k.

/L
ţros
Prof. univ. AL. PROCOPOVICI
MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI ROMÂNE

L G. SBIERA
Discurs rostit la serbarea organizată de
Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina,
în ziua de 1 Noemvrie 1936.

5°>V'

C E R N Ă U Ţ I 1936
I. G. S B I E R A
(1 Noemvrie 1836 *—■ 20 Octomvrie 1916)
 înalt Prea Sfinţite Stăpâne,
Doamnelor şi Domnilor,
Societatea pentru cultură chemându*ne ca să prăz*
nuim astăzi împreună cu ea centenarul naşterii lui Ion G .
Sbiera şi a 20-a aniversare a morţii lui, îndeplineşte un
act de mare pietate, dar şi de recunoştinţă şi preţuire a
unei vie(i de muncă neobosită în serviciul neamului. I. G .
Sbiera este doară unul dintre ctitorii acestei societăţi. El
i*d dat întâiul ei statut şi i-a închinat ani îndelungaţi tot
talantul râvnei sale spre mai bine. Devotat, cu marea şi
mistica lui reliogizitafe, gândurilor care n'au determinat nu*
mai înfiinţarea Societăţii pentru cultură, ci totul ce a fost
înfăptuire românească în acele vremuri aci în Bucovina,
a făcut ca din cei 80 de ani ai lui să intre fire tari şi du*
rabile în urzeala vieţii noastre naţionale de atunci. Pioasa
închinare la care am grăbit cu tofii, este astfel şi un prilej
de comemorare a frământărilor, biruinţelor şi înfrângerilor
noastie de altă data, de contribuţie la înţelegerea unor pro*
bleme in legătură cu realităţile de astăzi, de meditaţii şi
îndemnuri pentru viitor.
I. G . Sbiera a închis ochii de veci în toamna lui
1916, in melancolia unor zile de nesiguranţă, de extremă
incordare şi de nădejdi puse la grea încercare. In cum*
pana războiului care aprinsese Europa îmbătrânită, neamul
nostru işi aducea suprema jertfă de sânge pe toate fron*
furile In Bucovina se încăierau armatele celor doua im»
paraţii dela marginile robite ale pământului tomanesc.
In cimitirul acestui oraş ocupat de Ruşi, Sbiera şi-a g
în 2 2 Octomvrie 1916 locul de odihnă fara de sfârşit langa
măiestrul său A ron Pum nul, unul dintre organizatori. A -
dunării de pe Câm pia Libertăţii în 1848.
V estea mortii lui a fo s t trimisă la Bucureşti prin co­
lonelul M ânu, actual general, pe atunci la Cernăuţi ofiter
de legătură între armata rusească şi armata noastra, şi co-
municată Academiei întrunite în şedinţă de L Bogdan.
A cadem ia Rom ână a luat act apoi în şedinja din 28 O c­
tomvrie şi de cuprinsul cuvântării rostite în numele e. la
înmormântarea lui Sbiera de membrul e. corespondent
Dimitrie D an. E a a mai evocat odată amintirea lui Sbiera
prin rostul bătrânului I.B ian u în şedinţa din 9 Iunie.1921,
dedicată „începătorilor Academiei Romane . C and in D -
cemvrie 1919 mi-am inaugurat cursul la catedra pe care
Sbiera a detinut-o, ca suplinitor mai întâi, ca ,id » a ,: apo,
dela 18f5 şi până la 1906, am adus prinos de închinare
memoriei lui, operei lui ‘ ştiinţifice şi activităţii lui de pro-
fesor universitar. / ’ , . TT .
In afară de pragurile Academiei Romane şi ale Uni*
versilăjii cernăutene se părea însă că Sbiera a ost a
uitării. A ţi venii astăzi se ne ascultaţi cuvântul, pentru ca
în lumina umbrei lui să ne înălfăm cugetul în spre telu­
rile care au fost ale lui, sunt ale noastre şi ale neamului
întreg. Cinstirea pe care i-o hărăziţi astfel împreuna cu
Societatea pentru cultură, dovedeşte că numele lui şi-a
găsit locui bine m eritat‘în cartea pomenirilor alese care
veşnicesc vrednicia tuturor câ(i au făcui din viea(a lor te-
melie de mărire neamului lor.
 Când în 1906 Sbiera îşi încheia, atingând vârsta de
70 de ani, cariera de profesor, eu îmi terminam cei patru
ani de studii universitare. I*am fost deci unul dintre elevii cei
mai tineri, după ce 30 de generalii de studenţi s’au pe*
rindat prin băncile din faţa lui. Dacă îmi permit să vă
spun că am împlinit de curând însumi 30 de ani de pro*
fesorat, n’o fac pentrucă aş vrea să împletesc biografia
mea cu a lui Sbiera, ci pentrucă astfel vă daţi seama de*
sigur şi mai bine cât de îndepărtate sunt lucrurile despre
care urmează să vă vorbesc astăzi.
îmi reamintesc de colegii mei dela Facultatea de li*
tere, încadraţi de mulţimea de studenţi români dela drept
şi mai ales dela teologie, care veneau să asculte cursurile
lui Sbiera. Era pe atunci singurul profesor, în afară de
acei dela Facultatea de teologie, care ne vorbea la prele*
geri şi examene în limba noastră, deşi a avut adesea mar1
neplăceri din cauza aceasta. In sala V , în care Sbiera îşi
ţinea lecţiile de limba şi literatura română, studenţimea
noastră era mobilizată în permanenţă, solidară în rezistenţa
ei naţională, conştientă de misiunea ei şi întotdeauna în
slujba marilor chemări care uneau neamul de pretutindeni
în acţiune comună pentru sfânta lui Unire care avea să vie
şi pentru îndeplinirea dreptăţii care numai de aici înainte
trebue să'l facă stăpân al destinelor sale. Sufletul sărbării
dela Putna din 1871 a rămas prin tinerimea noastră şi
profesorii ei români viu şi activ şi în Universitatea cer*
năuţeană. Din avântul lui a pornit cunoscuta telegramă
trimisă de societatea Arboroasa la Iaşi în 1877, el ne*a
chemat tineretul pe câmpiile Războiului pentru neatârnare
şi ne*a călăuzit în lupta pentru apărarea caracterului ro*
mânesc al bisericii noastre şi al acestei provincii şi pen*
lru emanciparea economică a satelor noastre ; el ne*a dus
studenţii în impresionantă demonstraţie la Bucureşti cu pri­
lejul expoziţiei din 1906, a dat toată amploarea unor sar*
bări ale tuturor Românilor celor două jubilee de 25 şi 30
ani ale. „Junim ii" şi a călăuzit studenţimea noastră de
atunci încoace, prin învălmăşeala războiului, pană in zilele
noastre. '
I. G . Sbiera a fost în 1906 de mult un patriarh al
culturii şi literaturii române, patriarhal în concepţii şi me­
tode de cercetare, ca şi în felul în care înţelegea să în*
drumeze tineretul. Noi i*am fost elevi disciplinaţi, cuminţi
şi cuviincioşi, supărand totuşi câteodată pe măiestru prin
exploziile neastâmpărului nostru tineresc, însetaţi de pros*
petimea izvoarelor cuprinse în orizonturi mult mai largi şi
luminoase.
A ceastă calitate îndoită de fost elev al lui Sbiera şi
profesor la catedra pe care dânsul a ocupai^o mai întâiu,
pe care guvernul din Viena a înfîintat*o, dar dânsul a
creat*o din ostenelile mintii lui, a fost desigur hotărîtoare
înainte de toate pentru invitaţia de a vă conferenţia aci
despre personalitatea şi opera lui,, făcută mie de comitetul
Societăţii pentru cultură.
Sbiera ne*a înfăţişat însuşi anii lui cei mai bum şi ro*
ditori înfr’o largă expunere, cuprinsă în opera sa „Familiea
Sbiera, după iradijiune şi istorie şi amintiri din vieata au*
forului", C ernăuţi 1899. A r fi lucru oţios ca să rezum în
ordinea lor cronologica fapte pe care dânsul^ni le prezintă
cu mult mai mare şi firească autenticitate. Ceeace ne ten-
fează mai mult, ca de obiceiu în asemenea împrejurări,
este ca să desprindem din faptele acestea partea lor de
dinamism creator, cu efectele lui asupra evoluţiei noastre
 sociale şi cu tot jocul de lumini şi umbre care a însufleţit
personalitatea căreia i le datorăm.
Portretul lui Sbiera cred că a început să prindă
contur şi din observările ce am făcut până acuma, înainte
de a continua să*l observăm în raporturile lui cu societar
tea în mijlocul căreia şi*a desfăşurat activitatea, se cuvine
ca să-l surprindem în intimitatea fiinţei lui sufleteşti, spre
a descoperi cele două particularităţi fundamentale ale lui,
fără de cunoaşterea cărora multe din atitudinile lui rămân
neînţelese.
Sbiera trăia în vraja unui misticism care îi dădea
sensaţia că se găseşte mereu în nemijlocită, reală şi activă
comunicare cu Dumnezeirea, cu lumea puterilor tranşee*
dentale şi spiritele celor morţi. Apoi Sbiera avea un cult
deosebit pentru vieaţa familiară, taină sfântă pentru el, de
care se împărtăşea şi pe care o săvârşea ca un soţ, tată
şi frate fără de seamăn. Neamul însuşi a fost pentru el,
mai mult decât o comunitate de indivizi, o mare familie
a familiilor de acelaşi graiu. In familie, mai ales, se
simţea un oblăduitor şi chivernisitor al tuturor darurilor
dumnezeeşti, un creator, îndeplinind, în dragoste pildui*
toare şi neţărmurită pentru ai lui, o misiune divină, care
il lega de cele două lumi ale trecutului şi viitorului. Când
i s’au născut copiii cei dintâi şi gemeni, zice dânsul, „zbu*
raiu indată, cu închipuirea mea, la începuturile împărăţiei
romane, şi, mulţămind bunului Dumnezeu, învocaiu pe
Larii străbuni ca să adumbrească, cu geniul lor feţii mei,
şi să le insufle, pentru întreaga lor vieaţă, virtuţile stră*
moşeşti şi idealurile întemeietorilor împărăţiei rom ane!“.
De aceea grijile şi bucuriile lui familiare, relatate adesea
până in cele mai mici şi intime amănunte, se amestecă în
conferinţele, în lucrările lui, în acţiunile lui ca într’un tot
organic, din care fac parte integrantă.
D ar misticismul lui? Povestea „răsfrămoşului Ionită
S biera“ care a înviat din moarte, după ce a fost condus
de un înger prin tot tărâmul celalalt până în raiu, ne-a
fost prezentată depe catedră ca un fapt real, de care nu
trebuia să ne îndoim. însuşi Sbiera a obţinut în vis, în
ziua de 22 Decemvrie 1898, dela moarte o prelungire a
vieţii sale, iar cursurile noastre se încheiau adese cu o
rugăciune, ca acel „Tatăl nostru'rom ânescw, în care in­
voca în plin extaz nu harul lui Dumnezeu sau al vreunui
Sfânt, ci al „Spiritului Rom an".
Mistica creştină este după una din definiţiile noastre
româneşti „contactul omului cu Dumnezeu printr un salt
din natura umană în natura divină". Pentru Sbiera se
pare că nu exista hotar între cele două naturi. înţelegem
dece, adese demisionar din societăţile şi comitetele din care
făcea parte, rămânea îndârjit în izolarea lui, când nu putea
să cadă de acord cu cei pe care i-ar fi dorit colaboratori.
Sbiera se ştia totdeauna pe căile pe care Dumnezeu îl
îndruma. / ■
C u asemenea conduită, este foarte de înţeles că ar*
monia şi salubritatea socială, în vederea coordonării efor­
turilor naţionale, a fost pentru Sbiera — ca de altfel pentru
cei mai mulţi dintre noi — înainte de toate o problemă
de educaţie. N um ai că pentru configuraţia lui sufletească
nu exista chestiune care să poată fi tratată şi fără de
această preocupare statşrnică a lui, de a*i descoperi şi
lămuri valoarea educativă. în erarhia tuturor valorilor idea»
logice, aceasta deţinea locul întâiu.
In orele de filologie ne explica limba Codicelui Vo*
roneţean. Gândul lui aluneca repede la fondul religios al
textului, în reflecţii de doctrină şi morală creştină.. Şi de
acestea se legau sfaturile lui pentru îndreptarea vieţii noastre,
sfaturi care nu priveau numai atitudinea noastră intelec­
tuală, ci întreg complexul de funcţiuni biologice, şi însoţite
câteodată de un zâmbet sau de o observare bătrânească,
din care domnişoarele din sală trebuiau să înţeleagă că
lucrurile sunt foarte serioase şi că dânsele nu trebue să
roşească.
Subt raportul acesta este foarte semnificativ şi faptul
următor. Parlamentarii noştri din 1875, în frunte cu Gheor*
ghe Hurmuzachi, reuşiseră în sfârşit, după repetate pro*
teste şi stăruinti, să înfrângă rezistenta guvernului din
Viena, de subt covârşitoarea influentă a partidului pan*
german, şi să obţină crearea unei catedre de limba şi li*
teratura română la noua Universitate din Cefnăuti. Do*
rinja Românilor bucovineni a fost împlinită în sfârşit, or*
goliul lor satisfăcut. A fost o chestiune de prestigiu ş.
mare interes najional ca programa Universităţii sa cuprindă
şi un curs de istoria limbii şi literaturii române. Sbiera
l*a deschis cu o lecţie despre „Educafiunea veche şi edu*
cajiunea nouă", întemeindu'se pe ideile cuprinse în Joh.
GottliebFichie „Reden an die deutsche Nation",Berlin 1808.

Pentru ca să putem aprecia activitatea şi personali*

tatea lui I. G . Sbiera, pe care v’am şi prezenfat*o în ce
o caracteriza mai mult, la justa lor valoare, trebue să*l
vedem in fata problemelor puse generaţiei din care dânsul
făcea parte şi in lumina contribuţiei lui pentru deslegarea
lor. Omul se înaltă spre culmile nemuririi în măsura în
care ştie să*şi cheltuiască flinta pentru construcţiile trainice
 pe care se reazimă apoi vieaţa urmaşilor în cele mai no**
bile ale lor emoţii, aspiraşi şi creaşi.
Problemele generaţiei lui Sbiera, intrată în vieaţa
publică pe la 1860, izvoresc din ideologia Care a primenit
în efervescenta ei de pe la mijlocul secolului trecut toată
E uropa, îndrepfând^o înspre alte forme de organizare por
litică şi socială, în jurul cărora, omenirea împărţită în două
tabere pare că dă lupta decizivă în chiar zilele noastre.
îmi permiteţi dar, ca să deschid aci un mic pa~
rantez. E l va face ca în afirmaţiile şi conclusiunile noastre
să intre mai multă limpezime.
A n u l 1848 a fost un an de mari frământări, tulbur
rări şi prefaceri pe aproape întreg cuprinsul continentului
nostru. L a Frankfurt a. M . şi la Viena se întruneau par#
lamente menite să dea o înfăţişare nouă configuraţiei po­
litice şi sociale a Europei Centrale. Fiinţa Bucovinei ro*
mâneşti era înfrigurattă de nădejdi şi de grija de a-şi croi
o soartă mai prielnică aspiraţiilor ei naţionale. M ai întâi
au pornit la V iena memorii şi deputaţiuni din iniţiativa
unor boieri moldoveni şi munteni, la acţiunea aceasta par^
ticipând şi căpeteniile noastre din . A rdeal şi Bucovina,,
spre a stărui pentru unirea tuturor Românilor într’un singur
stat autonom sub suveranitate austriacă. în climatul politic
internaţional din acele vremuri, planul acesta n a putut fi
luat în serioasă consideraţiune, întocmai precum n a putut
fi realizată nici dorinţa delegaţiunii de mai apoi a Româ­
nilor din A rdeal, Banat, din celelalte ţinuturi de subt
stăpânirea Ungurilor şi din Bucovina, în frunte cu epis­
copul A ndrei Şaguna, de a fi uniţi înfr o singură provincie
în cuprinsul A ustro-U ngariei. în aşa condiţiuni Românii
de subt cele trei regimuri deosebite şi-au concentrat preo-

/
cupările asupra unor obiective, a căror atingere părea mai
lesnicioasă. Străduinţele Moldovenilor şi Muntenilor erau
îndreptate în spre unirea celor două principate şi elibe*
rarea de subt suveranitatea Turcilor; Ardelenii înşelaţi în
aşteptările lor pe urma luptelor lor eroice în contra M a-
ghiarimei răzvrătite, duceau un aprig războiu, spre a salva
pe seama neamului lor totul ce se mai putea obţine, după
ce Viena bătea în plină retragere în faţa trufiei ungureşti;
Bucovinenii în sfârşit, voiau să asigure colţului lor de ve-
chiu pământ moldovenesc situaţia unei provincii autonome,
emancipate de subt tutela Galiţiei.
Autonomia provincială în cadrele monarhiei habs*
burgice şi ale birocratismului ei atotputernic, era puţin
lucru pentru setea de afirmare a sufletului nostru românesc.
Ea putea să fie totuşi un instrument util pentru realizarea
cel puţin a unora din revindicările noastre. Conducătorii
Românilor bucovineni au înţeles că trebue să se sprijine
înainte de toate pe instituţiile în care Românii nu puteau
fi înlocuiţi uşor de orice austriac trimis din largul monar­
hiei sau în care nu li se putea tăgădui dreptul la locurile
de comandă, chiar dacă acestea le-au fost ştirbite câte­
odată şi se cereau restabilite de abia.
Biserica şi şcoala trebuiau puse în plin serviciu al
acestei obidite frânturi a neamului românesc, răşluite din
trupul Moldovei. Rămâneam astfel pe planul unor vechi
tradiţii, dar ne bizuiam mai presus de ce stăpânirea străină
ne*a putut oferi în schimbul tuturor renegărilor, pe forţele
proprii ale dinamismului nostru creştin şi românesc. In bise*
rică, în vieafa ei spirituală, nu se prea puteau amesteca cei de
alta credinţă, iar unde se introduceau în şcoli limba românească
sau discipline care priveau vieaţa noastră naţională şi re*
 ligioasă, nu puteau intra în funcţiune decât Români. Aus*
triacii, deşi ne stăpâneau de mai bine de 70 de ani, nu
s ’au preocupat de problemele culturii rom âneşti; nici măcar
a ne învăţa limba nu li s’a părut necesar şi util.
E ra evident că nu vom putea obţine în biserică şi
şcoală dela statul austriac chiar totul ce am fi dorit, că
intenţiile noastre vor trebui să se împlinească în .mare
parte şi mai ales prin noi înşine, din iniţiativă particulară.
S e simţea deci nevoia organizării acestei iniţiative prin so*
cietăţi etc.
Dacă în acele vremuri nu se putea exclma încă
„România a Romanilor", deviza din gândul tuturor în­
ţelegătorilor rosturilor şi destinelor noastre a fost de pe
atunci „prin noi înşine" şi nu numai atâta, ci „prin şi
pentru noi înşine", pentrucă numai „prin noi înşine te poţi
aservi şi unor interese cu totul străine de marile coman*
damente naţionale.
începuturile n ’au fost uşoare. Bisericii noastre bu*
covinene i se crease o situaţie umilitoare faţa de celelalte
culte creştine. E a n*a avut norocul să aibă în 1848 în
fruntea ei un A.ndrei Şaguna sau un vlădică de talia neui­
tatului Silvestru M orariu de mai apoi. Eughenie Hacm an
a fost totuşi un episcop energic, cu destulă învăţătură pen*
tru a putea face faţă chemării sale, învăţătură adunată la
Cernăuţi şi Viena cu mai puţin talent, dar cu neînfrânat
şi mereu inteţit dor de parvenire. Temperament vioiu şi
capricios, era de o ambiţie bolnăvicioasă, autoritar şi despot.
C a fiu de ţărani din Văslăuţ», îşi avea obârşia într’un.
mediu ucrainean şi a rămas toată vieaţa lui o fire refrac*
tară, potrivnică năzuinţelor naţionale ale Românilor păsto*
riţi de el. A fost un părinte vitreg, de concepţiile căruia
era străin gândul că mai presus de buna chiverniseală şi
administrajie, este de datoria acelora care conduc destinele
societăţii, ca să pună în deplină valoare materialul uman
încredinţat lor. Cerând supunere oarbă, ceda doară ame­
ninţărilor, când îşi credea periclitată situaţia şi interesele.
De aceea se şi înconjura de oameni lipsiţi de tragere de
inimă pentru aceia care nu aveau numai dreptul firesc,
dar şi datoria şi voirea ca să găsească în biserica lor su*
premul scut şi adăpost al fiinţei, al vrerilor şi idealurilor lor.
Iată cum ne prezintă chiar Sbiera încordarea pro*
dusă astfel în Eparhia Bucovinei pe la 1848: „domnea
pe atunci şi la dirigenta bisericească, la consistoriul epis*
copesc, din Cernăuţi, ideea, ca cum singur episcopul ar
fl biserica, că numai voinţa lui ar fi decizivă, că consi*
jierii de pe lângă dânsul ar avea, fată de el, numai vot
consultativ, iar nu deciziv. P e lângă această credinţă ero*
nată în atotputernicia episcopului, se mai încuibase în di*
rigenja bisericească încă şi abuzul favoritismului şi al si*
moniei. Avea episcopul, ca secretariu, un lumean. Acesta
era învinuit, pe drept sau pe nedrept, ca cum el ar fi
izvorul relelor şi nemultămirilor din cler şi din dieceză".
Biserica nu mai era, potrivit cu învăţăturile mântui*
torului nostru, comunitatea integrală şi nedespărţită a creş*
tinătătii pe care o reprezenta, ci s’a situat despotică deasupra
ei, întocmai precum în vremuri de rătăcire se întâmplă
câteodată ca statul să nu mai fie însăşi naţiunea organi*
zata, ci să i se suprapună, exploatând*o şi aservind*o unor
cauze care nu sunt ale ei. Stările acestea, dăunătoare pentru
turma credincioasă, umilitoare pentru fruntaşii ei spirituali,
au provocat un val de indignare în dieceza întreagă. Intr’un
admirabil elan de demnitate, s ’a întrunit la Cernăuţi, o
adunare de protest, la care au participat 200 de preoţi,
însuşi bătrânul aga Doxachi Hurmuzachi, care a pus în
serviciul mişcării întreg prestigiul personalităţii sale, îndru­
m ând-o împreună cu profesorii dela Institutul de studii
teologice din Cernăuţi, a redactat în greceşte un mesaj
adresat clerului şi răspândit apoi în traducere românescă
subt titlul de „Datoriile Arhireilor şi a Prdisloşilor Bisericii".
Episcopul Eughenie, impresionat de manifestările
acestea şi apăsat de povara propriilor greşeli, a capitulat,
dar a mai găsit obrazul să se arate foarte încântat de
propunerile făcute lui. Secretarul şi omul lui de încre--
dere, prin care până atunci toate s au făcut, K ir Cons­
tantin Czehowski, a fost concediat, membrii consistoriului
au fost reintegraţi în drepturile lor, autoritatea profesorilor
de teologie şi dreptul lor de a colabora la toate proble­
mele mari care priveau eparhia au fost recunoscute, la
Institutul de studii teologice a fost introdusă limba româ­
nescă în locul celei latineşti ca limbă de predare.
P e temeliile acestea şi în armonia care părea resta--
bilită în biserica bucovineană, s’ar fi putut înălţa o impor­
tantă operă de creaţie. In luptele din deceniile următoare,
Rom ânii ar fi avut o situaţie mult înlesnită. <*e
dicare, semnat de vlădica Eughenie a fost făţarnic. Ştnn-~
du-se în graţiile împăratului dela Viena, a recăzut mereu
în vechile lui apucături. Foarte instructiv este aci şi faptul
următor. în lunga lui păstorie (1835— 1873) episcopul Eu*
ghenie H acm an se folosea la început în actele lui oficiale
şi la ocaziuni solemne numai de limba româneasca, apoi
vorbea numai nemţeşte, tar în urmă şi până la moarte a făcut
uz aproape numai de limba ucraineană.
Din interpretarea faptelor pe care vi le--am reamintit

r
 aci, se desprinde, cred, foarte clar programul politic şi cui*
tural pe care anul 1848 l*a dat Românimii bucovinene.
Hurmuzacheştii Uau formulat chiar de pe atunci în organul
lor „Bucovina, gazetă românească pentru politică, religie
şi literatură". E programul pe care l*a susţinut după 20 de
ani şi „Foaia societăjii^şi pe care l-au moştenit mai apoi şi
Iancu Mondor şi George Popovici, într’însul găsind cu
timpul un loc tot mai larg şi preocupările de ordin economic.
Românii din Bucovina cereau aşadară autonomie po*
litică şi administrativă pentru Bucovina lor, cereau ca bi*
serica lor să-şi aibă şi ea autonomia în sens şagunian, cu
un congres bisericesc şi un episcop de ireproşabilă ţinută
românescă, cereau ca să li se dea şcoli româneşti de toate
gradele, în care să se cultive îndeosebi limba, literatura şi
istoria naţională, cereau ca limba românescă să fie admisă
în vieata publică şi ca să li se recunoască toată libertatea
de a*şi organiza singuri vieata naţională prin societăţi şi
instituţii de orice fel, oriunde ar simţi nevoia iniţiativei parii*
culare. Programa lor mai cuprindea măsuri de apărare împo*
Iriva elementelor eterogene tot mai numeroase şi mai presum*
tioase, îndeosebi împotriva invaziei ucrainene, şi coordo*
narea eforturilor lor cu acţiunile fraţilor din celelalte ţinu*
turi româneşti.
.Şi acum să-1 vedem pe Sbiera făptuind în sensul
principiilor înscrise în programul acesta.

După proclamarea constituţiei ei din 1849 Austria

a revenit repede la un regim de dictatură absolutistă.
Numai după ce a fost bătută la Magenta şi Solferino în
războiul cu Italia din 1859, a descoperit din nou senti*
mentele ei liberale pentru popoarele sale. în 1861 acestea
aveau să*şi aleagă parlamentarii. Sbiera era pe atuna la
Viena, făcând studii de drept. C u gândul era acasa ş l
împreună cu alţi colegi a răspândit în Bucovina un apel,
în care îi îmbărbăta pe Români şi*i îndemna să nu se lase
conduşi în campania electorală decât de consideraţii de
ordin etic şi naţional. Scrisoarea aceasta, stilizată de el, a
fost în întregime o chemare la luptă de mântuire de subt
apăsarea străinilor. Citim într’însa cuvinte ca acestea:
„N oi am avut o tară volnică, cu moşii minunate ; acum
o aflăm înundată de străinism, şi moşiile noastre sirămo*
şeşti în mâni străine.... O mulţime de diregători şi jude*
căfori străini sânt în tară, şi când merge un biet om «a*
căjit la dânşii... iată că nu ie poti înţelege cu danşn la
vorbă, căci eh n u # pricep limba!.... Fiecare bocancanu
străin se face domn în tara fa...“. Sbiera şUa făcut astfel
întâii paşi în arena vieţii publice, atrăgând atenţiunea so­
cietăţii româneşti asupra sa.
Sbiera nu lipsea nici din rândurile luptătorilor pentru
revendicările noastre bisericeşti. Spre deosebire de ceilalţi
îşi scoate argumentele de preferinţă din cărţile sfin*e* s* e
a publicat în 1864 broşura „Sânta Scriptură lămurind
sângură îndestul regularea referinţelor noastre bisericeşti in
B ucovina". D ânsul n a cunoscut nici odată pojarul răz­
vrătirilor care te mistuesc şi aprind în suflet vălvătaie in
care se stinge orice gând de îngăduinţă pentru adversar.
N u cerea suprimarea cui îi sta în cale, mai ales dacatacea
parte din neamul sau biserica lui, ci căuta săi înfranga
rezistenta prin mijloace de persuasiune, iar fafă^ e ar l
păstorul său, episcopuf Eughenie, i se părea că nu^s ar
putea întrebuinţa mijloc mai sigur de constrângere, decât
însuşi cuvântul lui Dumnezeu. Cât a trăit a rămas un pa^
sionat şi devotat slujitor al bisericii.
Lupta a fost mai norocoasă unde Românii puteau
să-şi vadă singuri de nevoile lor, fără a se împiedeca de
episcopul ucrainizant, de guvernatorul austriac şi nici de
frontierele care îi despărţeau de ceilalţi fraţi.
La 1 Mai 1862 s’a constituit „Reuniunea română
de leptură în Cernăuţi din iniţiativa unui grup de tineri
intelectuali, între care Sbiera a avut locul de frunte. P re^
şedinţe al asociaţiei a fost ales Mihai Zotta. De fapt o con­
ducea Al. Hurmuzachi, Zotta fiind bolnav. Secretar l-a»
avut pe Sbiera, care a îndeplinit de repeţite ori şi ani în*
delungaţi funcţiunea aceasta, făcând parte din comitet fără*
de întrerupere până la 1896, când n’a mai revenit ca alta:
dată asupra demisiei sale, date ori de câte ori se simţea*
în desacord cu majoritatea membrilor.
Dar binecuvântat fie ceasul în care „Reuniunea “
a intrat în luptă pentru apărarea şi afirmarea fiinţei româ*-
meşti în Bucovina, având la temelia ei şi în temeiurile tu~
turor acţiunilor ei din deceniile următoare toată osârdia luia
Sbiera.
Reuniunea, îmbrăţişată cu toată căldura de boieriţi
care se găseau atunci în fruntea mişcărilor noastre naţio*-
nale, ţesând fire de legătură între toate ţinuturile locuite de
Români, şi*a lărgit în curând programul de activitate, şi*a?
schimbat statutele şi s'a transformat în „Soţietate pentru,
literatura şi cultura română în Bucovina", devenind o ce*
tate a Românismului.
Pornind pe drumul înfăptuirilor ei din timpul lut?
Sbiera, Societatea a organizat un cabinet de lectură cifc
ziare şi reviste româneşti, o bibliotecă, cursuri publice de:
 istoria naţională, ţinute în cea mai mare parfe de Sbiera,
a distribuit burse şi ajutoare elevilor de liceu şi studenţilor,
premii pentru lucrări literare şi ştiinţifice, a luptat pentru
introducerea limbii româneşti ca limbă de predare în în*
văţământul secundar, a îndrumat, încurajat şi ajutat, folo*
sindu*se de priceperea lui Sbiera mai ales, alcătuirea şi
publicarea cărţilor didactice româneşti de care a fost nevoie.
P rin Societatea pentru cultură îşi are şi teatrul ro*
-mânesc epoca de glorie în Bucovina. Vizitele pe care ni
4e*au făcut trupele din ţara liberă şi a nădejdilor noastre,
a u fost un prilej de adevărată şi triumfală înfrăţire. Noi
cei de astăzi ne gândim cu duioşie şi umilinţă la repre­
zentaţiile dale atunci de Fany Tardini, M. Pascali şi Matei
M ilo. In Bucovina desrobită, Teatrul Naţional şi*a închis
porţile, iar bietul nostru suflet românesc, liber şi întregit
n u ne ajunge încă nici penfrti cât a fost cu putinţă altădată.
Societăţii pentru cultură îi trebuia un steag pe care
^ă*l poarte prin aceste meleaguri subjugate şi dincolo de
-ele în adierea celor mai alese creaţiuni ale geniului ro*
m ânesc, un simbol al idealurilor noastre şi al unităţii noastre
culturale. L a 1 Martie 1865 a apărut „Foaia Soţietăţii
«pentru literatura şi cultura româna în Bucovina". Redacţia
a fost încredinţată secretarului Societăţii Ambrosie Dimi-
iroviţă, iar după moartea acestuia, întâmplată în 1866, lui
I. G . Sbiera. Prietenia care îl hga pe V . Alecsandri de
H urm uzăcheşti, i*au asigurat Foii şi colaborarea acestuia.
In coloanele ei au văzut lumina tiparului şi un şir de lu*
crări ale altor scriitori, ale căror manuscrise erau în păs*
Ararea poetului dela Mirceşti (C . Negri, A l. Russo, C .
jNegruzzi). Dintre poeţii bucovineni se impun atenţiunii
JQim. Petrino şi V . Bum bac. N a fost însă la ordinea
zilei chestiune politică sau culturală de interes’general, care
să nu fi fost discutată sau cel puţin semnalată în Foaia
Soţietăfii. Remarcabile sunt îndeosebi articolele lui Gh.
Hurmuzachi.
Sbiera şi-a avut şi el partea sa de contribuţie. Dar mai
ales fără de munca lui migăloasă de fiecare zi, dedicată
grijilor redacţionale, Foaia nu şi-ar fi putut continua ve*
leatul. Sbiera însă ar fi prins cu drag tot scrisul roma*
nesc în sistemul principiilor filologice ale lui Pumnul, în
comparaţie cu sistemele latinizante din Ardeal sau Bucu*
reşti, un sistem de hiper* sau ultraromânism lingvistic,
scump lui. Numai scriitorii moldoveni şi mai cu seamă
cei dela Junimea din Iaşi au înţeles că trebue să dea
limbii literare doar farmecul spontaneităţii şi tot dinamismul
sufletului românesc, acumulat din generaţie în generaţie în
graiul care nu poate fi decât al tuturor. Mirajul pumnu*
lismului l*a făcut pe Sbiera să retuşeze în sens pumnu*
lian şi scrisul lui Alecsandri. Acesta indignat de felul
în care i*a fost travestită în Foaia Sotietătii „Călătoria la
M aroc", de felul cum a fost „ciunit“, de „lepturărismul"
şi „fundăciunismul gramatical" aplicat lui, i*a scris între al*
tele lui Alecu H urm uzachi: „A r fi trist de a vedea o
foaie tânără să ajungă, de abia după trei ani, o cotoroanţă
neînţeleasă... Când dracu vom înţelege cu toţii, că o lite*
ratură, ca să fie literatură adevărat naţională, trebue să-şi
ieie izvorîrea din graiul poporului, iar nu din fabricile de
cuvinte pocite a lui Cipariu et com panie!“ Dacă Foaia
Sotietătii nu*şi va schimba ţinu*3» se va despărţi de ea
„ca de o nevastă care*şi pierde cărăruşa“. Era în 1868.
După vreo câteva luni a mai publicat şi D. Petrino, su*
părat mai mult pe Hurmuzăcheşti şi pentru motive de altă
 natură, o broşură plină de venin în contra „coruperii limbii
române în Bucovina
V ă închipuiţi că situaţia lui Sbiera n’a fost nici
agreabilă, nici uşoară. Q h . Hurmuzaehi însuşi vorbise în
Foaia Soţietăţii din 1866 în termeni foarte elogioşi despre
broşura lui T . Maiorescu „ D e s p r e scrierea limbii române".
Hurmuzăcheşlii erau pe cât se poate de îngăduitori faţă
de colaboratorii lor, înţelegând să nu*i risipească pe cei
grupaţi în jurul lor, dar acum nu puteau să— 1 jignească pe
V . Alecsandri, cu vederile cărora erau în desăvârşit acord.
In comitetul Societăţii se cerea tot mai insistent ca Foaia
să*şi schimbe atitudinea. Sbiera a demisionat din func*
ţiunea lui de redactor. Foaia n ’a mai apărut. O comisiune
întreagă, care avea să*i dea alt curs, n a fost în stare
să-l înlocuiască.
C ând în 186f Academia Română avea să-şi în*
ceapă lucrările, întrunind reprezentanţii Românimei întregi,
alăturea de Eliade Rădulescu, C . A . Rosetti, Treb. Lau*
rian, I. C . M assimu, C . Negruzzi, V . Alecsandri, Ni*
colae Ionescu, Tilu î*Iaiorescu, X. Cipariu, Q h. Bariţ,
Q avrii M untean, Iosif Hodoş, Alexandru Roman, Vi*
cenţiu B abeş, A lexandru Hurmuzaehi şi Ioan Caragiani
se găsea şi Ion G . Sbiera. S a retras în curând, pentrucă
principiile lui Laurian şi M assim, adoptate atunci de A ca­
demia Rom ână, nu se potriveau cu concepţiile sale pum*
nuliste. A revenii în sânul Academiei doar mult mai târziu.
Sbiera s ’a pregătit pentru cu desăvârşire altă carieră
decât cea de profesor. L a Viena făcuse doară studii de
drept. P entrucă n ’a înţeles să nu răspundă la apel, ori
de câte ori era nevoie de serviciile lui în slujba neamului,
fatalitatea l*a pus în faţa unor probleme profesionale străine
de ce învăţase în vederea specializării sale. Când Pum nul
s ’a îmbolnăvii, l-a suplinii în liceu. Până a ocupa catedra
universitară a mai fost custode, adecă director, la Biblio­
teca Ţării, în serviciul căreia a mai rămas câtva timp şi
după ce a fost cedată Universităţii. De unde ar fi putut
să*şi ia avântul de cercetător al graiului şi scrisului ro*
mânesc şi de îndrumător al tineretului în asemenea studii,
decât dela singurul profesor al cărui elev în ale filologiei
a fost ? Pumnul a fost de fapt un dascăl mare şi învăţat
şi un iluminat apostol al naţionalismului. In sufletul ele*
vilor săi cobora vibraţii ale căror ecouri cei de vârsta mea
le*am surprins până mai deunăzi mereu în configuraţia in*
telectuală şi afectivă a părinţilor noştri. In necrologul pe
care i l*a închinat în Foaia Soţielăţii, Alecu Hurmuzache
spunea despre catedra lui: „Astă catedră prin el au de*
venit pentru noi aici paladiul ştiinţei naţionale, altarul sâm*
ţului şi al virtuţii, vatra naţionalităţii române. Românii se
bucurau, se mândreau cu ea, străinii o respectau. Şi
Sbiera exclamă înlr’o comemorare pe care Soţietatea pentru
cultură a organizata la 1888: „Mi*a fost un părinte su*
flelesc. Eul meu românesc lui i*l sânt dălor I*
Şi Sbiera a îngrămădit în biblioteca sa o comoară
de cărţi, adese izvoare rare care poate n’ar fi atras atenţia
altora, şi zi de zi, ceas de ceas, şi*a cheltuit fiinţa în mi*
găloase investigaţii, spre a ne da ce nu aveam până atunci,
o istorie a culturii şi literaturii româneşti. Teoriile şi me*
todele lui Pumnul au fost de mult depăşite. Oricât a lu*
crat Sbiera la desăvârşirea lor, adăugându*le partea sa
de originalitate, n’a izbutit să le dea vieaţă nouă. Pentru
surgunirea pumnulismului nostru a fost holărîtor gestul lui
Alecsandri din 1868 şi atitudinea pe care a lual*o apoi
 Societatea pentru cultură. Orientarea nouă a fost răscum*
parată prin jertfa Foii Societăţii.
Sbiera, ajuns între nemuritorii Academiei, şi*a con*
tinuat opera. E a îşi are fireşte capriciile ei, explicabile după
toate câte le*aţi auzit până acum. Dar dacă n ar fi scris
decât cartea „M işcări culturale şi literare la Românii din
stânga Dunării în răstimpul dela 1504— 1714“, Cernăuţi,
1897, carte care a devenit prin precizia şi bogăţia infor*
maţiilor unul din izvoarele de căpetenie ale istorii literaturii
noastre vechi, dacă nu ne*ar fi dat decât „Codicele Vo*
roneţean“, apărut la Cernăuţi în 1885, publicaţie impe*
cabilă în transliteraţiunea cirilică a textului pe care îl re*
produce şi cu glosarul său deosebit de preţios prin me*
ticulozitatea alcătuirii lui, onorurile de care a avut parte
în vieaţă şi pe care i le dăm astăzi ar fi pe deplin motivate.
Dela dânsul ne*au mai rămas însă între altele, puse nouă
la îndemână, şi un şir de documente extrem de impor*
tante pentru cunoaşterea vremurilor trăite de el. Menţionez
îndeosebi cele două volume „A ron Pum nul şi „Familiea
Sbiera “, şi broşura „O pagină din istoria Bucovinei din
1848— 1850“.
Înalt Prea Sfinţite Stăpâne ,
Doamnelor şi Domnilor,
P e toate căile care duc din jumătatea a doua a vea*
cului trecut în spre vremurile noastre, întâlnim fapta şi
gândul lui I. G . Sbiera, întregul lui devotament pentru
problemele care au fost ale generaţiei lui. Onoare amin*
tirii lu i!
Tiparul V
Glasul Bucovinei
Cernăuţi
20420