See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/360188270

Sportul în regimul comunist din România

Article · January 2020

CITATIONS READS

0 84

1 author:

Pompiliu-Nicolae Constantin
National University of Physical Education and Sports, Bucharest, Romania
11 PUBLICATIONS   23 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Panorama comunismului românesc View project

All content following this page was uploaded by Pompiliu-Nicolae Constantin on 26 April 2022.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .9
.......................................................................
Lista abrevierilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25

....................................

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65
Octavian Roske
...................
Dorin Dobrincu
. . . . . . . . . . . 97

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122
Cosmin Popa
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 142

. . . . . . . . . . . . . . . . . 176
Corneliu Pintilescu
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 197
Ioan Stanomir
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 210
Cristina Preutu
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 217

................
Liliana Corobca
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 254

................................

......................................................

.......................................

..................
 .................................

.........................

.....................................................
Dalia Báthory

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 404
Corneliu Pintilescu
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 421
Liviu Rotman
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 441

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 465
,
..................................
Petcu
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 496
Cristian Vasile
. . . . . . . . . . . . 519
Dorin Dobrincu
. . . . . . 541

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 570

....................................
Cosmin Popa
..............

. . . . . . . . . . . . . . . . 627

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 642
Cristian Vasile
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 660

.............................................

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 711

Literatura sub comunism . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 726

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 742
Ladislau Csendes
. . . . . . . . . . . 757
Daniel Iftene
............................

........................

..........................................................

...............................................................
Valentin Vasile
.....

.............
Pompiliu-Nicolae Constantin
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 909

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 925
Vasile Buga
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 964

...................

. . . . . . . . . . . . . . 996

.....................................
Constantin Corneanu
..........................

.............................
Cristian Preda
........................................

...............................................................
Sportul în regimul comunist
din România
Pompiliu‑Nicolae CONSTANTIN

Sportul era un fenomen global încă dinainte de a izbucni al Doilea Război Mondial, iar în
timpul acestuia a reprezentat una dintre puținele modalități de a uita de ororile acelor zile.
După conflagrație, sportul și‑a recăpătat importanța socioculturală. Unii au văzut în el doar
un război fără împușcături, după cum spunea George Orwell1, însă pentru alții a fost mai
mult decât atât, fie ei spectatori, antreprenori sau oameni politici. Astfel, este de înțeles de
ce a ocupat sportul un loc central în viața oamenilor, inclusiv în România, după al Doilea
Război Mondial. În planul de reconfigurare a societății românești, regimul comunist i‑a
acordat sportului o atenție deosebită, datorită rolului său mobilizator.
Sub ghidajul puterii de la Moscova, România a pus în aplicare principiile la modă în
Uniunea Sovietică. Statul român a primit specialiști, manuale și soluții din URSS, cu scopul
de a forma „omul nou”2, care era și sportiv, gata să‑și apere țara, să muncească, iar pentru
a îndeplini asemenea sarcini avea nevoie de o condiție fizică bună. Noul regim se implică
astfel în restructurarea domeniului sportiv, axându‑se într‑o primă fază pe sportul de mase.
Educația fizică era una dintre căile prin care se dorea reclădirea societății românești, lăsând
la o parte „omul vechi” și vechea ordine. Astfel, într‑un timp relativ scurt, de câțiva ani,
dispar entitățile sportive care aveau un trecut „burghez”, iar în locul lor apar alte organisme,
agreate de noul regim politic.

Cadrul instituțional

Societatea comunistă a fost construită pe baza unei birocrații supuse directivelor sovietice,
iar sportul nu a fost ocolit de noul tip de organizare. Instituția care a coordonat activitatea
sportivă în primii ani ai României comuniste a fost OSP. Aceasta a fost înființată prin
Decretul‑lege din 7 martie 1946, fiind subordonată Președinției Consiliului de Miniștri. OSP
controla

din punct de vedere sportiv, educativ, tehnic, administrativ și financiar al resorturilor și

federațiunilor sportive, centrale și regionale, precum și al organelor în subordine, cât și al
tuturor asociațiilor, cluburilor, grupărilor și organizațiunilor de orice fel și sub orice denumire,

1. George Orwell, „The Sporting Spirit”, Tribune, decembrie 1945.

2. Filip Bardziński, „The Concept of the «New Soviet Man» As a Eugenic Project: Eugenics in
Soviet Russia after World War II”, Ethics in Progress, vol. 4, nr. 1, 2013, pp. 57‑81.
 Sportul în regimul comunist din România 911

care au ca obiect sporturile, educația fizică și turismul, îndrumându‑le activitatea în cadrul

programului educativ al Statului1.

Pentru a evidenția activitatea OSP, propaganda a funcționat intens încă de la începutul

acestei instituții. Ziarul Sportul Popular a devenit principala publicație de profil, iar pe
lângă informația sportivă avea și articole cu conținut politic. Se publică constant realizările
regimului comunist în plan sportiv, în mare măsură influențate de îmbunătățirea infrastruc‑
turii la orașe și sate. Acest proces a mers mână în mână cu industrializarea și urbanizarea 2.
La puțin timp, atribuțiile OSP sunt transferate către o altă instituție. În 1949 este înființat
CCFS, sub cupola căruia se vor organiza concursurile sportive. Reprezentanții Partidului
Comunist au arătat o preocupare deosebită față de mișcarea sportivă încă din faza incipientă
a acaparării puterii. Manole Bodnăraș, fratele liderului comunist Emil Bodnăraș, coordo‑
nează sportul românesc în această perioadă. Este președintele CCFS (1952‑1957), dar și
vicepreședinte (1951‑1954) și președinte (1959‑1960) al Comitetului Olimpic Român.
Pe lângă OSP și CCFS, un rol important în dezvoltarea educației fizice și sportului l‑a
avut Institutul de Educație Fizică (numit ulterior Institutul de Cultură Fizică și Institutul de
Educație Fizică și Sport), fondat în 1923, reorganizat pentru a asigura „producția” de per‑
sonal specializat pentru sportul românesc. „Nu avem conducători de cluburi instruiți în ale
sportului, nu avem instructori, antrenori, monitori”3 era constatarea anului 1948, care indica
o necesitate imediată pentru formarea specialiștilor. Institutul capătă un rol central în pla‑
nificarea sportivă a regimului comunist, fiind multă vreme într‑o dublă dependență, față de
Ministerul Învățământului și față de CCFS4. Deși Institutul livrează societății mai mulți
profesori de educație fizică decât în perioada interbelică, era insuficient pentru nevoile și
dorințele planului comunist de dezvoltare a sportului5. Astfel, în anii ’60 și la începutul
anilor ’70 sunt înființate facultăți de cultură fizică și sport în institutele pedagogice din
București, Cluj‑Napoca, Iași, Timișoara (1960), Bacău, Oradea (1964), Galați, Târgu Mureș
(1970), Constanța, Pitești și Suceava (1971)6.
Ritmul transformărilor instituționale a fost alert, iar după OSP și CCFS, din 1957, un alt
organism dirijează activitatea sportivă în România. Autoritățile comuniste au reorganizat dome‑
niul sportiv sub conducerea UCFS, care va dăinui un deceniu. Acest organism raporta în
1957 aproape un milion de membri (950.114), un an mai târziu un număr dublu (2.040.858),
pentru ca în 1962 să înregistreze peste trei milioane de membri7. Totuși, în 1967, Uniunea
este considerată „depășită” și este transformată în CNEFS8. Această instituție va coordona
sportul românesc în regimul lui Nicolae Ceaușescu. Legea din 28 decembrie 1967, votată
de MAN, pe baza propunerilor făcute de conferința pe țară a mișcării sportive, stabilea

1. MO, nr. 58, 9 martie 1946 (Partea I A).

2. Pompiliu‑Nicolae Constantin, Valentin Maier, „Sport and Physical Education in Communist
Factories: From the Soviet Union to Romania”, Romanian Journal of History and International
Studies, vol. 2, nr. 2, 2015, p. 220.
3. Stadion, nr. 1, 1948.
4. Nadia Cristescu, Destinul unei universități. Pagini uitate din arhiva Universității Naționale de
Educație Fizică și Sport, Discobolul, București, 2018, p. 127.
5. Pompiliu‑Nicolae Constantin, Valentin Maier, „UNEFS în Anii Comunismului”, Studia Universitatis
Cibiniensis. Series Historica, vol. 13, 2016, p. 274.
6. Pompiliu‑Nicolae Constantin, Valentin Maier, „Învățământul superior de educație fizică și sport
în România (1948‑1989)”, Danubius, vol. 32, 2014, p. 352.
7. Dan Gîrleșteanu, Hristache Naum, Radu Urziceanu, Două decenii de avânt sportiv. 1944‑1964,
Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport, București, 1964, p. 26.
8. Sport, nr. 15, august 1967, pp. 2‑3.
912 Pompiliu‑Nicolae Constantin

principalele direcții de acțiune ale CNEFS. Această lege preciza că educația fizică și
sportul din România comunistă sunt activități de interes național. În timp ce Gheorghe
Gheorghiu‑Dej și‑a lăsat subalternii să se ocupe de problemele sportive, Nicolae Ceaușescu
s‑a implicat direct în multe probleme de sport și a impus la vârful organismelor responsabile
cu activitatea sportivă cadre militare. Astfel, în fruntea Comitetului Olimpic Român sunt
puși militari de rang înalt, precum generalii Marin Dragnea (1974‑1984), Gheorghe Gomoiu
(1987‑1989) și Constantin Oprița (1989).
CNEFS avea două departamente: Secția sport de performanță și pregătire olimpică și
Secția sport de masă și economică. Pentru a acoperi în mod minuțios domeniul sportiv, în
teritoriu, activitatea CNEFS era condusă de CJEFS. Cel care a condus secția de performanță
și pregătire olimpică în perioada 1973‑1989 a fost Valentin Constandache, un profesor de
educație fizică și sport școlit la Leningrad (acum Sankt Petersburg). În fruntea CNEFS au
fost generalii amintiți, însă din acest consiliu făceau parte antrenori, profesori universitari,
dar și medici.
Precum alte domenii de interes pentru regimul comunist, sportul avea planurile sale
cincinale, care erau de fapt de patru ani, pentru a coincide cu ciclurile olimpice. Medaliile
la Jocurile Olimpice au devenit principalele obiective ale sportului românesc în ultimul
deceniu comunist, însă un loc aparte l‑a avut și sportul de mase, care a suscitat interesul
teoreticienilor și al propagandei încă din primii ani ai regimului.

Sportul de mase. De la GMA la Daciada

Ideea de a transforma radical populația României a presupus, din partea regimului comunist,
angrenarea oamenilor într‑un proces național de pregătire fizică. Partidul își dorea oameni
puternici, apți de muncă și de apărarea țării. Toate categoriile de vârstă sunt încurajate să
se implice în activități fizice, ceea ce oferă sportului de mase un rol important în programul
ideologic al comunismului românesc. Copii sau adulți, bărbați sau femei, cu toții erau invitați
să‑și îmbunătățească forța fizică. Sportul a devenit parte integrantă din viața românilor, cel
puțin în teorie și propagandă. Era și o formă de control social, aspect pe care noul regim
politic îl dorea dus la perfecțiune.
Necesarul materialelor didactice a fost acoperit la început de manuale livrate din URSS,
traduse în limba română și publicate de Editura Cultură Fizică și Sport. Importanța și rolul
Spartachiadelor sovietice au fost preaslăvite, iar acest model de eveniment sportiv avea să
fie preluat și în România. De inspirație sovietică a fost și programul Gata pentru Muncă și
Apărarea Republicii Populare Române (GMA), care a preluat modelul stalinist GTO (Готов
к труду и обороне)1. GMA a fost introdus în 1950 și se considera că adeziunea la acest
proiect trebuie „să fie o obligație de onoare pentru toți tinerii conștienți că luptând pentru
construirea socialismului, luptă pentru pace, pentru o viață mai bună” 2. În fapt, lansarea
GMA urmărea prin manipulare să simuleze o datorie civică3, de implicare în activitățile

1. James Riordan, „The Impact of Communism on Sport”, Historical Social Research/Historische

Sozialforschung, vol. 32, nr. 1(119), 2007, p. 112.
2. ***, Antrenamentul pentru Trecerea Normelor Complexului GMA (Gata pentru Muncă și Apărarea
RPR), Editura Cultură Fizică și Sport, București, 1950, p. 6.
3. Diego Ciobotaru, „Comunizarea sportului. Cazul Complexului «Gata pentru muncă și apărare»”,
în Adrian Cioflâncă, Luciana Jinga (coord.), Represiune și control social în România comunistă.
Anuarul IICCMER, vol. 5‑6, Polirom, Iași, 2011, p. 252.
 Sportul în regimul comunist din România 913

sportive organizate de regimul comunist și promovate printr‑o abundență de clișee propa‑

gandistice. „GMA trebuie să devină baza activității sportive”, titra ziarul Sportul Popular1,
iar propaganda avea să se asigure că acesta va fi cel mai amplu proiect de educație fizică
al României comuniste. GMA a antrenat și alte acțiuni similare, precum organizarea de
competiții sportive în zilele cu o simbolistică aparte pentru regimul comunist, precum 1
mai, 23 august etc.
În paralel, gimnastica în producție capătă un loc important în strategia de atragere a
maselor. Încă din anii ’50, presa relatează pe larg experiențele sportive ale muncitorilor din
uzinele României. Prin intermediul propagandei, regimul politic intenționează să transmită
mesajul că educația fizică este utilă la locul de muncă, e populară și practicată la scară largă.
Realitatea era însă diferită. Utilitatea nu putea fi negată, ca dovadă că au fost realizate și
studii serioase în acest sens2, dar muncitorii nu erau atrași prea mult de activitățile sportive.
„Primii în sport, primii în producție” a fost unul dintre sloganurile regimului comunist, care
încerca să inducă ideea că sportivii pot fi și muncitori. Sportul muncitoresc a căpătat
amploare, iar gimnastica în producție era considerată esențială în pregătirea populației. Pe
fondul acestui trend, au fost înființate cluburi sportive pe lângă fabrici și uzine, iar mulți
muncitori au aderat la aceste entități. Astfel, la mijlocul anilor ’70 erau 2.073 de cluburi
muncitorești în țară, cu 2.700 de facilități sportive. 600 dintre aceste cluburi erau pentru
sportul competitiv și de performanță, iar celelalte erau rezervate sportului de mase3. Regimul
comunist cerea ca aceste cifre să crească de la an la an. Spre exemplu, în 1983, se consemna
că în fabricile țării peste 1,1 milioane de muncitori făceau gimnastică la locul de muncă.
Sportul în România comunistă a contribuit și la integrarea minorităților. Mulți membri
ai grupurilor etnice minoritare au astfel ocazia să‑și redobândească poziția socială prin
practicarea sportului. Odată cu instaurarea noului regim politic au dispărut cluburile sportive
ale acestor grupuri etnice: Maccabi, Hakoah (ale comunității evreiești), Arțiv (clubul arme‑
nilor din Costanța), Sokol (clubul slovacilor), Dovbuș (clubul ucrainenilor) etc. Totuși, în
contextul fenomenului internaționalismului, sportivii din rândul acestor cluburi se reorien‑
tează și sunt cooptați în cluburile nou‑înființate. Regimul comunist din România promovează
sportivii din rândul minorităților drept niște eroi internaționali, până în anii ’60, apoi ca
eroi naționali, în special în timpul regimului ceaușist. Există o relație tacită între cele două
părți. Sportivii minoritari sunt menținuți în competițiile sportive, iar regimul politic profită
de pe urma performanțelor lor.
Sportul de mase capătă o nouă dimensiune începând cu a doua jumătate a anilor ’70,
mai ales după prima notă de 10 a Nadiei Comăneci la Jocurile Olimpice de la Montréal.
Regimul comunist interconectează cele două paliere sportive, cel de masă și cel de
performanță. Se dorea ca primul să fie un bazin de selecție pentru al doilea nivel. Ședința
CPEx al CC al PCR din 1976 a demarat un plan cincinal pentru educație fizică și sport, al
cărei produs finit avea să fie Daciada. Astfel, în 1977 este lansat acest proiect de anvergură,
în plin curent naționalist. Regimul politic înființează o competiție polisportivă căreia îi oferă
un nume sugestiv, care trimite la vechea regiune romană Dacia. Potrivit regulamentului,
Daciada se dorea un fenomen amplu, care să asigure dezvoltarea generală a educației fizice
și sportului4. Așadar, Daciada trebuia să îndeplinească și rolul de competiție de masă, dar

1. Sportul Popular, 16 martie 1950, p. 1.

2. Ionel Bratu, „Gimnastica în producție și influențele ei asupra organismului”, Revista de educație
fizică și sport, nr. 4, 1975, pp. 40‑46.
3. Nicolae Postolache, Din istoria mișcării sportive muncitorești și de masă, Editura Sport‑Turism,
ucurești, 1975.
4. Loredana Necula, „Daciada – un bun al întregului popor”, Erasmus, nr. 12, 2001, p. 236.
914 Pompiliu‑Nicolae Constantin

trebuia să descopere și talente pentru sportul de performanță și să reprezinte România în

plan extern. Daciada se organiza în școli, fabrici, unități militare etc., la sate și orașe, fiind
structurată pe mai multe etape, începând de la instituții până la etapa națională. Competiția
era organizată la fiecare doi ani, consemnând două ediții: de vară (martie‑octombrie) și de
iarnă (noiembrie‑februarie). Selecționarea pentru Daciadă începea de la vârsta de zece ani,
excepție făcând gimnastica, unde cei mai mici participanți aveau șapte ani. În acest fel sunt
stimulate competitivitatea, disciplina, dar și senzația că oamenii iau parte la un proiect
grandios.

Sportul de performanță. Eroi, medalii și recorduri

Regimul comunist a încercat să șteargă cu buretele cam tot ce avea legătură cu perioada
interbelică și în ceea ce privește latura administrativă. Au dispărut cluburi, federații și
instituții care trimiteau cu gândul la România monarhică. După model sovietic, sunt înființate
cluburi ale Armatei și Miliției, ASA (ulterior redenumită Steaua), respectiv Dinamo, asociații
care vor domina sportul în perioada comunistă. Clubul Steaua este fondat în 1947, iar pri‑
mul nume este Asociația Sportivă a Armatei, în timp ce Dinamo apare un an mai târziu.
Încă din primul deceniu de existență, cele două cluburi atrag cei mai valoroși sportivi ai
țării, concentrând acești campioni în București. Ademeniți cu funcții în cadrul ministerelor
implicate, oferindu‑li‑se și posibilitatea de a urma facultatea în capitală, sportivii sunt
convinși, alteori chiar constrânși, să vină către Steaua și Dinamo. Pentru a eficientiza și mai
mult acest proces de selecție/recrutare, Steaua și Dinamo înființează cluburi‑satelit în
întreaga țară.
Cele mai vizibile transformări se produc în fotbal, sportul cel mai popular la momentul
respectiv. Maccabi București se transformă în Ciocanul, iar ulterior este obligată să fuzioneze
cu Unirea Tricolor și astfel apare Dinamo. Venus București dispare în 1948, Ripensia
Timișoara, cvadruplă campioană a României, este absorbită și ea de Electrica. Rapid
București este singura echipă de fotbal de tradiție care rămâne la nivel înalt, dar este și ea
redenumită, mai întâi CFR, apoi Locomotiva. Cluburile care supraviețuiesc în comunism
au nume sugestive, indicând clar profilul instituției care o patronează. Așa se face că avem
o hartă fotbalistică fascinantă, ce coincide cu harta industrială, cu echipe precum ARO
Câmpulung, Flacăra Ploiești, Minerul Petroșani, Electronistul Curtea de Argeș, Metalul
Reșița, Metalurgistul Cugir, Dacia Colibași, Metalul Hunedoara, Siderurgistul Galați, Minerul
Baia Mare, Sticla Arieșul Turda, dar și nume precum Avântul, Știința, Progresul, Gloria sau
Luceafărul.
Tot după modelul URSS, între 1950 și 1956, campionatul de fotbal al României s‑a
desfășurat într‑un sistem de tip sovietic, cu întreaga competiție desfășurată pe parcursul
unui an calendaristic, cu turul organizat în primăvară și returul în toamnă. Începând cu
sezonul 1957‑1958, se revine la sistemul competițional toamnă‑primăvară, mult mai potri‑
vit pentru spațiul românesc și pentru că sincroniza și facilita participarea echipelor românești
în cupele europene.
După al Doilea Război Mondial se schimbă și tipologia eroului sportiv. Dacă în perioada
interbelică a fi polisportiv era o calitate, în comunism eroul trebuia să fie multilateral dez‑
voltat, pentru că, pe lângă sportiv, el era și muncitor, dar și susținător al partidului, adică
activist pentru idealurile comunismului. Sportivul României comuniste era de jure amator,
însă se pregătea precum un profesionist. Statutul său de elev, student sau angajat în instituțiile
 Sportul în regimul comunist din România 915

statului era de cele mai multe ori doar de fațadă, pentru că trebuia încadrat în câmpul mun‑
cii, însă antrenamentele erau realizate metodic, în mod regulat, sub supravegherea antreno‑
rului. Așadar, avem de a face cu un profesionism mascat. Vedetismul nu era permis, fiind
văzut ca un comportament nepotrivit pentru societatea comunistă. În perioada respectivă
se instituie și distincția Maestru al Sportului, care lega practic, în mod oficial, sportivul de
organele statului. Era recunoașterea oficială din partea regimului comunist. Pentru că spor‑
tivii erau considerați bunuri naționale, principalul organ de poliție politică, Securitatea
trebuia să monitorizeze fiecare ieșire externă a acestora și încerca să racoleze cât mai mulți
sportivi și antrenori. Securitatea implementase un sistem de supraveghere și represiune încă
din primii ei ani de activitate și apela frecvent la mijloace tehnice speciale și informatori
pentru a monitoriza populația.
Odată cu instaurarea noului regim politic sunt promovate sporturi precum tenisul de
masă, voleiul, scrima, ciclismul, handbalul sau gimnastica, în timp ce sporturile hipice sau
rugby‑ul sunt ușor izolate, fiind considerate mai degrabă „sporturi burgheze”. Primul erou
al sportului comunist românesc este Angelica Adelstein‑Rozeanu, o jucătoare de tenis de
masă, care își începe cariera în perioada interbelică, dar atinge apogeul în competițiile
sportive în primul deceniu al României comuniste. Angelica Adelstein a fost transformată
într‑un erou național de către propaganda comunistă, deși nu avea un profil sociopolitic pe
placul noului regim („origine nesănătoasă”), fiind „fiică de moșier” 1. „Tovarășa fiind de
origine burgheză, neatașată Partidului, totuși fiind cea mai bună sportivă din lume în
momentul de față la tenis de masă, se poate conta și folosi în domeniul sportului din punct
de vedere tehnic. Poate fi trimisă peste graniță, numai în țările cu democrație populară, dar
încontinuu supravegheată și controlată”2, se scria într‑un referat al Securității. Sportiva
reușise chiar să semneze un contract cu o firmă austriacă de echipament sportiv, care pro‑
ducea palete de joc cu numele Rozeanu. Jucătoarea primea banii din Austria prin interme‑
diar, iar autoritățile comuniste au aflat despre acest acord, considerat ilegal3, deoarece
sportivii nu aveau voie să semneze asemenea contracte fără acceptul regimului politic.
Angelica Rozeanu a fost campioană națională a României de 20 de ori în perioada 1936‑1957.
Mai mult, între 1950 și 1956, ea a reușit o performanță unică până atunci în tenisul de masă,
câștigând de șapte ori consecutiv Campionatul Mondial.
Biografia Angelicăi Adelstein‑Rozeanu nu a fost singulară prin paradoxurile ei. Ella
Zeller a fost un alt caz de erou sportiv cu origine nesănătoasă, dar care obține performanțe
remarcabile de pe urma cărora regimul politic profită. Originară din Timișoara, Ella Zeller
se remarcă tot în tenisul de masă, într‑o perioadă în care părinții săi, etnici germani, sunt
deportați în Bărăgan de puterea politică pentru care sportiva făcea performanțe 4. Nici măcar
intervenția campioanei pe lângă liderii comuniști nu îmbunătățește situația familiei sale.
Succesele avute de Angelica Adelstein‑Rozeanu și Ella Zeller sunt doar o mică parte din
ceea ce avea să urmeze pentru sportul de performanță din România comunistă.
O atenție specială a fost acordată Jocurilor Olimpice. Începând cu ediția din 1952, de
la Helsinki, comunismul românesc este preocupat să obțină cât mai multe medalii pentru a
demonstra calitatea sistemului politic, economic și social. Iosif Sârbu a câștigat prima

1. ACNSAS, Fond Informativ, dos. I 310504, vol. 1, f. 22.

2. Ibidem, vol. 1, f. 22.
3. Ibidem, vol. 2, f. 183.
4. Pompiliu‑Nicolae Constantin, „Between Outcast and Hero of the People: The Destiny of the Zeller
Family”, în Cosmin Budeancă, Dalia Báthory (ed.), Histories (Un)Spoken: Strategies of Survival
and Social‑Professional Integration in Political Prisoners’ Families in Communist Central and
Eastern Europe in the ’50s and ’60s, LIT Verlag, Berlin, 2017, pp. 73‑83.
916 Pompiliu‑Nicolae Constantin

medalie de aur a României la evenimentul din Finlanda în concursul de tir. Odată cu Jocurile
Olimpice de la Melbourne, 1956, delegația României obține cel puțin 10 medalii. Leon
Rotman captează atenția, obținând două medalii de aur la caiac‑canoe. Iolanda Balaș se
remarcă la Jocurile Olimpice din 1960 și 1964, unde obține câte o medalie de aur la săritura
în înălțime. În tot acest timp, atleta bate mai multe recorduri mondiale și devine un etalon
în disciplina ei. Odată cu Jocurile Olimpice din 1968 de la Mexico City se afirmă Ivan
Patzaichin, în cursele de caiac‑canoe, câștigând medalia de aur alături de Serghei Covaliov;
mai apoi, la München, 1972, obține de unul singur titlul olimpic și o medalie de argint,
alături de același Covaliov. Sportivii originari din Delta Dunării, recrutați din rândul comu­
nității de ruși lipoveni, vor realiza numeroase performanțe în sporturile de apă.
1976 a fost anul Nadiei Comăneci, care a cucerit trei medalii de aur în probele indivi‑
duale și o medalie de argint cu echipa. Prima sa notă de 10, la Montréal, a bulversat siste‑
mele electronice de afișaj și a constituit un moment simbolic pentru regimul comunist, care
astfel își putea certifica atingerea perfecțiunii în sport. Nadia a devenit din acel moment un
„bun de patrimoniu”, iar Securitatea a intensificat protecția asupra ei, deoarece în epocă au
circulat mai multe ipoteze despre posibilitatea ca aceasta să fie răpită1.
Anii ’80 i‑au adus cele mai multe medalii României la Jocurile Olimpice. La Moscova
au fost 25 de medalii, dintre care șase de aur, iar de la Los Angeles delegația României s‑a
întors cu 53 de medalii, dintre care 20 de aur. Gimnastica a devenit sportul emblematic al
regimului comunist. Importanța acestei discipline a generat și animozitate între România și
URSS în contextul Jocurilor Olimpice de la Moscova. În concursul feminin de gimnastică,
la proba de individual compus, Elena Davîdova, reprezentanta gazdelor, s‑a impus în fața
Nadiei Comăneci după o serie de evenimente controversate. „Juriul, de fapt membrii lui, din
Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria și URSS aranjaseră ca Nadia să evolueze după Davîdova,
pentru a fi siguri ca nota celei dintâi să nu o depășească pe a celei de‑a doua, astfel ca rușii
să poată obține aurul olimpic. Întârziaseră evoluția Nadiei pentru a fi siguri de victoria
Davîdovei”, își amintea antrenorul Béla Károlyi2. Momentul a stârnit indignare inclusiv în
rândul liderilor politici de la București, care au interpretat gestul ca pe o ofensă diplomatică.
Nadia Comăneci a avut o urmașă pe măsură, în persoana Ecaterinei Szabo, care a cuce‑
rit patru medalii de aur și una de argint la Jocurile Olimpice de la Los Angeles. Ea a
demonstrat că perfecțiunea Nadiei putea fi continuată și confirma utilitatea pregătirii cen‑
tralizate, în centre precum cele de la Onești sau Deva, unde sportivele cu aspirații la meda‑
lii olimpice erau supuse unui regim spartan. Gimnastele erau sub o monitorizare strictă din
partea antrenorilor, dar și a Securității, care se asigurau că nimeni și nimic nu perturbă rețeta
succesului. Astfel, după Ecaterina Szabo, Daniela Silivaș s‑a remarcat în plan extern, cul‑
minând cu cele trei medalii de aur la Jocurile Olimpice de la Seul (1988) 3.
Este greu să cuprinzi în câteva pagini toate performanțele sportului românesc în perioada
comunistă. În afară de succesele olimpice, ar mai fi de amintit titlurile mondiale obținute
în handbal. Naționala feminină a cucerit acest trofeu în 1956 (în unsprezece jucătoare) și
1962 (în șapte jucătoare). Echipa masculină a României a dominat handbalul masculin
mondial și a câștigat medalia de aur în 1961, 1964, 1970 și 1974, fiind prima selecționată
care a reușit o asemenea performanță.

1. Valentin Vasile, „Nadia Comăneci între simbol și obidire. Cazul Corina în Arhivele Securității”,
Acta Bacoviensia, vol. 5, 2010, p. 417.
2. Béla Károlyi, Nancy Ann Richardson, Fără teamă. Putere, pasiune, politică în gimnastică, Olimp,
București, 1995, pp. 114‑115.
3. Valentin Vasile, „Acțiunea Orient ’88. A eclata în țara dimineților liniștite. Participarea Românei
la Jocurile Olimpice de la Seul (1988)”, Caietele CNSAS, anul III, nr. 1(5), 2010, pp. 197‑216.
 Sportul în regimul comunist din România 917

În prima jumătate a anilor ’70 se afirmă și Ilie Năstase, primul lider al sistemului ATP
(Association of Tennis Professionals = Asociația Jucătorilor Profesioniști de Tenis). Campion
la US Open (1972) și Roland Garros (1973), tenismenul a devenit renumit pentru inventi‑
vitatea și nonșalanța sa, care i‑au atras și supranumele Nasty, departe de rigiditatea carac‑
teristică regimului politic pe care îl reprezenta. Năstase a condus echipa României spre trei
finale ale Cupei Davis, toate pierdute însă în fața Statelor Unite. Confruntarea a avut de
fiecare dată o dimensiune aparte, prin simplul fapt că aducea față în față două echipe din
blocuri politice diferite, pe fondul Războiului Rece.
Fotbalul, cel mai popular sport, înregistrează performanțe remarcabile odată cu anii ’70.
Naționala României a revenit la Cupa Mondială după 32 de ani, odată cu turneul final din
Mexic (Mexico ’70). La nivel de club, Dinamo ajunge în sezonul 1983‑1984 în semifinalele
Cupei Campionilor Europeni, iar Steaua câștigă trofeul în sezonul 1985‑1986. Performanța
a fost politizată intens, mai ales că protectorul echipei Armatei era nimeni altul decât Valentin
Ceaușescu, fiul dictatorului. Era doar apogeul unei dependențe complicate între liderii
politici și spațiul sportiv.

Politică și sport
Politicul a acordat o importanță tot mai mare sportului începând cu a doua jumătate a ani‑
lor ’40, fie că a fost vorba de sportul de mase sau cel de performanță. Mai mulți oameni
politici s‑au implicat în practicarea unor sporturi, susținerea unor sportivi sau a unor echipe.
Liderii politici locali făceau tot posibilul să promoveze cu echipele lor în prima divizie de
fotbal, handbal, volei etc., iar concurența a escaladat repede și a consumat resurse conside‑
rabile1. În anii ’50, spre exemplu, Gheorghe Apostol2 era recunoscut drept un susținător al
clubului Rapid București3. Gheorghe Gheorghiu‑Dej l‑a reprimit pe Titus Ozon în activita‑
tea sportivă, iar liderul comunist a trecut peste deciziile celorlalte instituții care îi interzi‑
seseră fotbalistului să mai practice acest sport din cauza traficului cu nasturi.
Influența oamenilor cu funcții înalte s‑a accentuat și a afectat invariabil fenomenul
sportiv, cel mai expus domeniu fiind cel fotbalistic, familia Ceaușescu implicându‑se direct
în acest sport foarte popular. Fiul dictatorului, Valentin Ceaușescu, controla clubul Steaua
în anii ’80. În tinerețe, Nicolae Ceaușescu era un împătimit susținător al Stelei, după ce
condusese DSPA (1950‑1954). În plus, ambiția familiei Ceaușescu a propulsat și echipa de
fotbal din localitatea natală a dictatorului, FC Scornicești, în prima divizie. Cumnatul lui
Nicolae Ceaușescu, Vasile Bărbulescu, se ocupa de clubul oltean. Dinamo era sub sfera de
influență a Ministerului de Interne încă din anii ’50, când ministrul Alexandru Drăghici era
preocupat de performanțele clubului. Ulterior, alți miniștri, Teodor Coman și Tudor Postelnicu,
se implică de o manieră considerabilă în parcursul echipei. Universitatea Craiova era
susținută din umbră de Ștefan Andrei, ministru de Externe. În perioada de vârf a lui Ștefan
Andrei, Universitatea Craiova a cucerit două titluri de campioană și trei Cupe ale României.
În anii ’80, Securitatea și‑a propulsat și ea propria echipă de fotbal în prima ligă, Victoria

1. Andrei Florin Sora, „Viața politică locală în comunism și actorii ei. Prim‑secretarii Comitetelor
Județene ale PCR 1968‑1989”, Arhivele Totalitarismului, nr. 3‑4, 2013, p. 125.
2. Gheorghe Apostol a ocupat mai multe funcții importante, însă de amintit sunt cea de prim‑secretar al
CC al PMR (1954‑1955) și prim‑vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1952‑1954, 1961‑1967).
3. Pompiliu‑Nicolae Constantin, „Rapid Bucharest, the Team of Workers, and the Contestation of
the Communist Regime”, European Studies in Sports History, vol. 10, 2017, p. 124.
918 Pompiliu‑Nicolae Constantin

București. Aceste presiuni au dat naștere multor abuzuri și au permis conturarea unui sistem
corupt.
Un alt aspect important al politicii sportive comuniste este furnizarea de specialiști
pentru țările prietene. Sportul a fost o monedă de schimb pentru România în cadrul relațiilor
politice internaționale. Spre exemplu, în 1973, CC al PCR aprobă celor de la CNEFS să
trimită antrenori în Algeria, Iran, Irak, Albania, Siria, Volta Superioară (acum Burkina Faso),
Libia1. Pe aceleași principii, tineri din țările cu care România avea relații bune vin să stu‑
dieze educația fizică la București, iar numărul lor crește an de an. Spre exemplu, în 1985,
la Institutul de Educație Fizică și Sport (actualul UNEFS) erau înscriși 495 de studenți
străini, reprezentând 62,9% din totalul studenților universității2. Taxele plătite de străini
erau o gură de oxigen importantă, mai ales în anii ’80. Cel mai cunoscut specialist din
România care a reușit să ajungă în țările occidentale cu aprobarea regimului politic este
Ştefan Kovács, antrenor de fotbal, căruia îi este permis să antreneze în Olanda, la Ajax
Amsterdam, dar și la naționala Franței. În 1973, într‑un raport întocmit pentru Nicolae
Ceaușescu de conducerea CNEFS, se recomanda să i se permită lui Ștefan Kovács plecarea
în Franța întrucât „va contribui la popularizarea fotbalului nostru într‑o țară cu o presă
dintre cele mai competitive din Europa”3. Mutarea a fost o lovitură de imagine, deoarece
Ștefan Kovács a câștigat titlul de campion al Olandei în două rânduri cu Ajax. Ulterior, cât
timp a antrenat selecționata Franței, Kovács și‑a publicat filosofia de joc la o editură pari‑
ziană, devenind astfel și mai cunoscut4.
Acest lobby sportiv, cu implicarea politicului, a fost și mai vizibil în încercarea României
comuniste de a‑și consolida poziția în federațiile sportive internaționale. Este o strategie pe
care o aplică și celelalte state comuniste. URSS nu a participat la Jocurile Olimpice de la
Londra, iar România a făcut același lucru. Odată ce Stalin dă undă verde ca delegația Rusiei
să participe la Jocurile Olimpice din 1952, România a abordat o strategie similară. În acest
context, oamenii politici de la București îl propulsează pe camaradul lor Alexandru Șiperco
în cadrul mișcării olimpice5. Abilitățile diplomatice și susținerea oferită de statul român
l‑au ajutat pe Alexandru Șiperco să avanseze treptat, odată cu anii ’50, apogeul fiind funcția
de vicepreședinte al Comitetului Internațional Olimpic în perioada 1983‑1986.
De la jumătatea anilor ’60, România era deja prezentă în mai multe organizații sportive
internaționale. În 1966 avea 31 de reprezentanți în comitetele de conducere și comisiile
federațiilor internaționale, iar după numai trei ani numărul acestora era de 40, care ocupau
52 de posturi în organizațiile sportive internaționale6. Apogeul este atins în 1978, când 75 de
specialiști români dețineau peste 100 de posturi în 41 de organizații sportive internaționale,
dintre care 26 erau de membri în comitete executive și 13 de președinți de comisii 7. Ulterior
însă, din 1981, reprezentanții români pierd din influență. În 1989, 67 de reprezentanți români

1. Marius Marinău, „Sportul, mijloc de propagandă politică pe plan extern în Epoca Ceaușescu”,
Analele Universității din Oradea. Fascicula Educație Fizică și Sport, vol. 22, 2012, pp. 34‑35.
2. Pompiliu‑Nicolae Constantin, Valentin Maier, „UNEFS în anii comunismului”, art. cit., pp. 278‑279.
3. ANR, Fond CC al PCR, Secția Propagandă și Agitație, dos. 3, 1973, citat în Marius Marinău,
„Sportul, mijloc de propagandă…”, art. cit., p. 35.
4. Ștefan Kovács, Football Total, Calmann‑Lévy, Paris, 1975.
5. Simona Petracovschi (Ionescu), Thierry Terret, „A Romanian within the IOC: Alexandru Siperco,
Romania and the Olympic Movement”, The International Journal of the History of Sport, vol.
29, nr. 8, 2012, p. 5.
6. Nicu Alexe, Victor Constandache (coord.), Enciclopedia educației fizice și sportului în România,
ed. a II‑a, vol. 6, Măiastra, București, 2015, p. 498.
7. Ibidem.
 Sportul în regimul comunist din România 919

dețineau 76 de posturi în 35 de organizații sportive internaționale, dintre care 16 de mem‑

bri în comitete executive și opt de președinți de comisii1. Așadar, putem spune că sportul
românesc era bine reprezentat la nivel internațional din punct de vedere administrativ.
Politica a interferat cu sportul și în momentul în care s‑a pus problema participării
României la Jocurile Olimpice de la Los Angeles din 1984. Sportivii români au fost prezenți
la ediția moscovită din 1980 în baza relațiilor apropiate cu URSS. Patru ani mai târziu,
relațiile dintre cele două țări se răciseră, România se confrunta cu probleme financiare, iar
Nicolae Ceaușescu sesizează oportunitatea oferită de Jocurile Olimpice de la Los Angeles.
El încearcă să obțină maximum din acest eveniment, atât din punct de vedere economic,
cât și în planul imaginii2. Presiunea exercitată de Uniunea Sovietică, adepta boicotului, este
contrabalansată de negocierea cu membrii Comitetului Internațional Olimpic și cu organi‑
zatorii americani. Peter Ueberroth, șeful comitetului de organizare al Jocurilor Olimpice de
la Los Angeles, o trimite la București pe translatoarea Agnes Mura, o americancă născută
în România, care obține promisiunea că România va participa la competiție. Comitetul
Olimpic American se angaja să plătească 60.000 de dolari, iar CIO vira aceeași sumă pen‑
tru deplasarea delegației României la Los Angeles. În momentul în care cei 11 reprezentanți
ai comitetelor olimpice din țările comuniste se reunesc la Praga, în mai 1984, pentru a
discuta poziția pe care o vor adopta față de Jocurile Olimpice de la Los Angeles, România
anunță oficial că va trimite sportivi la eveniment, spre surprinderea generală. Decizia fusese
luată cu acordul lui Nicolae Ceaușescu, cel care înțelesese că într‑un asemenea context
economic precar sportul putea îmbunătăți starea de spirit a românilor. Participarea a fost
un succes nesperat, deoarece România a terminat a doua în clasamentul pe medalii, după
Statele Unite.

Fuga de comunism

Deși sportivii și antrenorii se bucurau de obicei de un statut aparte, cu mai multe privilegii
și cu posibilitatea de pleca în afara țării, mulți dintre ei au ales să se delimiteze de regimul
politic. Astfel, unii au ales să fugă din țară sau să rămână în străinătate, nemulțumiți de
viața în comunism. Orice participare la un eveniment sportiv în afara României era un
prilej să încerce să rămână acolo, motiv pentru Securitate să adopte măsuri stricte pentru a
împiedica o asemenea fugă. Angajații Securității analizau profilul fiecărui sportiv sau
antrenor și validau sau interziceau deplasarea fiecăruia în parte. Pentru a preîntâmpina
eventualele fugi, au fost recrutați colaboratori din domeniul sportiv, care întocmeau dosare
cât mai fidele fiecărui suspect. Sistemul pus la punct, deși riguros, nu a fost infailibil. Exodul
sportivilor și antrenorilor a însemnat o lovitură importantă dată regimului politic, tocmai
pentru că aceștia aveau notorietate, iar absența lor era observată mai ușor, mai repede și de
un număr mai mare de persoane. Vestea circula repede, după cum o arată un raport asupra
lui Hans Wiesenmayer, atlet în anii ’50. Acesta a fost interceptat de Securitate comentând
la adresa sportivilor fugiți în străinătate, pe marginea unui material difuzat de Vocea
Americii. „Să nu se mire conducătorii de la UCFS că sportivii români rămân în țările

1. Ibidem, pp. 498‑499.

2. Simona Petracovschi, „Propaganda and Censorship for the 1984 Los Angeles Olympic Games:
The Internal Politics of Ceausescu”, The International Journal of the History of Sport, vol. 33,
nr. 16, 2016, pp. 2046‑2058.
920 Pompiliu‑Nicolae Constantin

capitaliste”1, transcria angajatul Securității părerea lui Hans Wiesenmayer. Ulterior, atletul
bănățean avea să ajungă în Germania de Vest, de unde refuză să se întoarcă în 1969.
Rigiditatea regimului politic, lipsurile economice, pierderea statutului social2 și implicit
oportunitatea unei vieți mai bune au fost câteva elemente care i‑au motivat pe sportivi și
antrenori să lase în urmă România. Jucătoarea de tenis de masă Angelica Adelstein‑Rozeanu,
antrenorul de ciclism Ervant Norhadian sau jucătorul de tenis de masă Nicu Naumescu sunt
printre primii care caută o cale să se stabilească în străinătate. Spre exemplu, Angelica
Adelstein‑Rozeanu reușește să obțină în vara lui 1960 acceptul de a pleca împreuna cu fiica
ei în vacanță în Austria. Refuză să se mai întoarcă, iar de acolo merge în Israel. În pofida
relației bune cu liderii politici, în special cu frații Bodnăraș, sportiva s‑a simțit fără per‑
spective în România, mai ales că mulți dintre apropiații ei părăsiseră țara. „M‑am simțit ca
o nedorită, care nu are ce căuta nicăieri. […] Am fost într‑o stare morală și mentală atât de
proastă, încât nu am mai văzut altceva posibil pentru mine”3, își justifica ea decizia. În
România este declarată trădătoarea de țară, condamnată și statul comunist îi confiscă întreaga
avere .
Un caz la fel de spectaculos, care arată cât de dur acționa cenzura și cum erau ostracizați
cei care alegeau calea migrației l‑a avut în prim‑plan pe handbalistul Hans Moser (români‑
zat de presa vremii în Ioan). Acesta ajunge în Germania de Vest, în 1968, în baza unui acord
cu regimul politic, dar alege să nu se mai întoarcă în țară. Până atunci, Moser reușise să
câștige două titluri de campion mondial cu naționala României (în 1961 și 1964) și să obțină,
cu Dinamo București, în 1965, trofeul Ligii Campionilor. Refuzul lui de a se întoarce în
țară a fost sancționat cu scoaterea handbalistului din istoria sportului și la propriu, și la
figurat. Astfel, în albumul omagial publicat de Dinamo cu ocazia a 25 de ani de existență
(1948‑1973) nu se regăsesc nici numele, nici figura lui Hans Moser. Sportivul este scos prin
retuș din fotografia echipei care câștigase cel mai important trofeu european. La fel proce‑
dează și Hristache Naum, autorul volumului Handbal de la A la Z4, publicat în 1986. El
nu‑l include pe Hans Moser pe lista personalităților de la finalul cărții, iar când s‑ar cuveni
pomenirea sa în legătură cu performanțele mai sus‑amintite, Naum preferă expresia „și
alții”.
Un alt caz cunoscut este cel al canoistului Haralambie Ivanov, care fuge cu ocazia
Jocurilor Olimpice din Mexico City. Ulterior, a ajuns în Canada. Numărul celor rămași în
străinătate a crescut în anii ’70‑’80. Spre exemplu, în ianuarie 1975, boberul Marian Tudor
Huzun, în vârstă de 22 de ani, a rămas în Elveția, după ce ieșise din țară pentru a se pregăti
în perspectiva Campionatelor Mondiale din Italia5. Ulterior, sportivul a ajuns în SUA, iar
autoritățile comuniste l‑au condamnat la patru ani de închisoare pentru refuzul de a se
înapoia în țară și pentru prejudicierea statului, deoarece Huzum avea echipament oferit de
statul comunist.
Jocurile Olimpice de la Montréal, din 1976, au consemnat câteva „evadări” de răsunet.
Boxerul Victor Zilberman, Dan Bălășescu, antrenorul secund al naționalei feminine de
handbal, și Walter Lambertus au rămas în Canada. Un an mai târziu, atletul Gheorghe
Megelea, medaliat cu bronz la Jocurile Olimpice de la Montréal, a rămas în Marea Britanie,
de unde a plecat în Canada. În 1980, campionul național la tenis de masă Zsolt‑Georg Bӧhm

1. ACNSAS, Fond Informativ, dos. I 389182, f. 72.

2. Roel Peter Wilhelmina Jennissen, Macro‑economic Determinants of International Migration in
Europe, University of Groningen, Groningen, 2004, p. 2.
3. ACNSAS, Fond Informativ, dos. I 310504, vol. 2, ff. 113‑114.
4. Hristache Naum, Handbal de la A la Z, Editura Sport‑Turism, București, 1986.
5. ACNSAS, Fond Penal, dos. 50559, f. 1.
 Sportul în regimul comunist din România 921

a refuzat să mai revină din Elveția, a cerut azil politic și a ajuns în Germania1. Un alt caz
important i‑a avut în prim‑plan pe poloiștii Nicolau Radu Dinu, Corneliu Chivaran și Ilie
Slavei, care au efectuat un turneu în Italia, în august 1981, și au refuzat să se mai întoarcă
în țară.
Criza anilor ’80 a determinat și treceri ilegale ale frontierei de către sportivi. Câteva
experiențe sunt notabile, precum cea a pilotului auto Constantin „Titi” Aur. Acesta a fugit
din România pentru că regimul comunist tăiase rația de benzină pentru raliuri. El a trecut
ilegal frontiera în Serbia în toamna lui 1987 și s‑a stabilit în Franța.
Cea mai importantă fugă a unui sportiv a fost fără îndoială cea a Nadiei Comăneci. După
plecarea ilegală a membrilor trupei Phoenix, în 1977, sau dezertarea gen. Ion Mihai Pacepa,
în 1978, dispariția „eroinei de la Montréal” a fost cea mai puternică lovitură dată regimului
ceaușist. Deși avea un statut de vedetă și era considerată o eroină a comunismului, Nadia
a decis să părăsească țara, cu toate că exista posibilitatea să piardă totul. În noiembrie 1989,
ea a ales o rută de trecere ilegală prin Ungaria:

Nu existau decât frigul, picioarele care se târau, scurte alergări când se putea și urechile per‑
manent ciulite, ca să aud strigătul vreunui grănicer […]. Nu‑mi venea să cred că luasem cu
adevărat hotărârea de a fugi; că tocmai îmi riscam viața; că n‑o să‑mi mai văd părinții și fratele
niciodată. Totuși, nicio secundă nu mi‑a dat prin minte să mă întorc. Unde m‑aș fi întors? 2

Din Ungaria, fosta sportivă a ajuns în Austria, iar de acolo a cerut azil politic în SUA.
Pe 1 decembrie 1989, fosta gimnastă ateriza la New York, unde a susținut prima conferință
de presă. Discursul ei a făcut înconjurul lumii și a ajuns în România prin intermediul Radio
Europa Liberă. Istoricul Stelian Tănase rememorează starea din dimineața zilei când s‑a aflat
de plecarea fostei gimnaste: „Puteam să‑mi imaginez orice, dar asta nu. Nadia Comăneci
era idolul României, o zeiță. Era și produsul perfect al sistemului. Medaliile, celebritatea
ei extraordinară au făcut mai mult pentru propaganda lui Ceaușescu decât toate campaniile,
interviurile și vizitele lui la un loc”3. Privind retrospectiv, fuga Nadiei Comăneci pare să fi
venit în cel mai delicat moment politic, pentru a intensifica nemulțumirile românilor.

Neregulile în sport. Meciuri aranjate, contrabandă,

dopaj și schimbări de nume
„Nicăieri nu e mai simplu și mai tentant să furi decât în comunism”, afirma istoricul Lucian
Boia în capitolul său despre „comunismul de omenie”4. Lucrul acesta se întâmplă și în sport,
ca parte a societății comuniste. În fapt, regimul politic, deși teoretiza o egalitate exemplară,
a creat dezechilibre încă din start prin înființarea cluburilor Steaua și Dinamo, care au
căpătat o influență sporită față de competitoarele lor. În acest context, celelalte cluburi au

1. Zsolt‑Georg Bӧhm, Mein Wunder von Bern: Kindheit, Flucht und Karriere eines siebenbürgischen
Tischtennisspielers, Schiller Verlag, Sibiu & Bonn, 2013.
2. Nadia Comăneci, Scrisori către o tânără gimnastă, Humanitas, București, 2004, pp. 161‑162.
3. Stelian Tănase, „Fuga Nadiei Comăneci văzută de la București”, Desk Report, 28 noiembrie 2015,
disponibil online la http://www.stelian‑tanase.ro/fuga‑nadiei‑comeci‑vazuta‑de‑la‑bucuresti/, accesat
pe 14 octombrie 2016.
4. Lucian Boia, Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe), Humanitas,
București, 2016, p. 107.
922 Pompiliu‑Nicolae Constantin

fost nevoite să caute mijloace similare pentru a avea câștig de cauză. Astfel, s‑au creat mici
alianțe, sfere de influență și o economie subterană care au condus la transferuri controver‑
sate, abuzuri și meciuri aranjate.
În fotbal, spre exemplu, primele meciuri aranjate sunt consemnate în 1954. Federația
Română de Fotbal pedepsește cu retrogradarea din prima divizie clubul Metalul Hunedoara,
pentru că a folosit mijloace incorecte pentru a rămâne în prima ligă; mai mulți fotbaliști,
antrenori și conducători de la trei cluburi sunt sancționați în acest caz. Meciuri aranjate erau
la toate nivelurile fotbalului românesc. În 1963, autoritățile au identificat patru cluburi din
liga secundă care își construiseră un sistem de reciprocități. Echipele Progresul Brăila,
Prahova Ploiești, Carpați Sinaia și IMUM (Întreprinderea Metalurgică de Utilaje Medgidia)
Medgidia aranjau meciurile între ele, ceea ce a determinat Federația Română de Fotbal să
le retrogradeze pe toate în diviziile județene. În sezonul 1973‑1974, meciul FC Argeș – CFR
Cluj (1‑2) a fost aranjat în favoarea oaspeților, iar oficialii fotbalului românesc au revizuit
rezultatul la masa verde și au acordat victoria cu 3‑0 echipei piteștene. Președinții celor
două cluburi au fost demiși, iar antrenorul lui CFR Cluj a fost suspendat pentru un an. Însă
anul 1981 a evidențiat cât de gravă era situația din fotbalul românesc. Zeci de arbitri sunt
anchetați pentru că au primit sume de bani cuprinse între 300 și 50.000 de lei. Opt dintre
ei au fost condamnați, iar ceilalți au fost excluși din sistem. „Fiecare club avea arbitrii lui.
N‑am stat să judecăm arbitrii amărâți, care se vindeau pe 300 de lei, fiindcă erau extrem de
mulți. I‑am adunat pe cei care au primit sume mari. În 1981, arbitrii s‑au vândut pentru
sume cuprinse între 5.000 și 50.000 de lei!”, rememora procurorul acelui caz, Eugen Felteș
Vasiliu1. Însă pedepsele au fost nesemnificative față de amploarea fenomenului. Cluburile
importante sau șefii acestora care comiteau nereguli nu au fost trași la răspundere, iar
puținele pedepse au vizat câțiva arbitri sau figuri mărunte ale fotbalului local.
Dopajul a reprezentat o altă latură a neregulilor. Informațiile despre acest aspect sunt
destul de puține, iar subiectul nu a fost cercetat în profunzime. Totuși, există documente și
mărturii care consemnează mai multe cazuri de dopaj în perioade distincte. Medicul Ioan
Drăgan, responsabil cu monitorizarea sportivilor înainte de 1989, considera că dopajul
sportivilor români a fost mai degrabă un act individual, și nu o politică de stat, cum s‑a
întâmplat în cazul Germaniei de Est. Mărturia sa trebuie privită cu rezerve prin prisma
funcției sale2, dar și pentru că după 1989 au existat voci care i‑au contestat opiniile. Primul
caz important de dopaj al României comuniste, cu vizibilitate în plan internațional, a fost
la Jocurile Olimpice din 1976. Halterofilul Dragomir Cioroslan a fost descalificat după ce
a fost depistat pozitiv cu fencamfamină, un stimulent dezvoltat în anii ’60. Cariera sa nu a
fost afectată prea mult de acest scandal, iar în 1984, la Jocurile Olimpice de la Los Angeles,
a obținut medalia de bronz. Un alt caz de la sfârșitul anilor ’70, identificat în Arhivele
Securității, este cel al atletei Ileana Silai. Probabil din dorința de a‑și crește performanțele
sportive la o vârstă înaintată și pentru că venea după o accidentare, Ileana Silai apelează la
substanțe interzise și este depistată pozitiv la o întrecere în Bulgaria, în iulie 1979. A fost
suspendată pentru 18 luni. În același an, Natalia Mărășescu și Vlad Șanta au fost depistați
dopați cu steroizi anabolizanți. Exista chiar și o piață neagră a substanțelor dopante, lucru

1. Adam Popescu, „În 1981, arbitrii s‑au vândut pe 50.000 de lei”, Evenimentul Zilei, 15 aprilie
2009, disponibil online la http://evz.ro/in‑1981‑arbitrii‑s‑au‑vandut‑pe‑50000‑de‑lei‑847495.
html?v=347635&page=1, accesat pe 12 martie 2020.
2. Ioan Drăgan (1930‑2010) a participat ca medic la 12 ediții ale Jocurilor Olimpice de vară, a fost
directorul Centrului de Medicină Sportivă (1966‑1986), iar ulterior a fost președintele Comisiei
Antidoping din România (1994‑2004).
 Sportul în regimul comunist din România 923

deloc surprinzător ținând cont de faptul că în România comunistă multe produse erau
achiziționate fără forme legale.
Contrabanda era un fenomen obișnuit în societatea românească, iar sportivii și antreno‑
rii au fost printre actorii principali în acest proces1. Ei aveau acces la o gamă mai largă de
resurse, prin simplul fapt că puteau călători în afara țării. Comercializau produse românești
în străinătate, achiziționau produse din străinătate sau făceau schimb valutar, ceea ce le
sporea veniturile. Sportivii nu erau pedepsiți pentru aceste practici ilegale datorită statutu‑
lui pe care îl aveau. Organele securității erau la curent cu multe dintre aceste tranzacții, iar
la nevoie foloseau informațiile ca mijloc de constrângere pentru a‑i forța de sportivi sau
antrenori să colaboreze cu ei.
Securitatea s‑a mai implicat într‑un alt proiect de importanță națională, la fel de contro‑
versat, în special în timpul regimului Ceaușescu. Schimbarea numelor unor sportivi din
rândul minorităților etnice a fost frecventă. Fotbalistul Alfred Eisenbeisser este prezentat
ca Alfred Feraru, handbalistului Hans Moser este românizat Ioan Mozer. Gimnasta Katalin
Szabo este prezentată publicului larg ca Ecaterina Szabo, la fel cum antrenorul de fotbal
István Kovács este cunoscut în presa românească drept Ștefan Covaci. Lui Ivan Patzaichin
i se cere să‑și schimbe numele în „Patzaichinescu” pentru a poza în adevărat român. Într‑un
context similar, fosta handbalistă Maria Török‑Duca a dezvăluit că Securitatea i‑a cerut
tatălui ei să schimbe numele sportivei în Maria Turcu pentru a avea o rezonanță românească.
Asemenea nereguli au fost percepute la vremea respectivă drept un lucru normal și
explicate ulterior ca forme de supraviețuire sau de adaptabilitate la regimul politic. „Acti­
vitățile clandestine devin o instituție în statul totalitar”2, observa politologul Brândușa Palade
în legătură cu derapajele din societatea comunistă. Dacă „statul acceptă să fie parazitat”3,
nu același lucru se întâmplă cu suporterii fenomenului sportiv, care deseori își strigă
nemulțumirea, într‑un cadru greu de supravegheat și controlat: stadionul.

Viața pe stadion, o oază de libertate

În pofida neregulilor și abuzurilor din sport, oamenii urmăreau în număr mare evenimentele
sportive. Oportunitatea de a asista la asemenea concursuri le oferă spectatorilor posibilita‑
tea de a‑i admira pe sportivi, de a‑i aclama cu sinceritate, pe fondul afluxului de eroi fabricați
de propaganda statului. Arena sportivă era locul unde regimul politic nu le putea anihila
spectatorilor libertatea de a alege. Tocmai din acest motiv, prezența pe stadion le oferă
spectatorilor senzația că acolo sentimentele nu pot fi controlate, iar trăirile sunt libere.
Totul se desfășoară într‑un spațiu marcat de regim prin stema României comuniste și
sloganuri precum „Trăiască Partidul Comunist Român!” sau „Trăiască Republica Socialistă
România!”. Odată cu escaladarea cultului personalității al lui Nicolae Ceaușescu, spectatorul
vede tot mai des în arenă portretul conducătorului politic, mai ales în cadrul demonstrațiilor
grandioase. Scopul era de a angrena masele într‑un eveniment de amploare și de a demon‑
stra forța de mobilizare a regimului politic, în special în zilele cu o semnificație aparte.
Stadionul a devenit o scenă simbolică, pe care se transpunea un spectacol regizat pe baza

1. ACNSAS, Fond Rețea, dos. 23860, f. 15; dos. 38817, f. 5.

2. Brândușa Palade, Amurgul Leviathanului. Supraviețuire și Libertate în Comunism, Trei, București,
2000, p. 38.
3. Ibidem, p. 39.
924 Pompiliu‑Nicolae Constantin

unor proceduri perfecționate și teoretizate de‑a lungul timpului1. Asemenea evenimente

cultural‑sportive se remarcau printr‑o cromatică specifică, dar și prin melodii compuse
special pentru aceste evenimente.
Pe stadioanele României comuniste nu existau diferențe în ceea ce privește facilitățile
oferite spectatorilor, tribunele au rareori sectoare separate prin garduri, tocmai pentru a
atenua în mod simbolic nevoia de proprietate, dar chiar acest lucru făcea dificil controlul
maselor de fani. Chiar arhitectura stadioanelor a format un public uniform, iar condițiile
din stadion erau asemănătoare pentru fiecare spectator. Pentru că interesul pentru eveni‑
mentele sportive era ridicat, biletele aveau un preț modic, pentru toată lumea, dar se epui‑
zau repede, astfel că specula cu tichete de acces a prosperat. Oamenii veneau pe stadion cu
câteva ore înainte de meciuri pentru a găsi un loc cu o vizibilitate cât mai bună. Mulți
pătrundeau cu băuturi alcoolice în stadion, fentând vigilența forțelor de ordine. Prezența pe
stadion le permitea suporterilor să‑și strige și nemulțumirile față de jocul echipei preferate,
la adresa conducătorilor clubului, care de multe ori erau implicați politic, își vărsau frus‑
trările asupra arbitrilor sau intrau în conflict cu suporterii adverși. Au existat chiar și altercații
între grupuri de fani în contextul rivalităților epocii. Așadar, ziua de meci devine un reper
esențial în viața celor pasionați de sport.
Viața pe stadion în comunism înseamnă o oază de libertate într‑o societate dominată de
resemnare și blazare. Sportul oferă bucurii, generează o emoție veritabilă, permite o apro‑
piere sufletească a oamenilor și conturează legături ce vor rezista peste ani. Deși regimul
comunist și‑a propus să controleze acest spațiu, cenzura totală nu a fost posibilă, astfel că
deseori au apărut scandări împotriva instituțiilor statului, care aveau propriile echipe în
competițiile sportive, sau chiar la adresa familiei dictatorului Nicolae Ceaușescu2. Ironia și
umorul s‑au dezvoltat pe stadion, iar cultura orală a păstrat numeroase mărturii în acest
sens. Existența lor nu face decât să confirme libertatea pe care o simțeau cei care veneau
în arenă.

Concluzii
Sportul a fost un vehicul de propagandă pentru autoritățile comuniste, dar în același timp
a alimentat mândria națională prin performanțele izbutite în plan extern, în special la Jocurile
Olimpice. În perioada analizată, sportul românesc a fost și un spațiu al paradoxurilor. Avem
un peisaj contrastant în care sportivii și‑au jucat rolul de amatori, deși erau cât se poate de
profesioniști, autoritățile au încercat să‑și consolideze poziția de forță, asumându‑și meritele
performanțelor, iar fanii au însoțit acest spectacol cu un entuziasm pe alocuri naiv. Totuși,
în comunism, sportul rămâne un domeniu în care performanța primează, dar pe care poli‑
ticul încearcă să‑l acapareze în mod constant. România comunistă impune o mobilizare
exemplară la evenimentele de masă, dar pune totul sub un control strict și o presiune tot
mai apăsătoare. Lupta pentru supremație în competițiile interne s‑a acutizat treptat, iar
sferele de influență create în jurul anumitor cluburi se răsfrâng de multe ori asupra competiției,
lăsând loc de abuzuri. Cu toate acestea, oamenii urmăresc întrecerile sportive și vin pe

1. Emil Jecu, Nicolae Cruțescu, Demonstrații sportive de masă, Editura Uniunii de Cultură Fizică
și Sport, București, 1966.
2. Pompiliu‑Nicolae Constantin, „Suporterism, eroi și simboluri: forme de protest pe stadioane”, în
Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu (coord.), După 25 de ani. Evaluări și reevaluări istoriografice
privind comunismul, Polirom, Iași, 2017, pp. 356‑367.
 Sportul în regimul comunist din România 925

stadion în număr mare pentru că acolo se simt mai liberi. Sportul le‑a adus satisfacții, le‑a
oferit modele cu care să se identifice și motive de mândrie într‑o societate apăsată de griji,
sărăcie și blazare.

Bibliografie tematică
Ciobotaru, Diego, „Comunizarea sportului. Cazul Complexului «Gata pentru muncă și apărare»”,
în Adrian Cioflâncă, Luciana Jinga (coord.), Represiune și control social în România comunistă.
Anuarul IICCMER, vol. 5‑6, Polirom, Iași, 2011, pp. 249‑263.
Comăneci, Nadia, Scrisori către o tânără gimnastă, Humanitas, București, 2004.
Constantin, Pompiliu‑Nicolae, „Between Outcast and Hero of the People: The Destiny of the Zeller
Family”, în Cosmin Budeancă, Dalia Báthory (ed.), Histories (Un)Spoken: Strategies of Survival
and Social‑Professional Integration in Political Prisoners’ Families in Communist Central
and Eastern Europe in the ’50s and ’60s, LIT Verlag, Berlin, 2017, pp. 73‑83.
Constantin, Pompiliu‑Nicolae, „Rapid Bucharest, the Team of Workers, and the Contestation of
the Communist Regime”, European Studies in Sports History, vol. 10, 2017, pp. 117‑136.
Constantin, Pompiliu‑Nicolae, „Suporterism, eroi și simboluri: forme de protest pe stadioane”, în
Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu (coord.), După 25 de ani. Evaluări și reevaluări istori‑
ografice privind comunismul, Polirom, Iași, 2017, pp. 356‑367.
Constantin, Pompiliu‑Nicolae; Maier, Valentin, „Învățământul superior de educație fizică și sport
în România (1948‑1989)”, Danubius, vol. 32, 2014, pp. 345‑368.
Constantin, Pompiliu‑Nicolae; Maier, Valentin, „Sport and Physical Education in Communist
Factories: From the Soviet Union to Romania”, Romanian Journal of History and International
Studies, vol. 2, nr. 2, 2015, pp. 217‑232.
Constantin, Pompiliu‑Nicolae; Maier, Valentin, „UNEFS în anii comunismului”, Studia Universitatis
Cibiniensis. Series Historica, vol. 13, 2016, pp. 267‑286.
Jecu, Emil; Cruțescu, Nicolae, Demonstrații sportive de masă, Editura Uniunii de Cultură Fizică
și Sport, București, 1966.
Palade, Brândușa, Amurgul Leviathanului. Supraviețuire și libertate în comunism, Trei, București,
2000.
Petracovschi, Simona, „Propaganda and Censorship for the 1984 Los Angeles Olympic Games:
The Internal Politics of Ceausescu”, The International Journal of the History of Sport, vol. 33,
nr. 16, 2016, pp. 2046‑2058.
Petracovschi, Simona; Terret, Thierry, „A Romanian within the IOC: Alexandru Siperco, Romania
and the Olympic Movement”, The International Journal of the History of Sport, vol. 29, nr.
8, 2012, pp. 1‑18.
Petracovschi, Simona; Terret, Thierry, „From Best to Worst? Romania and Its Nostalgia for Olympic
Successes”, International Journal of the History of Sport, vol. 30, nr. 7, 2013, pp. 774‑788.
Riordan, James, „The Impact of Communism on Sport”, Historical Social Research/Historische
Sozialforschung, vol. 32, nr. 1(119), 2007, pp. 110–115.
Vasile, Valentin, „Acțiunea Orient ’88. A eclata în țara dimineților liniștite. Participarea Românei
la Jocurile Olimpice de la Seul (1988)”, Caietele CNSAS, anul III, nr. 1(5), 2010, pp. 197‑216.
Vasile, Valentin, „Nadia Comăneci între simbol și obidire. Cazul Corina în Arhivele Securității”,
Acta Bacoviensia, vol. 5, 2010, pp. 415‑430.

View publication stats