societăţii culturale, Teodor Costescu, îi invitam la Severin cu teatrele şi trupele în care
jucau ei, marii actori din Bucureşti şi ei veneau cu multă plăcere şi susţineau spectacole de neuitat. La
invitaţia şi insistenţele mele, au venit la Severin, de nenumărate ori, până şi trupe ale Teatrului Naţional sau
celebrul teatru al inagalabilului, unicul, genialul Constantin Tănase!
După aceea, teribilele, fantasticele baluri şi serate dansante, pe care le organizam, mai ales vara,
numai eu, că eram încă tânăr şi-mi plăcea viaţa, la care veneu toţi tinerii de familii bune, în ţinută de gală,
eleganţi, strălucitori. Teodor Costescu îl rugase şi îl convinsese pe comandantul garnizoanei din Severin
să trimită să cânte de fiecare dată la aceste baluri şi serate, excelenta orchestră muzicală a regimentului.
Ce mai, era ca un vis frumos totul, era ca în basme! Cel puţin balurile erau de-a dreptul fermecătoare,
impresionante peste măsură! Şi erau destul de multe: Balul Bibliotecii, pe 7 ianuarie, în fiecare an, balul
garnizoanei, balul negustorilor, baluri şi iar baluri, toate cu tombolă, cu bufet, cu toate cele, ca în Franţa!
Aaaa! A naibi ea de memorie, cum a început ea să-mi joace mie tot mai dese feste! Când a fost vorba
despre activitatea teatrală, am uitat să pomenesc tocmai unul dintre cele mai emoţionante momente din câte
am avut parte să trăiesc în acei ani minunaţi.
L-am tot rugat pe C. Rădulescu-Motru, marele fiu al comunei Butoieşti, filozof şi psiholog de
prestigiu şi anvergură europeană, să vină la Severin şi să ţină o conferinţă pe ce temă doreşte, în cadrul
Universităţii Libere a Palatului Cultural, dar el, ocupat până peste cap, la Bucureşti, ne-a tot amânat, până
când, în sfârşit, a găsit loc şi pentru noi, în încărcata sa agendă, dar ne-a fixat o dată mai îndepărtată de
timpul învoielii, cam peste două luni şi câteva zile. La început, am avut o uşoară insatisfacţie, dar vorbele
acelea din bătrâni, „ tot răul spre bine”, s-au dovedit, încă o dată, pe cât de înţelepte, pe atât şi de adevărate,
pentru că eu, care ţi-am spus că nu scăpasem spectacol de teatru cât am stat în Bucureşti, mi-am adus aminte
că Teatrul Naţional îi jucase cu ani în urmă, venerabilului profesor universitar şi marelui savant, o piesă de
teatru „scrisă în tinereţe”, cum a ţinut să se precizeze chiar pe afişe autorul ei. Piesa avea titlul „ Păr de lup”,
o piesă mare, în 5 acte, care se juca în două ore. Şi mi-a venit atunci, pe loc, nebuneasca idee să-i fac lui C.
Rădulescu-Motru surpriza de a-i juca piesa lui „din tinereţe” cu trupa de artişti amatori de la Şantierul Naval.
Cred că de necaz că ne-a amânat şi la o ambiţie, să-i arăt eu, cine suntem noi, am luat hotărârea asta cam
deplasată, peste posibilităţile noastre de interpretare şi transpunere scenică.
În sfârşit, am făcut rost de textul piesei de la Teatrul Naţional, cu ajutorul prietenilor mei, actorii

2
bucureşteni, ne-am apucat serios de treabă, repetiţie după repetiţie, cu grijă maximă pentru orice detaliu. A
venit şi ziua cea mare, ziua în care C. Rădulescu- Motru a fost primit ca un împărat al ştiinţei şi culturii la
gara din Severin, de către noi, cei de la Palatul Cultural, de oficialităţile oraşului şi judeţului, de către toţi
oamenii şi intelectualii de seamă ai locului. De la gară, direct în sala arhiplină, în care C. Rădulescu-Motru,
vădit impresionat de atât de călduroasa primire, s-a întrecut pe sine, a conferenţiat cu aplomb şi strălucire
oratorică. Da, avea darul vorbirii meşteşugite, cu tâlc, era un mare orator... A avut un mare, foarte mare
succes. Audienţa, de-a dreptul electrizată, puternic însufleţită, l-a aplaudat minute în şir pe marele fiu al
Mehedinţiului.
A urmat tradiţionalul banchet, cu o participare mai restrânsă, foarte selectă. Despre banchetul acela
aş putea vorbi o oră, dar vreau să ajung mai repede la istorisirea isprăvii mele, la spectacolul regizat de mine,
cu piesa în 5 acte „ Păr de lup” a lui C. Rădulescu-Motru. Când am simţit că banchetul este pe sfârşite, am
îndrăznit, timid, cu vocea tremurând de emoţie, să mă adresez distinsului invitat:
„ Aş fi foarte fericit dacă mi-aţi face cinstea de a ne îngădui să vă jucăm piesa dumneavoastră din tinereţe, „
Păr de lup”, pe care am pus-o în scenă cu o trupă de actori amatori severineni şi pe care nu ne-am permis să
o jucăm fără consimţământul dumneavoastră”
Ţi-am spus că nu ştia nimeni nimic despre îndrăzneaţa mea iniţiativă, aşa că savantul, Teodor
Costescu şi toţi cei de faţă, primarul, alţi oameni de seamă ai oraşului m-au privit uluiţi, nu le vedea să-şi
creadă urechilor. Era şi de necrezut, nebunie curată! Savantul, cred că din politeţe şi bună creştere, s-a simţit
obligat să-mi răspundă: „ Păi cum aţi făcut, unde sunt actorii, unde vreţi sa daţi spectacolul?”. I-am spus că
într-o sală de spectacol din apropiere este pregătit totul, actorii aşteaptă de câteva ore să afle de la mine dacă
autorul vine sau nu la vizionare să-şi dea avizul să o jucăm. Om superior, de mare delicateţe, nu m-a refuzat,
s-a sculat de pe scaun şi, însoţit de toţi invitaţii de onoare la banchet, împreună cu noi, organizatorii de la
Palatul Cultural, a făcut drumul pe jos până la sala de spectacol. Piesa a durat două ore, tinerii actori amatori
au fost admirabili, peste toate aşteptările. Chiar ale mele. La sfarsit, C. Rădulescu- Motru, vizibil mişcat de
frumosul nostru dar de suflet, s-a ridicat în picioare, a urcat pe scena improvizată şi, printre altele, mi-aduc
bine aminte că a zis cu emoţie şi căldură în glas:” Distinşi prieteni, onoraţi invitaţi la banchet şi spectacolul
acesta surpriză, daţi- mi voie să le mulţumesc în faţa dumneavoastră, din toată inima, pentru truda acestor
admirabili, frumoşi şi talentaţi tineri, şi frumoasele sentimente cu care mi-au pus în scenă acest text dramatic
de tinereţe, pe care aproape îl uitasem. Vă asigur cu toată sinceritatea şi convingerea că aţi reuşit un
spectacol foarte bun, care mă bucură mult şi mă onorează. Îngăduiţi-mi, vă rog, o evidenţiere directă,
personală, pentru domnul director şi regizor Pompiliu Costescu, care a citit şi înţeles mai bine şi mai exact
ce am vrut să spun eu în el, decât au făcut-o cei de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Îi mulţumesc din
suflet, vă mulţumesc tuturor, pentru nepreţuitul dar sărbătoresc, pe care mi l-aţi făcut cu sensibilitate şi
talent”. Ce mai, a fost un delir, eu nici nu mai ştiam de capul meu, parcă pluteam buimac prin alte sfere
cereşti...
E prea frumos totul, sunt prea emoţionat, aşa că azi, ne oprim aici...
...Minune mare! Ce să vezi dumneata, data trecută, când am încheiat cu întâmplarea cu C. Rădulescu-
Motru, răscolit eu rău de tot de amintirile legate de ea, am uitat,” că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti”,
vorba unui vechi tangou din tinereţea mea, am uitat, zic, să vă spun reacţia lui Teodor Costescu la tot ce s-a
întâmplat. O spun acum, pentru că este foarte grăitoare, foarte caracteristică modului de a fi al tatălui meu.
V-am spus şi mai repet şi acum: spectacolul cu piesa” de tinereţe” a savantului a fost o surpriză de
proporţii pentru toată lumea şi entuziasmul şi laudele au curs potop pe capul meu. Lui Costescu îi ardeau
ochii în cap de bucurie, dar nu scotea un cuvânt, doar îşi plimba privirile cu mare satisfacţie şi mândrie de la
2
un vorbitor la altul şi le sorbea de pe buze orice cuvânt de bine. Fără falsă modestie, am fost eroul zilei,
alături de

2
autorul piesei. Toţi participanţii la banchetul continuat după spectacol se simţeau parcă obligaţi să vorbească
măcar câteva cuvinte cu mine, să mă întrebe de una, de alta, să mă încurajeze, să mă îndemne la noi acţiuni
ca aceasta. Numai Teodor Costescu nu s-a apropiat de mine şi nu mi-a spus un cuvânt toată seara. Abia a
doua zi, de dimineaţă, când a venit ca de obicei, cu noaptea în cap, la noi în apartament, cu o faţă luminoasă
cum de puţine ori l-am văzut, mi-a spus cu multă căldură şi dragoste în glas: „ Mă , pârlitule, să ştii că mi-a
plăcut!”
Atât şi niciun cuvânt în plus. Aşa era Teodor Costescu, un om cum nu s-a mai pomenit. Vorbea
puţin, dar dincolo de tăcerile sale, simţeai tot timpul că te iubeşte. Ştia să se impună fără cuvinte, să se facă
respectat. Ţi-era ruşine de el şi te străduiai din toate puterile să faci bine, la timp şi perfect tot ce voia el de la
tine. Adică ce trebuia şi era bine şi cu folos să faci!
De altfel, la Palatul Cultural era o adevărată sărbătoare şi ea se transforma spontan în sărbătoarea
tuturor intelectualilor de frunte ai oraşului, ori de câte ori venea câte un invitat de onoare să conferenţieze la
Universitatea Liberă (Populară) care funcţiona sub tutela Societăţii Culturale „ Teatru”. Universitatea
Populară şi-a început activitatea în 1924, după terminarea clădirii Palatului Cultural, pe la sfârşitul lunii
noiembrie. Primul conferenţiar, parcă-l văd acum şi aici, în faţa ochilor a fost N. Săveanu, pe atunci ministru
al sănătăţii, care a vorbit, în sala de Cinematograf, unde funcţionează chiar acum, sub noi, Cinematograful „
Progresul”. În sala aceasta au tot conferenţiat, ani în şir, toată floarea ştiinţei, culturii, artei şi literaturii
româneşti din epocă: Gh. Ţiţeica, P. Sergescu, C. Rădulescu-Motru, P. Gârboviceanu, Nicolae Iorga, I.G.
Duca, C. Argetoianu, Nae Ionescu, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Ion Pillat şi mulţi, mulţi alţi oameni de
seamă ai neamului românesc. Era o adevărată tibună, înaltă şi luminoasă a ştiinţei, culturii şi artei, de la al
cărei pupitru se conferenţia la nivel superior, academic şi cu artă oratorică fascinantă. Cursurile Universităţii
Populare erau bine organizate şi structurate în patru cicluri tematice: filozofie, probleme sociale, istorie şi
cultură şi literatură. Cursurile se desfăşurau din luna octombrie, până la sfârşitul lunii martie şi cuprindeau,
la toate cele patru cicluri pomenite, 14-15 conferinţe. Să nu credeţi că era treabă uşoară să aduci 14-15
oameni de talie naţională şi europeană la Severin. Nu pentru că nu ar fi vrut să vină, dar erau oameni de
mare valoare, cu program tot timpul foarte încărcat şi trebuia să iei legătura din timp, să te planifice. După
aceea, să nu credeţi că era lucru uşor să primeşti sărbătoreşte un asemenea înalt-oaspete şi să organizezi toul
perfect, banchet, cazare, întâlniri, ca să plece omul mulţumit şi încântat şi să nu mai uite în veci Palatul
Cultural şi Severinul. Şi în această activitate aveam totdeauna partea mea de alergătură şi răspundere.
Teodor Costescu fusese parlamentar, prefect de judeţ şi toată lumea îl cunoştea şi aprecia. Nimeni nu l-a
refuzat vreodată! Numele şi renumele lui aduceau atâţia oameni mari în Severin. Dumnealui le scria o
scrisoare şi aştepta răspunsul. Dumnealui lua prima legătură cu invitatul, după care începeau drumurile cu
trenul la Bucureşti, pe care le făceam eu. Îi căutam prin tot Bucureştiul, discuţii, rugăminţi, promisiuni,
planificări şi replanificări, treabă uneori destul de complicată că nu aveai de a face cu oricine şi trebuia să fii
atent şi să-ţi controlezi orice vorbă, orice gest. Numai după poetul Ion Pillat, care era atunci în mare vogă,
cât am alergat şi l-am căutat peste tot! Până la urmă, am aflat unde locuieşte şi m-am dus peste el acasă. M-a
primit foarte repede şi cu multă bunăvoinţă. Om de familie bună, boierească, om cu o cultură vastă, rafinat,
stilat. Casa lui, mare, boierească, era un adevărat muzeu: pereţi acoperiţi de picturi de mare valoare, ale
unora dintre cei mai mari pictori români şi francezi, mobilă veche, tot stiluri franţuzeşti, cristaluri, porţelane,
statuete, bibelouri...
Ion Pillat era un om tare simpatic, vorbăreţ şi puţin grăsuţ...În biroul lui, unul ca-n filmele de epocă,
picturi valoroase de pictori celebri, mobilă veche, cărţi în ediţii rare, de lux, m-a întrebat cum mă cheamă.
Când i-am răspuns, m-a întrebat dacă sunt rudă cu Teodor Costescu. I-am spus că sunt fiul lui Costescu şi
2
am avut surpriza de a-l asculta câteva minute vorbindu-mi despre Teodor Costescu. Îl cunoştea bine, din

2
anii acestuia bucureşteni, de parlamentar. A acceptat imediat invitaţia. Vizita şi conferinţa lui la Severin au
însemnat o sărbătoare şi un extraordinar succes.
Nu-ţi mai spun cât volum imens de muncă cerea activitatea cea mai dragă inimii lui Teodor
Costescu: de stabilire a unor legături spirituale, culturale şi artistice cât mai strânse şi cât mai cu folos, cu
„românii de pretutindeni” şi de a veni în sprijinul lor, cu tot ce se poate.
De exemplu, Biblioteca „ I.G.Bibicescu” a înfiinţat chiar din primii ei ani de activitate, între anii
1924- 1933, zeci de filiale în Banatul Sârbesc, Bucovina, Basarabia, Dobrogea, Ucraina, până şi în America,
pe unde trăiau şi munceau comunităţi mai mari de români. Le trimiteam cu trenul dulapuri frumoase, de
stejar, sculptate şi câte 400 de cărţi, la început, pentru fiecare. Le trimiteam până şi registre inventar şi alte
imprimate de bibliotecă. După aceea, o corespondenţă bogată, cu fiecare...Grijă şi muncă, nu glumă!
A, stai să nu uit, că am tot vrut şi am tot uitat să-ţi spun ceva care m-a supărat tare rău...Am citit
undeva, într-un ziar, acum câteva luni în urmă, un articol despre marele nostru sculptor severinean Gh.D.
Anghel.
Autorul articolului scria, între altele, că, după ce s-a întors de la Paris, la Bucureşti, a avut o perioadă
proastă, în care nu se descurca deloc cu banii, prin capitală. Şi a hotărât să vină în orşul natal, în Severin,
unde nu i-a deschis nimeni nicio uşă şi nu i-a dat nimeni niciun sprijin. Nu ştiu cine i-o fi spus lui tâmpenia
asta, dar nu este deloc bine că i-a dat drumul în lumea largă, prin intermediul presei. În primul rând că
Gh.D.Anghel era fiul unui macedonean înstărit, care avea o casă mare, frumoasă, în oraş şi el a venit la casa
părintească şi, în al doilea rând şi cel mai important pentru mine, eu, cu ochii ăştia, cu care te privesc acum,
am văzut şi am fost mrtor la următoarea scenă. Într-unul din rarele noastre momente de relaxare, stam cu
Teodor Costescu de vorbă mai apropiat, mai omeneşte, ca un părinte cu fiul său, în biroul lui cel mare, de
protocol. A bătut în uşă cineva, la un moment dat, şi, după ce i s-a răspuns, a intrat înăuntru un bărbat încă
tânăr, de statură mijlocie, dar cu prestanţă, distincţie şi o sobră, austeră eleganţă. Şi îmbrăcămintea lui, purta
un costum de culoare închisă, frumos croit( şi el era un bărbat frumos, făcut bine) şi gesturile lui şi vorbele,
toate şi totul îţi lăsau impresia unei simplităţi rafinate, studiate. Nu-l mai văzuserăm, până atunci, nici eu,
nici Teodor Costescu. A intrat, deci, în birou şi a rostit simplu, firesc, degajat, un: „Vă salut cu respect,
domnule Costescu!” şi a continuat cam aşa:” Am venit la dumneavoastră, fiindcă sunt foarte amărât. M-am
întors în Severin şi nu pot să-mi fac meseria mea de sculptor. Nu-mi dă nimeni măcar o cameră, în care să
lucrez. Toţi se feresc să-mi închirieze, că eu le-am spus cinstit, din capul locului, că voi aduce în ea pământ
galben, pentru modelaj, ipsos, alte materiale, unelte...Au zis că le murdăresc casa şi nu mi-au închiriat
camera, nu mi-au dat-o”...” Eu o să-ţi dau o cameră, neică”, l-a întâmpinat Costescu. Apoi s-a întors spre
mine şi mi-a zis:”I-o dau, i-o dau eu, mă, Pompiliule, dar spune-mi tu unde şi pe care”...
Eu, care ştiam că tata Teodor, avusese grijă să aibă fiecare cameră din teatru rostul ei, am tăcut mâlc.
S-a gândit el aşa, doar câteva clipe şi a luat pe loc o decizie care m-a năucit:”O să-i dăm să o
folosească atât cât va dori şi gratis o cameră mare cât două şi luminoasă, cum îi trebuie. Şi ştii tu care este
camera asta? Nu ştii. Garderoba sălii de dans. Îi pui urgent pe oamenii tăi să scoată tot din cameră şi mâine,
la aceeaşi oră, îi dai lui domnul Anghel cheile”
Eu am rămas ca trăsnit, lui Anghel nu-i venea să-şi creadă urechilor. Toate s-au împlinit exact cum a
hotărât el, atunci. Anghel a lucrat multă vreme în camera aceea, dacă vrei ţi-o arăt într-o zi cît e de mare şi
luminoasă. Uneori, lucra şi noaptea târziu în ea, paznicul de noapte ştia şi îl lăsa în pace...Şi acum să-ţi spun
un lucru pe care îl ştiu numai eu, altcineva n-are cum să ştie: capul lui I.Şt. Paulian de pe monumentul lui
din Parcul Rozelor atunci l-a sculptat, la rugămintea lui Teodor Costescu, care îl preţuise şi iubise foarte
mult pe marele său prieten şi colaborator şi la Liceul Traian şi la Teatru. Eu îi făceam scurte vizite,
2
aproape zilnic,

2
în atelier. Nu era deloc vorbăreţ. Era un om retras, interiorizat, fără prieteni. Doar de câteva ori le-am văzut
intrând la el în atelier pe surorile Popescu, Alexandra, care era foarte frumoasă şi talentată, pictoriţă,
profesoară de desen la liceul de fete şi pe Puica, despre care nu ştiu mare lucru. Venea mai des pe la el
unul Melencu, cu care copilărise şi fuseseră şi colegi la Liceul Traian. Îl mai vizita şi profesorul de desen
Mihăilescu, de la Liceul Traian. Pot să-ţi spun că tot în perioada aceea Anghel a sculptat câteva statuete
funerare pentru cavoul unui negustor severinean, bogat, Dănciulescu. Le-am văzut şi acum câteva săptămâni
la mormântul acestuia. Zac acolo, neştiute de nimeni. Cine crezi dumneata că mai ştie de ele, că sunt lucrări
de Anghel? Aşa că nu este adevărat că nimeni nu i-a deschis o uşă lui Anghel, în Severin. Aşa cum nu sunt
adevărate multe, dar nu le mai spun...
Rău, din cale-afară de rău a fost că, atunci când puseserăm totul la punct, amândoi, am observat că
aşa, din senin, fără să se fi văitat vreodată de ceva, am observat că tata Teodor începe să fie galben la faţă,
din ce în ce mai galben, ca lămâia.” Mă duc la Bucureşti, să mă vindec. Am câţiva foşti elevi de-ai mei, care
au ajuns mari medici. Ştiu unde să-i găsesc şi unul dintre ei trebuie să mă vindece, că-i arăt bastonul” avea
un baston frumos, cu mâner de argint maiv, turnat artistic. S-a dus pe la toţi, l-au consultat toţi, cu tot
interesul şi dragostea, dar de vindecat nu l-a putut vindeca niciunul, pentru că avea cancer. Nu ştiu dacă i-or
fi spus ce boală are şi care este situaţia...S-a întors la apartamentul lui din clădirea Teatrului şi, în scurtă
vreme, a căzut la pat. Cred că şi-a dat seama ce are şi cum stau lucrurile, dar nu vorbea deloc despre moarte.
Eu, însă, simţeam că nu vrea să moară, că ar fi vrut teribil să mai trăiască. Mă cutremuram când îl vedeam şi
îl auzeam cum, şi de pe patul morţii, îşi mai făce planuri în legătură cu Teatrul: „ Mă, Pompiliule, dacă n-oi
muri, am de gând să... Să facem şi iar să facem, dar moartea nemiloasă nu l-a mai lăsat să facă nimic.
„ Ei, dar prea ne luarăm cu vorba şi uitarăm de timp. Pentru astăzi cred că este deajuns. Despre viaţa
şi activitatea mea şi a Teatrului pe care, după Teodor Costescu, l-am condus numai eu, timp de zece ani, o să
încep să-ţi vorvesc în altă zi, văd eu când pot...”

Nota realizatorului convorbirii: Dar acea altă zi promisă, din motive uşor de bănuit, nu a mai venit
niciodată. V.R.

2
20
Manuscris inedit
încredințat de
Pompiliu Costescu
lui Victor Rusu

2
 MEMORIU
asupra activităţii teatrale de amatori
- elev de liceu, actor amator, regizor etc. –
Subsemnatul Costescu Pompiliu, domiciliat în Municipiul Drobeta Turnu-Severin, str. Adrian, nr.
125, fiul lui Toma și al Ecaterinei, născut în anul 1891, luna Martie, ziua 13, în localitatea Tg. Jiu, județul
Gorj, de profesie funcționar, fost salariat la unitatea Societatea Culturală ”Teatrul orașului Turnu-Severin”,
în funcția de de director – azi pensionar, privitor la activitatea teatrală de amatori, relatez următoarele:
- Dragostea de teatru a încolțit în mintea mea încă din primele clase ale cursului superior al Liceului
”Traian” (1906/7), de când am început să frecventez trupele particulare de teatru care se opreau în Turnu-
Severin pentru un spectacol, două sau mai multe. –
Spre exemplu: trupa de operetă Margareta Dan din Craiova și trupa tot de operetă a lui Al. Marinescu
din București, a cărui fiică Nora, ca și acelea de mai sus, erau bine apreciate. Apoi trupa lui Dan Demetrescu
– director de scenă (așa se zicea pe atunci), (regizor – azi) la Teatrul Național din Craiova, care, vara, în
vacanță, forma o trupă particulară din actorii acelui teatru (când era închis și nu jucau, nu erau plătiți de
instituție) cu ei făcea stagiune în Severin.
Toți aceștia dădeau spectacole în Sala ”Apolo”, pe str. Aurelian (azi Lenin) în apropiere de Poșta
Centrală, în prezent demolată, sau în Grădina restaurantului care avea o scenă mare de scânduri, în dosul
Hotelului Central, zisă și ea ”Grădina Central” din str. Lenin, colț cu str. Dobrogeanu Gherea.
Mai era un bun comic Al. Leonescu, zis Vampiru, care venea regulat pentru câteva spectacole de comedie,
spre exemplu: ”Răpirea Sabinelor” și de operetă ”Voievodul Țiganilor” (pe amândouă le-am văzut pe când
eram copil), pe prima în Sala ”Flacăra” de azi, iar pe cea de-a doua în Grădina Publică, pe scena de scânduri
de lângă Bufet, în colțul de sud-est al grădinii.
O altă trupă particulară a fost aceea a artistului Victor Antonescu, severinean, care făcea stagiuni
lungi în localitate. A ieșit la pensie de la Teatrul Național din București. Au mai fost și trupe în trecere cu
unul sau două spectacole, precum Nottara, D. Liciu, P. Sturza etc., etc., jucând în sala Cinema Flacăra, ce
atunci avea o galerie pe 3 pereți la etaj.
În vara anului 1908, trecusem în clasa a VII-a de liceu (azi a XI-a), am aflat că a venit o trupă de
teatru în grădina Hotelului Central, pe str. Aurelian de atunci (azi str. Lenin). Grădina Restaurantului
Central avea o scenă destul de mare construită anume pentru trupe de teatru. Vara când nu era nici un
spectacol se așezau mese și grădina devenea restaurant în aer liber.
Impresionat de această veste îmbucurătoare m-am dus imediat să mă conving personal chiar în
dimineața aceea. Ajuns acolo, la poartă, un afiș mare anunța spectacol chiar în seara aceea.
Intrând în grădină, alertă! Actorii alergau, cei tineri în sus și-n jos. Unii aranjau scena, alții alergau prin oraș,
pe la cunoștințe așa am aflat, despre mobila necesară în piesă; alții făceau afișaj bogat ca să ia severinenii
cunoștință, căci timpul era scurt până seara. La o masă stăteau doi actori mai vârstnici, care predau spre
vânzare casierului biletele, probabil din seara aceea. Între ei am aflat că era prețuitul actor Stănescu Popa,
care, după 1920 a pus bazele Teatrului Național de Stat din Cluj.
Afișul mai anunța câteva piese din stagiune.
Am văzut și pe amorezul trupei. Era cel mai tânăr, mai apropiat de vârsta mea, cu care am căutat
și m-am împrietenit repede. Era Mihăilescu-Brăila, un talentat, delicat și drăgălaș actor. I-am mărturisit
dragostea, atracția mea către teatru. Atunci mi-a propus să iau și eu parte în figurația din comedia ”Vechiul
Heidelberg” făcând pe unul din studenți. Bineînțeles, am acceptat cu bucurie. Am făcut două repetiții pe
scenă. Nu spuneam decât câteva cuvinte, dar multă gălăgie studențească în restaurantul lui Ruder.
Mihăilescu-Brăila a fost minunat în rolul Prințului Karl-Heinrich, iar Stănescu-Popa, ăn doctorul Juttner,
bun, dulce și inimitabil. Amândoi, după spectacol, aflând că mă stăpînește în mod superlativ dragostea de
teatru, m-au felicitat pentru felul cum m-am prezentat la primul contact cu scena și m-au încurajat să urmez
arta dramatică.
Atunci mi-a încolțit în minte ideea să formez și eu o trupă de amatori din elevii liceului.

2
În toamna anului școlar 1908/9, reîncepând cursurile Liceului ”Traian”, revăzându-mă cu colegii le-

2
2
am destăinuit gândurile mele, dorința să facem o trupă de teatru, cu care să ne prezentăm la serbările
liceului, ce aveau loc de obicei înainte de Crăciun și de Paști. Fondurile ce se strângeau erau pentru ajutarea
elevilor săraci. Mai bine de jumătate din elevii clasei mele au fost de acord.
A trebuit un timp cam lung până să găsesc o piesă potrivită elementelor de care dispuneam.
În sfârșit, ne-am fixat la ”Lipitorile satelor”, piesă în cinci acte de Vasile Alecsandri, piesă de
actualitate în acea vreme. Se juca și la Teatrul Național din București.
Tinerețea este cutezătoare.
Am pus piesa în repetiție cu o foarte bună distribuție: Iani Grecul, bine interpretat de un
teleormănean Alexandru Bănărescu; cu Moise care părea evreu adevărat jucat de moldoveanul Gh.
Caluniuc; Moș Vântură Țară, fiind elevul Constantin Cleanvuceanu, el însuși cu gesturi și vorbă de bătrân sfătos
din tinerețe – minunat; Petre Nistor, bine în Ion Teslaru; Ion Oreviceanu – în travesti – juca pe Catrina, soția
lui Teslaru; Gavril Sârbu, care-și mărturisește crima, interpretat de Pompiliu Costescu, care a impresionat
spectatorii prin sinceritatea mărturisirii și alți interpreți de roluri mai mici, ca G. Focșani – subprefectul,
Marin Popescu apărea ca slugă la Kir Iani și alții.
Această piesă a fost jucată prima dată la Serbarea Liceului ”Traian” la 20 decembrie 1908 în Sala
”Apolo”, azi demolată.
A mai fost jucată a doua oară la Sărbătorile de Primăvară în 1909 cu aceeași distribuție în comuna
Corlățel, județul Mehedinți. Banii obținuți aici au fost folosiți în beneficiul școlii pentru reparațiile necesare.
Pe noi, liceenii, nu ne interesau banii ci dorința de a face teatru.
Și astfel subsemnatul am făcut primii pași ca interpret și regizor. Deci, visul meu de licean actor-
amator s-a împlinit cu destule satisfacții și încredere în calitățile mele artistice.
În anul școlar 1909/1910 am jucat în piesa ”Zorile”, dramă istorică în două acte cu versuri de Șt. O.
Iosif, reprezentată pe scena vechii săli ”Apolo” din str. Aurelian (azi Lenin), aproape de Poșta Centrală.
Personajele principale din piesă erau:
Părintele DAN...........................................Pompiliu Costescu
Soția lui, JUSTINA...............................................D-șoara E. Axente
Mama lui, ANISIA.................................................Focșan
Contele ARPAD DE NYARY............................Becheru (T.R.-ist, făcea stagiu militar la
și alții Regimentul de Roșiori din localitatea
Streiu, județul Mureș).
Am interpretat rolul principal, Părintele DAN, despre care gazdele locale au scris cu aprecieri
elogioase (în special avocatul Tiberiu Axente).
- În iulie 1910, după terminarea examenului de bacalaureat, absolvenții Liceului ”Traian”, am jucat
comedia ”Slugă la doi stăpâni”.
Piesa s-a jucat pe o scenă improvizată în Grădina Publică obținută pentru ”Serbarea absolvenților” de
la Primăria orașului Turnu-Severin.
Această comedie a fost interpretată de elevii: Aurel Nanu, Constantin Cleanoveanu, Ion Oreviceanu,
Pompiliu Costescu și alții, iar subsemnatul am terminat cu activitatea artistică de licean în acea vară a anului
1910. Am fost actor, scenarist și regizorul lor.
Din trupa de elevi de acum 64 ani, nu mai trăiește decât Marin Popescu, care a interpretat roluri mici
(domiciliat în orașul Strehaia, str. Republicii, nr. 167. A fost magistrat, apoi avocat, actualmente pensionar)
și Pompiliu Costescu, str. Adrian, nr. 125, Drobeta Turnu-Severin.
Posed un singur afiș, jumătate ariginal, jumătate scris de mână, după un original copiat pe vremuri
de pe piesa ”Lipitorile Satelor” de V. Alecsandri, jucată în deplasare (1909) la Școala Primară din comuna
Corlățel, județul Mehedinți (beneficiul pentru repararea localului școlii).
Menționez că această piesă s-a jucat prima oară în Turnu-Severin la 20 decembrie 1908.
Afișul acesta fiind unicul, nu-l pot dona, dar sunt de acord ca după el să se facă foto-
copii.

2
2
2
2
 Text publicat
în revista „Boabe de grâu”, Anul IV, nr. 12,
Decembrie 1933

2
 P.tl •I cul11w dm Turnu-Sev m

PALATUL CULTURAL DIN TURNU„SEVERIN

Pnn :i.şezarea lui eograftca, oraş J Turnu-Se m:ireţ Pala CuJruial. c ·-a utut încept r ,dn ca
vcrin aa merit să jo:lc un rol d„ frunte în epoca
din im m, relu1 razlloiu. când r.'ltii de pi: t" l .ic 1v1 ate ll1 :1110I 19 i scurt 1mp a rw it
..:\ 1rnp r1·11 ora ului i tulu o ..-,a nouă.
hotare v ne,1u .tic· spre -sî w e P·' urik ,i :1
primi 1.1n .·far ·i un uvânt de imb5rbat:ire. Pal.1tul Cult ri!, proprieta cie 1i Cu l -
ir c.;1 J, .ma r909 un 1Jp de r.1le Te.arul Or ului T.-Se nu e i nici
profes n Ji 1 u pute.a fi open 1nui j_n,- i i n und
he 1.1iui I! Traian , m frun e CL d•I T odor C:n c
. organi:a ii 0;1r care. deoarec .1p1 , lu, .m
ontribwt toti o.uuenii de î crJ I ·everin
. u ua1 idee.1 ·011!.truirii unui local d€ inrâhure .1
tU uro · onLlllilor ..lin ar.a 11 de Sk ltotaret n .;i Jtn jud tu't ebedjnţ'. fă bi l • J Vt:re ,
po:;i i soC1ala QU c„cdinţe .
ace::·t ons de 2'":ut1 ă, e.1re ă f1e c.1 un ar dă ător
d 115:dejdi in \'t\'muri mai bune. Au n ribuit de Jsem ne.:t t de. unde
lr1 ·ioianul d erin t; morale i im ifart ,n;;1 mult, ,1hele m:'li ru(111, l -au în
c ul. ce rJt ii n ... tri :1 ·eau Je · iferit ' împrejura i!e coucumat P1 P„ l:irul C Pr
ceea 1nfa .,·rmre.1 ace tui f!lo o ., to; 1 un m , Id
uti': ml' dr pnlll{'nH t! uflr:e:1sc: t de o r .,c
'

a.ir ., vrcţ i: ulturaJ i: .;. d,H în• o

Pr puncn·.i po nÎl3 din am:clar1,1 I "' Ulut Jp(Jl CC11t1.il.1 C
i:1n în ISJO?· • pr:, s • I 1:1 f rn :\ 1bi îi 1 .d · · .'l e
1hr m k,c: d ·:iJj d. c nfe iriţc .,i -pt ct. · e
Li incrput, S cjet. l', ul ur I..
pH • m ·ii.
3
T.-S. ·rrm

3
 BOABE DE GRÂU
de administraţie, compus la început nunui din
trei membri: răpo!)atul Tache Băbe.mu d-1 dr.
C. Gruescu şi d-l Teodo1 Costescu, care s'ar putc;i
B1bhoteca J, G. Bibiccscu, impodob11ă pentru prim,rea M. S. Regelui Carol II (25 Octomvrie 1933)
numt cu drept cuvânt, Consiliul de muncă, abne
gaţie şi sacrificiu.
Jon G. B1bicescu
L1 1922 m.11 intră în Con diu d-nii Ti.lică
Ioarud şi Pompiliu Băbeanu, iar ca membri dr
drepr prefecwC pnmantl ş1 coma:1d rntul dq1 ::ie1
dit localitate .
3
Fericit a fo5t ziua e 30 Noemvrie 1924. când
s'. inaugurat Palatul Cultural. parnal terminat,
în pr ::enţJ Românilor veniţi dt.n toate ungb.runh:
ţăm, în special din fÎnuturile ahptte ş1 de pe te
hotare, unde această mstituţte, deşi tmără, începu e
să- 1 at11nce razele bimf;1cătoare ale culturi,, prin
înfiinţare de biblioteci săte, t1.
Măre ul edif iciu al Palatului Cultural din T.
Sevenn, opera defun tulu1 arhnect Grigore Cer
chez, are un plan cu totul deosebit ş1 cuprinde
şapte săli mari, după cum urmează: trei săJ.1 supra
puse, formând ari a de răsărit, în care sunt instalate
Biblioteca (, I. G. Bibiccscu t , Cinematograful şi
Restaurantul; alte trei să!t, la fel aşezate, formează
aripa de apus, în care se află Muzeul << Dr. C. 1.
Istrati», Salonul de fesuvităţi ş1 Sala ajutătoare;
iar a şaptea, la mijloc între cele două aripi arătate
mai sus, este marea Sală de teatru, care din caut:a
î.mpreJurărilor vitrege prin care trece ţara noastră
a ramas ueterminată.
B1bl10tPca 11 !. G. B1bicesc11·" 1n ;:mpa de răsărit
1 Pala.tulm Cultural, la et.1i, avâ d, cdere spre
grădina pttbli ă a ora ulw i spre cur ul <le JO al
Dunării, 'a instala in .inul 1925 vasta bibliored
dăru1t:i. în anul 19w de n1Jrek 1u 11 judetulu1
Mehedin\i Ion G. 81b1ce cu, 1.:stul guvern.Jtor al
Băncii N.:11tona.ţ.
Inrr'o :.1L:i marc (de r 14 meu') şi alte Lrei mai
111.ic.i. ar uestul de :.p.1ţio;; ? s ,1 aşe:at în ul;;puri
/
 POMPILIU COSTESCU: PALATUL CULTURAL DIN TUR U-SEVER IN

artistic executate, care acopăr pereţii, cărţile adunate

o viaţă întreagă cu multă trudă şi mari sacrificii
de marele donator; fiu de sătean din corn. Cerneţi
(jud. Mehedinţi).
Ea numără în prezent 40.000 volume, cuprinse
în 19 cataloage, pe specialităţi, şi cercetate după
cum se poate vedea în statistica ce urmează.
Această bibliotecă numără multe cărţi vechi,

Octoihul slavonesc, tipărit de Diaconul Coresi la Braş-ov, 1575

Aceste săli sunt în suprafaţă totală de peste 500

m. p., toate parchetate, cu calorifer ?i instalafie exemplare foarte rare, din care voiu aminti numai
electrică, asemănător._ marilor biblioteci din Capi. câteva.
tala ţării. Cea mai veche tipăritură din cuprinsul Ţării
Româneşti, ce posedă această bibliotecă, este < 1 Oe-

Carte românească de învă[ătură, 1643

Dela înfiinţarea ei şi până în prezent, s'a îmbo

găţit cu cărţile provenite din diferite donaţii, cum
şi cu volumele cumpărate - după posibilitate, -
căutând să fie la curent, în special cu literatura
românească.
toihul Slavone sc », partea II-a, glasul 5-8, tipărită
de Diaconul Coresi la Braşov, în anul 7083 (1575).
Este a 18-a tipăritură în ordine cronologică. Ii
lipseşte începutul. E legată în scoarţe de lemn
acoperit cu piele neagră foarte bine păstrată.

3
 BOABE DE GRÂU

(< Carte Românească de Invăţăwră, rălmăcită din

limba slavonească de Varlam Mitropolitul, cu zisa exemplar unic în ţară. A mai existat unul în
şi cu coată cheltuiala lui Vasilie Voevod în Tipo grafia Biblioteca Publică din Petersburg.
11 Psaltirea ce se zice cântarea a fericitului prooroc
Domnească din Mânăstirea 11 Trei Sfetitele )1 ,
şi împărat Davi,d ), tipărită în Bălgrad în anul 7r59

Psaltirea tipărită, cu chel tuiala lui George Racoţi, Craiul Ardealului, la 165 r

Ia. i, în anul 715r (1643) ». Este foarte bine păstrată.
Ea 45-a tipăr itură.
<• Psaltirea Slavonă a lui Matei Basarab 11, tipărită
la Câmpulung în Tipografia Prea Cuviosului. Pă-
(r651), cu cheltuiala lui Georgie RakoţiKraiul
Ardea lului. A 60-a tipăritură. Foarte frumos legată
în lemn acoperit cu piele, lipsindu-i câteva foi la
început.
« Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie tipărită cu

Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie elinească şi românească a lui

Const,mtin Basarab Voevo<l, r693

riute Kir. Melhisedek Ieromonahul la anul 7r58 porunca şi cheltuiala lui Io Şerban K. Voevod.
(r650), D io nisie Edesiarhul fiind corector. Ii lip adevnaml nepot prea bunului bătrân Şerb an Ba
seşte începutul. Este legată în lemn acoperit cu sarab Voevod i>. Frumos legată în piele şi ti părit?i
piele neagră şi se numără a 58-a tipăritură, fiind la Bucure şti în 1682, fiind a 74-a carte.

3
 POMPlLJl CO.-:>T E...:Cu . P ·\ L \ T" UL L'.L° l..T l"R1\ l DIN T J N i.7 , EVFR J N

, 1 Sfânta ş1 Dumneze1as .a Evanghelie Elineas ă

si Românească a lui Ioan Costandin BasarJb Voe

corum, H1 parn.1e. ier :-olymorum, ca polis, Uu
·,od ", tipărită la BuLureşti în 1693.
"'ari,te 11. B.1.sile;:ie, ·:; n .
Exempl:ir foarte f1umos tipărit şi
elegant legat in piele r ,1e cu
podoabe au rire . Este a 95 -a ttpă
rttură.
t( Evanghelia lui Constandm B.

Voevod ·;: tipăr ită la Snago, la

an ul 169,3 _, de s meritul întru Ero
monah1 A n r i m Ivireanul ·•.
A ro3-a carte.
Cea m_.1.1 veche tipă rim ră ce po
sedă Biblioteca, , Bibicescu este
o lucrare din 1496, in greceşte,
cu 270 pagini des1 re gramatic3-
greacă, dialecte, retorică. etc. u
arată unde ste tipărită.
D1n istoria universală se <>'ăse.<.;t
e
de asemenea un însemnat nun ăr
de volume, din ca ·e citez nu ma t
urmăcoarele: Acee.i:ş E ·an helie :. 1w Constandfo Basarab din 1693, înăuntru
Mathias de Myechow, T ra
1\
ctatus de du;:ibus S armatiis, asiana
et europeana, et de contentis in eîs >, . Aug, Vincle Phihppo Lomcero,,, Chroruca Turci a>), etc. Voi
licorum I5IT II şi III. Fran ofurti, 1584.
M T. Ciccrn <• In L. Canlinam, 1, etc. Prima
edit1e. B ileae, 54i•
M. T. Cicer · Philosoph 'co rum volu nen se
cundum "· Pr1m:i cd1ţ e. Argemorari, r54r.
Publit!'- V M .110 , ,. Opera quae quidem xtanr
omnia c ment. Tnb. Donarus, Servi us H no ·a us.
Ge :-gius F:ibricius ,, Text grec şi latiu. Basileae,
1561.
D10msi1 Casii, •1 Romanorum hisroriaruin ;) 159r.
Localitatea tlp ă ririi rm se gă eşte.
Chonrad Peutmger <· Inscriptiones vetustate,
rom:1n. el e rum fragme.n a>-> in Augusta Vinde
licorutu, t 5?.o.
Biblioteca posedă şi multe manuscrise:
Unul dm cele mai interesant este <• Pomelnicu!
Mână. ti'rii Dealul n din ,1nul 1761, cuprinzâr1d p·t
roţi Domn.itoriî TV rii Româneşti ctitori ai Sfintei
Mânăstin, precum ;i daniile făcute de fiecare pentru
aceas ă Mfoistire.
E.:-te legat in pi le roşie şi a e foart frumos pictat
Jantul discos, pentru ri1ualul Sfintei Cuminecătu ri.
Altul 1 cel mai frumos este « A lm Teofilact
Arhiepiscopul Bulgariei. Tâlcuire din Ei•anrthelra lui
Matei. P,edoslovie i), Legătura pare a fi. din secolul
al XVII lei Are 447 pagi. 1 format ma.re, scris cu
uegru} iar capitolele cu roş u. Este legat î.n piele cu
chenare amit ..
Tot în ace.:i$tă b1hliotecă se găsesc din operele
lu, Dunitrie Cantemir următoa ele ·
<< Huoire de l'E api,e Ortoman i,, trad111te a1
P.:imelaicul Măn.astmi Dealu, r76r M . de J nqmerc:. Pa ris, I74i· Două volume.
llcecas lucrali:, t rad u:-5 i11 limba !!Crmanâ <lin
M1chaelis Ritu Nu .olitam. << D e rcg:ibns Fran· engle zeşte 11 irJrn;i Li 11.11 1burg. r 7, 4 . Fo.1r c

3
3
 POMPIL!l I... TESCt;- ţ AL TLrL Ct'LTU .\ . D:. 'flJRNl '-S[•VrYL.
lLale, ,tcaru1 ţ' mai roate diu dtc 400 voh1me! ,k
caprins n: r,1! 1 inr;tr 1ct1v, bine akse.
T todata fie are bibhote 5 a primll un dulap
de rcjar, artist11.. lu rat, avân<l pe fronttspiou in
scripţia :i Dona1ia Bibliotecii T. G. B1bict c-u , cu1n
ş1 forografia donator-ulm (Bibicescu).
Pâna in prezem s'au infim at 250 b1blioreci fi
hale: Mehe<..lmţt n8, Banat 361 Basarahia 17,
Ar deal 12, Bucovma 3, Dobro gea 3, Vechiul Rega în
diferite locuri 7. 1ar 54 fa Românii de p ste hotare
(20 111 America).
La 7 fanuane e Sfântul Ion se oficiază în
fiecare an atât în T.-Severin de către Centrală,
cât şi de roate filialele - amintite mai us, - câte
un parastas pentru pomenirea marelui donator Ion
G. Bibiccscu.
Numărul acestor filiale este destul de însemnat,
fată de numai zece ani de activitate ai acestei
biblioteci.
A lu.i Teofilact, J:h1episccpul Bulgariei Tâlcuirea Evangheliei luj Matei, Predoslavie
Dar dorinţ,; ComaliulUL de administraţie este de
a î11fiin a câte o bibliotecă populară în fiec.are
comună si cătun din judeţul Mehedinţit spre a
pune în mâir...ile celor tinen ·au bătrâni, cărţi pe
înţelesul tuturor, pentru cu11oaşrerea ţării noastre
si pen tru inrărirea nădejdei în puterile neamu
l·ui1 ai cărui fii buru trcbue să fim.
Sala de Cinemato;1raf. Prima chestiune pe care
;:i-a pus-o Co, n iliu l de adrrunistraţie, după ce lu
ct:.inle aJunseser:i ;,prea.pe de termiuare, a fost să
asigure un izvor de venittJn pen ru societate, ve
nituri care să poată acoperi chel tu ielile de admi
rnstra e .i întreţinere, ale acestui m,'ireţ edificiu.
Pt>111ru ajungerea acestui scop, oate trădu nţek
Consiliului<: au îndrepta c:itre sJb <le cmema1oţraf,
._,u-e .1 fost insrahr:i ot în anpa dr ra. ;H 1
d3diru.
3
ia p rter 1 .1 to t te1·mi,1.1t:i ., i 1t1.rngunr.1 l;i 5
Octomvne [924, cu filmul rnm.1:i <:c ,, T 1g.1 nu .:,
1 dd· Iatac, i .
Odată ince1 utui facu1,. a (-1.b mult:ă gnja în
anr::aiare.1. unei serii de filme d111 cdr ;n,11 ,ile, "I,
av ndu-se în vederr mare,1 1rnpo:t,rnţ:i. j .mr,•k
rol cduc.uor al cin1:ma ogr,ifulu1, s a 1. ,1ur 1 !-,\
se facă accesibil oncui, org;ni.:1ndu-,e d1i:ir rr.,111
neuri speciale pentru elevclt> '-Î elevii şcolilor lu,
Turnu-Severin, cu preţ de intr:1re 5 Iei de persoJn.'i.
Cum ace.is ă ·ală cuprinde 150 locun ş1 o s cena
destul de fncăpăroa,e (r .2 ' 5 m). tot aici au loc: ş·
reprezentaţiile teatrale, până la term1t1.ar1::a sălii
propriu zi.Se de teatru.
Prima reprezentaţie a avut loc la 30 Noemvrie
I924, când trupa Teatl"Ului N.iţional din Bucureşti
C. I f„1ra11
în frunte cu arnşrii mehedm em Vi tor A11tones t1
ş· Ion Sârbul, au ju at •.•. Năp,1s 1 de I. L. Cara •i.,Je
. Legea Iertării · 1
•
De atunci roate trupeie teatrale se p ·esc in Turnu--
Severin, reprezentaţiile lor a\ ând loc num.:tt în
Palatul Cultural, unde au tot confortul: cabme mari,
calorifer. lumină electrică! ere.
UniPersitaceo Popuiara. Tot în s.1la de cmem.1t0-
graf, începând din., dou.1 Jtunătate a lun i Octom
vrie pfmă la f mele lui. !vt1ttie, în f1ec:ire •. îmblră.
La orJ 6,30 <l.• ,., ,"!U te" C0nfrru1ţrtk Ut11\'eur:iti1
Popul,1re.
Pcnrrtt ·• 1mpnnn d· n;11 hint .;,r,icten J p\lr
n1lrur.1l. e 1.i. b b:i:a ace::r 1 ltl"-lHufi:, ş1 !>pre I u.
u i ,,ă .;;'-°'- e:-in1 ·1ilor, 111 h,·d111ti!J1tlor s1 l-.ii 1 c11l0r
d111 .1pr,)1'1 •;?, :î ,h··ul i' c11v.1 .-111 J lin e •n·ekp-
 BOABE DE RÂU

Preistorie, antichităţi clasice, 1stone

Sak,nul ;1rtb ir.:

3
 PO tPII I l CO.1 E C ·: J AU,TUL C'Ut T r . \ L "11 • TUR. 1· -sn FRI N

cum al oamenil r c.e işt închinii activ tarea lor Timp <le zece , ni, Univel''-t :ir a Popu.bră a fă.:ut
perdor culturale. Consiliu! dl! admimstrape cu ca de pt tribun:i ·c sj se audă lasul autonza1 al
s njinul 11nuror fiuntaş1!0 · udnrltti Mehedinţi, m nlor mJestri ;:;, cuvtncuhu di11 ţara noastră şi

Sania lu1 Cu:;3, când ua ispravnic de C,o· u rlu.

în uf1etîr de cel mai curat sent1mem de dragoste

rentru cultur-a poporulu i românesc, a h-otărît în mulţurrurca a fost inare că publicul a dat d..da
tiinţarea Un i11ersicăţii Populare, în toa una anului început toată important.a cuvcnJtă acestui foc.ar de
cultură şi a urmărit cu regulantate toate conferinţe
le.

Trăsur.1 cu care a caiatant Domnitorul Carol. dela Turnu-Severin J,1 Bucurtşti it r 66

r924, cu un dclu de m1111mum 12 confcrmţe anual. bd un indemn de a lucra cu mai mulră dvn ,
La 30 Noemvrie ace!aş an, s·J maugurat c1dul
de c nfermte, de d-1 N, N. Săveanu, M1111srml în .icea:t.ă direcţ1e.
Sănătă\ii Pt;blicc de , tunc1
Re,raara11 111. Tot în aripa de r sărit J Palat 1ltt1

3
 BOABE DE GR.AU

Cui ura!, IJ :<,ub:,ol :,;':ir părea la prnn:i veoe1c, dar
l,1 partel', ând vii din Grăd111J Publică, este
in;;t,1l.1t ,lsa numitul ( Restaurantul Teatrulu1 t'.
El sle·uf' local de mâna întâi, di: o rara frumu
::,e c prin eleganţ21 ·a, prin stilul unt al arcadelor,
Singur r StJu.rJmul nu se exp loatea zâ în regie.
El a fost innugurar în Julie r92c;, de c,1nd funcţio
neaz.1 în cominu .
Muzeul ,, Dr. C. 1. Istrati - Ca ş1 partea de

Intâia presă ti pogra fică oltean

:il c.,olonaddor l prm picrur1le murale cu gust răsănt, aripa de .-.pus ::t Pa :.1tulu1 Cultural rnprind.:
as.:zate,
alte 3 saloan„ suprapuse-:
' Restaurantul Me de asemenea o erasă în faţa sa, La etajul 1 3pre mimtnatul «Parc al T rand..firilon.
pe care se înti nd mesele - de pnmăvara până se află instalatMuzeul Dr . C. I. lstratz ».

Preistorii? generala a Ţării Rom.11:eş11

t amna - sub umbra rJ.conLOJre J arborilor secu- Este un muzeu gener:11 al Ţărn Româneşti -
1. m, ·e o apără de arşip so,1relu1
echîul-Regat - şi, prin hog:lţ1a colecţiilor, dove
Aici elita venneanJ îşi dă it.tfilmre st se re - deste m:m.a dr,1gO;,,lc ea est uflet distins - D-rul
crea::ă pu rn într'o .1tmo fer5 plăcută, ascultând C I Isrrat1 - a avut pentru Ţ.m1 şi Neamul
o muzică alea. :i. nostru.

4
 PO 'PIL ' .·. Tf Cl' o,;LATUL Cl'L l .!!Ml DL Tl ':l<.
El a rrâns 21 ae zi. ob1c(c cu obiect. deb cel m,H
m.1c până ia cel mat mare. plă11nd ult!mul b;in
rent111 imbogă 1rea mu cului <:-au. u o pasiune
pentru def1mre..:1 c. reia wvrn ele sum prea slabe.
Aceasta p.1siune el a moştenit-o deb mama s;i,
Maria Jsrrati-C.1pşa, c.are a începttt <;ă ad1idţ1onezc.
încă dm prima iu m:ira re a secolului al XIX-lea,
punând astfel bazele muzeului.
Pe această temelie ;i clădit spornic D-rul C. I.
Istrati.
Muzeul a fo:·t inauguiat formal, la C\mpina.
în anul 1 97.
El a fost prezentat, de ,1semenea la expoziţia din
1906 dm Parcul Carol I, org, 11i::1tă şi rânduită tor
ie marele român Dr. C. I. Istrati, în cahrarr de
Comisar al Guvernului.
Dltpă moartea lui. muzeul a fost cumpăîat tlefa
rno::;teni ori de carre Mimsrcrul Cultelor st Artelor,
1n anul rgn, si s'.1 depo.:frat tntr'o baracă r u
1coper1t5 din ..:urte,1 L 1borarortdu1 de Ch•m1t:" 01·
;mica de pe cheiul D1mbo,·1ţe1
4
T_ . I\'EPf,J
M111 stern! Cullt> 01 Art d ·)t J terll .1ces1
1
iau.zeu Ft1n 'atici Cultu :ile Pnnc1prk Cuol .
Academic" Romiinc -:1 Mu:eului 1.. \nticl1,t,ili
Din cauzfi i :'i că mei trna Ji,. :ic !>le in:,tiru i1 1;,1
';; grăhit ,;ă-1 ,:1. în pmrnre, muzeul a rJmas 'expu:,
intemperitlor
Br nrnri ŞI ma rmur :t de Rom11!a•R ·s,
Arunci <l-1 Teodor Co-:;te u! preşedintele <.le.
Cult. o Teatrul Ora. ulw Turnu-Sevcrrn 1>, :i
m.w1tat un memoria Ministerului. în care ,1 ară ar
sr.1rea de rea întrerinere .l obiectelor de mare
preţ din
accsr muzet1 si ,1 soliei ,lt ca intre.ura colec, ie adu
nata dt: Dr. C J. lstr.1ti, f srul să-u 1 rofo,o , ._5 fie
cedată ora.;ulu1 T.- verin. cu obJapţ1:i di 1c.1 v,1
fi ;idăpostită i'.n salo.mde mari , spl\toa t: :lfr P:1-
latulu1 Cultural.
După ri?nuntarea 111st1tt1\iilor armn 1te, Ş' pru
sr.ăruinţa d- nei Dr. Istrau, la 16 Mame r923 Mi
ni terul Cultelot ş1 Artelor comunică îmburur toa;-
c.1 veste •â mterven,;a a tosr inrunutn11 e
'-ltCccs s1 că Jpr )bJ cedarea n uzcuh.11.
O m:tre i ::irte- i n 0h1·ct k c-◊lei.: 1e1 d11 .111 rt• de
 BOABF DE GRAU

războm, u fost luate de cărrc trupde de ornparie

Muze I n'a răn13s sub forma h11 101ţială, c1 se
din Bucureşti. iar o alră parte fiind expusă ploilor
măreşte mereu prin cumpădtun şi donaţii cc pri
în baraca de pe heml Dârnbovirei, au fost în m. rt
me tt> destul de des.
tnăi,ură dereriorate.
De prim vara şi până toamna tApnlie-Ocrom-

Opa1t creştin se<'. IY

Totuş acest muzeu, prm bogăţia şi varierat a

colecţiilo r , prezintă o foarte mare valoare i 1111-
portanţă, din punct de vedere ştiinţific, istori<.,
etno raf ic şi artistic.
El a fost adus din Bucure'sti, si instalat în grabă
vne), mulţ1 v121ratori. din roate unghiurile ţarn
cum .;1 din srră1nărare, chiar şi din America, au
vizirat Miizeul # Dr. C. I. I trari .
Bog, ra colecţie :;e împarte în crnc1 grupe ş,
grup ele î11 ecţii, după cum urmează:

Peq;ament dela Sielan al re

la inaugurarea Palatului Cultural m 30 Noemvne

1924, păstrându-se numai estetica. şi .a tăt11as a tfel
GnzJ a I Şetinţtfica. Secţu: ! Geologie; ::i. Mim.
ralog1c; 3. PJleon ologie.
până la 1 Mai 1932. dnd a fost rcorganiz.11 de
Grupa li ArtLSltcâ. Secţu: 1 ulpturli; 2. Pic
acrualul director ,11 Soc. Cult. Teatrul Oraşuiui T.- tura. 3. C:mcarura; 4. Desen.
Sever1, "·
G•11ţt1 IT! Prez 0'1". Arheolnr;,1. Cla. ini , 1 /ştnne.

4
 -·e \1,: r. Preistorie: 2. Arheologie da ică. 3. dela animale pre1ston e Bo at,1 cokq1e de tos1le,
Js ... ne; Fotogr:if ică.. cum sJ coarne de zimbru cerb , et c.
Grupf! 1V Etno. rnfică. Secţu: r. Pod .abe; .1. ";ru.pa Il-a Artistică ( alonul }. Sect.ia J • ruf 1-
O ec e de ,ma: 3. Indust 1e casnid: 4. Ouă wră, cuoperde scuip ordor; PJuurca, G. Tudor ,
::. o .deiau, 5. Ceramică; 6. nităţ1 de m:îsurf1; Burca. r. Georgescu, G. Teodorov1t1, K Kiss,
;. Cnelte agricole. N. C. Hegel. Savargin, G. Jd nai. I. Riga<;, t·tc
Grupa V Bisericească. ecţi1. 1. Obiecte de cult;
::? Fo ografii.
oiu în e.rca să arăt pe curt împărţirea mate
r:JJulu1 exi ten1 p · loane şi câteva din obiectele
la1 Je 5eatnă ale acestui muzeu
J Lrarea. La parter se găsesc: Sania Dommto-
1lul Alex. Cuza pe când era ispra ·nic de Covurlw;
Trâsura cu care Domnitorul Carol I a parcurs
drumul dela T.-Severin la Bucure tl în anul
r866_, însoţit de I. C. Brătianu; Prima presă
ttpografică oltene ască, adu·ă la Craiova de d-rui
Madnca si Samuca la r850. Mutată la sucursala
din Severin, a a.celoraşi proprietari, la r868, şi
r
trecută apoi lui Nicu D. Miloşescu ditt Târgu-Jiu,
la 1880. etc.
Pe scări: rabloun istorice Îil ordine cronologici.
Dela « Venirea Romanilor în Dacia n, până la r, Ro
mânia Liberă 1877- r878 n. Apoi rab1ou l alegoric
în cărbune (l 40 Ani de Domnie glorioasa a Regelui
C r I r r866-1906 n originalul de Gh ka, după
care c:;'a făcut entetut diplomelor expoziţiei dm
;rnul 1906.
Grupa I Ştimţifia i . In pnmul salon ··e află
C1beh1 1eJs1tli !a Romula
,ceastă grupă ce cuprinde;
Secţw I Geologu:, formată dm -diferite feluri de De remar at bustul Maria Istrati -Capş.1.m:\IUJ D-
r· :-i.
mlui C. I. Istrau. care a pus bazele acestul muzeu.
E te execut.al de G. Tudor, au orul s11- ge.:tive1
lucrări din mijl ocul salonului " M a·a mun citorului•.
Secţi a :J Pictură cuprinde p,ctun în ul.ei t
aquarele de G. Ioanid (1864), Hertţia (r868j. Mişu
Pop (r86o), G. I. Pompilian (189::z), R. Ross1
(1892), Tăl;irăscu, Luncanu, Kimon Logh1, Jiqu1d1,
Ţ incu, Severin, Foltzer D. Marines u, G. Teo<lo
rescu-Romanati, H. Dirnitriu, 1. Voine cu, Scor
ţeamt: Beche1;1, Colonel D. Rădules.:u, 1\fa1- r
Chirvasw. I. Doboşatm, D1odore Dure. Băzavan
D. G hi aţă- In valid , ,c.
Se maf .1flă un tablou ihltc p1cr:1 ·e G. As.1k1
şi Mate! Millo de N. Iliescu (r871).
·emenea, <, Te 11ph Sicilian >l acu.irel de Prnell1
Bar olomeo, c lebru pictor icalian {17 81- r.' 35):
(' Napoli ,, Je Georg M. l I• ro) ;t •· Pc1sa, !,
B1agîu (1853).
Seeţm '/ Cancatun J 1·e multe bud1i de . Pr-
tre;cu. D. Murnu, B'Ar . Aurel C. Ar\· M., etc.
k<'nl!ă c.'111 Ct·h111 C:ihinlr,r
în ma 011tate repre.:enâ'nd pe Dr. C·. 1. l!.-tr, t1
Serţw. .! Mineralogie onţme toat<' varî,tăţde de 1:fţza f De.en. de Stoene.:-cu1 foart muli e lucr ,'lri
Ji1rn1t :t cărb uni de piatră din ţara, um 1 diferite Je J1qu1di de M1d1ele Ki.:s<s .
nunereun. G upa 111-a {Salonul 3). Prei<torlf, Arh, 1•
S •cţlu. 3 Paleontologie are, intre altele. partea 1log1, · Clawa ..i is om. Secţia 1 Pre ston . e e 1.
-:up rioară dela femuru l unui m.1mut, măsele Jcla e:::n: ir trei viurne. Pruna contrnc ob1c<. c rcisr ne· ţ
,1cel,1c; ,1111mal · mă ele şi diferire a ? pet•·1f1..:-:l!I" :n t nu111:11 in 0 /r err 11 a : " .1 e d • ltt 111 :.11.:- cu
mân..,

4
 B A B • D f C !{ l, L'

toporaşe de silex, altele dp bronz, tipare de tunul

Tot Îr; această v1tnnă, 1afturile 3 ş1 4
se.eurile de bronz. percutoare de piatra, fragmerl! t
suJ1l ocupate de ornamente ş1 inscnp!1i pe mar:11101 ă.
şj mânuşi de vr1se, f!ăsite la Brabtwa, Sega ce.)
rr ei,1virrrnă arc obiecte din difenie loc. lira-t1
Locusteni Cerate, Goe,u. Neizo ti-Amaradia, Că
hn Olr eni;i. iar restul sunt tot cu obiecte greco romane,
ciulata , Murgasu-Amaradta, Coşoven.ii de su!>, C ra-
10va, Cerat·, S li.ştea Crucii1 Desa1 Călăraş1, Ma - proye111te diD Dobrogea„ Serb 1a, Bulg,ma şi de
orig10e necunoscută. .
De remarcat patru îmfore greceş11.
un Hermes de marmoră necompkt.
un opaiţ de bronz îo formă de peste
cu crucea pe el, semnul cre t Ule:,c.
cum şi o Cibela, rtuma1 capul, i:;ă
sită la Romula Reşca-Romanaţi. E
probabil că a existat acolo o starue
mare a aceste.i zeiţe, probabil prorec
toarea oraşului, grandios lucrată Ju
decând după propor ile piesei gă
sită, din se-e. al IV- V-lea p. Cr.
Secţia 3 Istorie. a) Documente di
ferite referitoare la trecutu l 1stort
al neamului nostru. Două pergamente
dela Ştefan cel Mare, ouă dela Ale
xandru cel Bun cu peceţi Dom11eşti
de ceară legate cu şnur de mătase.
Zapise, acte şi pitace de boerie, ma
nus rise, chitau1e şi al de.
Bancno:ă ti pări ta in Atrerica •n 1y17 b) Numismatica repte::entată pnn -
tr'un mare număr de monete vechi
glavit din jud. Dolj; C s.1 Veche şi Cote1u1a iud.
1omane, - intre care se remarci aceea a oraşului
Olt; Cărbuneşri, Urdaru e sus, Borăscu, Bărbă Roma, având pe o pane. lupoait;a lăptând .pe R
teşti- Socu , Gorgovei, Petre ·tii de- jos ş1 Logre tii
mus şi Romulus (piesă mică de bronz). cun şi aceea
Birn.id din jud. Gorj; Ron:rula1 Jud. Romanaţi cu bustul lui T r;uan1 iar pe, rever cu podul peste
; Hinova, Meuţii din dos, Pnsăcea, Slaşo ma, Pădin?
Dunăre (piesă de bronz mare), - -,.i o mare co-
Mică, Rogova, Ostrovul Corbului,
Stâ .1na şi T . -Severin dm jud. Me
hedmti.
A doua vitrină cuprinde preistorie
din restul ţării, Vechiul R e g a t, cu
aproape ace1eaşi oli1e.cte găsite în Olte
nia, având în plus o frumoasă cokctie
de cuţite de silex (cremene), vase· , •
idoli de lut pentru cult, etc., din cu
no cutele centre Măc-ura-Jilava, Pleseşti •
Suceava, Şotrt!e:-Ptahova, Nazâru-Bu
zău, etc., etc.
A treia · tnnă este numai, u ob1ec e
neolitice dela Cucuteni, jud. lasi.
Secţia :a Arheologie Cla ică este a;e
zată în şapte vitrine cuprinzând cera
mică obiecte de bronz ·i marmoră din
epoca Greco Romană. ·
Două vitrme sunr cu obiecte gă
site numai la Romula-Resca, J ud. Ro-
mana i. Una clin ele nur L.1i cu v.1Se"
ornamente şi opaiţe de lu t, i,1t a dou a - I ri lecţie de ha11- n o h :'. şi mon te romane 1 Jm ele
mele două rafturi - unt ocupate cu ornamente, 111.ai \·echi el,1 M1rce 1 cel M are, ;;dunate s1 donat
chei1 fragmente de _t atu i şi . tatuete de )ronz. de Ion G. Bibice scu.
Tot aci in rafrul 2 suni dou;\ iconiţe d1 cui ul
Cabiulor, e rem:U'ca unele bancnote p: oe t.He. c-.1re ins:i
cu t ca re datea ida Frig-ien i , ·u patru sec 1 • n'.111 ciru1b1 Dintl'C .1,c stea foane .n ere ant5 c:;te
in;ii t le Hr i" t:-l'-. · cole :,1:1. unu..'\ î n ra r"l. de brn n t el,· k1 _oco 2.00

4
 POdi>ILl I Ct l' r:::.•. T
50 ţ,J ro, uiY.ll'ite rn An,ern:,1 de: M1t1,$ eru. Finau
telor i11 rgn, ţi ne1,us în c.:irculaţ1 .
Mu:eu! mai posedă o bogat5 okc•i1: k medalii
d111 rimpu1 Regelui Caro! I. Diferite al e meda!u 1
stamp1l person,1le s1 d Sur. R,'rnarc me alia
punerii pietrii fundamt'ntare a ltceului II T ra1an
din T.-Severiu.
Tot in vitrina medaliilor se ::ifl:î . i Hrnmvut
Domnului Mihai Grigore S1urz3, prin CJre se
fixează mărctle judeţelor Moldovei 7i sigiliile Sta
tului;
c) Reliwe. Vccrina Regală cuprinde mul re obiecte
dintre care amintesc câteva; Cârn.aşa Domnito rului
Ca10L de• 1866, lăsată in casa în care a găzduit în
1.-Sevenn arun.:1. azi pr pner.1te.1 d-lui Teodor
Costescu, unde .1 semnat şi pnma prod.imaţ1e către
ţ.ar1; chipiul di 1 război l rSn-1878 :1 pl<1pum1
i b Por.1dim. călinur, Je pe Iadllul Reg. J: Carte ,
J-: v1::it3. ;i ut O. man P.1 a. de!J c;ipiiulare, r11
a1 1togr,1ful c··1s cu li cr:: la11 1e; t:tc. n e.
l' J\ LAT ll L CULi n .r Di i'' J"ll RNU- . E\'E!{J'
Multe fotografu ,.u vtzitele fami!iilc1r domnit' a;- '
din alte tăn şi altele.
In Jl rul Vitnne1 Regale: M;;,3 pc 'ilrDomn:
orul a semn c1t proclamaţia: cmertu!a n.1 cau sa
acopent în primJ călâtorte in Mo1Jova I;? 86 7;
Drapelul cu s ema ţăni care a fluturn pr> P.ibtul
Re ;1J p3nă la încetarc:,1 drn viaţă a R gelui Carol 1
J ong1nalul actului i fundaţi:1 ex oz1tte1 de!.,
19061 semnat de C.1rol I, Princ-ipek mosteniror
Ferdinand şi Principele Carol cum .1 intrea ,, 1.i
m.tlte Regală, membrn Guvernului d arun,1,
oameni1 pr eminentî ai tării.
VitriTla lut Cu:a-Vodă. cu una Jrn săl iile lui, n
P.arnitură de metal de pus b gât: decor.111i, m.1trife,
u1 J ah.ir, un bu::unar .u monogram1 Do,1m11
1 Elena Cuza, fotogr.1fii. îPU'Httl inor111 Domni
to··ulu1, \:'te.
în iuntl v1trmr1 6 !,ca1111 • din mohdJ i11trebu111
\ 1tJ dnd er:i ispravnic de Covudui.
I rme:i::5 s1po1 un marc numar de VL 1 ine (:,11 t
n ip rrn ! rib , r te. acre, lucrări '.? I f t )gr·1 i1, ;irc
4
 ll•.JABE
aminte:,l.'. d : Gheorghe As ki Dr. Carol D-
vt!J, Geor1;e Tocilescu, Pro. N. Densu Î;mu,
Bo.1dan Petriceicu Hasdeu s1 fii ·a sa Iulia, Dr. C.
I. Istrati şi pictorul N '. Grigorescu.
In alte vitnne se văd: ornamente de teracotă
smălţuită şi nesmălţuită; embleme de judeţe tot din
Obiecte l tSericeşti
ter,icotă. cum - 1 dela sobele b1 encilor vech1;
p1·toale vechi cu cremene i cap ă • arme diferite
(unele rare); spade, 1atagane şi săbii; lăt1c1 şi vârfuri
de săgeţi; buzdugane, halebarde, platoşe de zale
{medievale), accesorii de harnaşament: z5bale,
cări de ea, pinteni, etc.
Mai este apoi o vitrină cu arnintm din războiul
mondial 1914-1920 cu proectilc, chiie, chivără
germană, table de frontieră şi diferite fotografii
e r918 cu intrarea tru pelor român în Timişoara.
SecţLa ./ FotograJi'că (Salonul 4). Ac1 se găsesc
h
t.1blourile Donm1torilor şi eroilor Neamului pân:i
la odă Cuz.1. Apoi fotografiile lui Cuza ;1 a Dom•
niţei Elena, Carol I s1 ElisabetJ, Ferdinand 71
Malia. Mihai <:1 Carol II. Urmează apoi galen.,
DE G 1, , l,
oamemlor de :;eamă ai ţăru. can ;;u d1sparUl, veder
11 fotografu de costume- narionale pe regmm.
Grupa IV-a Etnograjl.e (Salonul 5). Seccia ;
Podoabe. Obiecte cdu, podo,1be, ornamente dm
bronz, argint. aur, sidef, pietre scumpe, camee.
et ·., se găsesc într'o vitrina bine înzestrată,
De remarcat colecţia de paftale de sidef gravate
foarte frumos, cum şi două perechi de paftale
Domneşti din metal, purtând câte o aqmla pe elt>
şi un inel cu piatră ro ,ie or cu aquilă.
Secţia :J Obiecte de arcă, cu diferite obiecte de
artă din secolul trecut şi în eputul celui prezent
ca: statuete, vase ornamentale, ceasornice şi pendule
multe si variate, etc.
Secţia J Industria Casmcâ cuprinde un bogat
material de cusături, tesăt uri, covoare, vestminte "1
obiecte casnice împărţite pe regiu ni.
Secţia .J Ouă Îflcondeiaie. Esre foarte impresi -
nantă prin numărul exemplarelor .i arta cu care
sunt încondeiate ouăle, făcând marea adm fraţie a
trăinilor.
Secţia 5 Ceramică cuprinde multe piese dm
diferite regiuni ale ţării, unele foarte rare, spre ex.:
un vas d pământ în formă de sticlă, colorat pe
părţi. Această s cţ1e abundă îu _ trachim, cane,
cănufe, ca troane, ur 1oare, smă1tuite ,1 nesm·1-
ruite Unele din ele cu n ottve foarte interesant .
'
Secţia 6 Umtd ţ1 de măsw ti. Aic1 se poate vedea
vechea măsură pemru lungimi Cotul ·ş "Stân-1
\
1enul >i. Câmare dd.1 micit balan1e farmaceutice
până la cde foarte mari romane Unităţi e măsurJt
iichide, unele dm timpul lw Cuza, etc. etc.
Secţia 7 Unelte agric.ale. In jurul unei gospodării
de ţară improvizată, cu căsuţa in miniatură, cu
portalul sculptat ca în părţile de sub poalele mun
telui Olteniei, cu ma a joasă pe 3 picioare, sunt
e. puse uneltele agricole, începând cu pJugul de
lemn, vârtejul de ridicat carul, juguJ, rariţa, lopata,
furca, sapa, etc.
Grupa V-a Bnricească (Salonul 6). Secţia r
Obiecte de Cult. Pentru a fi mat elocventă această
seq ie, s'a imp rovi:::at un mic altar cu 3 com part r
mente. 1n mijlo s'a aşezat ma a acopentă cu o
imbrăcănunte de mărase. In mijloc este un anturus
1 un epitrahir. Se mai află o ruce de metal argintată,
potu cu învelitoare brod;ltâ, un Eva nghefu r ripări
în timpul lui Mavrocordat, un Liturghier tipărn
la 1748 şi un chivot, o biserică z1d1tă de Ştefan cel
Mare, ,1zi dispărută. Mai sum 2 sfeşni5e, cădeJni e,
etc., etc,
In compartunentele laterale sunt 2 icoane, Una
del:i r62g. alta de1 1848. Candelabre 3 de Jemn,
unul de metal, fiecare cu 6 braţe pentru lumânări.
cădelniţe ·i candele vech1, iar altarul este îmbrăcat
în antimise, unele scrise în grece te, 1ar 2 în ro
mâneşte dda 185 I.
In jurul altarului . unt 5 c:h1rnrun:
t. Cd mai mic: - din faţă - esre de lemn din
.mu l 1836 cc. a .1p::ir mut biscncu Lcspe::i-Suceava .
4
 PO, 1PILI U.:>T E. GU F-.\L. Tl:J CL'Lî IJ RA I. Dl r I IR '-·' . \ F VE RL '

2. T t de lemn dela biserica Poiana Roman, Se mai gase!:>r cruci artistic sculptate, chiar 1
t830 icoane mici, altele lucrare în ,1def. iar unele de me
3. Idem, H'ps1t ro u, galben ::;1 1lha,;;rru, dt>l:-i ra!. A;;eme11e.c1. odăjd!l, cmgaroare, nabedermţt. etc.
Armawri-Muscel (nu se ştie d:1t;1). Secţia :J Fotografii. Această secţie este repre: en -

··,b •fo ('Îcematograf

4. Ide m, rnps1t rosu. dela h1:,enca L.1::.na-Doro-

tată _prin multe focografn cu \eden generale şi
hoiu. 1.83'.<. '
mtenoare de mânăstiri s1 biserici din Moldova,
5. Idem, a ,1p.1rţ.1nu t b1'>erin1 Bădeu\t, z1dită d
Ştefa·1 cel Mare, lJ anul 1487. Muntenia şi Oltenia, etrn; .ş1 de dife rite troiţe m1-
mmat executate

Salonul de fe 1i,·ităt1

Pt.:'.reţii sunt acopenti cu un mare număr de Jn ultimul moment. Dr. C. 1. Istrati

JCoane din ecolul :d XV II-1ea s1 până in pre::em.
Unele sunt pi,ct11e dirt:ct pe lemn, Jltele pe lemn
ghipsat, iJ.J. o Jltă p::u te pe p3n:::5. Sunt dkv:i
imbră ate in ,trg in . Tupt1ce diferite.
Mu::rn,l
'3 îmbogăţit Ctl preţ10J J colecţu? a d-lui A,·o .it
M rius Vorrnreanu. ce ;1 forma,t , Expoz1ţ1a ret ros
pectivă a oraşului T.-Severin 1833-1933 . Ea .1
fos1 Jeschîsă cu oca:1.1 centenarulu1 d111 .111:.d acesta

4
 BOABE Df; GHAU

în urmă donam ::u multă generozitate Palatului

:1
evenm:;11,ă la balurile si fest1,·1tătde e au Joc .1ei,
Cuirural. în se:onul de tarnă. ' '
In sub ol este a 6-a sală tot aşa de incăpătoan:,
Salonul de e ri i,icăţi . La parter, roc în arip.1 de în cMe st: in:talea:ă de obiceiu buferul şi re rau-

apu a Palatului Culrural, se află salonul de festi r,1n1ul s.1h1 de dans, b balun ' 1 diferite fes t1v1-
v1raţ1, de clan , de concerte, etc.
tă\1.
El este f ·u mos parchetat, iluminat şi bine intre
rmm, adr:d în spte " Parcul Trandafirilor ., Sala de t atn. Dir1 descrierea de ma! sus s'a
o

rer.1să mnr.:: ci1 o perspectiva minunată. ~uprafap urm wde,,d Pabrul Cultuol din Turnu Severin
-;alonu lrn este de 25 14 metn. e compune dm dou:i anpi, una de dsănt i alta
Esrc msrn ul _alon- .tfară de acela al C:rculu1 Ii! ie 1pu:-, având fi care drc saloane mar i
na - ude ce întruneşte 10.Hâ inte!cctuali!atc 1 uprJp.i-; i drep .Ul ?.Xl:? ;dte .:;'Jli mai rmci

4
 POMPILIU COSTESCU : PALATUL CULTURAL DIN T URNU-S EVER IN

Mijlocul - între cele două aripi - îl ocupă sala

mare de teatru. cinematografice, dar şi pentru a se recreia de
munca zilei, pentru a-şi odihni ochiul pe un tapet de
Este singura rămasă neterminată, fiind clădită verdeaţă şi pentru a respira un aer curat, îmbăl
numai de roşu.
Cum spectacolele teatrale au loc, pentru moment, sămat de parfumul florilor, cu risipă presărate în
în sala de cinematograf, Consiliul de administraţie toate colţişoarele.
a hotădt să nu se mai continue lucrările, până ce
nu se vor achita mai întâiu datoriile făcute până în Acesta este Palatul Cultural proprietatea Soc.
prezent. Cult. <t Teatrul Oraşului T.-S everin )) - aşa cum
am mai spus -o - realizată de un Consiliu de admi
Achitarea lor, se spera să se facă mult mai de
nistraţie - mână de fier - al cărui preşedinte este
vreme, dar speranţele au fost spulberate de vre d-l Profesor Teodor Costescu.
murile de criză prin care trece ţara. Aşa că astăzi
Incheiu aceste rânduri , cu nădejdea neclintită
cu o datorie de câteva milioane, trebue să se stea că în cel mai scurt timp, severinenii vor avea
în aşteptarea unor vremuri mai bune. fericitul prilej să inaugureze sala cea mare de teatru,
Această sală va cuprinde: care va fi şi ultima verigă a lanţului de muncă
Trei rânduri de loji, partere şi balcoane, cu un închinată acestei neperitoare opere.
număr de 876 locuri; iar scena va fi una din cele
mai mari din provincie, având o lăţime de 22 şi o Imi dă dreptul la aceasta, faptul că la împlinirea
adâncime de 14 metri. a 20 ani dela punerea pietrei fundamentale a mă
reţului edificiu M. S. Regele Carol II, Voievodul
In spatele scenei vor fi sălile decorurilor şi re Culturii româneşti, a ţinut să participe prezidând
cuzitei, cum şi cabinele artiştilor, modem aşezate. Adunarea generală a Soc. Cult. <t Teatrul Oraşului T.-
Grădina de Cinematograf. Dacă Palatul Cultural Severin » şi Bibliotecii <1 I. G. Bibicescu &, ce a avut
a atras admiraţia tuturor vizitatorilor, n mai puţin locDar la 25 Octomvrie 1933.
mai mult, M. S. Regele impresionat de cele
a fost admirată frumoasa Grădină de cinematograf. văzute şi de faptul că iniţiativa particulară - bine
Incă din toamna anului 1924, Consiliul de admi condusă - a reuşit să înfăptuiască lucruri aşa de
nistraţie intenţionând să transforme locul viran ce minunate, în uimirea şi admiraţia tuturor seve
era în spatele teatrului, a dat depline puteri Pre rinenilor, a deschis o << listă de subscripţie pentru
şedintelui său să se ocupe si să rezolve această terminarea sălii de teatru», scrisă de Insuşi Suve
chestiune. '
In Aprilie 1925 s'a dat în antrepriză şi au în ceput ranul.
In fruntea ei a subscris suma de lei 2 00 .000 .
lucrările.
Gestul Majestăţii Sale a produs un cald entu
La 15 Mai acelaş an, a fost gata; iar la 14 Iunie siasm şi ovaţii nesfârşite.
1925 s'a făcut inaugurarea.
Prin gustul ales cu care este întocmită, cu sutele Io mai puţin de o oră participanţii la banchetul
de lumini electrice - unele colorate ascunse prin regal au subscris peste 1. 700.000 lei.
iarbă, - ce-i dau un aspect feeric, această grădină Palatul Cultural şi-a găsit astfel cel mai mare
este o nouă podoabă a oraşului T.-Severin. Ea are ocrotitor; soarta lui e de acum la adăpost.
8oo locuri şi 14 loji. POMPILIU COSTESCU
Aci vine publicul nu numai pentru reprezentaţiile Directorul Palatului Cultural
T.-Sev rin

Motiv floral din grădina cinematografului

4
48