VITICULTURĂ

(SUPORT DE CURS)

1
 CUPRINS
Viticultură ............................................
....................................................................
...............................................
..............................................
.......................................
....................1
....1
(suport de curs).............................................
curs)....................................................................
..............................................
...........................................................1
....................................1
 DEFINIŢIa Şi IMPORTANŢA VITICULTURII..................
VITICULTURII.........................................
.......................................................4
................................4
 SISTEMATICA VIŢEI DE VIE.........................
VIE................................................
..............................................
....................................................6 
.............................6 
SISTEMATICA ŞI ARIA DE RĂSPÂNDIRE A GENURILOR ŞI SPECIILOR..............6
SISTEMATICA SOIURILOR....................................
SOIURILOR...........................................................
..............................................
......................................7
...............7
Clasificarea dupĂ direcŢiile de producŢie............................
producŢie...................................................
.................................................7
..........................7
 Soiuri de hibrizi producători direct....................................
direct...........................................................
..............................................
.....................................8
..............8
Clasificarea dupĂ caracterele morfologice.................................
morfologice........................................................
.............................................8
......................8
 PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE MORFOLOGICE aLE VIŢEI DE VIE........................ VIE....................................................
............................99
PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE MORFOLOGICE ALE SISTEMULUI SISTEMULUI RADICULAR. .10
...........................................
..................................................................
..............................................
..............................................
......................................
...........................
...............10
...10
PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ALE SISTEMULUI AERIAN...................... AERIAN.........................10 ...10
Butucul (trunchiul) sau tulpina ....................................................
............................................................................................
........................................10 10
Partea ramificatĂ (coroana)..................................
(coroana).........................................................
..............................................
.........................................11
..................11
Mugurii.......................................
Mugurii..............................................................
..............................................
..................................................................
.............................................11 ..11
LĂstarii Şi copilii.........................................
copilii................................................................
..............................................
..............................................
............................11
.....11
Frunza.................................
Frunza........................................................
..............................................
..............................................
..........................................
..............................12
...........12
CÂrceii....................................
CÂrceii...........................................................
..............................................
...............................................
.................................................12
.........................12
InflorescenŢa...........................
InflorescenŢa..................................................
..............................................
..............................................
.......................................
.........................13
.........13
Floarea................................
Floarea.......................................................
..............................................
..............................................
......................................
...........................
...............13
...13
Polenul.................................
Polenul........................................................
..............................................
..............................................
.............................................
.............................13
.......13
Fructul....................................
Fructul...........................................................
..............................................
..............................................
..................................................13
...........................13
SĂmÂnŢa.............................
SĂmÂnŢa....................................................
..............................................
..............................................
..................................................
............................14 .14
 ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL................
AUTOCONTROL.......................................
..............................................
.....................................................15
..............................15
1. Care este arhitectura sistemului radicular la viţele înmultite vegetativ ? Dar la cele
inmulţite generativ ?......................................
?.............................................................
..............................................
..............................................
.................................15
..........15
2. Descrieţi elementele de durată cu rol de schelet.....................................................................15
3. Descrieţi elementele provizorii cu rol de rodire şi formare a elementelor de rod..................15
4. Clasificaţi lăstarii în funcţie de origine............................................................
origine............................................................................
.......................15
.......15
5. Prezentaţi tipurile morfologice de flori întâlnite la viţa de vie...............................................15
6. Clasificaţi strugurii după formă......................................
formă.............................................................
.......................................
.............................
.................15
....15
 PARTICULARITĂŢILE BIOLOGICE BIOLOGICE ŞI FIZIOLOGICE ALE VIŢEI DE VIE....................15
..............................................
.....................................................................
..............................................
...................................................................
.................................................16 .....16
.............................................
....................................................................
..............................................
..............................................
......................................
...........................
...............16
...16
Ciclul ontogenetic.........................................
ontogenetic................................................................
..............................................
..............................................
.............................16
......16
Ciclul biologic anual....................................
anual...........................................................
..............................................
..........................................
..............................18
...........18
 INTREBĂRI DE AUTOCONTROL................
AUTOCONTROL.......................................
..............................................
.....................................................19
..............................19
ParticularitĂŢi fiziologice privind nutriŢia viŢei de vie....................................................20
Aprovizionarea cu apă................................
apă.......................................................
..............................................
......................................
........................20
.........20
Aprovizionarea cu elemente nutritive...................................
nutritive..........................................................
............................................20
.....................20
2
 CUPRINS
Viticultură ............................................
....................................................................
...............................................
..............................................
.......................................
....................1
....1
(suport de curs).............................................
curs)....................................................................
..............................................
...........................................................1
....................................1
 DEFINIŢIa Şi IMPORTANŢA VITICULTURII..................
VITICULTURII.........................................
.......................................................4
................................4
 SISTEMATICA VIŢEI DE VIE.........................
VIE................................................
..............................................
....................................................6 
.............................6 
SISTEMATICA ŞI ARIA DE RĂSPÂNDIRE A GENURILOR ŞI SPECIILOR..............6
SISTEMATICA SOIURILOR....................................
SOIURILOR...........................................................
..............................................
......................................7
...............7
Clasificarea dupĂ direcŢiile de producŢie............................
producŢie...................................................
.................................................7
..........................7
 Soiuri de hibrizi producători direct....................................
direct...........................................................
..............................................
.....................................8
..............8
Clasificarea dupĂ caracterele morfologice.................................
morfologice........................................................
.............................................8
......................8
 PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE MORFOLOGICE aLE VIŢEI DE VIE........................ VIE....................................................
............................99
PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE MORFOLOGICE ALE SISTEMULUI SISTEMULUI RADICULAR. .10
...........................................
..................................................................
..............................................
..............................................
......................................
...........................
...............10
...10
PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ALE SISTEMULUI AERIAN...................... AERIAN.........................10 ...10
Butucul (trunchiul) sau tulpina ....................................................
............................................................................................
........................................10 10
Partea ramificatĂ (coroana)..................................
(coroana).........................................................
..............................................
.........................................11
..................11
Mugurii.......................................
Mugurii..............................................................
..............................................
..................................................................
.............................................11 ..11
LĂstarii Şi copilii.........................................
copilii................................................................
..............................................
..............................................
............................11
.....11
Frunza.................................
Frunza........................................................
..............................................
..............................................
..........................................
..............................12
...........12
CÂrceii....................................
CÂrceii...........................................................
..............................................
...............................................
.................................................12
.........................12
InflorescenŢa...........................
InflorescenŢa..................................................
..............................................
..............................................
.......................................
.........................13
.........13
Floarea................................
Floarea.......................................................
..............................................
..............................................
......................................
...........................
...............13
...13
Polenul.................................
Polenul........................................................
..............................................
..............................................
.............................................
.............................13
.......13
Fructul....................................
Fructul...........................................................
..............................................
..............................................
..................................................13
...........................13
SĂmÂnŢa.............................
SĂmÂnŢa....................................................
..............................................
..............................................
..................................................
............................14 .14
 ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL................
AUTOCONTROL.......................................
..............................................
.....................................................15
..............................15
1. Care este arhitectura sistemului radicular la viţele înmultite vegetativ ? Dar la cele
inmulţite generativ ?......................................
?.............................................................
..............................................
..............................................
.................................15
..........15
2. Descrieţi elementele de durată cu rol de schelet.....................................................................15
3. Descrieţi elementele provizorii cu rol de rodire şi formare a elementelor de rod..................15
4. Clasificaţi lăstarii în funcţie de origine............................................................
origine............................................................................
.......................15
.......15
5. Prezentaţi tipurile morfologice de flori întâlnite la viţa de vie...............................................15
6. Clasificaţi strugurii după formă......................................
formă.............................................................
.......................................
.............................
.................15
....15
 PARTICULARITĂŢILE BIOLOGICE BIOLOGICE ŞI FIZIOLOGICE ALE VIŢEI DE VIE....................15
..............................................
.....................................................................
..............................................
...................................................................
.................................................16 .....16
.............................................
....................................................................
..............................................
..............................................
......................................
...........................
...............16
...16
Ciclul ontogenetic.........................................
ontogenetic................................................................
..............................................
..............................................
.............................16
......16
Ciclul biologic anual....................................
anual...........................................................
..............................................
..........................................
..............................18
...........18
 INTREBĂRI DE AUTOCONTROL................
AUTOCONTROL.......................................
..............................................
.....................................................19
..............................19
ParticularitĂŢi fiziologice privind nutriŢia viŢei de vie....................................................20
Aprovizionarea cu apă................................
apă.......................................................
..............................................
......................................
........................20
.........20
Aprovizionarea cu elemente nutritive...................................
nutritive..........................................................
............................................20
.....................20
2
 Elaborarea, transportul şi depozitarea produselor de sinteză................................
sinteză............................................20
............20
 INTREBĂRI DE AUTOCONTROL................
AUTOCONTROL.......................................
..............................................
.....................................................21
..............................21
 PARTICULARITĂŢI ale ECOLOGIEI ECOLOGIEI viticole.....................................................................
viticole..................................................................... ....21
...........................................
..................................................................
..............................................
..............................................
.............................................................21
......................................21
Agroecosistemul viticol..........................................
viticol.................................................................
..............................................
.....................................22
..............22
...........................................
..................................................................
..............................................
..............................................
............................................
..................................
.............2323
CLIMATOLOGIE VITICOLĂ......................................
VITICOLĂ.............................................................
..............................................
................................23
.........23
Influenţa luminii. .............................................
....................................................................
.......................................................
.........................................23
.........23
Influenţa temperaturii.......................................
temperaturii..............................................................
.....................................................
.........................................23
...........23
Influenţa umidităţii...........................................
umidităţii..................................................................
.......................................................
.........................................24
.........24
Influenţa curenţilor de aer.........................................
aer................................................................
..............................................
.................................24
..........24
PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOl...................................................
VITICOl................................................... 24
ÎNMULŢIREA GENERATIVĂ (SEXUATĂ) ..........................25
ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ ................................................................
...........................................................................................
............................25.25
ÎnmulŢirea prin marcotaj...................................
marcotaj..........................................................
..............................................
.........................................
...................25
.25
ÎnmulŢirea prin prĂbuŞire..................................................................................................26
ÎnmulŢirea prin micropropagare (in vitro) ......................... ................................................
...................................
........................
.............26
.26
ÎnmulŢirea prin buTĂŞire.....................................
buTĂŞire............................................................
...............................................................
........................................27 27
ÎNMULŢIREA PRIN BUTAŞI NEALTOIŢI...................................................
NEALTOIŢI..................................................................27 ...............27
ÎNMULŢIREA VIŢEI DE VIE PRIN PRODUCEREA VIŢELOR ALTOITE ..............28
 INTREBĂRI DE AUTOCONTROL................
AUTOCONTROL.......................................
..............................................
.....................................................34
..............................34
 BAZELE TEHNOLOGICE
TEHNOLOGICE ALE ÎNFIINŢĂRII PLANTAŢIILOR VITICOLE VITICOLE RODITOARE 
 ............................................
 ...................................................................
..............................................
..............................................
.............................................................34
......................................34
TIPURI DE PLANTAŢII ŞI DE EXPLOATAŢII VITICOLE .........................................35
Clasificarea plantaţiilor viticole în funcţie de orografia terenului, fertilitatea solurilor,
vigoarea soiurilor şi direcţiile de producţie ........................................................................
..........................................................................35 ..35
Clasificarea plantaţiilor viticole în funcţie de volumul şi destinaţia producţiei rezultate....36
Clasificarea exploataţiilor
exploataţiilor viticole după gradul de specializare şi modul modul în care se implică
în valorificarea producţiei de struguri.....................................
struguri............................................................
...............................................37
........................37
MODURI DE CULTIVARE A VIŢEI DE VIE...................................................................37
VIE...................................................................37
Cultura semiprotejată................................
semiprotejată.......................................................
..............................................
.....................................................38
..............................38
Cultura neprotejată ............................................
...................................................................
..............................................
............................................38
.....................38
ALEGEREA AMPLASAMENTELOR PENTRU ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR 
VITICOLE RODITOARE..................................
RODITOARE.........................................................
..............................................
.............................................39
......................39
CONDIŢIILE climatice......................................
climatice.............................................................
..............................................
....................................
....................39
.......39
CONDIŢIILE OROGRAFICE ŞI PEDOLOGICE...............................
PEDOLOGICE......................................................
................................39
.........39
CondiŢiile tehnico-economice Şi organizatorice ....................................
...............................................
........................
..................40
.....40
........................................................................................................................................40
proiectarea tehnologicĂ În vederea ÎnfiinŢĂrii plantaŢiilor viticole roditoare ..............40
Organizarea şi amenajarea terenurilor nisipoase............................
nisipoase..........................................................
...................................41
.....41
ALEGEREA ŞI AMPLASAREA SOIURILOR.........................................
SOIURILOR..............................................................
........................43
...43
Alegerea Şi amplasarea soiurilor roditoare pentru ÎnfiinŢarea plantaŢiilor viticole pe
terenuri solificate. ............................................
...................................................................
................................................................
............................................43 ...43
Alegerea portaltoilor.....................................
portaltoilor............................................................
..............................................
..................................................44
...........................44

3
 TEHNOLOGIA DE ÎNFIINŢARE A PLANTAŢIILOR VITICOLE RODITOARE.45
PregĂtirea terenului În vederea plantĂrii..............................................................................45
 ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR VITICOLE TINERE.......................................................47 
ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR VITICOLE TINERE amplasate pe terenuri
solificate....................................................................................................................................47
Instalarea MIJLOACELor DE SUSŢINERE A VIŢEI DE VIE RODITOARE.............47
TEHNOLOGIA DE ÎNGRIJIRE A PLANTAŢIILOR VITICOLE tineRE
AMPLASATE PE NISIPURI (PARTICULARITĂŢI)........................................................49
 ÎNGRIJIREA ŞI EXPLOATAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE RODITOARE..................50
TĂIERILE APLICATE VIŢEI DE VIE...........................................................50
TĂIEREA ÎN LEMNIFICAT (ÎN USCAT)................................................................50
Sistemele de tăiere...........................................................................................................51
Formele de conducere ale viţei de vie.............................................................................52
Principalele tipuri de tăiere folosite în viticultură ....................................54
TĂierile de regenerare (reÎntinerire)........................................................................54
TĂierile de epuizare...............................................................................................................55
TĂierile care includ lucrĂri Şi operaŢii În verde (tĂierile de reglare)................................55
DIRIJAREA ŞI LEGATUL COARDELOR.........................................................................56
REFACEREA DESIMII PLANTAŢIILOR VITICOLE RODITOARE .........................58
CORECTAREA RESURSELOR TROFICE .............................................................................59
FERTILIZAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE PE ROD...............................................59
..................................................................................................................................................60
CORECTAREA REACŢIEI SOLULUI...............................................................................60
CORECTAREA RESURSELOR HIDRICE ......................................................................61
PROTECŢIA FITOSANITARĂ A PLANTAŢIILOR VITICOLE RODITOARE...........62
 RECOLTAREA STRUGURILOR...............................................................................................63

DEFINIŢIA ŞI IMPORTANŢA VITICULTURII

DEFINIŢIA VITICULTURII
Termenul de viticultură ca denumire derivă etimologic din două cuvinte latineşti,
adaptate specificului limbii noastre, şi anume: vitis (viţă de vie) şi cultura, ae (îngrijire,
cultivare).
Viticultura, ca domeniu ştiinţific, s-a consolidat pe baza materialului informaţional din
 practica viticolă (rod al multor generaţii de viticultori), şi datorită dezvoltării ştiinţelor 
4
 fundamentale (fizică, chimie şi biologie), parcurgînd traseul de la acumulări de cunoştinţe şi
experienţã pînă la generalizări, principii şi legi. Prin urmare, viticultura ca ştiinţă, se poate
defini ca fiind studiul particularităţilor biologice şi productive ale viţei de vie şi stabilirea
tehnologiilor în funcţie de soi şi areal, pentru obţinerea unor producţii mari de struguri, cu
valoare alimentară ridicată, în condiţii de profit.
Viticultura tehnologică (Vt), modernă (specializată), comparativ cu cea tradiţională
foloseşte şi lansează soluţii tehnologice (St), în succesiune cronologică (Sc) şi în concordanţă cu
 particularităţile genetice ale soiurilor (Pg) şi oferta ecologică din areal (Oe), pentru obţinerea
unor producţii de struguri ridicate (cantitativ şi calitativ), relativ constante şi sănătoase, în
condiţii de profit.
Viticultura tehnologică ca disciplină didactică transmite informaţii privind
 particularităţile biologice şi tehnice ale viţei de vie pentru deprinderea acestei îndeletniciri.
Viticultura este o ştiinţă de sinteză. Ea apelează la alte ştiinţe: botanică, fiziologie şi
 biochimie vegetală, genetică şi ameliorare, agrometeorologie, agrochimie, pedologie,
agrotehnică, îmbunătăţiri funciare, protecţia plantelor, management, marketing ş.a.
Viticultura se poate diviza în Viticultură generală şi Viticultură specială. Viticultura
generală cuprinde informaţii privind bazele biologice şi tehnice comune ale viţei de vie.
Viticultura specială include informaţii privind particularităţile biologice şi tehnologice ale
soiurilor, tehnologiile diferenţiate care asigură valorificarea superioară a întregului potenţial al
soiurilor şi arealelor.

IMPORTANŢA VITICULTURII
Importanţa social economică
 Sursă de existenţă. Mecanizarea redusă a unor lucrări (tăierile şi legatul) determină
ca viticultura să necesite un consum ridicat de muncă anual (în Franţa 257 - 729 ore / ha; în
România 1800 - 2000 ore / ha).
 Sursă de profit. Un hectar de viţă de vie poate asigura obţinerea unui profit ridicat. El
este variabil de la an la an, în funcţie de soi, sistemul de cultură şi centrul viticol.
 Dezvoltarea industriilor . Pentru cultivarea viţei de vie se folosesc cantităţi importante
de materiale, substanţe chimice, maşini şi utilaje, viticultura beneficiind astfel de evoluţia
tehnologică a industriilor de vârf.
Furnizor de materii prime.
- Strugurii - consum in stare proaspată sau prelucrata ( sucuri, compoturi
dulceturi, si vinuri)
-Vinul -obţinerea de vermuturi, şampanie, distilate.
- seminţele - extragerea uleiurilor.
-Tescovina - îngrăşământ organomineral.
- Coardele eliminate prin tăieri -îngrăsământ,lemn de foc.
Valorificarea terenurilor slab productive. Viţele sunt plante bine echipate morfo-
fiziologo-biochimic, cu posibilităţi de a folosi condiţiile naturale terenurile în pantă, terenurile
erodate şi nisipurile
 Protecţia terenurilor şi solurilor. - Combaterea eroziunii prin terasare ;creşterea
 proporţiei de suprafaţă utilă (plantată).
 Rol peisagistic. Frumosul, care caracterizează podgoriile în general, nu are numai
funcţie odihnitoare, de tihnă, ca cea pe care o manifestă un parc natural, ci şi pe aceea de
răscolire a tuturor forţelor din om, pentru că în frumosul unei podgorii se reflectă biruinţa
omului.

5
 Importanţa alimentară şi terapeutică a strugurilor şi produselor din struguri 
- valoare energetică (potenţial caloric ridicat, între 60 - 116 kcal. la 100 g) prin conţinutul de
zaharuri(150-300 g/l de must) care se asimilează repede şi contribuie la refacerea capacităţii de
efort a omului, indispensabil pentru funcţiile muşchiului cardiac şi ale sistemului nervos
central.
-valoare alcalinizantă, prin existenţa acizilor care de-termină formarea de carbonaţi şi fosfaţi,
contribuind la menţinerea echilibrului acido-bazic. Strugurii, prin conţinutul variat de săruri,
- valoare remineralizatoare, potasiu (cel mai important element din miez), calciu, magneziu,
fosfor;
- importanţă vitaminizantă la 100 g substanţă proaspătă 8 - 12 mg vitamina C, 20 - 25 mg
vitamina B2, 0,1 mg provitamina A ş.a., punându-se în evidenţă 10 vitamine.
- importanţă terapeutică: efect antiinflamator; tratarea formelor uşoare de reumatism; efect
antitumoral , anticancerigen; antialergic

SISTEMATICA VIŢEI DE VIE

SISTEMATICA ŞI ARIA DE RĂSPÂNDIRE A GENURILOR ŞI SPECIILOR 

Viţa de vie face parte din familia Vitaceae (Lindl) - Ampelidaceae (Kunth), familie cu
mare număr de taxoni şi soiuri, cu mare arie de răspândire şi valenţă ecologică
Familia Vitaceae cuprinde genurile: Acareosperma, Parthenocissus, Ampelocissus,
Pterocissus, Ampelopsis, Rhoicissus, Cayratia, Pterissanthes, Clematicissus, Tetrastigma,
Cissus, VITIS.
Genul VITIS are două subgenuri:
subgenul Muscadinia - Vitis rotundifolia, Vitis munsoniana, Vitis Popenoei
subgenul Euvitis, -Vitis vinifera, Vitis silvestris, Vitis riparia, Vitis rupestris,
Vitis berlandieri, Vitis labrusca, Vitis amurensis, Vitis cinerea,
Vitis arizonica, Vitis candicans, Vitis longii, Vitis champini,
Vitis aestivalis, Vitis cordifolia, Vitis caribaia Vitis lanata.

Principalele specii ale genului Vitis s-au format în cadrul ecologic a trei arii geografice
diferite, care au imprimat caracteristici morfologice şi productive diferite:

- în jumătatea sudică a Europei , (centrul de origine al viţelor europene nobile, producătoare de

struguri buni, dar cu sensibilitate la filoxeră şi mană);
- orientală (de la Marea Caspică la cea Mediterană),
- pontică (din partea răsăriteană şi sudică a Mării Negre)
- occidentală (între Portugalia şi Marea Neagră).

6
 -  America de Nord, au apărut speciile rezistente la filoxeră: Vitis riparia, Vitis aestivalis,
Vitis cordifolia, Vitis labrusca, Vitis berlandieri, Vitis champini, Vitis rupestris. Vitis arizonica,
Vitis Californica.
-  Asia de Răsărit  - Vitis amurensis erezistenţă la temperaturi negative foarte scăzute.
(Centrul ei formativ este râul Amur).

SISTEMATICA SOIURILOR 

CLASIFICAREA DUPĂ DIRECŢIILE DE PRODUCŢIE 

Soiuri pentru portaltoi
Selecţiuni din speciile americane : Riparia gloire (din Vitis riparia); Rupestris du
Lot (din Vitis rupestris); Berlandieri Resseguier nr. 1 şi 2 (din Vitis berlandieri).
 Hibrizi între speciile americane: Berlandieri x Riparia Teleki 8 B; Berlandieri x
Riparia Drăgăşani 37 şi 57; Berlandieri x Riparia 125 AA; Berlandieri x Riparia se-lecţiunea
Oppenheim 4 (SO4); Berlandieri x Riparia Kober 5 BB; Berlandieri x Riparia Crăciunel 2, 25,
26, 71; Berlandieri x Rupestris - Paulsen 1103, Ruggeri 140, 225; Riparia x Rupestris 101 -
14, 3306 şi 3309; Solonis x Riparia 1616 C.
 Hibrizi europeo - americani: Chasselas x Berlandieri 41 B; Fercal (Berlandieri x
Colombard 1) x (Cabernet x Berlandieri 333 EM) = BC1 x 333 EM.

Soiuri de struguri pentru masă

Soiuri cu maturare timpurie şi extratimpurie : Muscat Perla de Csaba, Cardinal, Regina
viilor;  soiuri nou create: Muscat timpuriu de Bucureşti, Milcov, Timpuriu de Cluj, Victoria,
Augusta, Napoca.
Soiuri cu maturare mijlocie : Pance precoce, Chasselas doré, Raisin de Calabre, Ceauş alb
şi roz, Muscat de Hamburg, Muscat d'Adda, Cinsaut, Alphonse Lavallée;  soiuri nou create:
Triumf, Someşan, Cetăţuia, Azur, Transilvania, Silvania, Splendid, Chasselas de Băneasa,
Coarnă neagră selecţionată, Tamina.
Soiuri cu maturare tardivă : Coarnă albă, Coarnă neagră, Afuz Ali, Razachie albă şi roşie,
Bicane, Italia, Black rose, Regina Nera, Ohanez;
 soiuri nou create: Xenia, Roz românesc, Select, Greaca.

Soiuri apirene
Soiuri pentru stafide (tipice): Corinth alb, Corinth roz, Corinth negru.
Soiuri cu însuşiri mixte (pentru stafide şi pentru masă): Sultatină albă, Kiş-Miş (alb, roz,
negru), Delight, Călina, Otilia.
Soiuri pentru consum în stare proaspătă : Perlette, Maria Pirovano, Bezsemen VI-4 şi V-
6, Askeri.
Soiuri de struguri pentru vin
Soiuri pentru vinuri albe de consum curent : Aligoté, Ardeleancă, Băbească gri, Berbecel,
Brumăriu, Clairette blanche, Crâmpoşie selecţionată, Creaţă, Galbenă de Odobeşti, Iordană,
7
Mioriţa, Mustoasă de Măderat, Majarcă albă, Plăvaie, Rkaţiteli, Steinschiller roz, Saint Emilion,
Selection Carrière, Zghihară de Huşi.
Soiuri pentru vinuri albe de calitate superioară : Chardonnay, Fetească albă, Fetească
regală
regală,, Frâncu
Frâncuşă,
şă, Furmin
Furmint,t, Frunză
Frunză de tei (Harsl
(Harslev
evelü
elü,, Gros
Gros Sauvig
Sauvignon
non,, Grasă
Grasă de Cotnar
Cotnari,i,
Muscadelle, Neuburger, Petit Sauvigon, Pinot gris, Riesling italian, Riesling de Rin, Semillon,
Traminer roz.
Soiuri pentru vinuri roşii şi roze de consum curent : Alicante Bouschet, Aramon, Haiduc,
Oporto, Arcaş, Băbească neagră, Cadarcă, Codană, Pandur, Roşioară, Sangiovese.
Soiuri pentru vinuri roşii de calitate superioară : Burgund mare, Cabernet Sauvigon,
Cabernet franc, Fetească neagră, Malbec, Merlot, Pinot noir, Saperavi.
Soiuri
Soiuri pentru
pentru vinuri aromatee : Busu
vinuri aromat Busuioioac
acăă de Boho
Bohoti
tin,
n, Busu
Busuio
ioac
acăă roz,
roz, Tămî
Tămîio
ioas
asăă
românească,
românească, Muscat Ottonel, Şarba.

Soiuri de struguri pentru produse pe bază de must şi vin

Soiuri pentru suc de struguri : Aligoté, Chasselas doré, Fetească regală, Riesling italian.
Soiuri pentru vinuri spumante : Băbească neagră, Iordană, Fetească albă, Fetească regală.
Soiuri pentru vinuri aromatizate (vermuturi şi pelinuri): Oporto, Roşioară.
Soiuri
Soiuri pentr
pentruu distil
distilate
ate învech ite (tip
învechite (tip Cognac
Cognac):
): Ardele
Ardeleanc
ancă,
ă, Băbeas
Băbească
că gri,
gri, Plăvai
Plăvaie,
e,
Zghihară de Huşi, Colombard, Mustoasă de Măderat, Saint Emilion.

Soiuri de hibrizi producători direct

Soiuri H.P.D. de provenienţă americană : Delaware (alb, roz), Isabella, Jaquez, Lidia,
 Noah, Othello.
Soiuri H.P.D. vechi : Baco 1, Flot d'or, Ferdinand Lesseps, Rayon d'or, Seibel 1, Seibel
1000, Terras 20.
Soiuri H.P.D. moderni :
- Pentru vinuri albe şi roze: Roucaneuf, Valerien, Villard blanc, Seyve Villard 12303,
Seyval, Seyve Villard 12283;
- Pentru vinuri roşii: Chambourcin,
Chambourcin, Garonnet,
Garonnet, Varousset, Villard
Villard noir.
Soiuri H.P.D. pentru masă : Perla de Zala, Dattier de Saint Vallier, Muscat de Saint
Vallier, Moldova.
Soiuri H.P.D. nou create în România : Negru tinctorial, Purpuriu.

CLASIFICAREA DUPĂ CARACTERELE MORFOLOGICE 

Criteriul morfologic permite o multitudine de clasificări, care se pot face pe baza
caracterelor morfologice ale diferitelor organe. Largă răspândire are clasificarea soiurilor după
caracterele morfologice ale limbului - frunza fiind organul cel mai diversificat şi care poate fi
folosită o lungă perioadă de timp la recunoaşterea soiurilor.
8
 După l o b a r e a limbul
După limbului
ui (cara
(caracte
cterr morfol
morfologi
ogicc importa
important)
nt),, soiuri
soiurile
le se împart
împart în:
în: soiuri
cu limb întreg sau uşor trilobat; soiuri cu limb trilobat; soiuri cu limb 5 lobat si chiar 7 lobat:
Clasificarea după gradul de lobare, ajută la identificarea soiurilor dar, soiurile cu acelaşi
număr de lobi, se deosebesc între ele prin mărimea lobilor, forma sinusurilor, mărimea, forma şi
succesiunea dinţilor, mărimea unghiurilor dintre nervurile principale şi secundare, mărimea
limbului, raportul dintre lungime şi lăţime. De aceea, s-a stabilit posibilitatea de identificare a
soiurilor după mărimea unghiurilor dintre nervurile frunzelor, raportul dintre lungimea acestor 
nervuri
nervuri etc. Valorile acestor
acestor parametri
parametriii sunt apropiate
apropiate pentru
pentru mai multe soiuri
soiuri şi au generat
discuţii. Toate acestea au condus la folosirea pentru clasificarea caracterelor morfologice, ale
tuturor organelor aeriene ale viţei de vie: mugure, lăstar, frunză, inflorescenţă, floare, strugure,
 bob, coarde ş.a. (Branas J., Truuel P., 1968), precum şi însuşirile biologice şi agroproductive
(Teodorescu I.C., 1928 - 1937; Constantinescu Gh., 1971). Ca urmare, s-a acumulat un bogat şi
valoros material informaţional privind caracterizarea soiurilor, ceea ce a înlesnit întocmirea unor 
scheme di-, tri- şi politomice, de determinare a soiurilor.

Întrebări de autocontrol

1. Definiţi viticultura.
2. Care este importanţa social economică şi alimentară a viticulturii ?
3. Clasificaţi soiurile de viţă de vie după direcţiile de producţie.
4. Care sunt caracterele morfologice utilizate mai mult la clasificarea soiurilor ?

PARTICULARITĂŢI
ARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ALE VIŢEI DE VIE

 Necesitatea de a se obţine producţii ridicate, de bună calitate şi cu profit, ne determină să

dirijăm creşterea şi rodirea viţei de vie prin multiple şi repetate intervenţii tehnice. Ele nu se pot
9
 executa fără cunoaşterea morfologiei şi anatomiei organelor viţei de vie. Aceleaşi informaţii
 privind particularităţile morfologice şi anatomice, asigură condiţiile de înţelegere şi aplicare a
 biotehnologiilor viticole, de
de sistematizare şi identificare
identificare a speciilor şi soiurilor
soiurilor de viţă de vie.
În funcţie de rolul pe care îl îndeplinesc în viaţa plantei, părţile componente ale viţei de
vie se pot grupa în: organe vegetative (rădăcina
(rădăcina,, tulpina,
tulpina, frunza,
frunza, mugu
mugurele)
rele) şi organe de
reproducere (inflorescenţa, floarea, fructul, sămânţa).

PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ALE SISTEMULUI RADICULAR 

 Rădăcina viţei de vie, prin elementele din care este alcătuită, mod de legătură şi etajare,
formează un sistem -  sistemul radicular . Acesta este compus din axul  şi ramificaţiile rădăcinii.
După origine, rădăcinile sunt embrionare şi adventive. În cazul viţelor înmulţite prin  seminţe
rădăcinile sunt embrionare. La acestea, axul rădăcinii se formează din radicela embrionului
 provenită din sămânţă şi se numeşte rădăcină principală (pivot). La cele înmulţite vegetativ,
rădăcinile sunt adventive, axul rădăcinii provine dintr-o porţiune de tulpină (butaşi, marcotă)
 pusă la înrădăcinat
înrădăcinat
 Ramificarea rădăcinii . Pe rădăcina principală (pivotul rădăcinii) sau pe axul rădăcinii se
formează ramificaţiile de ordinul I, pe ele se prind ramificaţiile de ordinul II şi tot aşa până la
ordinele VII - IX. La viţele obţinute din marcote sau din butaşi lungi, ramificaţiile de ordinul I
formează două sau mai multe etaje. Pe butaşii lungi de 40 cm, rădăcinile de ordinul I, care apar 
în dreptul
dreptul nodurilor' se grupează
grupează la trei nivele diferite, formând trei etaje : etajul ramificaţiilor 
inferioare sau bazale, al ramificaţiilor  mijlocii sau intermediare şi al ramificaţi
ramificaţiilor 
ilor  superioare
 superioare
(superficiale) sau de rouă.
rouă. Pentru
Pentru produc
producţie
ţie,, prezin
prezintă
tă impor
importan
tanţă
ţă ramific
ramificaţi
aţiile
ile de la baza
baza
 butaşului. De aceea,
aceea, viticultorul determină
determină fortifierea lor.
Unghiul geotropic reprezintă unghiul care se formează între rădăcini şi verticala locului,
trecută prin punctul lor de origine. Ramificaţiile de ordinul I formează, în general, un unghi mai
mic decât rădăcinile de celelalte ordine. Valorile unghiului geotropic variază de la specie la
specie şi de la soi la soi, fiind un caracter genetic. La soiurile cu unghiul geotropic mic (20 °),
rădăcinile sunt pivotante (ex.: Rupestris du Lot), la cele cu unghiul geotropic mijlociu (45 - 50 °),
rădăcinile sunt oblice (ex.: Chasselas
Chasselas x Berlandieri 41 B) şi la cele cele cu unghiul geotropic maremare
(75 - 80°) sunt
sunt trasante (ex.:
(ex.: Ripari
Ripariaa gloire
gloire). ). Mărime
Mărimeaa ung
unghiu
hiului
lui geotro
geotropic
pic este
este invers
invers
 proporţională cu toleranţa
toleranţa la secetă a speciei
speciei sau a soiului.
soiului.
La o rădăcină în creştere, indiferent dacă este embrionară, adventivă sau de ramificaţie,
deosebim următoarele zone morfologice exterioare, distincte:  piloriza, vârful vegetativ, zona
netedă, zona piliferă şi zona aspră .

PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ALE SISTEMULUI AERIAN

Sistemul aerian al viţei de vie este alcătuit din butuc (trunchi) sau tulpină (partea
neramificată) şi coroană (partea ramificată).
 BUTUCUL (TRUNCHIUL) SAU SAU TULPINA
Tulpina reprezintă partea neramificată a sistemului aerian, prin care acesta se leagă de
axul
axul rădăci
rădăcinii
nii sau de pivotu
pivotull rădăc
rădăcini
iniii (rădăc
(rădăcină
ină princi
principa
pală)
lă).. Dup
Dupăă origin
origine,
e, tulpin
tulpinaa este
este
embrionară (la viţele înmulţite prin seminţe) şi neembrionară sau exogenă (la cele înmulţite
vegetativ).
La viţe
viţele
le alto
altoite
ite,, îmbi
îmbinanare
reaa dint
dintre
re alto
altoii şi port
portal
alto
toii este
este dese
desemn atăă de zona
mnat zona de
concreştere, zonă în care îngroşările sunt evidente.La viţele cultivate în forme joase, trunchiul
(butucul) nu depăşeşte înălţimea de 10 - 30 cmşi poate avea o formă dilatată în partea de sus (ca
o farfurie) sau alungită (ca un fus îngroşat).
10
 La viţele cultivate în forme semiînalte şi înalte, tulpina are lungimi diferite .
 PARTEA RAMIFICATĂ (COROANA)
Ramificaţiile prinse la partea superioară a tulpinii, au vârste, rol şi lungimi diferite. Ele se
 pot grupa în: elemente de durată cu rol de schelet  şi elemente provizorii, cu rol de rodire
(producţie) şi formare a scheletului .
Elementele de durată cu rol de schelet  sunt braţele şi cordoanele.
 Braţele sunt elemente multianuale, pe care se lasă spre vârf coarde mai tinere de doi ani,
care au funcţii de formare şi rodire. Ele pot fi  simple (neramificate) sau compuse (ramificate). În
funcţie de lungime, elasticitate şi vârstă, poartă denumiri convenţionale ( cotoare sau corcani).
 Braţele scurte (cotoare) au mai puţin de 50 cm lungime, sunt groase, lipsite de elasticitate şi
 pornesc direct din butuc. Cele lungi (corcani) au dimensiuni de 50 - 150 cm, sunt mai subţiri,
elastice şi au vârsta de 3 - 6 ani .
Cordoanele sunt ramificaţii multianuale, mai lungi şi mai vârstnice, pe care coardele mai
tinere de doi ani cu funcţii de formare şi rodire se lasă pe toată lungimea. Numărul cordoanelor 
la plantă poate fi diferit: unul singur (Sylvoz, Moser ş.a.), dublu (Mesrouze ş.a.) şi multiplu.
 Elementele provizorii cu rol de formare şi rodire. Pe trunchi, braţe sau cordoane se prind
ramificaţii fără frunze, în vârstă de 1 - 2 ani, care se numesc coarde. Ele pot fi de un an sau doi
ani.
Elementele cu rol de  formare (înlocuire) şi rodire (producţie) rezultate prin tăierile în
uscat a coardelor de 1 an, poartă denumiri convenţionale :
Elementele cu funcţii de  formare (înlocuire) sunt: cepii de înlocuire, coborâre, rezervă
 şi de siguranţă.
Formaţiunile cu funcţii de rod  (producţie) se obţin prin dimensionarea coardelor de un an
 prinse pe lemn de doi ani la diferite lungimi. Acestea sunt: coardele de rod, cordiţele de rod şi
cepii de rod.
Coardele, cordiţele şi cepii pot fi prinşi izolat sau în asociaţie. Când pe un cep de doi ani
se găseşte în partea de sus o coardă de rod sau o cordiţă de rod, iar sub ea un cep de înlocuire,
asociaţia se numeşte verigă de rod  sau cuplu de rod  . Aceasta, reprezintă unitatea de bază în
aplicarea tăierii, deoarece coarda asigură rodul pentru anul în curs, iar cepul asigură elementele
de rod pentru anul următor.
În tehnica viticolă se mai pot folosi unele formaţiuni asociate: călăraşul şi biciul .

 MUGURII 
La viţa de vie se întâlnesc muguri  solitari (cu un singur con de creştere) şi muguri
 grupaţi (sub un înveliş de protecţie comun), cunoscuţi sub denumirea de complex mugural  sau
ochi. În funcţie de poziţia lor pe lăstar aceştia pot fi: apicali (terminali) şi laterali;mugurii care
apar şi se formează la subsoara (axila) frunzei poartă denumirea de axilari . Cei de la inserţia
lăstarilor, respectiv coardelor, poartă denumirea de coronari sau unghiulari. Mugurii de sub
scoarţă se numesc dorminzi, ei transformându-se în lăstari, numai în anumite condiţii.
Complexul mugural axilar (ochiul) la viţa de vie este alcătuit din mai mulţi muguri . La
scurt timp de la apariţie, complexul mugural are două vârfuri de creştere vegetative, acoperite cu
elemente frunzoase. Primul vârf de creştere vegetativ, mugurele primar de vară sau de copil  ,
este mai mare şi are elementele acoperitoare aşezate perpendicular pe frunzele lăstarului purtător.
Al doilea vârf de creştere vegetativ devine mugure principal. El are elementele acoperitoare în
acelaşi plan cu frunzele lăstarului purtător. La subsuoara catafilelor mugurelui principal se
formează două noi vârfuri vegetative, care devin muguri stipelari.
Mugurii care au primordii din care rezultă inflorescenţe şi struguri, se numesc roditori.
 LĂSTARII ŞI COPILII 
Lăstarii şi copilii reprezintă creşteri vegetative anuale, purtătoare de frunze. În funcţie de
originea acestora. ei pot fi: vegetativi (formaţi din muguri) şi  generativi (obţinuţi din seminţe).
11
 Lăstarii proveniţi din complexul mugural sunt:  principali (când se formează din mugurele
 principal), de înlocuire (din mugurii stipelari),  primari (de vară, copili) şi lacomi. Lăstarii
 principali pot fi roditori sau neroditori. Cei proveniţi din mugurii dorminzi, existenţi pe lemnul
mai bătrân de doi ani, sub scoarţă, se numesc lacomi.
La subsuoara frunzei lăstarilor principali apar, anticipaţi, lăstarii primari, de vară sau
copilii . Ei se formează din primul vârf de creştere vegetativ (mugurele primar) al complexului
mugural şi au o comportare diferită de cea a lăstarilor principali. Copilii se deosebesc de lăstarii
 principali prin alungirea primului internod şi a unui număr mai redus de noduri fără cârcei.
Lăstarii au dimensiuni diferite, în funcţie de faza de creştere. În secţiune transversală
lăstarii vegetativi au forme asemănătoare cu cele ale coardelor. Secţiunea deasupra nodului este
formă eliptică cu un uşor intrând de partea mugurilor.
Lăstarul la viţa de vie, ca şi copilul, este alcătuit din internoduri (meritale), limitate de
noduri, asemănător coardelor. Pe lăstari se prind frunzele, mugurii, cârceii, inflorescenţele şi
strugurii. Culoarea de bază a lăstarilor este verde, peste care la unele soiuri se suprapune
culoarea vineţie, castaniu - roşcată ş.a. Spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, aceştia capătă
culoarea caracteristică soiului respectiv. Absenţa sau prezenţa perilor pufoşi, lungi şi lânoşi,
scurţi şi groşi sau scurţi şi pufoşi este caracteristică de specie sau soi.
FRUNZA
Particularităţi morfologice. Frunza la viţa de vie este alcătuită din: limb, peţiol şi
 stipele.
 Limbul  este alcătuit din mezofil şi 5 nervuri principale, şi anume: nervura mediană
(n.m.); două nervuri laterale superioare (n.l.s.); două nervuri laterale terţiare (n.l.t.) care sunt
 plasate pe nervurile inferioare, la aproximativ 1 cm de punctul peţiolar .
 Forma limbului este dată de raportul dintre lungimea relativă a nervurilor principale şi de
valoarea unghiurilor dintre nervuri. În cadrul aceluiaşi tip de formă, determinat de elementele
enunţate, forma limbului este definită de numărul, forma şi mărimea lobilor, a sinusurilor şi
dinţilor. Limbul poate avea următoarele forme: rotund, reniform (Rupestris du Lot),
 pentagonală (Fetească neagră) , cuneiform (Riparia gloire) şi cordiform (Vitis cordifolia). După
lungime, limbul poate fi: mic (< 15 cm), mijlociu (15 - 20 cm), mare (20 - 25 cm) şi foarte mare
(> 25 cm).
Între nervuri, frunzele prezintă intrânduri care se numesc sinusuri. La o frunză se pot
întâlni sinusuri laterale superioare şi sinusuri laterale inferioare (în funcţie de nervura pe care se
sprijin; Sinusul (deschiderea) din dreptul peţiolului se numeşte  sinus peţiolar. Sinusurile
 peţiolare sunt deschise şi închise.
După numărul sinusurilor, deci şi al lobilor, frunzele se clasifică în: frunze întregi (Om
rău), frunze trilobate (Muscat Ottonel), 5 lobate (Fetească albă) . Există soiuri ale căror frunze
se caracterizează prin apariţia a doi lobi suplimentari, pe lobul median sau pe lobii inferiori,
astfel încât frunza apare 7 lobată (Ceauş alb, Cabernet Sauvignon). La unele soiuri de viţă de vie
se pot întâlni şi frunze sectate (Chasselas Cioutat) . Multe soiuri nobile de viţă de vie prezintă un
 polimorfism foliar accentuat. Pe acelaşi butuc, chiar şi pe acelaşi lăstar se află frunze întregi,
trilobate şi 5 lobate (grupa Pinot).
 Forma şi mărimea dinţilor  reprezintă caractere de recunoaştere a soiurilor. În funcţie de
formă, dinţii sunt unghiulari cu marginile drepte (Mustoasă de Măderat), cu laturile convexe
(Traminer roz). După mărime, dinţii pot fi mărunţi (Berlandieri x Riparia Kober 5 BB), mijlocii
(Riesling italian) şi mari (Riparia gloire).
CÂRCEII 
Aceştia se formează la nodurile lăstarilor, opus frunzelor. La lăstarii generativi, primele 7
- 9 noduri nu au cârcei. Dispoziţia cârceilor de la acest nivel în sus poate fi continuă (la fiecare
nod), discontinuă neregulată şi discontinuă regulată. Pe lăstarii vegetativi, primele noduri de la

12
 bază (1 - 4 mai rar 1 - 7) nu au cârcei, de la aceste nivele în sus aşezarea este continuă,
discontinuă regulată, discontinuă neregulată . Dispunerea cârceilor reprezintă caracter de specie.
În secţiune transversală, cârceii au formă circulară. Grosimea lor nu este însă aceeaşi de
la bază spre vârf, ea fiind mai mare la bază. Sunt şi genuri (Parthenocissus) la care vârful este
mai dilatat. După lungime, cârceii pot fi  scurţi (la viţele cu internoduri scurte şi ramificare mare -
Rupestris du Lôt) şi lungi (la cele cu internoduri lungi şi ramificare redusă - Riparia gloire).
Există şi soiuri cu meritale relativ scurte, dar care au cârcei lungi (Chasselas).
 INFLORESCENŢA
Florile la viţa de vie sunt grupate în inflorescenţe. Numărul de inflorescenţe pe lăstar este
variabil. Astfel, sunt soiuri la care pe lăstar se găsesc: până la o inflorescenţă (Sultanina), 1 - 2
inflorescenţe (Chasselas blanc), 2-3 inflorescenţe (Riesling italian) şi 3 inflorescenţe (Aligote).
Inserţia primei inflorescenţe pe lăstarii roditori se face începând de la nodurile 3 - 5 în sus, iar pe
copili la nodurile 2 - 3, opus frunzelor.
Inflorescenţa la viţa de vie este un racem compus şi este alcătuită din:  peduncul, rahis,
ramificaţii de diferite ordine pe care se prind butonii florali.
 Pedunculul  este variabil ca lungime şi prezintă, nu departe de locul de inserţie pe lăstar,
un nod, unde se formează o ramificaţie monofilă.  Rahisul  sau axul inflorescenţei realizează
 prelungirea pedunculului. Pe acesta se prind ramificaţii de diferite ordine . La vârful ultimelor 
ramificaţii terţiare se găsesc florile grupate câte 2 - 7 în acini.
În funcţie de lungime , inflorescenţele sunt: foarte scurte (< 6 cm), scurte (6 - 11 cm),
mijlocii (11 - 16 cm), lungi (16 - 21 cm) şi foarte lungi (> 21 cm). Inflorescenţele au formă
cilindrică, conică, cilindro-conică, rămuroasă, uniaripată şi biaripată.
FLOAREA
La Vitis vinifera floarea este pe tipul 5 şi este alcătuită din: pedicel, receptacul, caliciu,
corolă, androceu, gineceu şi două discuri nectarifere . Componentele florale sunt dispuse pe
receptacul în verticil. La înflorit, deschiderea florilor se face prin desprinderea petalelor de pe
receptacul, rămânând sudate la vârf sub formă de capişon . La puţine soiuri petalele se desprind
unele de altele la vârf, rămânând pe floare, deschiderea făcându-se în formă de stea (Braghină).
În funcţie de gradul de dezvoltare a organelor şi modul de polenizare, se pot întâlni
următoarele tipuri de flori:  flori hermafrodite normale morfologic şi funcţional  (cu staminele
egale sau mai lungi decât pistilul, înclinate la 45º, cu polen fertil şi gineceu normal dezvoltat, ele
sunt autofertile);  flori hermafrodite morfologic normale, dar funcţional femele - ginoice (cu
staminele mai scurte decât pistilul, recurbate, cu polen steril, ele sunt autosterile şi intersterile);
 flori morfologic hermafrodite, dar funcţional mascule - androgine (cu stamine normal
constituite şi gineceu puţin dezvoltat);  flori unisexuat femele (cu gineceu şi fără stamine -
Mourvedre) şi flori unisexuat mascule (cu androceu şi fără gineceu - Riparia gloire).

 POLENUL
Grăunciorii de polen fertil de la florile hermafrodite normale, hermafrodite funcţional
mascule şi unisexuat mascule (în mediu uscat) au forma eliptică (asemănătoare cu a bobului de
grâu). Aceştia, prezintă la exterior trei deschideri (colpi), fiecare având câte un por germinativ.
La germinare, conţinutul grăunciorului este eliminat prin acest por.
Grăunciorii de polen steril (în mediu steril) au formă de cupă. Ei nu prezintă pori
germinativi şi au nucleii degeneraţi.
FRUCTUL
Fructul la viţa de vie este o bacă, rezultată din ovarul florii în urma proceselor de
 polenizare şi fecundare.
Forma boabelor este determinată de raportul care există între lungime şi lăţime precum şi
de simetria părţilor determinată de ele. După formă acestea pot fi:  sferice (diametrul lungimii
egal sau aproape egal cu cel al lăţimii); discoidale (diametrul lungimii mai mic decât cel al
13
 lăţimii şi raportul dintre lungime şi lăţime mai mic de 1, bobiţa fiind turtită la poli ); sferic turtite
lateral  (raportul dintre cele două diametre puţin mai mare decât 1); ovoidale (diametrul lungimii
egal cu 1,1 - 1,3 din diametrul lăţimii); ovoidal ascuţite cu vârful drept  ; eliptice cilindrice .
Culoarea pieliţei se apreciază şi este tipică la coacere deplină; ea poate fi: galbenă -
verzuie (Gros Sauvignon), galbenă - brumată (Furmint, Grasă de Cotnari), galbenă - aurie
(Riesling italian), galbenă - roză (Aligoté), roz (Traminer roz), roz - gri (Pinot gris), roşie
(Coarnă roşie), neagră - gri (Negru moale), neagră (Negru vârtos), neagră - violacee (Oporto).
După consistenţă, la coacere, miezul poate fi: cărnos şi crocant, cărnos şi moale,
semizemos, mucilaginos şi zemos.
Culoarea miezului . La majoritatea soiurilor speciei Vitis vinifera miezul este incolor,
chiar dacă pieliţa este colorată. Soiurile vinifera cu miez colorat în roşu (tinctoriale) sunt puţine
(Gamay Freaux, Alicante Bouschet). Soiurile de hibrizi producători direct cu bobul negru,
majoritatea au miezul colorat, tinctorial.
Gustul  este caracter de soi şi este determinat de indicele gluco-acidimetric. Din acest
 punct de vedere se deosebesc:  soiuri nu prea dulci, cu nuanţe de acrişor,  preferate în consumul
 pentru struguri de masă (Afuz Ali, Crâmpoşie, Muscat de Hamburg),  soiuri foarte dulci (la care
aciditatea este mascată) din care se prepară vinul de calitate superioară (Grasă de Cotnari, Pinot
gris, Traminer roz, Chardonnay). La aceste gusturi se pot adăuga: dulce - acrişor  (Coarnă albă,
Coarnă neagră), ierbos (Cabernet Sauvignon).
 Aroma apare în urma depunerii unor substanţe aromate în pieliţă (epicarp). Aceasta poate
fi: de muscat, busuioc sau tămâios (Muscat Ottonel, Muscadelle, Muscat de Hamburg,
Tămâioasă românească, Busuioacă de Bohotin mai puţin Traminer roz), de căpşună (Lidia,
Ferdinand de Lesseps),  foxată (Isabella).
În general,  forma strugurilor  este aceeaşi cu cea a inflorescenţelor. Ea este conturată de
lungimea ramificaţiilor de ordinul I care pornesc de pe axul rahisului. Din acest punct de vedere
se întâlnesc următoarele forme de struguri: cilindrică - lungimea ramificaţiilor de ordinul I este
aceeaşi pe întreg rahisul (Fetească albă); conică - lungimea ramificaţiilor de ordinul I descreşte
de la bază spre vârf (Traminer roz, Cabernet Sauvignon); cilindro-conică - ramificaţiile de la
 baza ciorchinelui au aproape aceeaşi lungime, ramificaţiile de ordinul I aflate spre vârf descresc
treptat (Aligoté, Cadarcă); rămuroasă - ramificaţiile secundare sunt lungi, flexibile, strugurii
sunt lacşi (Afuz Ali); uniaripată - întâlnită în cadrul oricăreia dintre formele anunţate mai sus,
una din ramificaţiile de ordinul I (secundară) de la baza rahisului se dezvoltă mai mult, luând
aspectul unei aripioare (Riesling italian); biaripaţi (Băbească neagră).
După lungime, strugurii pot fi: mici (până la 14 cm), mijlocii (15 - 22 cm), mari (25 - 30
cm) şi foarte mari (peste 30 cm).
 Mărimea strugurilor poate fi apreciată şi în funcţie de greutatea lor: mici (sub 150 g);
mijlocii (150 - 300 g); mari (300 - 600 g) şi foarte mari (peste 600 g).
 SĂMÂNŢA
Particularităţi morfologice. Sămânţa este alcătuită din corpul seminţei şi rostru sau
cioc. Corpul seminţei prezintă o faţă ventrală lăţită şi o parte dorsală, mai mult sau mai puţin
 bombată. Pe partea ventrală se află rafeul  (proeminenţă longitudinală care desparte sămânţa în
două). De o parte şi de alta a rafeului se află două adâncituri, care poartă denumirea de  fosete.
În prelungirea rafeului, opus rostrului, se găseşte un şanţ care brăzdează vârful seminţei
numit  silon. Partea dorsală prezintă (în treimea superioară sau către mijlocul seminţei) o mică
adâncitură numită  şalază, ea reprezentând locul de pătrundere a fascicolului de vase libero-
lemnoase.
 Forma seminţelor este definită de raportul dintre mărimea corpului şi rostrului Excluzând
rostrul, seminţele sunt: rotunde şi bombate (Chardonnay, Merlot), ovoide (Traminer roz, Muscat
de Hamburg), tronconic - turtite (Coarnă neagră), conic - alungite (Orlovi nogti).

14
  Dimensiunile seminţelor sunt, în general, reduse. La soiurile speciei Vitis vinifera,
lungimea este cuprinsă între 4,75 - 7,5 mm şi grosimea între 2,9 - 4,25 mm, reprezentând 2,7 %
din greutatea boabelor.
Culoarea este variabilă, înregistrând nuanţe diferite de la verzui până la măsliniu, în
funcţie de specie şi soi.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL

1. Care este arhitectura sistemului radicular la viţele înmultite vegetativ ? Dar la

cele inmulţite generativ ?
2. Descrieţi elementele de durată cu rol de schelet
3. Descrieţi elementele provizorii cu rol de rodire şi formare a elementelor de rod
4. Clasificaţi lăstarii în funcţie de origine
5. Prezentaţi tipurile morfologice de flori întâlnite la viţa de vie
6. Clasificaţi strugurii după formă

PARTICULARITĂŢILE BIOLOGICE ŞI FIZIOLOGICE ALE VIŢEI DE VIE

15
 Recolta de struguri se formează ca rezultantă a interferenţei proceselor ecofiziologice la
nivelurile structurate multiple şi limitate, ale agroecosistemului viticol. Viticultorul mijloceşte
aprovizionarea cu substanţe şi energie, dirijând procesele de transformare a acestora în producţie
viticolă utilă omului. De aceea, el trebuie să cunoască particularităţile biologice, care conduc la o
mai reală înţelegere a funcţiunilor viţelor în cadrul spaţial al desfăşurării proceselor biologice şi
al ofertei ecologice, în vederea dirijării creşterii şi rodirii, prin optimizarea creşterilor vegetative
în folosul rodirii.
Cunoaşterea biologiei creşterii şi rodirii viţei de vie permite viticultorului să stabilească
deciziile necesare (tehnice, economice şi organizatorice) pentru obţinerea de producţii ridicate de
struguri, să repartizeze soiurile în arealele favorabile şi să efectueze lucrări de selecţie şi
ameliorare a acestora. Succesul acestor activităţi este condiţionat de nivelul cunoaşterii legilor şi
 principiilor după care viţa de vie creşte şi rodeşte.
În condiţiile climatice fără anotimpuri distincte, viţa de vie creşte fără întreruperi
esenţiale. În climatul temperat, viţele cresc periodic, după un ritm determinat de periodicitatea
condiţiilor climatice.
Creşterea este premiză şi condiţie a rodirii, motiv pentru care asigură posibilităţi de a
influenţa rodirea. Creşterea este un proces caracteristic organelor vegetative şi reproductive. Ea
se realizează pe anumite direcţii faţă de liniile de simetrie şi are loc în anumite locuri sau zone,
aceasta înregistrează etape distincte şi se desfăşoară după anumite legi, prin mecanisme în mare
 parte comune tuturor plantelor superioare.
 Dezvoltarea viţei de vie este o succesiune de procese biologice, de amplificare a acestora,
însoţite de transformări calitative, care fac viţa de vie aptă pentru rodire, pentru reproducere.
Parcurgerea acestor etape (stadii) cu schimbări morfo-fiziologice şi biochimice, cantitative şi
calitative, cu ascendenţă progresivă de la nespecializat la specializat, se realizea-ză diferenţiat şi
în funcţie de modul de înmulţire a viţei de vie. La viţele obţinute din  sămânţă parcurgerea
etapelor de dezvoltare se realizează conform legilor generale de creştere şi dezvoltare. Ele se
desfăşoară sub control genetic, ecologic şi tehnologic. Viţele rezultate prin înmulţirea vegetativă
au ereditatea consolidată şi prezintă stabilitate în procesul de rodire.
Cunoaşterea modului de manifestare morfo-fiziologo-biochimică a viţelor, a duratei
 perioadelor şi a cerinţelor de viaţă are importanţă în strategia tehnologică, asigurarea unei durate
cât mai mari de exploatare biologico-economică a plantaţiei viticole.

Viţa de vie, ca toate plantele perene, prezintă un ciclu ontogenetic şi un ciclu anual.

CICLUL ONTOGENETIC

În cadrul ciclului ontogenetic (de viaţă) viţa de vie parcurge multiple schimbări care
evidenţiază evoluţia ei de la tinereţe către maturitate şi apoi către bătrâneţe.
Acesta se compune din totalitatea ciclurilor anuale; de aceea se numeşte şi ciclu biologic
multianual. El cuprinde totalitatea manifestărilor şi perioadelor de vârstă pe care le parcurge viţa
de vie într-o anumită succesiune de la apariţie, obţinere, până la pieire naturală sau defrişare.
 La viţele obţinute din sămânţă se disting patru perioade de viaţă (vârstă): embrionară,
 juvenilă, matură şi de bătrâneţe.
 Perioada embrionară începe cu primele diviziuni ale zigotului, se continuă cu formarea
embrionului, a seminţei, maturarea fiziologică a acesteia, încheindu-se cu apariţia primelor 
frunze adevărate.
 Perioada juvenilă (de tinereţe) continuă perioada embrionară şi durează până în primii
ani de rodireCreşterea viţelor se manifestă intens. Biologic, ele se consideră pregătite pentru
rodire încă din primul an, dar în condiţii agrofitotehnice normale, rodirea este mai tardivă (3 - 5
ani, uneori 5 - 7) şi foarte neuniformă. La începutul acestei perioade, viţele obţinute din seminţe
au caracterele şi însuşirile insuficient consolidate, cu mare plasticitate şi posibilităţi de a se
16
 adapta la condiţii noi (mai ales hibrizii), caracteristici pe care se sprijină îmbunătăţirea însuşirilor 
 plantelor obţinute şi crearea de soiuri noi.
 Perioada de maturitate (de rodire) durează până la intrarea viţelor în declin biologic şi
coincide cu scăderea sistematică a producţiei pentru acelaşi nivel de condiţii. Durata acestei
 perioade este variabilă în funcţie de specie, soi, favorabilitate ecologică şi tehnologică.
 Perioada de bătrâneţe (de declin) se caracterizează prin reducerea treptată a proceselor 
de creştere şi rodire, încheindu-se cu pieirea plantei.

 La viţele obţinute pe cale vegetativă se disting următoarele perioade de viaţă (vârstă): de
tinereţe (convenţională), de maturitate şi de bătrâneţe (de declin).
 Perioada de tinereţe (convenţională). Viţele obţinute pe cale vegetativă în perioada de
tinereţe sunt convenţional tinere, vârsta lor fiind calculată de la data obţinerii lor, deoarece,
 butucului din care s-au prelevat butaşii nu i se poate cunoaşte vârsta reală, ci numai vârsta
coardei din care provine butaşul. Perioada de tinereţe începe din momentul apariţiei lăstarului cu
 primele frunze şi se încheie la intrarea pe rod. Ea durează 3 - 5 ani. În această perioadă de
 pregătire a rodirii, prin procesele metabolice se favorizează creşterea (au loc acumulări masive
de substanţe organice). Prin dirijarea creşterilor şi pregătirea rodirii se urmăreşte realizarea de
 plantaţii viticole fără goluri, cu butuci uniformi şi viguroşi.
 Perioada de maturitate (de rodire) poate dura 35 - 40 ani, când se realizează creşterea
treptată a producţiei până la nivelurile maxime, cu o plafonare relativă şi, apoi, cu o uşoară
diminuare a rodirii. De aceea, perioada se divide în subperioadele de: ascensiune, rodire maximă
 şi diminuarea rodirii .
 Perioada de bătrâneţe (de declin) se caracterizează prin reducerea treptată a proceselor 
de creştere şi scădere sistematică a producţiei (în aceleaşi condiţii de mediu şi nivel tehnologic).
În plantaţii apar goluri, de aceea, exploatarea plantaţiei devine neeconomică. Viticultorul, prin
intervenţiile sale urmăreşte, fie regenerarea butucilor (prin tăieri de regenerare şi alte verigi
agrofitotehnice), fie obţinerea de producţii ridicate (prin alocarea de încărcături de ochi mult
amplificate), întrucât plantaţia urmează a fi defrişată.
Durata ciclului ontogenetic exprimată în ani, ca rezultat al însumării ciclurilor biologice
anuale, poartă numele de longevitate (potenţă a viţei de vie de a avea o durată lungă de viaţă). În
condiţii de cultivare, durata vieţii, datorită nivelurilor de favorabilitate ecologică şi tehnologică
se modifică şi este definită ca durată de exploatare biologico-economică.
Durata de timp de la apariţie sau obţinere, până la un anumit moment, poartă numele de
vârstă şi ea reprezintă o parte din longevitate. Pe măsură ce viţa de vie există până aproape de
 pieire, vârsta devine egală cu longevitatea.
La viţele înmulţite prin seminţe, vârsta se determină cu precizie şi poartă numele de
vârstă individuală (a individului), reală. Ea reprezintă, în acelaşi timp, şi vârsta ontogenetică .
Aceasta se calculează de la apariţia plantei (în cazul viţelor sălbatice) sau de la obţinere (în cazul
viţelor cultivate), până la momentul considerat.
La viţele obţinute vegetativ se determină convenţional vârsta individuală, care nu este
egală cu vârsta ontogenetică. Ea se calculează de la data obţinerii prin butăşire sau altoire până
la momentul considerat.
Factorii modificatori ai longevităţii. Longevitatea viţei de vie este datorată
 particularităţilor genetice şi influenţată de modul de înmulţire, favorabilitatea ecologică şi
tehnologică.
 Particularităţile genetice ale speciei şi soiului determină durata potenţială de existenţă a
viţei de vie În aceleaşi condiţii de mediu, soiurile Cabernet Sauvignon, Fetească albă, Coarnă
albă sau neagră au longevitate mai mare decât Traminer, Pinot, Riesling italian ş.a., (Martin T.,
1968); viţele sălbatice au o durată de viaţă de 100 - 150 ani, iar viţele cultivate de 30 - 50 ani.
 Modalităţi de înmulţire . Viţele obţinute din seminţe au o longevitate mai mare (de circa
două ori) decât cele înmulţite pe cale vegetativă. În cazul viţelor înmulţite pe cale vegetativă,
cele provenite din butaşi nealtoiţi au longevitate mai mare decât cele obţinute prin butaşi altoiţi.
17
Longevitatea mai mică a viţelor altoite este determinată de o incompletă concreştere a altoiului
cu portaltoiul.
 Favorabilitatea ecologică prin resursele heliotermice, hidrice şi nutriţionale asigură o
longevitate ridicată. Umiditatea relativă a aerului redusă (sub 60 %), regimul hidric scăzut al
solului, cu secete excesive şi îndelungate (peste 40 - 50 zile), fertilitatea scăzută (humus sub 1
%) ş.a., determină o longevitate redusă (ex.: 20 - 30 ani în podgoria Murfatlar, Oşlobeanu M. şi
colab., 1980).
 Nivelul tehnologic are influenţă pozitivă asupra longevităţii plantaţiei. Alocarea la tăierea
de încărcare a unor încărcături de rod în concordanţă cu favorabilitatea ecologică şi oferta
tehnologică determină o longevitate mai mare. În arealele cu temperaturi scăzute (sub nivelul de
rezistenţă biologică) viţele neprotejate peste iarnă (conduse semiînalt şi înalt) au o durată de
viaţă mai scurtă decât a celor protejate (conduse în forme joase).

CICLUL BIOLOGIC ANUAL

Totalitatea manifestărilor şi modificărilor morfologice, fiziologice şi biochimice, care

au loc la viţa de vie în timpul anului, într-o anumită ordine, sub control genetic şi influenţate de
 periodicitatea condiţiilor climatice, alcătuiesc ciclul biologic anual.
Între ciclul anual al viţei de vie şi cel al condiţiilor climatice există un paralelism evident.
Ritmul şi intensitatea desfăşurării proceselor biologice determină împărţirea ciclului biologic
anual în două perioade: de vegetaţie latentă (starea de repaus relativ) şi de vegetaţie activă .
 Perioada de vegetaţie latentă (starea de repaus relativ) . În climatul temperat conti-
nental, starea de repaus relativ al viţei de vie începe calendaristic în prima jumătate a lunii
noiembrie şi durează până la sfârşitul lunii martie, circa 120 zile (fig. 4.3). Convenţional, la
acelaşi soi, începutul este marcat de momentul căderii frunzelor, iar sfârşitul de apariţia primelor 
 picături de sevă pe secţiunile coardelor tăiate. De fapt, această perioadă începe mai devreme,
când frunzele şi-au modificat culoarea în galben sau roşu, după dezorganizarea clorofilei şi
migrarea asimilatelor.
La acelaşi soi, durata repausului se diferenţiază de la organ la organ şi de la ţesut la ţesut.
Astfel, ochiul axilar  (complexul mugural axilar) are cea mai lungă perioadă de vegetaţie latentă,
rădăcinile cea mai scurtă perioadă, iar dintre ţesuturi, cea mai scurtă stare de repaus o au
ţesuturile meristematice.
 Nivelurile termice scăzute determină intrarea şi rămânerea în stare de repaus.
Perioada de vegetaţie latentă cuprinde trei faze: de călire, de  plafonare a rezistenţei la
 ger şi de decălire (Oprean M., Olteanu I., 1983).
În funcţie de intensitatea şi calitatea modificărilor biochimice, citologice şi morfologice
din perioada de vegetaţie latentă, deosebim trei faze de repaus: obligat, adânc şi  facultativ
(Martin T., 1968).
 Faza de repaus obligat. Această stare durează de la sfârşitul perioadei de vegetaţie activă
(căderea ultimelor frunze), până când începe plasmoliza (desprinderea protoplasmei de lângă
 pereţii celulari şi concentrarea ei în jurul nucleului).
Factorii care determină intrarea şi rămânerea în starea de repaus obligat sunt:
temperatura, lumina şi umiditatea. Durata mare de lumină a zilei şi umiditatea ridicată întârzie
intrarea în repaus, iar durata scurtă de lumină şi secetă o grăbesc.
 Faza de repaus adânc (profund) . În această stare procesele de viaţă se reduc la o
intensitate minimă, protoplasma celulelor se individualizează, iar plasmodesmele se întrerup
(Martin T., 1972). Începutul acestei faze este marcat de primele semne ale individualizării
 protoplasmei şi sfârşitul, de încheierea acestui proces. Durata este influenţată de temperatura
mediului şi particularităţile genetice (ereditare) ale soiurilor. Temperaturile cuprinse între 0 ° şi -
7°C determină o durată a repausului adânc de circa 30 zile. Temperaturile inferioare acestor 

18
 niveluri reduc durata, iar cele superioare o prelungesc. Soiurile cu o durată mai scurtă a
repausului adânc se amplasează în areale sudice, iar cele cu o durată mai lungă în arealele
răcoroase. Faza repausului adânc se manifestă în grade diferite de la un organ la altul şi chiar de
la un ţesut la altul.
 Faza de repaus facultativ (forţat). În această stare viţa de vie este pregătită pentru a relua
noul ciclu de viaţă, dar nivelul temperaturii o determină să rămână în faza de repaus. Ea începe o
dată cu primele semne ale trecerii protoplasmei de la concentrarea maximă în jurul nucleului la
starea normală şi se încheie cu apariţia primelor picături de sevă pe secţiunile coardelor tăiate.
 Perioada de vegetaţie activă. În condiţiile de climat temperat continental, durata
 perioadei de vegetaţie activă este de 165 - 220 (240) zile (decada a doua a lunii martie până în
 prima decadă a lunii noiembrie); în climatul subtropical de 270 zile; în cel tropical de 300 zile şi
în apropierea Ecuatorului de 335 zile (uneori vegetaţie continuă). Biologic, aceasta este
delimitată de mişcarea activă a sevei şi căderea normală a frunzelor.
Durata perioadei de vegetaţie activă este variabilă de la o specie la alta, de la un soi la
altul şi condiţionată de factorii climei (temperatura şi durata de lumină a zilei) în conlucrarea cu
factorii pedologici şi agrofitotehnici. Astfel, în podgoriile sudice perioada de vegetaţie şi
manifestările din cadrul ei încep mai timpuriu.
Cunoaşterea duratei perioadei de vegetaţie are importanţă în stabilirea arealelor de cultură
a soiurilor. Soiurile cu perioadă de vegetaţie scurtă se vor cultiva în podgoriile nordice, iar cele
cu perioadă de vegetaţie mai mare în cele sudice.
 Fenofazele perioadei de vegetaţie activă. Modificările morfologice, citologice,
fiziologice şi biochimice care au loc la viţa de vie în perioada de vegetaţie activă, evidenţiază că,
aceasta parcurge mai multe fenofaze şi anume:
-  fenofaze ale organelor vegetative: plâns, dezmugurit, creşterea lăstarilor maturarea
lăstarilor şi căderea frunzelor, creşterea şi orientarea rădăcinilor;
-  fenofaze ale organelor vegetative şi de rod  : creşterea mugurilor, diferenţierea
mugurilor de rod, creşterea şi proliferarea organelor florale;
-  fenofaze ale organelor de rod  : înfloritul, polenizarea şi fecundarea, căderea florilor,
creşterea şi maturarea boabelor.
Gruparea fenofazelor în acest mod permite stabilirea faptului că, diferenţierea mugurilor 
de rod (formarea potenţialului de rod) pentru anul următor se produce în condiţiile realizării
 potenţialului de creştere vegetativ şi al obţinerii producţiei de struguri pentru anul în curs. De
aceea, viticultorul trebuie să cunoască corelaţiile ce se stabilesc între fazele producţiilor 
succesive şi între organele vegetative şi de rod, în vederea stabilirii deciziilor tehnice de dirijare
a creşterilor vegetative în favoarea rodirii.

INTREBĂRI DE AUTOCONTROL

1. Enumeraţi şi descrieţi perioadele de vârstă la viţele înmulţite prin sămânţă.

2. Enumeraţi şi descrieţi perioadele de vârstă la viţele înmulţite vegetativ
3. Care sunt fazele etapei de vegetaţie latentă ?
4. Care sunt fenofazele organelor de rod ?

PARTICULARITĂŢI FIZIOLOGICE

Elaborarea materiei organice poate fi interpretată în sensul larg al aprovizionării cu apă şi

substanţe minerale, al captării energiei solare şi convertirii acestora în energie biologică, prin
19
etapele metabolice ale procesele biochimice de sinteză (anabolism) şi de degradare (catabolism).
Dirijarea valorificării superioare şi raţionale a acestor procese constituie calea eficientă de
sporire a bioproductivităţii viţei de vie.

PARTICULARITĂŢI FIZIOLOGICE PRIVIND NUTRIŢIA VIŢEI DE VIE

 Aprovizionarea cu apă
Apa este principalul constituent al materiei vii, mediul principal de solvatare şi reacţie al
elementelor nutritive şi al unor produşi de sinteză, furnizează ionii de H+ şi de HO- necesari în
fotosinteză, pentru menţinerea echilibrului acido-bazic şi în activităţile enzimatice.
Aprovizionarea cu apă a viţei de vie se face prin rădăcini (90 - 95 %) şi prin frunze (5 -
10 %). printr-un mecanism de transport  al apei definit drept activ care se realizează datorită
 presiunii radiculare care, la viţa de vie, are valori cuprinse între 2,5 şi 5,0 bari şi a bsorbţia
 pasivă a apei se realizează datorită forţei de sucţiune determinată de transpiraţie.
Planta reprezintă aşadar un organism complex, dotat cu mecanisme de reglare a
funcţionării sale biologice ca răspuns la variaţiile condiţiilor de mediu, care permite transferul
apei ( prin sistemul fascicular), reţinerea şi înmagazinarea ei (prin sistemul simplastic).

Aprovizionarea cu elemente nutritive

Alături de alimentarea cu apă aprovizionarea viţelor cu elemente nutritive stă la baza
creşterii, fructificării şi maturării, fapt care demonstrează necesitatea cunoaşterii posibilităţilor şi
mecanismului absorbţiei nutrienţilor. Optimizarea şi diferenţierea soluţiilor de fertilizare în
cadrul biotehnologiilor viticole sunt indicate să se facă prin diagnoză şi avertizare, după
criteriile: ecologic, tehnologic şi energetic, asigurându-se o terapie nutriţională optimă.
La viţa de vie substanţele nutritive pătrund în rădăcină sub formă de ioni, prin celulele
care nu şi-au pierdut permeabilitatea, îndeosebi cele din zonele piliferă şi netedă.
Extraradicular, substanţele nutritive sunt absorbite prin stomate şi cuticulă. Absorbţia prin
stomate se produce prin difuziune, pasiv.

 Elaborarea, transportul şi depozitarea produselor de sinteză

La baza elaborării produselor de sinteză la viţa de vie se află fotosinteza, ponderea cea
mai mare a substanţelor de rezervă având-o glucidele (în struguri domină glucoza şi fructoza, iar 
în coarde amidonul).
În condiţii normale, procesele metabolice la viţa de vie se desfăşoară în favoarea
acumulării de materie vegetală, care reprezintă biomasa sintetizată şi, din care numai o anumită
 parte constituie produsul viticol util (strugurii sau butaşii pentru înmulţire).
La viţa de vie principalele produse ale fotosintezei sunt glucidele (zaharoza, glucoza,
fructoza şi rafinoza). În cantităţi mai reduse se formează acizii organici (acidul oxalic, acidul
tartric, acidul citric, acidul malic, acidul succinic) şi aminoacizii (cistină, histidină, alanină,
acidul asparagic, proline, metionină, valină, lizină ş.a.). Fotosinteza la viţa de vie se
caracterizează prin nivel, ritm şi grad de răspuns la factorii ecologici şi agrofitotehnici.

Fotorespiraţia
La plantele de tip metabolic C 3 a fost evidenţiată fotorespiraţia. Ea se produce la nivelul
cloroplastelor şi are ca substrat respirator fosfoglicolatul sintetizat în procesul de fotosinteză.
Prin fotorespiraţie consumul de CO2 este, în general, de 20 - 50 %, reducându-se rata
fotosintezei. Fotorespiraţia creşte prin mărirea plafonului de oxigen în atmosferă. La sporirea
intensităţii luminoase până la 0,55 m mol m-2s-1 are loc creşterea rapidă a fotorespiraţiei, după
care ea rămâne constantă la creşterea, în continuare, a intensităţii luminoase .
Particularităţile privind fotorespiraţia la viţa de vie sunt puţin cunoscute. De aceea,
studierea aprofundată a fotorespiraţiei este necesară pentru găsirea căilor de reducere a
20
 pierderilor determinate de acest proces. Regina Mde A. şi colab. (1995) opinează că investigarea
în acest caz este bine să urmeze calea studiului fotosintezei în relaţie cu concentraţii diferite de
CO2 sau metodele enzimatice.

 Respiraţia
Prin respiraţie, substanţele organice de sinteză suferă transformări biochimice cu eliberare
de energie şi produşi intermediari, din care unii folosesc la sinteze noi. Consumul de substanţe
organice de rezervă prin respiraţie este relativ mic.
Fenomenele respiratorii sunt procese oxido-reducătoare prin care glucidele sunt de obicei
oxidate complet, până la formarea produşilor de echilibru chimic (CO 2 + H 2O) şi eliberarea de
energie (674 kcal). Ea are loc în toate organele viţelor, mai ales în cele tinere, unde metabolismul
este deosebit de accentuat.
Hexozele de sinteză sau rezultate prin fotosinteză sunt descompuse până la acizi care se
combină cu amoniacul şi duc la sinteza de aminoacizi şi proteine. La sinteza proteinelor este
folosită o parte din dioxidul de carbon asimilat (la viţa de vie se pare mai puţin de o treime,
dependent de conţinutul în azot al mediului de absorbţie). Unii acizi rezultaţi din degradarea
glucidelor sunt precursori ai formării acizilor graşi.
Degradarea protidelor şi lipidelor se produce, ca şi cea a glucidelor, în diverse procese
metabolice. La aprovizionarea redusă cu azot sau la temperaturi ridicate, când fotosinteza
încetează, începe degradarea protidelor până la amoniac. Degradarea lipidelor are loc până la
acizi tricarboxilici, care continuă degradarea până la dioxidul de carbon şi apă sau se combină cu
amoniacul.
Prin respiraţie se produce degradarea glucidelor, lipidelor şi protidelor. Respiraţia ca şi
fotosinteza şi biosinteza se desfăşoară în corelaţie cu condiţiile de mediu. Degradarea biochimică
a amidonului din coarde are importanţă în rezistenţa la ger a viţelor şi pornirea în vegetaţie.
Substanţele care se consumă în respiraţie sunt, îndeosebi, reprezentate de zaharuri şi
acizii organici. Raportul dintre cantitatea de CO 2 eliminată şi cantitatea de O 2 absorbită, pentru
oxidarea unei molecule de glucoză (câtul respirator), poate avea valori apropiate de unitate (la
frunze) indicând că, substanţele folosite în respiraţie sunt zaharurile, sau mai mari decât unitatea
(la boabele tinere), indicând că substanţele folosite în respiraţie sunt cu precădere acizii organici.
 Mersul diurn şi sezonier al respiraţiei . În aceleaşi condiţii de mediu intensitatea
respiraţiei variază în decursul a 24 ore , după legea perioadei maxime. Aceasta creşte de
dimineaţa până la orele 13 - 14, când se atinge un maxim, urmat de scăderi spre seară. Ziua,
respiraţia este mai intensă decât noaptea.
Procesul prezintă şi o variaţie sezonieră având creşteri în intensitate de la dezmugurit la
creşterea lăstarilor şi în faza de creştere a boabelor, cu scăderi la înflorit şi de la pârgă la
maturarea boabelor şi a lemnului.

INTREBĂRI DE AUTOCONTROL

1. Prezentaţi mecanismul aprovizionării cu apă.

2. Prezentaţi mecanismul şi factorii de influenţă ai alimentării cu substante nutritive.
3. Mecanismul respiraţiei.

PARTICULARITĂŢI ALE ECOLOGIEI VITICOLE

Ecologia viticolă se ocupă cu implementarea în viticultură a principiilor ecologiei (de la

grecescul oikos = casă, gospodărie şi logos = ştiinţă).
21
 Viţele, pe lângă influenţele binefăcătoare asupra atmosferei şi litosferei, caracteristice
tuturor plantelor verzi, produc şi efecte negative. Ele înrăutăţesc mediul lor de cultură prin
consumul de elemente nutritive şi, se pare, prin "toxinele" pe care le lasă în sol rădăcinile moarte
şi ramurile tăiate.
Mediul lor de cultură este însă continuu îmbunătăţit de om. Intervenţiile omului nu se
limitează numai la dirijarea condiţiilor de mediu, fapt care face indispensabilă cunoaşterea
ecologiei şi dezvoltarea viticulturii ecologice , ci se extind şi asupra viţelor pentru a le pune în
concordanţă cu mediul îmbunătăţit şi a le proteja sau scoate de sub influenţa factorilor 
nefavorabili sau mai puţin favorabili.
Cunoaşterea particularităţilor ecologice ale viţei de vie are importanţă în elaborarea şi
fundamentarea activităţilor tehnice viticole.

AGROECOSISTEMUL VITICOL

 Agroecosistemul viticol  reprezintă unitatea funcţională a biosferei, construită şi

exploatată de om în vederea transformării energiei şi substanţei pentru obţinerea unei recolte
utile, superioară cantitativ şi calitativ, în condiţii de profit. În acesta se introduce o cantitate
suplimentară de energie, denumită energie culturală , care se reflectă în realizarea circuitelor de
substanţă, energie şi informaţie.
Constituite în plantaţii la dimensiuni de centre viticole şi podgorii, viţele influenţează
sesizabil şi important mediul lor de viaţă. Ele modifică favorabil pentru organismele
consumatoare de oxigen, compoziţia atmosferei, reduc amplitudinea de temperatură zilnică,
lunară şi anuală, reglează umiditatea atmosferică, opun rezistenţă pierderii fertilităţii solului prin
eroziune, înfrumuseţează peisajul ş.a. Toate aceste influenţe exercitate de viţe - direct şi indirect
- asupra mediului se răsfrâng şi asupra lor.
Influenţele reciproce dintre viţe şi mediu sunt diferite în funcţie de mediul natural şi cel
îmbunătăţit de om, precum şi de sistemul de cultură. O plantaţie în care viţele sunt susţinute pe
 pergolă - boltă - influenţează în cu totul alt mod temperatura şi umiditatea mediului decât într-o
 plantaţie cu viţe cultivate cu tulpină scurtă şi plantate la distanţe mari. În primul caz, umbrirea
 permanentă a solului din vie reduce: pierderea de apă prin evaporare, temperatura de absorbţie a
rădăcinilor, temperatura de asimilare a frunzelor şi măreşte umiditatea relativă a aerului, cu
consecinţe favorabile în locurile aride, cu temperaturi ridicate şi, sunt cu totul nefavorabile, în
locurile cu suficiente precipitaţii şi temperaturi moderate.
În decursul sutelor de ani de cultură a viţei de vie, podgorenii au căutat şi au stabilit
sisteme de cultură adecvate condiţiilor de mediu şi mijloacelor lor de cultură. Concomitent, au
intervenit factori noi (mana, filoxera, soiuri noi, mecanizarea ş.a.), care au determinat
schimbarea sistemelor de cultură. În acelaşi timp s-a modificat ecosistemul viticol.
Agroecosistemul viticol rezultă din integrarea biocenozei viticole în fragmentul de mediu
ocupat numit biotop, mediul fizic în care biocenoza semiartificială locuieşte delimitat după
criterii socio-economice .
Biocenoza viticolă este o biocenoză semiartificială, constituită din plantaţia viticolă şi
toate organismele ei (microorganismele solului, boli, dăunători ş.a.) prezente în spaţiul de
cultură (biotop), care trăiesc în corelaţii trofice şi de altă natură, stabile. Aceasta, este mai simplă
decât biocenoza naturală (pajişte, pădure ş.a.) deoarece are în componenţă un singur producător 
 primar (viţa de vie). Ea, prezintă o stabilitate şi complexitate mai redusă decât biocenozele
naturale.
Biotopul reprezintă locul ocupat de biocenoza viticolă, cuprinzând mediul abiotic
(lumina, căldura, apa, aerul, solul ş.a.). Într-o plantaţie viticolă, acesta este format din totalitatea
factorilor climatici, edafici, geografici şi expoziţionali. Componentele biotopului variază în timp
şi spaţiu în anumite limite. O primă categorie de variaţie o constituie variaţia cu o anumită
 periodicitate şi anumită amplitudine (alternanţa zi - noapte, succesiunea anotimpurilor ş.a.). A
22
 doua categorie, variaţia fără o anumită periodicitate, are caracter perturbator pentru biocenoză
(de ex.: temperaturi foarte scăzute sau foarte ridicate ş.a.).
Stabilitatea şi autoreglarea în ecosistemul viticol sunt realizate de către om. Pentru
optimizarea acestora, se recomandă controlul permanent în agroecosistem prin lucrări ale
 subsistemului agrofitotehnic (tăieri, fertilizare ş.a.) şi cele ale  subsistemului economico-social 
(materiale, baza energetică ş.a.).
Însuşirile ecosistemului viticol (informaţional, de programare şi de conexiune inversă)
De-a lungul anilor au existat patru perioade ale ecosistemului viticol: natural, primitiv,
tradiţional  şi dezvoltat. În cadrul ecosistemului dezvoltat, studiile au fundamentat influenţa
energiei solare şi a altor factori de biotop, au evidenţiat influenţa factorilor agrofitotehnici şi a
celor din subsistemul economico-social. Cunoaşterea cerinţelor agrobiologice ale soiurilor a
determinat delimitarea arealelor de cultură ale soiurilor şi asocierea lor.

CLIMATOLOGIE VITICOLĂ

 Influenţa radiaţiei solare se evidenţiază prin cea a radiaţiei globale (ca sumă dintre
radiaţia directă şi cea difuză). În podgoriile din România, în intervalul 1.IV. - 30.IX., radiaţia
globală variază între 80 - 92 kcal/cm 2, valorile mai mici de 80 kcal/cm 2 fiind considerate ca
restrictive (Oşlobeanu M. şi colab., 1991).
Un plus de 20% favorizează declanşarea timpurie a unor fenofaze (dezmugurit, înflorit),
în timp ce o diminuare cu circa 20 - 30% a radiaţiei globale conduce la scăderea apreciabilă a
cantităţii de zaharuri şi la creşterea acidităţii totale.
Eficienţa bioenergetică se exprimă prin cantitatea de energie solară convertită în produs
 biologic util (struguri). Necesitatea obţinerii unor coeficienţi de convertire mai ridicaţi,
determină pe viticultori să aleagă la plantare soiuri cu potenţial ridicat de convertire a energiei
radiante prin fotosinteză în biomasă utilă, soiuri care valorifică bine cadrul energetic al arealului
respectiv.
Influenţa luminii.
Asupra proceselor biologice ale viţei de vie, lumina exercită influenţă prin intensitate,
durata şi calitatea luminii determinată de lungimea de undă a radiaţiilor electro-magnetice din
spectrul solar. Aceasta, acţionează prin efectul ei asupra fotosintezei şi transpiraţiei, prin efectul
termic şi de activare a compuşilor care evită alungirea excesivă a lăstarilor (etiolare).
Cerinţele şi competiţia pentru lumină sunt diferite. Ele sunt în funcţie de: specie, soi,
vârstă, fază de vegetaţie ş.a. Cerinţele sunt mai ridicate în fenofazele: înflorit, diferenţierea
mugurilor şi maturarea boabelor.

 Influenţa temperaturii 
Temperatura reprezintă principalul factor climatic şi are o gamă largă de fluctuaţie,
determinată de zona geografică a arealului viticol. Valorile temperaturii limitează cultivarea viţei
de vie şi influenţează procesele fiziologo-biochimice, care determină creşterea şi rodirea. Între
condiţiile termice existente în ecotop şi cele favorabile cultivării viţei de vie există corelaţii
 pozitive. Favorabilitatea acestor condiţii este diferită prin asigurarea unor nivele optime de la o
fenofază la alta.
Temperatura este elementul permanent, care prin variabilitatea lui determină cele mai
caracteristice manifestări ale viţelor. Dacă ne referim la variabilitatea cea mai generală a
temperaturii din timpul anului, variabilitate care împarte anul în patru anotimpuri, se constată că
aceste anotimpuri există şi în manifestarea viţelor. Ciclul anual de temperatură determină ciclul
 biologic anual al viţelor. Paralelismul este deosebit de evident şi îl folosim la explicarea unor 
manifestări ale viţelor şi în obţinerea unor efecte viticole.

23
 Influenţa temperaturii asupra viţelor şi efectele produse, sunt diferite în cursul întregului
ciclu biologic al viţelor. La acelaşi nivel de temperatură, viţele răspund diferit în funcţie de faza
fenologică şi perioada de vârstă, aceasta deoarece viţele parcurg modificări de la o etapă la alta şi
temperatura le găseşte în cu totul alte stări. Efectele temperaturii asupra viţelor sunt apoi diferite
de la un moment la altul, în funcţie de prezenţa în grade diferite a celorlalţi factori climatici.
Valorile temperaturii, care asigură intervale optime de desfăşurare a proceselor biologice, se
diferenţiază de la soi la soi.
 Influenţa umidităţii 
Factorul de vegetaţie apă, deşi are o periodicitate ciclică, nu poate fi analizat decât în
raport cu temperatura şi lumina. Umiditatea provine din precipitaţii şi din evaporarea apelor.
Cantitatea medie de precipitaţii anuale de 400 mm este considerată limita inferioară a
cultivării neirigate a viţei de vie. Limita superioară pentru cultivarea normală este considerată de
800 mm, iar 600 - 700 mm reprezintă o cantitate optimă. Suma medie anuală de precipitaţii, în
România, este de 637 mm, cu valori mai ridicate în zona vestică şi la altitudini mai mari. În ţara
noastră o parte din precipitaţii cad sub formă de zăpadă, numărul zilelor cu ninsori creşte de la
malul Mării Negre (10 - 15 zile) spre câmpie (15 - 25 zile) şi munţi (peste 50 zile). Cantitatea
 precipitaţiilor din perioada 1.IV. - 30.IX. de 250 - 400 mm, favorabilă cultivării viţei de vie, se
realizează în toate regiunile viticole, dar este mai redusă în regiunea Colinele Dobrogei.

 Influenţa curenţilor de aer 

În ţara noastră predomină, pentru altitudinile ridicate, circulaţia vestică caracteristică
latitudinilor medii. Pentru altitudinile mai joase, regimul curenţilor de aer capătă particularităţi
regionale. Pentru Podişul Transilvaniei, nordul Podişului Moldovei predomină vâturile din partea
nord - vestică, iar în Dobrogea şi Podişul Moldovei cele din nord. În estul Câmpiei Române
 predomină vântul de nord - este (crivăţul), iar în vestul Câmpiei Române şi Piemontul Getic
vântul de vest şi sud - vest (austrul). Frecvenţa, viteza şi momentul declanşării acestora
influenţează desfăşurarea proceselor fiziologo - biochimice dominante în creşterea şi rodirea
viţei de vie.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL

1. Biocenoza viticolă
2. Biotopul în cadrul agroecosistemelor viticole
3 Influenţa luminii şi a temperaturii asupra viţei de vie

PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL

24
 Reproducerea reprezintă însuşirea fundamentală a organismelor vii, trăsătura biologică
utilă pentru conservarea şi perpetuarea speciei (sporirea numărului de indivizi atunci când
necesitatea o solicită). Cunoaşterea biologiei înmulţirii viţei de vie şi a factorilor de influenţă
 prezintă importan-ţă teoretică şi practică în obţinerea materialului săditor viticol.
Înmulţirea viţei de vie se realizează pe cale  generativă (sexuată, prin seminţe) sau pe
cale vegetativă (asexuată, prin porţiuni de plantă).

ÎNMULŢIREA GENERATIVĂ (SEXUATĂ)

Acest mod de înmulţire se foloseşte mai puţin şi se poate realiza pe cale naturală
(hibridare sexuată naturală, liberă) şi pe cale dirijată (hibridare sexuată dirijată, controlată).
 Înmulţirea prin seminţe, pe cale naturală (hibridare sexuată naturală) se realizează în
mod liber, fără intervenţia omului. Astfel, seminţele provenite de la plantele la care a avut loc
hibridarea naturală, ajunse în condiţii favorabile de germinare formează plante noi. Noile plante
au un spectru larg de variabilitate, iar prin asimilarea unor condiţii noi de viaţă se poate îmbogăţi
fondul de material biologic, aşa cum se crede că s-ar fi format multe din soiurile de viţă
roditoare cu origine necunoscută.
 Înmulţirea prin seminţe pe cale dirijată (hibridare sexuată dirijată, controlată) se
 practică pentru obţinerea de soiuri valoroase. În funcţie de obiectivele urmărite se folosesc
seminţe de la plantele obţinute prin hibridare sexuată controlat.

ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ

Acest mod de înmulţire se realizează prin următoarele procedee: marcotaj, prăbuşire,

micropropagare " in vitro ", butăşire şi altoire . După metoda folosită la înmulţirea vegetativă,
 plantele obţinute se împart în două grupe, şi anume: plante cu rădăcini proprii , atunci când
sistemul radicular şi cel aerian aparţin aceleiaşi unităţi taxonomice (marcotaj, prăbuşire, butăşire
şi micropropagare) şi plante fără rădăcini proprii, când sistemul radicular şi cel aerian aparţin la
unităţi taxonomice diferite (altoirea).
Înmulţirea vegetativă prezintă următoarele avantaje: plantele obţinute asigură
reproducerea mai fidelă a caracterelor şi a însuşirilor economice utile, prezintă mai multă
uniformitate, intră relativ repede pe rod şi ating perioada producţiilor mari într-un interval de
timp mai scurt.

 ÎNMULŢIREA PRIN MARCOTAJ 

Acest mod de înmulţire se utilizează la refacerea desimii iniţiale a plantaţiilor viticole
roditoare, care depăşesc vârsta de 15 ani (în special a celor de pe nisipuri) şi la portaltoi.
Prin marcotă se înţelege o porţiune viabilă de coardă sau lăstar, care în condiţii
favorabile de mediu înrădăcinează pe porţiunea îngropată în sol, înainte de a fi separată de planta
mamă. Aceasta poate fi realizată prin arcuire sau dirijarea orizontală a coardei (lăstarului) la
diferite adâncimi în sol sau prin muşuroire la suprafaţă.
Tipurile de marcotaj folosite în viticultură se clasifică după urmă-toarele criterii: grad
de lemnificare, număr de marcote obţinute de la o plantă mamă şi metoda de acoperire în vederea
înrădăcinării.
 După gradul de lemnificare se deosebeşte marcotajul "în verde " executat în perioada de
vegetaţie, folosind lăstari cu început de maturare a lemnului de bază şi marcotajul "în
lemnificat", când se folosesc coarde de 1 an şi se execută în perioada de repaus relativ.

25
  După numărul de marcote obţinute sau de goluri se pot aminti: marcotajul simplu ("în
verde" sau "în uscat"), când se obţine o singură marcotă sau se completează un singur gol şi
marcotajul multiplu care poate să fie şerpuit sau muşuroit .
 Principii fiziologice. Ca metodă de înmulţire a viţei de vie marcotajul se sprijină pe
 principii asemănătoare cu cele ale butăşirii, cu deosebirea că independenţa temporară şi aparentă
nu se manifestă, deoarece separarea de planta mamă se face numai după înrădăcinare. Factorii de
influenţă ai înrădăcinării la înmulţirea prin marcotaj sunt asemănători cu cei de la înmulţirea prin
 butăşire, însă cu posibilităţi limitate de dirijare a celor de natură ecologică sau de neaplicare a
unora tehnologici (preforţarea, forţarea şi folosirea substanţelor bioactive pentru stimularea
înrădăcinării), deoarece procesul este localizat în câmp.

 ÎNMULŢIREA PRIN PRĂBUŞIRE 

În practică, prăbuşirea reprezintă, în primul rând, o măsură de reîngropare a butucilor 
dezgoliţi în urma procesului de eroziune, specific terenurilor în pantă neamenajate antierozional,
apoi de refacere a potenţialului vegetativ şi de producţie a celor intraţi în declin şi, în ultimă
instanţă, de completare a golurilor din imediata apropiere a butucilor prăbuşiţi de pe acelaşi rând
sau de pe rânduri învecinate.
Principiile fiziologice, mecanismul formării rădăcinilor şi factorii de influenţă sunt
relativ asemănători, dacă nu chiar identici cu cei de la înmulţirea prin marcotaj. Sub aspect tehnic
 prăbuşirea se realizează prin săparea unei gropi până la adâncimea nivelului rădăcinilor bazale,
în care se prăbuşeşte butucul în poziţie orizontală.
Fiind o metodă bazată pe multă muncă manuală şi fără posibilităţi de mecanizare,
metoda de înmulţire a viţei de vie prin prăbuşire se practică tot mai rar.

ÎNMULŢIREA PRIN MICROPROPAGARE (IN VITRO)

Însuşirea de regenerare naturală a plantelor prin organe nespecializate a determinat
multiple preocupări privind înmulţirea, fără a se pierde capacitatea generativă. La începutul
secolului al XX-lea metoda reprezenta o simplă ipoteză. Confirmarea pozitivă s-a produs mai
târziu, când s-a realizat reproducerea de plante dintr-un grup de celule (meristeme) sau o celulă.
Astfel, s-a conturat sistemul de înmulţire "in vitro", metodă modernă, rapidă, cu randament
foarte ridicat, comparativ cu cea clasică de înmulţire vegetativă.
La viţa de vie primele începuturi privind micropropagarea "in vitro" s-au înregistrat cu
aproximativ cinci decenii în urmă (Morel G., 1944). Reţinerile privind folosirea acestei metode
au fost datorate potenţialului de rod mai redus în primii ani, determinat de fenomenul de "
 juvenilizare " (Mullins M. G. şi colab., 1979). Acest dezavantaj poate fi eliminat prin unele
tratamente care favorizează trecerea mai rapidă de la starea fiziologică " juvenilă " la cea adultă
(Nazeron R. şi colab., 1983). Un alt inconvenient al clonării "in vitro" la viţa de vie îl reprezintă
faptul că plantele obţinute nu pot fi folosite la înfiinţarea plantaţiilor viticole pe terenurile unde
se impune utilizarea viţelor altoite.
Micropropagarea (cultura "in vitro"), ca metodă de înmulţire vegetativă, se bazează pe
următoarele principii fiziologice : totipotenţa celulară, independenţa fiziologică temporară şi
aparentă a explantelor, posibilitatea de stimulare a proliferării ţesuturilor şi de înmulţire a
 plantelor neoformate.
Totipotenţa celulară este deţinută de fiecare celulă, dar exprimarea se produce numai la
unele tipuri de celule sau grupe de celule. Acestea sunt restructurate morfogenetic şi pot
răspunde anumitor stimuli meniţi să regenereze, în anumite condiţii specifice, formaţiuni de
embrioni cu rădăcină, tulpină şi coroană, până la plante noi (Murashige S., 1984).
 Independenţa temporară şi aparentă exprimă posibilitatea de menţinere în viaţă a
explantelor, inoculate pe mediu de cultură, până la emiterea de neoformaţiuni.
 Posibilitatea de stimulare a proliferării ţesuturilor  se materializează prin inocularea
explantelor pe medii de cultură în vederea transformării lor în formaţiuni tisulare autonome.

26
  Multiplicarea plantelor neoformate are la bază posibilitatea de înrădăcinare a
minibutaşilor pe medii de cultură asemănătoare celor din faza iniţială, însă cu corectarea
conţinutului în substanţe hormonale - prin reducerea citokininelor în favoarea auxinelor.

Fazele operaţionale
Procesul de micropropagare cuprinde, în ansamblu, mai multe faze (etape) derulate într-
o anumită succesiune, însă fără o accepţiune unitară. Astfel, Murashige S. (1974) distinge pentru
 prima dată în practica de micropropagare în sistem industrial trei etape , şi anume:
- etapa I-a, care cuprinde înfiinţarea culturilor cu plante selecţionate şi o stare
fitosanitară îmbunătăţită, de la care se recoltează material vegetal donator de explante;
- etapa a II-a, care include iniţierea, multiplicarea şi propagarea "in vitro" a
materialului vegetal;
- etapa a III- a, ce constă în pregătirea şi trecerea plantelor regenerate "in vitro" pe
substrat natural.
Pe baza noilor realizări ştiinţifice sunt acceptate cinci etape (fig.6.4.):
 Etapa I. Înfiinţarea culturii de plantă mamă.
 Etapa a II-a. Înfiinţarea culturii "in vitro"  . Aceasta cuprinde iniţierea şi creşterea de
 plante noi pe medii artificiale din fragmente vegetale (culturi de organe cu capacitate
regenerativă şi explante de dimensiuni microscopice, ţesuturi, celule, protoplaşti).
Materialul vegetal folosit provine de la plante mamă sănătoase obţinute anterior sau de
la plante elită alese pentru înmulţire. În funcţie de tipul de explant şi faza sezonală se recoltează
în perioada de repaus relativ porţiuni de coarde care nu au mugurii bine exteriorizaţi şi în faza de
creştere intensă din perioada de viaţă activă, lăstari cu frunze şi vârful intact.
 Etapa a III-a. Formarea şi multiplicarea plantulelor neoformate . Recipientele cu medii
nutritive, în care s-au inoculat explante, se depun în camera de creştere cu condiţii de mediu
controlat, în rândul cărora temperatura, lumina, umiditatea şi aerul ocupă un loc important.
 Etapa a IV-a. Înrădăcinarea neoplantulelor. Multiplicarea şi înrădăcinarea se realizează
 prin subculturi repetate de minibutaşi. Operaţiunea poate fi favorizată, în prealabil, şi pe calea
alungirii lăstarilor prin transferul culturii iniţiale pe timp limitat pe un mediu adecvat.
Fluxul tehnologic de multiplicare constă în detaşarea, începând de la bază, a lăstarilor 
neoformaţi în faza iniţială, urmată de fragmentarea lor sub formă de minibutaşi de câte un nod cu
ochi. Aceştia sunt trecuţi în subcultură pe un mediu de cultură proaspăt, asemănător celui iniţial,
însă, cu corecţia conţinutului în substanţe hormonale, respectiv de reducere a citokininelor 
(zeatină sub 0,1 mg/l) şi de asigurat preponderenţa auxinelor în favoarea înrădăcinării.
Multiplicarea se continuă prin subculturi repetate de până la 10 -12 etape succesive, cu
intervale de 35 - 45 zile pentru fiecare din acestea. În felul acesta se poate ajunge la o rată
 posibilă de multiplicare de până la 2 x 10 6 (Nazeran, R., 1972). Plantele obţinute prin subculturi
repetate şi cele individualizate încă din faza iniţială se înrădăcinează "in vitro".
 Etapa a V-a. Transferul în mediul natural, verificarea şi livrarea materialului. Rolul
important în transferul plantelor din mediul controlat aseptic în cel natural îl are aclimatizarea..
În faza de început, pentru diminuarea stresului hidric, se acoperă fiecare plantă cu ghivece din
material plastic. În vederea certificării valorii biologice a materialului produs, plantele
aclimatizate în mediul natural se supun unui control citogenetic şi fitosanitar adecvat .

ÎNMULŢIREA PRIN BUTĂŞIRE 

Materialul săditor viticol produs pe cale vegetativă - prin butăşire - se poate grupa după
criterii: tehnico-utilitare şi categorii biologice. În funcţie de necesităţile tehnico-utilitare se obţin
butaşi portaltoi înrădăcinaţi , viţe nealtoite pe rădăcini proprii şi viţe altoite. După categoriile
 biologice acesta se grupează în: material săditor autentic, selecţionat , elită şi certificat .

ÎNMULŢIREA PRIN BUTAŞI NEALTOIŢI 

27
 Acest procedeu de înmulţire a viţei de vie a fost utilizat până la dezastrul produs de
filoxeră. Butaşii care reproduc o nouă plantă sunt porţiuni de tulpină care au cel puţin un mugure
viabil. Butăşirea, ca metodă de înmulţire, se bazează pe independenţa fiziologică a unor părţi de
 plantă şi pe capacitatea lor de restituţie.
Materialul săditor viticol nealtoit este produs pentru înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi
şi a celor roditoare pe terenurile nefiloxerate (nisipuri).
 După felul organelor, butaşii pot fi verzi, realizaţi din lăstari în stadiu erbaceu (cu
vârstă mai mică de 1 an) şi butaşi lignificaţi, proveniţi din coarde de 1 an.
 După numărul de muguri, butaşii pot avea unu sau mai mulţi muguri. Butaşii cu un
singur ochi se folosesc în practica viticolă numai atunci când se urmăreşte înmulţirea rapidă a
unor genotipuri valoroase şi cu înrădăcinare în condiţii de mediu controlat (în sere, solarii). În
 practica viticolă este generalizată folosirea butaşilor cu mai mulţi ochi.
 După lungime, butaşii sunt scurţi (sub 30 cm lungime), mijlocii (30 -45 cm), lungi (45 -
60 cm) şi  foarte lungi (60 - 80 cm). După grosime, aceştia pot fi:  subţiri (< 7 mm Φ), mijlocii (7
- 12 mm Φ) şi groşi (> 12 mm Φ).
La alegerea şi organizarea terenului se ţine seama de aceleaşi criterii ca la alegerea
terenului pentru şcoala de viţe (plasare în mijlocul zonei de deservire, teren plan cu posibilităţi
de irigare). Pregătirea terenului constă în desfundarea acestuia la 60 cm şi fertilizarea cu 60 tone
gunoi de grajd.
La plantare se folosesc butaşi de viţe nobile lungi de 50 ± 5 cm, fasonaţi la 0,5 cm sub
mugurele de la bază şi 1 cm deasupra mugurelui de la vârf. Mugurii se extirpă pe toată lungimea,
cu excepţia celui de la nodul din vârf. Înainte de plantare se face stratificarea şi preforţarea, după
caz, sau se stimulează înrădăcinarea, în mod asemănător ca la tehnologia de obţinere a viţelor 
altoite .
Plantarea în biloane se poate face culcat în lungul biloanelor, astfel încât mugurele din
vârf să ajungă la 40 cm deasupra bazei bilonului iar baza să se găsească la 15 - 20 cm sub baza
 bilonului (Tuţă, V., 1964). Restul lucrărilor, inclusiv copcitul se aplică ca pentru viţele altoite.

 Producerea materialului săditor nealtoit prin utilizarea butaşilor scurţi. Se practică

 pentru înmulţirea rapidă a soiurilor valoroase, în condiţiile existenţei unor cantităţi reduse de
material biologic. Butaşul se prelevează la lungimea de un mugure .
Pentru a mări suprafaţa de înrădăcinare marginile butaşului se secţionează oblic sau se
realizează o incizie centrală până la mijlocul coardei. Butaşii astfel fasonaţi se stratifică timp de
15 - 20 de zile în teren cu umiditate la limite moderate şi temperatură de 15 - 20 0C sau în
ghivece nutritive, (turba în amestec fiind prezentă) pentru evitarea transplantării.

Tehnologia de producere a butaşilor portaltoi înrădăcinaţi. Pentru înmulţire se

folosesc butaşi lemnificaţi de portaltoi lungi de 36 - 40 cm (cu 3 noduri). Păstrarea butaşilor 
 portaltoi, verificarea calităţii şi umectarea se execută după tehnologiile obişnuite. Înainte de
 plantare se indică să se facă preforţarea; pentru aceasta ei se stratifică la fel ca butaşii altoiţi.
Durata de forţare este de 3 săptămâni (două săptămâni la temperatura la 23 - 25 0 C şi o
săptămână la 12 0 C). Preforţarea se încheie cănd butaşii prezintă la polul opus calus. Plantarea se
 poate face în biloane sau pe teren nebilonat.
Lucrările celelalte, de dirijare a creşterii şi maturării, se execută în mod asemănător 
celor de la producerea viţelor altoite.

 ÎNMULŢIREA VIŢEI DE VIE PRIN PRODUCEREA VIŢELOR ALTOITE 

28
 Materialul săditor viticol se obţine în unităţi de producţie specializate, denumite
 pepiniere.
 Pepiniera , ca unitate complexă, cuprinde sectoare dependente între ele. Acestea sunt:
 plantaţiile furnizoare de butaşi portaltoi şi altoi, şcoala de viţe sau solarii şi teren pentru
asolament. La acestea se adaugă: construcţiile specifice (complexul de altoire şi forţare,
solariile), amenajările aferente (complex administrativ, remize, instalaţii, magazii) şi sistema de
maşini specifică.

Plantaţiile de viţe neroditoare pentru portaltoi. Viţele Vitis vinifera sunt sensibile la
filoxeră. Cultivarea lor pe terenurile filoxerate nu este posibilă fără a fi apărate împotriva acestei
insecte. Până în prezent cel mai eficient mod de apărare este altoirea pe portaltoi rezistenţi la
filoxeră. De aceea, pentru producerea viţelor altoite sunt necesari butaşii proveniţi din coardele
viţelor rezistente la filoxeră, dar neroditoare, numite viţe portaltoi. Pentru obţinerea coardelor din
care se obţin butaşii portaltoi este necesară, în primul rând, înfiinţarea plantaţiilor de viţe ce
constă în : alegerea arealelor, organizarea, amenajarea şi pregătirea terenului, plantarea viţei
de vie şi întreţinerea ei până la intrarea în producţie.
 Recunoaşterea plantaţiilor portaltoi în vederea recoltării materialului de altoit. La
aceste plantaţii se efectuează, în momentele care determină calitatea materialului de altoit,
controale (2 - 3). În principal se urmăreşte executarea lucrărilor prevăzute în tehnologie (lucrările
solului, plivit, 8 - 12 lăstari / butuc, copilit, legatul lăstarilor, cârnit, protecţia fitosanitară,
identificarea, marcarea şi eliminarea impurităţilor ş.a.).
Pentru eliberarea certificatelor de valoare biologică -butaşi autentici - se vor îndeplini
condiţiile: autenticitate 100 %, lipsa atacului de cancer bacterian ( Agrobacterium tumefaciens),
de putregai alb al rădăcinilor (Rosselinia necatrix) şi îndeplinirea cerinţelor tehnice ale
standardelor în vigoare.
La eliberarea certificatelor de valoare biologică pentru butaşi selecţionaţi se vor asigura
condiţiile de recoltare din plantaţii înfiinţate cu butaşi portaltoi autentici dacă s-au aplicat
lucrările de selecţie timp de trei ani.
 Recoltarea şi fasonarea coardelor portaltoi . Se face toamna,când conţinutul de
substanţe de rezervă din coarde este maxim, înaintea începerii procesului de migrare a
substanţelor din tulpină spre rădăcină. Momentul se stabileşte în funcţie de primele geruri mai
 puternice (-8, -100 C) cu durata de minim 2 zile, aproximativ la 2 săptămâni după căderea
frunzelor. Lucrarea constă în tăierea coardelor deasupra nodului al doilea de la bază, la cca 10
cm de la punctul de inserţie şi a legăturilor (de la bază spre vârf). Tragerea coardelor de pe
mijlocul de susţinere se realizează atent pentru ca acesta să nu fie deteriorat.
Coardele recoltate se strâng şi se scot la locul de fasonare, unde li se îndepărtează copilii
şi cârceii (la 1,5 cm de la bază) şi vârfurile necoapte. Organizarea lucrării se face în aşa fel încât
de la tăiere şi până la fasonare şi segmentare butaşii să nu fie afectaţi de uscăciune, îngheţ şi
vânt.
După fasonare se execută segmentarea coardelor în butaşi. Butaşul de viţă portaltoi
trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: să fie drept minimum două noduri, lungimea
minimă 40 cm (inclusiv 2 cm sub nodul bazal), diametrul mare la vârf între 7 - 12 cm, lemn
sănătos şi bine maturat, în secţiune transversală, să fie de culoare vie şi fără pete cafenii.
Segmentarea coardelor se face în porţiuni însumate de trei,doi sau un butaş. Recomandabil este
ca proporţia butaşilor de trei lungimi să fie de 70 - 80 %. Butaşii fasonaţi la aceeaşi lungime se
leagă în pachete de 100 bucăţi, cu baza în aceeaşi parte şi se etichetează, evidenţiindu-se: soiul,
categoria biologică, unitatea producătoare şi actul legislativ în vigoare. Producţia medie de butaşi
 portaltoi este cuprinsă, în general, între 80 - 140.000 butaşi / ha (Grecu, V. şi colab., 1987).
 Păstrarea butaşilor portaltoi. Butaşii portaltoi, recoltaţi la momentul optim de
maturare, trebuiesc păstraţi până la executarea operaţiunii de altoire. Pentru a nu se produce un
consum exagerat al substanţelor de rezervă este necesar ca între recoltare şi altoire să se asigure
condiţii de păstrare favorabile menţinerii substanţelor de rezervă şi viabilitătii celulelor. Aceste
29
condiţii sunt determinate de temperatură (cuprinsă între +1 şi +40 C) şi umiditatea relativă a
aerului (în jur de 85 %).
Tratamente anticriptogamice . Înainte de introducere la păstrare se efectuează tratamente
împotriva unor agenţi patogeni ca: Botrytis, Alternaria Fusarium, Phomopsis. Acestea constau în
tratarea butaşilor portaltoi într-o soluţie de Chinosol W (0,5%) sau de Cryptonol lichid (2,5 %)
timp de 2 - 10 ore, în funcţie de temperatura apei. La temperatura apei de 15 0C butaşii se ţin la
îmbăiere 2 ore, la 10 0C, 3 ore; la 50C, 5 ore la 30C, 8 ore şi la 10C, 10 ore.
 Ambalarea butaşilor în vederea păstrării . După efectuarea tratamentului
anticriptogamic şi zvântarea butaşilor, aceştia se introduc în saci de polietilenă. Într-un sac se
introduc 3 pachete de butaşi portaltoi. Temperatura butaşilor şi a mediului înconjurător în
momentul introducerii în saci este necesar să fie sub 10-12 0C.
 Păstrarea propriu-zisă. Pentru păstrare se pot folosi : camerele frigorifice şi silozurile
de nisip (la suprafaţa solului), sub cerul liber sau în bordeie.

Obţinerea coardelor altoi constituie veriga principală în obţinerea materialului săditor 

viticol cu valoare biologică. Coardele altoi se produc în diferite tipuri de plantaţii: plantaţii
mamă - specializate în principal pentru producerea de coarde altoi; plantaţii de  producţie -
autorizate pentru producţii de coarde altoi în secundar şi în principal producţie de struguri şi
 plantaţii de tip butaşieră pentru producerea coardelor altoi în sistem intensiv.
 Producerea coardelor altoi în plantaţii mamă - specializate. Plantaţia mamă -
specializată (butaşieră cu caracter mixt) produce în principal coarde altoi şi, prin aceasta, se
asigură menţinerea unui nivel ridicat al valorii biologice. De aceea, la înfiinţare se utilizează
material săditor viticol cu valoare biologică ridicată, din soiuri noi, clone şi unele soiuri
valoroase, recomandate.
 Producerea coardelor altoi în plantaţii de producţie autorizate . Plantaţia de producţie
autorizată are caracter mixt şi produce în secundar coarde altoi şi, în principal, producţie de
struguri. Aceste plantaţii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: puritate biologică (cel
 puţin 90 % butuci din soiul prevăzut la înmulţire), o stare generală şi fitosanitară bună.
 Particularităţi specifice de exploatare. În acest tip de plantaţii producătoare de coarde
altoi şi struguri se execută lucrări speciale pentru realizarea acestor deziderate. Acestea sunt
reprezentate prin: fertilizare şi tratamente fitosanitare suplimentare, execuţia operaţiunilor "în
verde" (plivit, copilit, cârnit) şi aplicarea lucrărilor de selecţie.
 Producerea coardelor altoi în plantaţii de tip butaşieră. Plantaţia de tip marcotieră
(butaşieră) pentru producerea coardelor altoi în sistem intensiv se înfiinţează pentru producerea
soiurilor rare şi valoroase pe nisipuri. Ele se pot înfiinţa şi pe terenuri uşoare, cu utilizarea viţelor 
altoite (Martin, T. şi colab., 1976). Acest tip de plantaţie se caracterizează prin desime mare de
 butuci la hectar (18.000 - 38.000). De la aceste plantaţii se pot recolta 100.000 - 200.000 coarde
altoi / ha.
 Recoltarea coardelor altoi se efectuează toamna, după căderea frunzelor, înaintea
începerii circulaţiei inverse a hidraţilor de carbon. La momentul biologic optim se recoltează
coardele altoi. Ele trebuie să indeplinească condiţiile cerute de standardele în vigoare:
autenticitatea impusă, grosimea măsurată pe diametrul mare să fie de 8 - 12 mm , să aibă 8
muguri viabili, normal dezvoltaţi. Sunt eliminate de la înmulţire coardele afectate de grindină,
 boli criptogamice, răniri mecanice, torsionări ale ţesuturilor ş.a.
 Producerea butaşilor altoi în seră prin multiplicare rapidă. Tehnica respectivă
(practicată în Franţa, Boidron şi Anran, 1994) se caracterizează prin: producerea unor  mari
cantităţi de butaşi (120-150 muguri/ plantă) chiar din primul an (la cultura în câmp se realizează
cu greu înainte de 3-4 ani);  stare fitosanitară foarte bună şi calitate ridicată a materialului
(diametru şi nivel substanţă de rezervă ).
Potenţialul productiv în aceste condiţii este mai ridicat la producerea butaşilor altoi cu
valoare biologică superioară comparativ cu a celor portaltoi.
Pentru practicarea acestei tehnici sunt necesare: seră, echipamente şi materiale.
30
 Se folosesc toate tipurile de seră care asigură:
• o creştere maximă a plantelor în înălţime , pentru a se obţine o producţie cât mai
mare de butaşi;
• aerare şi ventilaţie suficiente, în orele de insolaţie care pot determina creşteri
excesive de temperatură.
Substraturile pentru plantare sunt:  puzolanul  (material de origine vulcanică, foarte
 poros) care asigură o bună repartiţie a apei şi a aerului (minim 50 % aer), şi o bună circulaţie a
soluţiilor şi vata minerală (porţiuni paralelipipedice 100 x 20 x 7 cm), dar la folosirea ei există
riscul menţinerii conţinutului de apă.

Fasonarea, păstrarea şi expedierea coardelor altoi

 Fasonarea se realizează prin secţionarea coardelor la cel puţin 4 cm sub mugurele bazal
şi la 4 cm deasupra ultimului mugure.
După fasonare coardele se leagă în pachete de 100 bucăţi, se etichetează şi se stratifică
 provizoriu (sub folie de polietilenă).
 Păstrarea. Înainte de introducerea la păstrare coardele altoi sunt supuse tratamentelor 
anticriptogamice (asemănător coardelor portaltoi). Coardele altoi se păstrează în: camere
frigorifice, silozuri de nisip sub cerul liber şi bordeie sau încăperi.
 Expedierea se efectuează în zilele cu temperaturi pozitive şi se asigură condiţiile de
 prevenire a deshidratării.
Materialul biologic (expediat) este însoţit de actele privind garantarea calităţii şi
gestionarea acestora.

Şcoala de viţe constituie locul unde se produc viţe altoite şi viţe pe rădăcini proprii
(nobile şi portaltoi). Terenul ales pentru acest sector pepinieristic este necesar să fie plan,
amplasat lângă o sursă de apă, neinundabil, neinfestat cu dăunători şi fertil. Condiţii climatice
favorabile sunt asigurate în arealele cu temperaturi medii în luna mai şi iunie de minimum 18 0 C,
şi în lunile iulie, august de 22 0 C.
Organizarea terenului pentru şcoala de viţe se face prin împărţirea terenului în sole
repartizate pentru culturile din succesiunea asolamentului şi şcolii de viţe. Între sole se lasă
drumuri (4-5 m lăţime), canale principale de distribuţie a apei şi perdele de protecţie.

Obţinerea viţelor altoite se poate realiza în două sisteme tehnologice: clasic şi modern

Tehnologia producerii viţelor altoite în sistem clasic

Aceasta cuprinde următoarele secvenţe tehnologice: alegerea biopartenerilor, altoirea,
forţarea, înrădăcinarea şi dirijarea creşterii şi maturării lăstarilor .
 Alegerea biopartenerilor. Diferenţele (% viţe STAS) dintre combinaţiile de altoire sunt
determinate de caracteristicile ereditare ale soiurilor. De aceea, nefiind estompate diferenţele
dintre soiuri este necesară stabilirea combinaţiilor altoi - portaltoi care asigură procente ridicate
de viţe STAS
 Pregătirea butaşilor portaltoi constă în: scoaterea de la păstrare, verificarea
caracteristicilor de calitate, fasonarea, umectarea şi calibrarea.
După fasonare, butaşii se lotizează pe categorii de diametre. Sortarea se face prin mă
 Pregătirea altoilor  cuprinde următoarele lucrări:  scoterea coardelor altoi de la
 păstrare, verificarea caracteristicilor de calitate, fasonarea şi umectarea .
 Altoirea cu butaşi în stare erbacee (în verde) se foloseşte mai rar, şi numai în anumite
zone viticole, reprezentând un mijloc eficace de refacere a desimii iniţiale a plantaţiilor viticole.
Ea se execută după trecerea lăstarului din faza de structură primară, la cea secundară.
Concreşterea, la altoirea în verde, se realizează pe seama formaţiunilor histologice, apărute
ulterior altoirii prin intermediul cambiului.
31
  Altoirea "în verde" se poate realiza şi cu butaşi erbacei care se obţin în mediu controlat.
Metoda are următoarele avantaje: multiplicare rapidă a materialului biologic valoros,
înrădăcinare puternică, concreştere reuşită între parteneri şi obţinerea de material săditor liber de
viroze. Procedeul constă în prelevarea de butaşi erbacei portaltoi şi altoi (la fiecare 6-7
săptămâni); altoirea lor se execută după metoda în copulaţie iar dirijarea concreşterii şi
înrădăcinării se efectuează în mediul controlat (Jenny, M., 1991).
 Altoirea în verde cu minibutaşi butaşi de la plantele mamă cultivate în seră constă în:
• creşterea în seră a plantelor mamă de altoi şi portaltoi până când se obţin butaşi cu
aptitudini fiziologice şi fizice (lungime şi diametru) optime altoirii;
•  prelevarea de la plantele mamă a butaşilor portaltoi şi altoi şi altoirea. Acestea se
execută cu maşina GCEV (grefent vert) randamentul fiind de 30-50 % în condiţiile călduroase
ale anului şi de 90 % în cele răcoroase;
• intoducerea butaşilor altoiţi pe un substrat de dezvoltare într-o incintă cu umiditate
saturată şi temperatura de 20 0C;
• suprimarea mugurilor portaltoi şi asigurarea condiţiilor de creştere până la stadiul
care să permită plantarea la loc definitiv.
 Producerea viţelor altoite în verde prin apropiere laterală. Metoda constă în obţinerea
de lăstari altoi şi portaltoi proveniţi din butaşi de un mugure plantaţi în ghivece cu amestec
nutritiv în spaţiu protejat. La momentul biologic optim altoirii în verde ghivecele cu lăstari altoi
şi portaltoi se apropie. Metoda de altoire folosită este în copulaţie simplă. Ea constă în: execuţia
unor pene la lăstarii biopartenerilor, îmbinarea şi legarea cu un material biodegradabil a acestora.
După realizarea unei minime concreşteri lăstarul altoi se detaşează de propriul sistem radicular,
iar lăstarul portaltoiului se îndepărtează. Lăstarul altoi se dezvoltă pe sistemul radicular al
 portaltoiului. Dirijarea creşterii şi maturării lăstarului altoi se efectuează în condiţii de spaţiu
controlat. Viţele obţinute se vor planta la loc definitiv.
 Altoirea cu butaşi lemnificaţi (în uscat ) la masă. Altoirea ″ în uscat este cel mai mult
folosită. Ea se poate executa manual sau prin utilizarea maşinilor de altoit.
 Momentul  declanşării altoitului se stabileşte în funcţie de epoca optimă de plantare a
viţelor în şcoală şi de posibilităţile de realizare a programului de altoiri. Calendaristic, lucrarea
începe în prima jumătate a lunii martie şi se încheie în prima decadă a lunii aprilie. La altoirea
manuală se foloseşte metoda de altoire în copulaţie perfecţionată (cu limb sau pană). Tehnica
altoirii propriu-zise constă în execuţia unei secţiuni transversal-oblice, la capătul superior al
 butaşului portaltoi, pregătit pentru altoire, pe diametrul mugure-cârcel.Secţiunea realizată trebuie
să aibă lungimea de 1,5 ori mai mare decâît diametrul secţiunii transversale. Pana de îmbinare se
execută printr-o tăietură interioară, care porneşte de deasupra măduvei, este la început
longitudinală, iar apoi are un traseu aproape paralel cu al secţiunii transversal-oblice .
La butaşul altoi pregătit pentru altoire se execută o secţiune transversal - oblică pe
diametrul mugure-cârcel începând de la baza mugurelui şi cât mai aproape de el. Secţiunea
trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii şi să fie asemănătoare cu a portaltoiului. Apoi se
execută şi la altoi pana de îmbinare în mod asemănător. Operaţiunea se finalizează prin
îmbinarea altoiului cu portaltoiul.
 Altoirea mecanizată cu butaşi lemnificaţi (în uscat). La altoirea în forma literei omega sau
″ v ârf de lance" se folosesc maşinile LPM-1 (Bulgaria), MA-1 şi MA-2 (România) şi
dispozitivele DPA-1, DPA-2 şi DPA-3 (România).
Rezultate bune se obţin dacă butaşii au diametrul de 9 - 12 mm. Pentru productivitate
ridicată este bine să fie sortaţi butaşii cu ajutorul stativului de calibrare .
Altoirea mecanizată, faţă de cea manuală, prezintă unele avantaje ca: productivitate
ridicată şi posibilitatea folosirii de lucrători necalificaţi, după o prealabilă instruire de 2-3 zile
(Grecu, 1988), dar nu aduce nici ea condiţii mai bune pentru realizarea procesului de concreştere
la altoire. Performanţele calitative înregistrate la altoirea mecanizată sunt apropiate de cele ale
altoirii manuale.

32
  Recepţia. După execuţia altoirilor se verifică butaşii altoiţi (cantitativ şi calitativ),
 pentru a se depista cei incorect altoiţi.
 Folosirea biostimulatorilor de calusare şi înrădăcinare. În procesul de formare al
calusului şi rădăcinilor, un rol important îl au giberelinele, care intervin în diviziunea celulară,
auxinele, care favorizează creşterea şi dezvoltarea (Mirică şi colab., 1982) şi citochininele, care
sunt capabile să inducă, în celulele ce nu aparţin meristemelor sau zonelor generatoare, potenţial
de diviziune (Oprean,M., Olteanu,I. 1983).
La noi în ţară , rezultate bune s-au obţinut prin înmuierea, înainte de parafinarea
 butaşilor altoiţi cu stimulatorul de calusare "Calovit" (produs de I.C.C. Cluj-Napoca). Utilizarea
lui a determinat ca procentul de viţe de calitatea I-a să crească cu 4,6 (Grecu şi colab., 1988).
 Aplicarea bioregulatorilor şi a parafinării.Cercetări de dată mai recentă, cu largă
accepţiune pentru practica viticolă au demonstrat că şi folosirea substanţelor bioactive de tip "
Calovit " în producerea materialului săditor viticol poate contribui la realizarea în condiţii cât
mai bune a concreşterii la altoire, la sporirea randamentului de viţe altoite, la îmbunătăţirea
calităţii acestora şi ridicarea indicilor de economicitate.
 Parafinarea are scopul de a proteja punctul de altoire faţă de condiţiile neprielnice de
mediu. Pentru parafinare se foloseşte un amestec constituit din: parafină comercială cca 94 % +
 bitum (smoală) 3 % + colofoniu industrial 3 % şi adaus de produs antibotritic (de exemplu
Benlate în proporţie de 0,15 %). Tehnica de parafinare constă în introducerea (o singură imersie,
de ordinul fracţiunilor de secundă) butaşilor altoiţi pe lungimea de 12-16 cm,(măsurată de la vârf 
spre bază) în amestecul respectiv, când acesta are temperatura de 70±2 0C. Lucrarea este
obligatorie în cazul stratificării parţiale pentru forţare.
Stratificarea se face pentru a asigura un mediu favorabil procesului de creştere, şi constă
în introducerea butaşilor în întregime, sau parţial, în substrat.
Lăzile de stratificare şi forţare tradiţionale sunt confecţionate din lemn). În prezent,
acestea se realizează din material plastic şi au o capacitate de 450 - 500 butaşi , sau cutii cu
schelet metalic şi pereţi din plăci de polietilenă de tip fagure şi au o capacitate de 700 - 750
 butaşi. Mediul de stratificare poate fi turbă (pH apropiat de 7), nisip, apă sau soluţie
nutritivă.Stratificarea parţială se practică în cazul în care butaşii au fost parafinaţi. Acest mod de
stratificare asigură următoarele avantaje: neetiolarea lăstarilor, absenţa rădăcinilor date din altoi,
formarea la punctul de altoire de calus circular cu densitate ridicată şi eliminarea condiţiilor de
apariţie a atacului de mucegaiuri.
Ca mediu de stratificare se poate utiliza şi turba. Aceasta nu favorizează dezvoltarea
mucegaiurilor, menţine umiditatea şi temperatura constantă. Pentru parcurgerea forţării se pot
folosi şi alte procedee: introducerea bazei butaşilor în apă (Constantinescu, 1974),
electrostratificarea, bacuri cu soluţie nutritivă.
 Forţarea are ca scop optimizarea factorilor favorabili procesului de concreştere la
altoire şi se realizează în spaţii special construite, în cadrul complexului de altoit şi forţat .
În perioada de forţare temperatura se dirijează în următorul mod: în primele 4 -6 zile
temperatura se menţine la 28-30 0C (înregistrarea se face în aer, la mijlocul locului de forţare şi
la înălţime medie). Şocul acesta de temperatură determină intrarea rapidă în activitate a
ţesuturilor meristematice.
Până la apariţia lăstarilor, temperatura se dirijează la 22-20 0 C, apoi aceasta se menţine
la 18-200 C în timpul zilei şi 14-160 C în timpul nopţii . Durata totală a forţării se încadrează între
18-21 zile. În aer  umiditatea relativă se impune să fie, în primele 9-10 zile,de cca 85 - 90 % şi,
apoi, de 70-80%, deoarece există pericolul atacului de mucegai.
În localul de forţare, este necesar ca, începând cu ziua a cincea, lumina să fie suficientă,
chiar completată cu lumină artificială, prin instalarea unor lămpi de neon de 400 waţi, iluminarea
făcându-se timp de 12 - 16 ore pe zi. Celelalte lucrări din timpul forţării sunt: aerisirea localului,
afânarea rumeguşului, aplicarea de tratamente anticriptogamice, verificarea procesului de
calusare şi modificarea locului lăzilor pe verticală . La altoitul de iarnă (ultima jumătate a lunii
ianuarie), lăzile cu butaşi altoiţi (pregătite asemănător), se acoperă cu folie de polietilenă, se
33
 introduc în spaţii cu temperatura de 1-2 0C şi la 80 - 90 % umiditate relativă a aerului, până în
luna martie, când se declanşează forţarea, pentru desăvârşirea calusării şi călirii până la plantare.
Declanşarea forţatului se face în funcţie de durata şi mărimea spaţiului de fortificare existent.
Dirijarea factorilor din perioada de forţare se face la nivelul parametrilor din fig 6.21. Forţarea se
consideră încheiată când lăstarul are 3 - 4 cm, calusul la punctul de altoire este puţin reliefat, iar 
cel de la baza butaşilor este inelar.
Călirea se realizează pentru aclimatizarea viţelor la condiţiile de mediu corespunzătoare
locului de plantare. Temperatura, în această perioadă, se menţine la cca 8-10 0 C, în cazul viţelor 
 plantate în şcoala de viţe, sau la 12-130C, în cazul celor plantate în solarii.
Clasarea viţelor, după forţare şi călire, constă în alegerea viţelor bune de plantat, care
 prezintă lăstari de 10 cm lungime, calus circular la punctul de altoire şi la baza butaşului.
 Fasonarea constă în dimensionarea lăstarilor la 3-5 cm., scurtarea rădăcinilor la 1 cm şi
reparafinarea viţelor în cazul plantării fără biloane.
Reparafinarea viţelor. Această lucrare se execută în cazul plantării în teren nebilonat.
Ea se poate executa atât la butaşii altoiţi care au fost parafinaţi înainte de păstrare, cât şi la cei
neparafinaţi.

INTREBĂRI DE AUTOCONTROL

1. Inmultirea viţei de vie prin seminţe.

2. Care sunt metodele de înmulţire vegetativă a viţei de vie ?
3. Care sunt etapel e înmulţirii in vito a viţei de vie
4. Prezentaţi înmulţirea prin butaşi de 1 mugure
5. Prezentaţi etapele obţinerii viţelor altoite în sistem clasic

BAZELE TEHNOLOGICE ALE ÎNFIINŢĂRII PLANTAŢIILOR VITICOLE

RODITOARE
34
 Viticultura de extensivitate relativă şi cea de intensivitate tehnologo-economică
determină încadrarea plantaţiilor în agroecosistemele viticole, care asigură următoarele condiţii:
areal de răspândire în concordanţă cu oferta ecologică; creşteri vegetative în favoarea rodirii ş.a.
 Noţiunea de extensivitate relativă se impune a fi definită conceptual diferit de cea de
intensivitate tehnico-economică.
Înfiinţarea unei plantaţii viticole roditoare solicită o investiţie ridicată, un efort
economic deosebit. Recuperarea cheltuielilor este necesar să se realizeze într-un interval de timp
cât mai redus. De aceea, prin exploatarea plantaţiilor viticole roditoare se urmăreşte obţinerea
unui profit cât mai mare. În asemenea condiţii soluţiile tehnice alese la înfiinţare, şi mai apoi la
îngrijire, vor determina obţinerea parametrilor productivi prevăzuţi la proiectare.
Realizarea unor asemenea obiective impune o analiză adecvată încă de la faza de
alegere a amplasamentului. Acumulările ştiinţifice şi practice, realizate de-a lungul anilor,
asigură îndeplinirea acestor condiţii. O astfel de gândire obligă la cantonarea plantaţiilor viticole
 pe terenuri solificate (în pantă) şi nisipoase, în zone cu favorabilitate ecologică şi resurse
economice.

TIPURI DE PLANTAŢII ŞI DE EXPLOATAŢII VITICOLE

Clasificarea plantaţiilor viticole în funcţie de orografia terenului, fertilitatea

solurilor, vigoarea soiurilor şi direcţiile de producţie

Plantaţiile viticole pot fi cu distanţe mici, mijlocii şi mari.

 Plantaţiile viticole cu distanţe mici  sunt puţin extinse. Ele s-au folosit în unele centre
viticole din Banat (Teremia, Tomnatic) şi se vor extinde. Distanţele de plantare utilizate sunt de
1,1-1,2 m între rânduri revenind 8.000-10.000 viţe/ha. La înfiinţarea lor se recomandă a se planta
soiuri cu vigoare mică sau mijlocie şi cu posibilităţi de diferenţiere a mugurilor în condiţii de
lumină suboptimală. Forma de conducere utilizată este cea caracteristică culturii protejate, cu
elemente de rod scurte (cepi sau cordiţe de rod) şi încărcături de muguri reduse (8-16
muguri/m2). Producţiile obţinute (cantitativ ridicate) nu pot asigura un nivel calitativ deosebit.
Mecanizarea lucrărilor se efectuează cu tractorul încălecător şi sistema de maşini
corespunzătoare.
 Plantaţiile viticole cu distanţe mijlocii (obişnuite) se înfiinţează pe terenurile cu pantă
moderată (sub 15%). Distanţele de plantare folosite sunt la 1,6-2,2 m între rânduri, revenind
3000-6000 viţe/ha. Astfel de plantaţii se realizează pe soluri cu fertilitate mijlocie, utilizând
soiuri cu vigoare mare sau mijlocie (de masă sau vin) la care se alocă încărcături de muguri
moderate. La executarea lucrărilor se foloseşte tractorul V-445. De la aceste tipuri de plantaţii, în
funcţie de soi şi condiţiile ecologice de realizare a producţiei, se pot obţine vinuri de calitate şi
struguri pentru consum în stare proaspătă.
 Plantaţiile viticole cu distanţe mari  se înfiinţează pe terenurile cu pantă sub 8%.
Distanţele recomandate la plantare sunt de 3,0-3,6 m între rânduri, revenind 1500-3000
 plante/ha). La înfiinţarea acestora se recomandă alegerea solurilor fertile, soiurilor viguroase şi a
formelor de conducere înalte sau semiînalte. Mecanizarea lucrărilor se execută cu tractorul U-
650 şi sistema de maşini corespunzătoare.

Clasificarea plantaţiilor viticole în funcţie de starea de fertilitate a terenului în

zonele fără alternativă de altă utilizare a terenului .
În funcţie de acest criteriu plantaţiile se pot grupa în plantaţii viticole pe terase, pe
nisipuri şi pe terenuri decopertate.
 Plantaţiile viticole pe terase. Amplasamentul viticol al acestora se localizează în
arealele favorabile. Respectarea cerinţelor de favorabilitate au condus la existenţa viticulturii pe
35
 teritorii precis delimitate, pe terenuri cu fertilitate scăzută şi pantă mai mare de 12%. În aceste
condiţii protecţia împotriva eroziunii impune o amenajare corespunzătoare a terenului prin
terasare. Distanţele de plantare practicate sunt de 2,0-2,2 m între rânduri pentru a se asigura
mecanizarea lucrărilor, şi de 1,0-1,2 m între viţe pe rând. Soiurile alese pentru plantare sunt cele
care asigură obţinerea vinurilor de calitate (indiferent de vigoare). Formele de conducere folosite
sunt cele joase sau cele semiînalte.
 Plantaţiile viticole pe nisipuri  se înfiinţează pentru a fixa şi a valorifica profitabil
terenurile nisipoase. Pe nisipuri nu poate trăi filoxera ( Phyloxera vastatrix ). De aceea, nu este
obligatorie folosirea la plantare a materialului săditor viticol altoit. Înfiinţarea şi exploatarea
 plantaţiilor viticole prezintă particularităţi determinate de caracteristicile nisipurilor. Distanţele
de plantare între rânduri sunt mai mari (2,2-2,5 m) pentru a se folosi tractorul cu dublă tracţiune
V-445 DT. La înfiinţarea plantaţiilor viticole se recoman-dă alegerea de soiuri cu vigoare
mijlocie care îşi menţin aciditatea (pentru vinuri albe, roze şi roşii). Formele de conducere
 practicate sunt cele joase, semiînalte şi înalte, în funcţie de cerinţele modului de iernare.
 Plantaţiile viticole pe terenuri degradate. Acestea se înfiinţează în perimetrele miniere
 pentru extragerea la suprafaţă a cărbunelui, pe terenuri decopertate. Suprafeţele cele mai mari se
întâlnesc în zona sucursalelor miniere din Oltenia. Terenurile se formează prin depunerea
materialelor geologice în carierele de unde cărbunele a fost extras şi prezintă variaţii mari.
Potenţialul productiv al acestor terenuri, lipsite de un sol adecvat, este redus şi foarte diferit, în
funcţie de caracteristicile fizice şi chimice ale materialului depus.
 Alte tipuri de terenuri degradate sunt cele ocupate cu halde de cenuşă rezultată de la
termocentralele pe cărbune. Ele se pot cultiva cu viţă de vie ca variantă activă de protecţie a
mediului.
În ambele cazuri este obligatorie îmbunătăţirea substratului de cultură prin utilizarea
unor cantităţi ridicate de îngrăşăminte organice, prin folosirea îngrăşămintelor verzi şi a celor 
chimice. Distanţele de plantare recomandate sunt de 2,2 m între rânduri şi 1,0 m pe rând.
Formele de conducere alese sunt determinate de modul de iernare al viţei de vie.

Clasificarea plantaţiilor viticole în funcţie de volumul şi destinaţia producţiei

rezultate
Acestea se pot grupa în exploataţii comercial industriale, mixte, pentru nevoile
familiale, cu scop didactic.
 Exploataţiile viticole de tip comercial  se înfiinţează în zonele viticole cu favorabilitate
ecologică, respectiv în arealele delimitate pentru cultivarea a viţei de vie. Ele au suprafeţe de
mărimea unei ferme şi aparţin unui singur proprietar sau mai multor proprietari, prin asociere. În
asemenea exploataţii se practică tehnologii moderne iar producţia se comercializează.
 Exploataţiile viticole de tip mixt  sunt destinate obţinerii de producţie marfă în principal 
şi, pentru satisfacerea nevoilor de consum familial, în secundar . Ele provin din reconstituirea
dreptului de proprietate. Aceste tipuri de plantaţii sunt amplasate şi înfiinţate în areale delimitate,
cu respectarea direcţiei de producţie şi a structurii sortimentelor de soiuri altoi, portaltoi, în
sisteme de cultură moderne. La înfiinţarea unor asemenea plantaţii trebuie avut în vedere
eventualele posibilităţi de asociere pentru executarea în comun a lucrărilor de organizare a
teritoriului, a celor de prevenire şi combatere a eroziunii solului, de alimentare cu apă, a
lucrărilor de întreţinere şi exploatare a plantaţiilor vizând, în special, tratamentele fitosanitare,
fertilizarea, lucrările solului şi, eventual, completarea deficitului de apă prin irigare, acolo unde
se practică.
 Exploataţiile viticole pentru consum familial  sunt destinate obţinerii de producţii
menite să satisfacă nevoile proprii. Ele se amplasează şi se înfiinţează în imediata apropiere a
localităţilor şi în grădina de lângă casă. În asemenea plantaţii se folosesc: sortimentul
recomandat şi sistemul de cultivare accesibil proprietarului.
 Plantaţiile viticole pilot  pentru scop experimental  se realizează în societăţi care au ca
obiectiv cercetarea ştiinţifică. Astfel de plantaţii se pot înfiinţa şi în unităţi de producţie viticole,
36
acolo unde se urmăreşte promovarea în producţie a rezultatelor cercetării ştiinţifice, în societăţile
comerciale specializate (cum ar fi cele de la Vaslui, Jidvei, Panciu) .
 Plantaţiile viticole pilot  cu scop didactic se realizează în societăţi cu specific în
formarea şi instruirea specialiştilor (şcoli profesionale, licee de specialitate, colegii şi universităţi
de ştiinţe agricole).

Clasificarea exploataţiilor viticole după gradul de specializare şi modul în care se

implică în valorificarea producţiei de struguri
Acestea se pot grupa în: exploataţii specializate integrate, exploataţii specializate
neintegrate, exploataţii viticole mixte integrate sau neintegrate şi exploataţii viticole
nespecializate.
 Exploataţiile viticole specializate integrate au ca specific de activitate numai cultivarea
viţei de vie, realizarea şi valorificarea integrală a producţiei de struguri (de exemplu societăţile
comerciale Vie-Vin Murfatlar S.A., Rovil Valea Călugărească S.A. ş.a.).
 Exploataţiile viticole specializate neintegrate au ca specific producţia viticolă, iar 
 producţia este prelucrată în unităţi "service".
 Exploataţiile viticole mixte integrate sunt acelea care în principal obţin producţia de
struguri, o prelucrează şi valorifică integral (inclusiv îmbutelierea şI desfacerea vinului).
 Exploataţiile viticole mixte neintegrate sunt acelea în care principala activitate o
reprezintă obţinerea producţiei de struguri. Ele valorifică producţia de struguri în unităţile â
"service" pentru producerea, îmbutelierea şi desfacerea vinului.
 Exploataţiile viticole nespecializate sunt acelea în care activităţile viticole sunt
complementare şi au pondere redusă în activitatea societăţii, cu sau fără implicare de "service" în
 prelucrarea strugurilor.

MODURI DE CULTIVARE A VIŢEI DE VIE

Reacţia organelor viţei de vie la temperaturile scăzute este diferită. Limitele de
rezistenţă biologică sunt -18 ÷ -22 0C pentru muguri, -24 ÷ -28 0C pentru coardele anuale şi
-300C pentru lemnul multianual. În multe zone de cultură economică a viţei de vie din ţara
noastră, temperaturile minime din timpul iernii coboară în anumiţi ani sub limita de rezistenţă a
soiurilor cultivate. Asemenea situaţii survin însă la intervale diferite de timp. Ele provoacă
afecţiuni ale organelor supraterane ale butucului cu implicaţii în diminuarea potenţialului
 productiv al plantaţiilor. Pierderile înregistrate sunt diferite în funcţie de nivelul temperaturilor,
 particularitatea de soi, sistemul de cultură, forma de conducere şi nivelul de pregătire a viţelor 
 pentru iernare.
De aceea, la înfiinţarea plantaţiilor de viţe roditoare, alături de alegerea
amplasamentelor, a direcţiei de producţie şi a structurii sortimentului de soiuri altoi- portaltoi o
atenţie deosebită trebuie acordată precizării modului de cultivare a viţei de vie şi a formei de
conducere a butucilor. Forma de conducere se alege în funcţie de condiţiile naturale de mediu,
însuşirile agrobiologice ale soiurilor şi aspectele social-economice.

Cultura protejată .
Se practică în zone unde temperatura minimă coboară frecvent în timpul iernii sub
limita de rezistenţă a soiurilor cultivate (-18 ÷ -200 C în cazul celor pentru struguri de masă şi
de -22 ÷ -24 0C la soiurile pentru struguri de vin). Amplasamentele viticole cu acest mod de
cultivare se găsesc în zonele unde frecvenţa temperaturilor scăzute este de 3 ani din 10. La
cultura protejată se recomandă sistemul de conducere joasă şi dirijarea coardelor în evantai, iar 
ca mod de protejare îngropatul total sau numai parţial, prin muşuroire. Îngropatul total este
recomandat în cazul soiurilor la care încărcătura de rod lăsată la tăierea în uscat se repartizează
 pe elemente de rod dimensionate la nivelul mijlociu şi lung, iar muşuroitul atunci când

37
încărcătura de rod se repartizează pe elemente scurte, cepi de 2 - 3 ochi şi acolo unde zăpada
este prezentă pe timpul iernii an de an.
Datorită volumului mare de muncă manuală cultura protejată se practică pe suprafeţe tot
mai restrânse, acolo unde este impusă de satisfacerea unor cerinţe locale sau pentru cultura de
amator în grădina de lângă casă.

Cultura semiprotejată
Se practică în zone viticole unde temperatura minimă absolută coboară în timpul iernii
sub limita de rezistenţă a soiurilor cultivate, la intervale de timp mai mici şi cu frecvenţă relativ
constantă. Pentru cultura semiprotejată se recomandă sistemul de cultură semiînaltă şi forma de
conducere Guyot pe braţe cu înlocuire periodică .
Datorită volumului relativ mare de muncă manuală şi secvenţelor tehnologice mai
complicate pentru realizarea şi menţinerea formei butucilor, cultura semiprotejată se practică pe
suprafeţe relativ restrânse.

Cultura neprotejată
Se foloseşte în arealele viticole unde temperatura minimă absolută coboară sub limita de
rezistenţă a soiurilor cultivate şi prezintă o frecvenţă de 1-2 ani din 10. În asemenea zone se
recomandă promovarea sistemelor de cultură semiînaltă şi înaltă; conducerea înaltă se practică
în arealele cu resurse termice îndestulătoare şi satisfăcătoare de apă, modurile de tăiere şi
conducere recomandate fiind: cordonul unilateral şi bilateral pentru soiurile de vin, Guyot pe
tulpină (cap înălţat) şi pergola raţională (totală) la soiurile de struguri pentru masă.
Siguranţa acestui mod de cultivare creşte prin: (1) amplasarea soiurilor rezistente în
arealele cu vocaţie pentru cultura neprotejată, (2) sporirea rezistenţei la ger a viţelor ca efect al
tehnologiilor practicate, (3) ameliorarea de genotipuri rezistente ş.a.
 Delimitarea arealelor favorabile culturii neprotejate se realizează pe baza criteriilor 
ecoclimatice şi biologice.
Criteriile ecoclimatice pentru delimitarea acestor areale sunt:
- nivelul temperaturii minime absolute înregistrate peste iarnă (izoterma de - 22 0C
este orientativă pentru cultura neprotejată);
- frecvenţa, durata şi viteza de realizare a temperaturilor minime (de exemplu: procentul
anilor favorabili culturii neprotejate pentru podgoria Dealurile Craiovei este 72 % - tabelul 7.1.);
- diferenţierea regimului termic în funcţie de topoclimat (pentru fiecare 100 m altitudine
relativă faţă de altitudinea de la piciorul pantei temperatura minimă absolută este mai ridicată cu
2,5 ± 0,5 0C);
- diferenţierea temperaturilor minime absolute la înălţimea de 1- 2 m faţă de nivelul
solului.
Pentru cultura neprotejată au importanţă diferenţele între valorile gradienţilor termici
verticali (nivelul solului şi înălţimea de plasare a coardelor).

Criteriile biologice pentru determinarea arealelor favorabile culturii neprotejate sunt:

- rezistenţa diferită a soiurilor la temperaturile minime nocive (de exemplu: soiul
Cardinal rezistă la -16 0C, Afuz Ali la -180C, Merlot la -200C, Cabernet Sauvignon la -240C ;
- vigoarea soiurilor;
- rezistenţa soiurilor la cancerul bacterian.
Pentru soiurile de struguri de vin, cum ar fi Feteasca albă, la care diferenţierea are loc
 pe treimea mijlocie a coardelor şi repartizarea încărcăturii de rod atribuită prin tăierea în uscat se
face pe elemente de rod cu lungime medie; modurile de tăiere şi conducere recomandate sunt:
Guyot pe tulpină şi Sylvoz. Ca o măsură de prevedere pentru refacerea butucilor în cazul
afecţiunilor provocate de temperaturile scăzute din timpul iernii se lasă la baza butucului, în
imediata apropiere a suprafeţei solului, un cep de siguranţă de 1-2 ochi. Pe cepul de siguranţă se
formează anual 1-2 coarde, care se protejează pe timpul iernii prin muşuroire, cu ocazia arăturii
38
adânci de toamnă sau se îngroapă total. Coardele de la cepul de siguranţă pot fi folosite pentru
refacerea butucilor, atunci când aceştia au fost afectaţi de îngheţ; în caz contrar, ele se scurtează
din nou la 1-2 ochi în vederea menţinerii obiectivului urmărit iniţial.
În concluzie, la alegerea arealelor de cultură (protejate, semiprotejate şi neprotejate) se
va ţine seama de restricţiile impuse de tipurile de plantaţii, caracteristicile agrobiologice ale
soiurilor, oferta ecologică, tehnologică ş.a.

ALEGEREA AMPLASAMENTELOR PENTRU ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR 

VITICOLE RODITOARE

Plantaţiile noi de viţă de vie roditoare se amplasează în arealele de cultură cu

favorabilitate ecologică. Sunt preferate terenurile care nu solicită soluţii costisitoare pentru
organizarea interioară şi amenajările antierozionale, cu posibilităţi largi de mecanizare şi de
ridicare continuă a indicilor de economicitate. Pentru alegerea amplasamentelor se au în vedere
factorii de biotop.

CONDIŢIILE CLIMATICE 
Condiţiile climatice se examinează după datele meteorologice furnizate de staţia cea
mai apropiată din zonă. Cu toate acestea datele nu oferă adevăratele posibilităţi ale terenului. De
aceea se ţine seama de  factorii modificatori de climat (altitudine, adăpostire, expoziţie, păduri şi
ape mari, culoarea solului etc.) şi de sensul în care ei acţionează pe terenul ales şi  factorii
indicatori constituiţi din flora cultivată şi spontană şi fauna naturală
 Accidentele meteorologice sub formă de brume târzii de primăvară, brume timpurii de
toamnă, grindină, limitează extinderea viticulturii acolo unde frecvenţa acestora este ridicată.
Posibilitatea de a lupta împotriva lor nu infirmă această limitare deoarece posibilităţile de
contracarare nu sunt întotdeauna sigure şi ridică costurile de producţie
Factorii climatici impun restricţii de ordin calitativ. La evaluarea resurselor ecoclimatice
se ţine seama de valorile factorilor limitativi .
Cultura economic-profitabilă se realizează în arealele unde durata minimă a perioadei
de vegetaţie este de 170 zile (în anii puţin favorabili). În funcţie de această ofertă se alege
sortimentul viticol (soiuri cu maturare eşalonată).

CONDIŢIILE OROGRAFICE ŞI PEDOLOGICE 

 Alegerea terenului în funcţie de pantă.  Nu pot fi afectate viticulturii terenuri cu pante
mai mari de 10-15% decât în incinta podgoriilor; vor fi excluse terenurile cu pante mai mari de
25-30%.
 Stabilitatea terenului. Terenurile predispuse la alunecare vor fi evitate. Prin lucrările de
terasare, indispensabile pentru combaterea eroziunii, instabilitatea potenţială devine actuală, ca
urmare a întreruperii continuităţii straturilor de deasupra celui impermeabil.
 Adâncimea pânzei de apă freatică. În cazul în care pânza de apă freatică este aproape
de suprafaţă, la mai puţin de 1 m, precipitaţiile în exces nu se pot infiltra şi apa stagnează în
zona de răspândire a rădăcinilor, provocând cloroza viţelor; de aceea aceste terenuri se evită de
la plantare.
 Expoziţia terenului. În expoziţiile nordică, nord-estică şi nord-vestică nu se vor înfiinţa
 plantaţii viticole decât în zonele sudice ale ţării, la altitudini mici şi dacă trebuie întregit masivul.
 Salinitatea solului. Viţele nu cresc şi nu rodesc normal în soluri cu mai mult de 59 mg
ioni de clor şi natriu la 100 g sol.
 Particularităţile fizico-chimice ale solului. Sunt de preferat solurile la care:
densitatea aparentă nu depăşeşte 1,6 g /cm 3 ; volum edafic util mai mare de 72%; grosimea
stratului de sol explorat de rădăcini să fie mai mare de 100 cm.
39
 Compoziţia chimică. La alegerea amplasamentelor pentru înfiinţarea plantaţiilor de viţă
de vie roditoare se are în vedere compoziţia organică şi minerală a solului. Starea de
aprovizionare are importanţă în alegerea sortimentului de soiuri şi a măsurilor ameliorative
necesare.
Conţinutul mai ridicat în humus (> 3%) poate fi valorificat corespunzător prin cultivarea
soiurilor de struguri pentru masă şi de cele pentru vinuri de consum curent, iar deficitul (< 1%)
se completează prin fertilizare.
Conţinutul de calcar în sol constituie criteriul de bază în alegerea şi amplasarea corectă
 pe teren a soiurilor de portaltoi. Pe solurile cu un conţinut redus în calcar activ (< 6%) se
recomandă portaltoii Riparia gloire şi Solonis x Riparia 1616C. Pe solurile cu un conţinut mediu
de până la 25% se vor utiliza hibrizii Berlandieri x Riparia şi Berlandieri x Rupestris, iar pe cele
cu un conţinut de până la 40%, se recomandă a se folosi portaltoii Chasselas x Berlandieri 41B şi
Fercal.

CONDIŢIILE TEHNICO-ECONOMICE ŞI ORGANIZATORICE 

Criteriile tehnice sunt determinate de: amenajarea antierozională, construirea reţelei de
drumuri şi de evacuare a apei ş.a. Dacă panta terenului este uniformă şi eroziunea de adâncime
nu s-a produs, amenajarea antierozională se poate executa cu mijloacele mecanice obişnuite,
drumurile se trasează şi se construiesc uşor. În cazul terenurilor cu pantă neuniformă, cu
schimbări dese de expoziţie şi frecvente locuri cu pronunţată eroziune de adâncime, se va apela
la soluţii variate şi intervenţii specifice. Aprovizionarea cu apă, în anumite areale, este
indispensabilă. De aceea, se va ţine seama de posibilităţile tehnice pentru adoptarea celor mai
 bune soluţii.
Condiţiile economice se referă la oferta economică, pentru a înfiinţa plantaţia viticolă,
care asigură volumul investiţiilor. Astfel, dacă locul este plasat la o mică distanţă de un bun
service pentru realizarea produselor viti-vinicole şi aproape de o bună şi ieftină cale de
comunicaţie, preţul la vânzător ca şi procentul de pierderi sau de reducere a calităţii sunt mai
reduse. Efortul financiar creşte dacă amenajarea antierozională, a reţelei de drumuri, determină o
corespunzătoare creştere a producţiei.
Un important factor economic îl reprezintă organizarea terenului, forma şi mărimea
 parcelelor determinând profitul economic. Folosirea neeconomică a bazei energetice ridică
costurile, de aceea exploataţiile viticole mici se circumscriu în areale conceptual organizate, care
stau la baza stabilirii folosinţelor în perimetrul agricol. În funcţie de panta terenului se aleg
soluţiile de combatere a eroziunii (agrotehnice şi hidrotehnice) pentru siguranţa obţinerii de
 profit.
Condiţiile organizatorice determină alegerea amplasamentelor viticole în funcţie de
tipul de plantaţie şi exploataţie viticolă. De la podgoriile "conglomerat" este necesar să se
înfiinţeze exploataţii viticole care se pot completa şi condiţiona reciproc în realizarea unui scop
 profitabil. Acest criteriu nu a fost bine înţeles, de aceea, la înfiinţarea plantaţiilor s-au ales soluţii
diferite de combatere a eroziunii, amplasare neraţională a soiurilor (fără a se valorifica resursele
ecologice) ş.a.

PROIECTAREA TEHNOLOGICĂ ÎN VEDEREA ÎNFIINŢĂRII PLANTAŢIILOR VITICOLE

RODITOARE
Lucrările de organizare a terenului încep cu delimitarea locului ales şi se continuă cu
 proiectarea tehnologică şi transpunerea proiectului în teren.
Proiectul de înfiinţare a plantaţiilor viticole roditoare se întocmeşte pe baza unei
documentaţii speciale. Aceasta însumează soluţii tehnologice care urmează a fi utilizate în
organizarea, amenajarea şi pregătirea terenului, înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor noi până la
intrarea pe rod. Documentaţia se sprijină pe informaţia ştiinţifică şi constă în adoptarea de soluţii
diferenţiate în funcţie de tipul de plantaţie, direcţia de producţie, sistemul de cultură preconizat
ş.a.

40
 Prin organizarea terenului, se aleg soluţiile tehnico-organizatorice în vederea parcelării
terenului unităţi de exploatare , care asigură realizarea unor plantaţii viticole rentabile (chiar dacă
nu se înfiinţează plantaţii pe întreaga suprafaţă).
Unităţile de exploatare a plantaţiilor de viţă de vie sunt: trupul, tarlaua şi parcela .
 Stabilirea şi amplasarea perdelelor de protecţie. Perdelele de protecţie diminuează
influenţele negative ale unor factori de mediu în exces (vânturi, apa din amonte ş.a.), determină
stăvilirea pierderilor de sol şi ajută la fixarea ravenelor.
 Stabilirea şi amplasarea reţelei de drumuri şi a zonelor de întoarcere se realizează în
concordanţă cu lucrările de amenajări antierozio-nale şi cele de evacuare a surplusului de apă.
Reţeaua de drumuri asigură condiţiile pentru transportul materialelor necesare producţiei şi a
recoltei obţinute şi asigură circulaţia tractoarelor maşinilor şi oamenilor. La amenajarea lor se
urmăreşte ca să fie bine construite şi racordate la drumurile existente în zonă. Suprafaţa lor nu
trebuie să depăşească 2,5-3,5 % din suprafaţa terenului alocat pentru viticultură.
Reţeaua de drumuri este necesar să fie corelată cu lucrările de amenajări antierozionale
şi reţeaua de evacuare a apelor. Ea nu poate fi stabilită independent de amplasarea perdelelor de
 protecţie şi de componentele sistemului de irigare, atunci când măsura devine necesară. Pentru
realizarea obiectivelor urmărite drumurile se vor amenaja corespunzător (panta de înclinare a
acestora nu trebuie să depăşească 8 %) şi vor fi racordate la reţeaua de circulaţie din zonă.
Reţeaua de drumuri are în componenţă drumuri magistrale,  principale,  secundare, alei
şi poteci.
 Stabilirea şi amplasarea reţelei de evacuare a apelor. Apa provenită din precipitaţii nu
se infiltrează în totalitate în sol. Apa neinfiltrată formează torenţi şi determină grave eroziuni de
adâncime. De aceea, se impune evacuarea dirijată a surplusului de apă.
 Stabilirea şi amplasarea construcţiilor. Pentru dimensionarea şi amplasarea
construcţiilor se are în vedere mărimea exploataţiei viticole. Acestea se grupează în:
-construcţii tehnologice (crama, pivniţa, respectiv combinatul de vinificare, platforma
tehnologică, hale de sortare şi depozitare temporară a strugurilor de masă atunci când acţiunea se
desfăşoară centralizat, depozite de materiale, ateliere de reparaţii ş.a.)
- construcţii social-economice ( sediul central al exploataţiei, cantină, dormitoare,
depozite ş.a.). Ele se amplasează în centrul exploataţiei, pe terenuri ferite de alunecări, inundaţii
sau scurgeri de torenţi, în apropierea căilor de circulaţie.
 Stabilirea şi amplasarea lucrărilor de amenajare antierozională. În ţara noastră
condiţii favorabile dezvoltării viticulturii se întâlnesc în zona colinară, pe terenuri mai puţin
favorabile pentru cultura plantelor de câmp, unde se impun o serie de măsuri ameliorative menite
să prevină şi să oprească procesele de eroziune, să permită ridicarea stării de fertilitate a solului
şi să faciliteze executarea mecanizată a lucrărilor. Rezultatele cercetărilor de până în prezent şi
experienţa practică acumulată au permis elaborarea unor sisteme diferite de amenajări a terenului
impuse de configuraţia şi panta acestuia, particularităţile ecoclimatice şi ecopedologice ale zonei.
Pentru oprirea sau reducerea pierderilor de apă şi sol prin scurgerea pe versanţi, se pot
întrebuinţa:  perdele antierozionale, culisele de arbuşti, benzile înierbate, canalele de coastă şi
terasele.
Pe terenurile cu pantă de până la 4-5% nu sunt necesare lucrări deosebite de amenajare
deoarece procesul de eroziune este foarte redus. În cazul terenurilor cu pantă de 6-12% se
folosesc ca lucrări: orientarea rândurilor paralel cu direcţia curbelor de nivel, măsuri curente
de agrotehnică antierozională (lucrări adânci ale solului, subsolaj, administrarea îngrăşămintelor 
chimice sau verzi), biloane, benzi înierbate, canale de evacuare a apelor ş.a.

Organizarea şi amenajarea terenurilor nisipoase

Generalităţi. Suprafaţa ocupată cu nisipuri în România este de circa 400 mii ha, din care
 peste 20 mii ha cultivate cu viţă de vie.
41
 Înfiinţarea plantaţiilor viticole pe nisipuri prezintă unele particularităţi determinate de
condiţiile ecologice oferite de arealele respective. Aceste terenuri nu oferă condiţii pentru
înmulţirea filoxerei ( Phyloxera vastatrix). De aceea, la plantare nu este obligatorie folosirea
materialului săditor altoit.  Nisipurile din ţara noastră prezintă unele însuşiri negative: rezistenţa
redusă la spulberare, conţinut scăzut în materie organică şi substanţe minerale, ofertă hidrică şi
termică suboptimală. Acestea determină alegerea unor soluţii tehnice deosebite faţă de terenurile
solificate (plantare adâncă, corectarea factorilor suboptimali ş.a.). Ele se caracterizează printr-o
mare variabilitate care obligă la folosirea unor tehnologii speciale.
Criteriile de alegere a amplasamentelo r  sunt asemănătoare cu cele utilizate pentru
terenurile solificate. La acestea se adaugă câteva aspecte specifice: oferta pedologică, climatică
şi orografia terenului.
Pentru plantare se vor alege, în funcţie de oferta pedologică, nisipurile care au până la
0,7 % humus, sub 50 % mg la 100 g sol ioni de Cl + Na şi nivelul apei freatice la peste 1,5 -2 m.
Oferta climatică se evaluează prin studii adecvate în vederea validării amplasamentelor,
care se stabilesc pentru areale mai întinse, chiar dacă exploataţiile viticole vor ocupa insular 
terenurile alese.
Orografia nisipurilor  în stare naturală se caracterizează prin prezenţa dunelor şi
interdunelor. Acolo unde diferenţa de înălţime a dunelor faţă de interdune este mare, cultivarea
viţei de vie este dificilă şi impune nivelarea. Aceste implicaţii se accentuează pe nisipurile
umede, unde pe interdune este prezentă (permanent sau temporar) apa. De aceea, în condiţiile în
care nu există posibilităţi de a diminua diferenţa dintre dune şi interdune se vor evita de la
 plantare aceste terenuri.
Organizarea terenului nisipos. Alegerea soluţiilor tehnice pentru realizarea scopului
 prezintă importanţă asemănătoare cu cea de la terenurile solificate. Ameliorarea însuşirilor 
negative ale nisipurilor, pentru a se determina o concordanţă între cerinţele de creştere şi rodire
ale viţei de vie şi mediu, se obţine prin acţiuni tehnologice diferenţiate.
 Reducerea pantei dunelor  se realizează prin deplasarea nisipului de pe dune pe
interdune. Ea se execută astfel încât pe întreaga lăţime a viitoarei parcele, panta să fie înclinată
într-un singur sens.
Momentul de execuţie corespunde calendaristic cu sfârşitul lunii august, când vânturile
au intensitate scăzută şi posibilitatea de spulberare a nisipurilor este redusă.
Pentru asigurarea condiţiilor de mecanizare şi irigare, reducerea pantei se execută prin
modelarea şi nivelarea nisipurilor. Prin aceste lucrări se realizează umplerea interdunelor cu
nisip din dune, obţinându-se o pantă continuă de 2 - 3 %. Modelarea determină o evoluţie
convenientă solificării prin atenuarea diferenţelor fizico-chimice ale nisipurilor dintre dune şi
interdune, şi asigură condiţii de uniformizare a udării şi fertilizării. Prin nivelare se deplasează
mase mari de nisipuri aducându-se la suprafaţă nisipul steril. De aceea, plantarea se va face după
o perioadă de 1-2 ani timp în care nisipurile vor fi cultivate cu plante agricole sau plante folosite
ca îngrăşământ verde.
 Evacuarea apelor de suprafaţă se impune a se realiza îndeosebi pe interdună, unde,
datorită acumulării de argilă în timp, se formează la mică adâncime straturi greu penetrabile de
10 - 50 cm grosime. Asemenea straturi împiedică infiltrarea în profunzime a apei din precipitaţii,
care rămâne la suprafaţă.
Apa de suprafaţă îngreunează mecanizarea lucrărilor şi întreţine o stare de umiditate
favorabilă infecţiilor de mană. Din această cauză rădăcinile viţelor nu pătrund în adâncime şi
datorită asfixierii sistemului radicular butucii de viţă de vie se vor usca. Prevenirea stagnării
apelor la suprafaţă şi coborârea lor la adâncimea de cel puţin 1,5 - 2,0 m se realizează, înainte de
amenajare, prin drenuri verticale. În cazul în care stratul impermeabil este mai gros şi acoperă
suprafeţe mari, coborârea în profunzime a apelor se poate realiza şi prin săparea în zona
respectivă de şanţuri adânci de 1,0-1,5 m. Drenurile verticale se sapă cu ajutorul unor burghie
mecanice şi umplerea lor se face cu nisip grosier sau pietriş; şanţurile se execută cu utilaje
adecvate iar umplerea lor se face cu nisip grosier. Sfărâmarea straturilor de nisip cimentat
42
 existent în apropierea suprafeţei solului şi eventual refacerea stării de afânare după tasarea
 provocată de utilajele folosite la nivelare se poate realiza printr-o lucrare de scarificare la 40 - 50
cm.
 Diminuarea deflaţiei eoliene este necesară pe nisipurile uscate la suprafaţă, afânate şi
neacoperite cu vegetaţie, acolo unde masele de aer în mişcare (vânturile) nu întâmpină obstacole.
Operaţiunea se realizează printr-un complex de măsuri tehnice cum sunt: înfiinţarea perdelelor 
de protecţie, introducerea de paie în nisip, mulcire, executarea de arături negrăpate, praşile cu
denivelări în lungul rândului şi folosirea de parazăpezi . La acestea se adaugă, în funcţie de
direcţia, frecvenţa, viteza vântului dominant şi alegerea unor distanţe de plantare mai reduse
între plante pe rând.
 Amplasarea perdelelor de protecţie. Pentru combaterea eroziunii eoliene acestea se
amplasează perpendicular pe direcţia vântului formator de dune. În Oltenia, orientarea perdelelor 
se face de la nord la sud iar în celelalte zone nisipoase de la est la vest. Perdelele forestiere
antierozionale au o lăţime de 8 - 10 m şi se amplasează la 173 m pe nisipurile mobile şi la 285 -
580 m pe cele cu procesul de solificare mai avansat.
Pentru înfiinţarea perdelelor forestiere antierozionale cea mai indicată specie este
salcâmul, care este adaptat la condiţiile din zonele nisipoase, înrădăcinează adânc, are creşteri
vegetative şi regenerează uşor. Prezintă însă dezavantajul extinderii sistemului radicular în afara
 perdelelor şi formarea de drajoni care intră în concurenţă cu viţa de vie. Pentru aceea, se
recomandă ca rândurile marginale, câte două pe fiecare parte a perdelei, să fie plantate cu dud,
cultivat sub formă de arbust. În perioada de înfiinţare a perdelelor combaterea deflaţiei se
realizează şi prin folosirea culturii de secară în benzi, secară care se încorporează în faza de
înspicare în nisip, asigurându-se un aport important de substanţă organică în sol.
 Reţeaua de drumur i. Pe terenurile nisipoase se proiectează aleile, cu lăţime de 3,6 - 4
m, care asigură condiţii de circulaţie a vehiculelor. Ele se amplasează la 100 ± 20 m una de alta,
şi fac legătura cu drumurile principale (carosabile). Acestea sunt orientate paralel cu perdelele
de protecţie şi au o lăţime de 6 - 8 m, egală cu spaţiul de umbrire al perdelelor. Pe linia
hidranţilor se lasă un drum de 4 -5 m lăţime.
 Reţeaua de aprovizionare cu apă asigură necesarul hidric pentru irigare şi prepararea
soluţiilor de combatere a bolilor şi dăunătorilor . Metodele de irigare folosite sunt: prin
aspersiune, prin picurare, cu rampe perforate, pe brazde (pe nisipurile cu peste 9 % argilă).
Sistemul de irigaţie Sadova-Corabia are în componenţă canale de aducţiune, staţii de pompare,
staţii de punere sub presiune . Apa în cazul irigării prin aspersiune este adusă la plantă prin
echipamente mobile - aripile de udare. O aripă are 16 cuplaje rapide la aspersor în care se
montează altern 8 aspersoare.
 În concluzie pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole pe terenuri nisipoase organizarea
terenului presupune: defrişarea resturilor vegetale, modelarea - nivelarea, lucrări de drenaj şi
înfiinţarea perdelelor de protecţie.

ALEGEREA ŞI AMPLASAREA SOIURILOR 

ALEGEREA ŞI AMPLASAREA SOIURILOR RODITOARE PENTRU 

 ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE PE TERENURI SOLIFICATE.
Pentru alegerea soiurilor se va ţine seama de recomandările lucrării de zonare pentru
fiecare podgorie şi centru viticol dar şi de unele aspecte particulare impuse de: variaţia
condiţiilor de microclimat, elemente orografice, direcţia de producţie preconizată, particularităţi
agrobiologice ale soiurilor recomandate a se cultiva, sisteme de cultură şi forme de conducere ale
viţei de vie, eventuale orientări şi posibilităţi noi în perspectivă.

43
 Structura sortimentelor de  struguri pentru masă se va face prin alegerea de soiuri cu
epoci diferite de maturare, în scopul realizării unui conveier varietal mai larg, chiar prin recoltare
direct din vie.
La soiurile de vin se vor stabili sortimente mai restrânse pentru a se asigura producţii
uniforme şi în partizi mari .
În amplasamentele situate pe terenuri în pantă, atunci când se aleg două direcţii de
 producţie, struguri de masă şi de vin , pe treimea inferioară a pantei, unde solul are o stare de
fertilitate naturală mai bună, se vor planta soiurile de masă care au un potenţial sporit de
 producţie. Soiurile de vin se vor amplasa pe treimea mijlocie şi superioară a pantei. În cazul când
se plantează numai soiuri de vin, la baza pantei se vor amplasa soiurile de mare producţie, pentru
vinuri de consum curent, iar cele pentru vinuri de calitate superioară pe treimea mijlocie şi pe
ultima treime a pantei.
Soiurile pentru distilate sau pentru sucuri şi cele pentru struguri de masă destinaţi
 păstrării, vor fi plantate cu precădere tot pe treimea superioară a pantei.
Soiurile care intră mai târziu în vegetaţie, se vor planta la baza versanţilor, diminuîndu-
se în felul acesta efectul nefavorabil provocat de brumele şi îngheţurile târzii de primăvară. De
asemenea, se va urmări ca soiurile mai sensibile la secetă să fie amplasate la baza pantei, iar cele
mai rezistente pe treimea mijlocie şi superioară, acolo unde lipsa de apă se resimte mai mult.
Soiurile sensibile la bolile criptogamice (mană, putregai cenuşiu) nu se vor planta la baza pantei
unde condiţiile de infecţie sunt mai favorabile. Pentru sistemul de cultură înalt se vor stabili
soiurile care au creşteri viguroase şi o bună rezistenţă la iernare. Acolo unde condiţiile
ecopedologice sunt favorabile şi se preconizează folosirea unui sistem agrofitotehnic superior 
(irigare, fertilizare), sunt de preferat soiurile cu potenţial productiv şi de calitate superior.În
concluzie, soiurile alese pentru plantare vor fi din cele recomandate sau autorizate a fi plantate,
conform "Listei oficiale a soiurilor avizate la plantare în România" .
Criteriile folosite la alegerea şi amplasarea soiurilor pe terenurile nisipoase sunt
asemănătoare celor de pe terenurile solificate (filoxerate), cu unele particularităţi.
Condiţiile pedoclimatice ale nisipurilor din Oltenia (temperatura ridicată, umiditatea
relativă redusă) determină o accentuată scădere a acidităţii şi chiar un consum de glucide din
 boabele de struguri; de aceea, vinurile obţinute pot fi plate şi cu grad alcoolic redus. Din aceste
cauze se recomandă cultivarea soiurilor care au un catabolism redus, cum sunt soiurile pentru
vinuri roşii. Soiurile pentru vinuri roze şi roşii de consum curent (Roşioară, Băbească neagră
ş.a.) pot ocupa 40 - 45 % din suprafaţă, cele pentru vinuri roşii de calitate superioară (Merlot,
Cabernet Sauvignon) se pot extinde pe 10 %, cele pentru vinuri albe de consum curent (Saint
Emilion ş.a.) pe 10 % şi cele pentru vinuri albe de calitate superioară pot ocupa 10 %.
Pe nisipurile din NV Transilvaniei se recomandă folosirea soiurilor cu perioadă scurtă
de vegetaţie şi maturare timpurie pentru vinuri albe, distilate, sucuri, must concentrat şi chiar vin
spumos.

 ALEGEREA PORTALTOILOR
În cazul unor raporturi de convieţuire favorabile cu soiurile altoi şi o capacitate bună de
adaptare la condiţiile ecopedologice date,  portaltoiul  contribuie la realizarea unui potenţial de
 producţie cantitativ şi calitativ ridicat, şi la o longevitate mare în producţie a plantaţiilor. De
aceea, este necesară alegerea judicioasă şi amplasarea corespunzătoare pe teren a soiurilor 
 portaltoi în funcţie de condiţiile ecoclimatice, ecopedologice şi de sortimentul de soiuri vinifera.
Oferta hidrică suboptimală a terenurilor folosite pentru viticultură impune ca la
alegerea portaltoilor să se ţină seama de rezistenţa lor la secetă.
Portaltoii au rezistenţă diferită: mică (Riparia gloire, Solonis x Riparia 1616 C
Berlandieri x Rupestris 140 Ru 59VI, Rupestris du Lot), mijlocie (Kober 5 BB, Teleki 8B,
Crăciunel 2, Crăciunel 25, Crăciunel 26, SO 4, Fercal,) şi mare (Berlandieri x Riparia Cr71,

44
 Drăgăşani 57, Chasselas x Berlandieri 41 B, Berlandieri x Rupestris 140 Ruggeri, Berlandieri x
Rupestris 1103 Paulsen).
Conţinutul ridicat în săruri afectează portaltoii, aceştia având rezistenţă diferită. De
exemplu: Berlandieri x Rupestris 1103 Paulsen rezistă până la 1 ‰ , Solonis x Riparia 1616 C
 până la 0,8-1‰ , Rupestris du Lot până la 0,5 ‰ şi SO4 până la 0,4‰.
 Aciditatea ridicată a solurilor  are efecte negative asupra viţei de vie. De aceea, se
recomandă alegerea de portaltoi rezistenţi, cum este portaltoiul Giravesac ă(161-49 C (Riparia x
Berlandieri) x 3309 (Riparia x Rupestis)ş, adaptat solurilor acide (R. Pouget, M. Ottenwaeller 
1983; 1986).
Aceste câteva informaţii asigură alegerea şi amplasarea corespunzătoare pe teren a
 portaltoilor în funcţie de condiţiile ecoclimatice, ecopedologice şi sortimentul  de soiuri vinifera,
respectându-se relaţia afinitate - vigoare - calitate.

TEHNOLOGIA DE ÎNFIINŢARE A PLANTAŢIILOR VITICOLE RODITOARE

Reuşita înfiinţării unei plantaţii viticole roditoare se apreciază după prinderea la

 plantare, vigoarea de creştere a viţelor în primii ani, durata perioadei de tinereţe, potenţialul
 productiv şi de calitate realizat încă de la intrarea pe rod. Aceste trăsături depind în mare măsură
de pregătirea terenului în vederea plantării, calitatea materialului săditor folosit la plantare,
nivelul agrotehnic practicat la înfiinţarea plantaţiilor şi la întreţinerea acestora până la intrarea pe
rod.

 PREGĂTIREA TERENULUI ÎN VEDEREA PLANTĂRII 

 Pregătirea terenului cuprinde următoarele verigi tehnologice: defrişarea resturilor 
vegetale, nivelări şi modelări, odihna biologică (repauzarea), refacerea stării de fertilitate a
 solului, desfundarea terenului şi nivelarea acestuia înainte de pichetare.
Plantarea viţei de vie presupune posesia dreptului de a planta şi de a alege soiurile de
viţă de vie recomandate. Ea cuprinde lucrările de  pregătire a plantării în vederea îmbunătăţirii
condiţiilor de creştere şi rodire a viţelor şi lucrări de plantare. Reuşita obţinerii de plantaţii
încheiate, longevive şi cu viţe viguroase depinde de: perioada plantării, pregătirea materialului
săditor, metoda de plantare şi corectitudinea în executarea lucrărilor.
Viţa de vie se poate planta toamna, primăvara sau, în cazuri speciale, vara.
 Alegerea şi pregătirea viţelor pentru plantare . La înfiinţarea plantaţiilor noi de viţă de
vie roditoare se folosesc viţe altoite şi nealtoite de unu şi doi ani. Pregătirea viţelor în vederea
 plantării constă în controlul tehnic de calitate şi a stării fiziologice după păstrare sau transport,
refacerea stării de umiditate dacă este necesară, fasonarea, parafinarea şi mocirlitul.
Controlul de calitate constă în reverificarea condiţiilor tehnice de calitate prevăzute de
STAS-urile în vigoare.
 Refacerea stării de umiditate fiziologică se execută atunci când există stări de
deshidratare a rădăcinilor. Lucrarea se execută înainte sau după fasonare şi constă în
introducerea viţelor, altoite sau nealtoite, cu rădăcinile în apă până la jumătatea portaltoiului sau
al butaşului folosit iniţial la înrădăcinare, în cazul viţelor pe rădăcini proprii, timp de 1-2 zile,
uneori mai mult.
 Fasonarea viţelor altoite sau nealtoite constă în alegerea uneia sau a două cordiţe
 pornite din altoi sau de la vârful butaşului, în cazul viţelor pe rădăcini proprii.
Pentru aceasta se lasă cordiţa cu inserţie corespunzătoare şi direcţie de creştere aproape
de verticală, dimensionându-se la diferite lungimi; se înlătură în totalitate rădăcinile inserate la
nodurile mijlocii şi superioare, în afara celor de la bază; se suprimă ciotul altoiului de deasupra
 punctului de inserţie al cordiţei şi, în final, scurtarea acesteia din urmă şi reducerea lungimii
rădăcinilor bazale.

45
  Parafinarea viţelor  constă în izolarea cu un strat subţire de mastic a unei porţiuni
începând de la 8-10 cm sub punctul de altoire până la vârful cordiţei, iar la viţele nealtoite de la
10-15 cm sub punctul de inserţie al cordiţei până la vârful acesteia. Prin izolarea porţiunii
 parafinate de mediul înconjurător se previne deshidratarea ţesuturilor, asigurând în felul acesta
 posibilitatea de substituire a muşuroiului după plantare menit să realizeze un efect asemănător.
Sub aspect tehnic operaţia constă în introducerea viţelor după fasonare cu porţiunea ce urmează a
fi izolată într-un mastic pregătit într-un mod asemănător ca şi la parafinarea viţelor altoite
înainte sau după forţarea prezentată în capitolul - Producerea materialului săditor viticol.
 Mocirlitul  constă în introducerea rădăcinilor cu treimea inferioară a portaltoiului, în
cazul viţelor altoite, sau a butaşului folosit iniţial la înrădăcinare, în cazul viţelor pe rădăcini
 proprii, într-un amestec denumit mocirlă. Acesta se pregăteşte din dejecţii proaspete de bovine,
 pământ mărunţit de la locul de plantare, în proporţii relativ egale, şi apă.
Prin mocirlire se asigură un contact mai intim după plantare a rădăcinilor cu pământul,
realizându-se o grăbire a începutului de cicatrizare a rănilor şi formarea de rădăcini noi sub
influenţa hormonilor proveniţi din dejecţiile de bovine, folosite la prepararea mocirlei.
Pregătirea viţelor se efectuează concomitent cu plantarea. Eventual, controlul tehnic de
calitate, fasonarea şi parafinarea se pot executa cu o zi mai devreme, avându-se grijă ca până la
mocirlire şi plantare să se prevină deshidratarea rădăcinilor, prin stratificare provizorie sau
acoperire cu prelate umede.
 Metode de plantare a viţei de vie. În practica viticolă de până acum s-au folosit şi se
folosesc metode diferite de plantare dintre care unele sunt specifice pentru terenurile solificate,
altele pentru nisipuri, iar unele în ambele situaţii. După aria şi frecvenţa de generalizare,
metodele de plantare a viţei de vie pe terenurile solificate sau pe nisipuri se împart în două grupe,
şi anume: metode obişnuite (uzuale) şi metode speciale . Dintre metodele obişnuite de plantare
amintim: plantarea în gropi de dimensiuni diferite, cu sau fără muşuroi, iar ca metode  speciale,
impuse de condiţiile de biotop, particularităţi ale materialului săditor şi aspecte social-economice
se pot aminti:  plantarea în gropi deschise, plantarea cu plantatorul, plantarea de vară,
 plantarea semimecanizată şi plantarea mecanizată.

 Plantarea viţelor pe nisipuri.  Nisipurile din stânga Jiului au însuşiri agro-productive

scăzute, apa freatică şi grosimea stratului de nisip cuprinse între 0,3-10 m. Valorificarea acestora
este posibilă prin cultivarea viţei de vie. Plantarea viţelor pe nisipuri cuprinde lucrările de
 pregătire a plantării (defrişare, nivelare sau modelare, desfundare, fertilizare şi pichetaj) şi
lucrări de plantare (executarea gropilor, alegerea şi pregătirea materialului săditor viticol şi
 plantarea propriu-zisă).
La înfiinţarea plantaţiilor de vii roditoare pe nisipuri, unde filoxera nu trăieşte, pentru
 plantare se folosesc viţe nealtoite, pe rădăcini proprii, cu vârstă de unu şi doi ani.
Literatura de specialitate evidenţiază existenţa unor metode diferite de plantare în
funcţie de grosimea stratului de nisip, particularităţile lui fizice, starea de aprovizionare cu apă şi
elemente nutritive şi modul de pregătire a terenului. Cu frecvenţă mai mare s-au folosit metode
de plantare în gropi individuale adânci, în cuiburi şi în şanţuri.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL

1. Care sunt criteriile de clasificare a plantaţiilor viticole ?

2 Care sunt modurile de cultivare a viţei de vie ?
3. Care sunt criteriile de alegere a terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole ?
4. Care sunt criteriile folosite la alegerea şi amplasarea soiurilor de viţă de vie ?
5. Plantarea viţelor pe teren solificat.

46
 ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR VITICOLE TINERE
ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR VITICOLE TINERE AMPLASATE PE TERENURI
SOLIFICATE
Lucrările agrofitotehnice aplicate în plantaţiile viticole tinere în anul plantării au ca
scop realizarea unei prinderi bune după plantare, imprimarea unei vigori de creştere adecvate a
lăstarilor şi realizarea unei pregătiri bune pentru iernare a plantelor. Alături de acestea se adaugă
consolidarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi, în final, realizarea de plantaţii încheiate, cu
 potenţial vegetativ favorabil pentru anii următori.
Lucrările aplicate asupra solului în plantaţiile viticole tinere, amplasate pe terenuri
solificate, urmăresc să asigure menţinerea acestuia afânat şi curat de buruieni. În condiţii de
mediu cu regim de umiditate satisfăcător în plantaţiile viticole tinere solul poate fi cultivat cu
 plante utilizate ca îngrăşăminte verzi.
Lucrările de îngrijire care se aplică plantaţiilor viticole tinere în anul II de la plantare
urmăresc să realizeze obiectivele proiectate în faza iniţială de înfiinţare a plantaţiilor şi de
consolidare a efectelor obţinute prin lucrările de întreţinere aplicate în primul an. Lucrările
agrofitotehnice aplicate în anul al doilea sunt relativ asemănătoare cu cele din anul I. La acestea
se adaugă lucrări cum ar fi: dezmuşuroitul, tăierea în uscat, unele lucrări în verde şi instalarea
mijloacelor de susţinere.
Având în vedere că anul III de la plantare reprezintă trecerea de la perioada de tinereţe
la început de rodire, lucrările de îngrijire aplicate se aseamănă în general cu cele aplicate viilor 
 pe rod. Fac excepţie lucrările de tăiere în uscat şi operaţiunile în verde cu modificări de volum
menite să continue formarea butucilor şi începutul trecerii lor pe rod.

INSTALAREA MIJLOACELOR DE SUSŢINERE A VIŢEI DE VIE RODITOARE

După condiţiile naturale de mediu variabile pe zone de cultură economică şi etape

conjuncturale, metodele şi mijloacele de susţinere la viţa de vie au cunoscut în decursul timpului
o mare diversitate, de la cultura târâtoare, la autosusţinere, apoi la cultura cu susţinere pe suporţi
naturali sau artificiali, creaţi de om.
Cultura pe tulpini proprii se practică în unele ţări mediteraneene, respectiv în zona de
sud a Franţei, în sudul Italiei, în Maroc, în partea de mijloc a Spaniei (Manzanares Valdepenas)
 precum şi în alte zone.
În zonele unde se practică sistemul respectiv frecvenţa ploilor în lunile de vară (iulie,
august) este mai redusă, astfel că apariţia bolilor criptogamice nu reprezintă un pericol real, iar 
solul se lucrează până când lăstarii aplecaţi permit intrarea sistemei de maşini. Un asemenea
sistem de susţinere este favorizat de existenţa unei tulpini înălţate la 50-60 cm de la suprafaţa
solului şi de tăierile scurte, repetate. Lăstarii crescuţi pe elementele de rod scurte lăsate la
înălţimea de 50-60 cm îşi menţin la început o poziţie ridicată după care se apleacă. În cea de-a
doua etapă ritmul de creştere a lăstarilor scade şi lungimea acestuia rămâne mai mică.
Susţinerea lăstarilor prin înmănunchiere se practica până nu demult şi în ţara noastră
mai ales în plantaţiile de hibrizi producători direcţi. Metoda în sine constă în legarea repetată a
lăstarilor în 2-3 locuri sub formă de buchete folosind ca material de legat liberul de tei, rafie, fire
de material plastic sau deşeuri de la industria textilă. Buchetul de lăstari se menţine la început în
 poziţie aproape de verticală sau oblică iar pe măsura unor creşteri noi aceştia se apleacă pe sol,
motiv pentru care şi cârnitul se execută mai de timpuriu (Oprean, M., 1967).
Metoda de susţinere a lăstarilor prin înmănunchiere defavorizează folosirea luminii,
favorizează atacul de boli şi dăunători, diminuează efectul tratamentelor fitosanitare datorită
acoperirii reciproce a lăstarilor legaţi în buchet, întârzie maturarea lemnului şi a strugurilor.
Aceste dezavantaje au condus la folosirea redusă a metodei respective în practica viticolă.

47
 Susţinerea lăstarilor sub formă de ghirlandă constă în înmănunchierea mai întâi a
lăstarilor de pe fiecare butuc, apoi legaţi împreună de la doi butuci vecini, realizându-se în felul
acesta un semicerc denumit ghirlandă. Metoda de susţinere sub forma de ghirlandă, deşi a
constituit la început un progres, nu a eliminat neajunsurile semnalate la susţinerea prin
înmănunchiere, motiv pentru care şi acesta se foloseşte puţin în practică.
 Sistemele de conducere ale viţei de vie asigură condiţii de reglare a fluxului factorilor 
de mediu şi a răspunsurilor de tip feed-back  a funcţiunilor fiziologo-biochimice în vederea
obţinerii produsului biologic util. El se caracterizează prin următorii parametri: desimea de
 plantare, orientarea rândurilor, modul de conducere, înălţimea de plasare a elementelor de rod,
ansamblul arhitectural foliar ş.a. Pentru aceasta au fost folosite în timp multiple sisteme de
susţinere din rândul cărora unele au fost reţinute şi generalizate, iar altele, care s-au dovedit
ineficiente, au fost părăsite.
Sistemele de susţinere pe suporţi se împart în două mari grupe şi anume: suporţi
naturali, cum ar fi arbori sau pomi fructiferi, şi  suporţi artificiali (creaţi de om) în rândul cărora
se înscriu aracul şi spalierul.
Susţinerea pe suporţi naturali se mai practică pe suprafeţe restrânse în zone mai calde,
cum ar fi partea de sud a Italiei, ţări din Asia Centrală, Georgia, Armenia ş.a., acolo unde căldura
şi lumina sunt mai mult decât îndestulătoare. Ca suporţi biologici de susţinere se folosesc specii
silvice, ornamentale sau pomi fructiferi care umbresc mai puţin. În partea de mijloc a Italiei,
zonă viticolă mai puţin specializată se practică cultura intercalată în sistem agroviticol. Viţa de
vie se plantează în acest caz pe părţile laterale ale unor parcele pe care se cultivă cereale. Pe
aceleaşi rânduri marginale se plantează pomi fructiferi (pruni) la distanţă de 10-12 m unul de
altul iar viţa de vie între aceştia, la distanţă de 1,5-2,0 m între butuci. Pomii folosiţi în acest scop
au trunchi înalt de 1,5-1,6 m pe care se fixează o sârmă portantă la înălţimea de 1,3 - 1,4 m de la
sol. La sârma respectivă se fixează cordonul orizontal uni- sau bilateral. Pe cordoanele formate
se practică tăierea scurtă în cepi de 2-3 ochi iar lăstarii se lasă să crească liber fără nici o
intervenţie. Cultura viţei de vie susţinută pe arbori şi pomi fructiferi rămâne totuşi o practică mai
mult pentru amatori.
Susţinerea viţei de vie pe suporţi artificiali este aproape generalizată în practica viticolă
însă cu procedee şi metode mult diversificate. Mijloacele de susţinere folosite în practica viticolă
de până acum sunt aracii şi spalierii .
Susţinerea viţei de vie roditoare pe araci s-a folosit mult în România. Susţinerea pe
araci a fost utilizată pentru următoarele avantaje: posibilitate de folosire pe orice teren indiferent
de orografie, uşurinţa de a fi procurat la preţuri reduse şi instalare fără a se impune condiţii
tehnice deosebite. Practicarea acestui mod de susţinere prezintă însă şi dezavantaje, cu implicaţii
în economicitatea culturii, şi anume: durată de folosinţă redusă (1-4 ani), rată de înlocuire anuală
de până la 20-30 % din total, necesar ridicat de forţă de muncă pentru scoaterea şi replantarea
anuală, rezistenţă redusă la vânturi; nu asigură folosirea eficientă a condiţiilor de mediu şi a
eficacităţii tratamentelor fitosanitare în condiţiile legării grupate a lăstarilor ş.a. Pentru
neajunsurile pe care le prezintă şi pe măsura modernizării tehnologiei de cultură a viţei de vie,
aracul a fost înlocuit cu spalierul.
Aracii se confecţionează din esenţe de foioase (salcâm, stejar, fag) sau din conifere.
Aceştia au lungimea cuprinsă între 1,5-3,0 m şi grosimea la partea de jos de 3-5 cm în diametru
Au rezistenţă mai bună la putrezire aracii uscaţi, comparativ cu cei verzi, în zonele secetoase,
decât în cele umede şi calde.
Durabilitatea aracilor se poate mări prin tratarea părţii care se introduce în pământ cu
soluţie de sulfat de cupru 5 %, creuzot, carbolineum şi alte reziduuri de la rafinarea petrolului
sau prin ardere la exterior a unui strat subţire la partea de jos pe lungime de 30-40 cm.
Instalarea aracilor se face primăvara devreme, imediat după tăierea în lemnificat, prin
înfigerea în pământ la 25-30 cm adâncime cu ajutorul chitonogului sau fierului de arăcit. La un
 butuc se pun de obicei 1-2 araci fixaţi pe direcţia rândului, unul mai mare la 10-15 cm de butuc

48
 (aracul ), şi cel de-al doilea mai mic, la jumătatea distanţei dintre doi butuci pe rând denumit
cordar , pentru că pe el se leagă vârful coardelor la cercuit
Susţinerea pe spalier  asigură o serie de avantaje faţă de susţinerea pe araci: durabilitate
mare (20-25 ani), rezistenţă mărită la vânt, economii de circa 40 % la manoperă şi materiale,
 permite un grad sporit de mecanizare şi promovarea tehnologiilor moderne, oferă condiţii de
distribuire în spaţiu a coardelor şi lăstarilor fiind posibilă atribuirea de încărcături optime de
muguri la plantă ş.a.

TEHNOLOGIA DE ÎNGRIJIRE A PLANTAŢIILOR VITICOLE TINERE AMPLASATE

PE NISIPURI (PARTICULARITĂŢI)

La înfiinţarea plantaţiilor viticole pe nisipuri se urmăreşte, în principal, combaterea

deflaţiei eoliene. De aceea, plantarea se face toamna sau primăvara timpuriu în cultura de secară.
Pe intervalele dintre rânduri, cu sol, se lasă o bandă protectoare de secară, lată de 40-50 cm, care
se încorporează în sol după 15 iulie, iar pe rând şi intervalele fără sol secara se încorporează în
luna aprilie şi terenul se menţine neîmburuienat. Pe nisipurile cu început de solificare
combaterea se realizează pe două intervale prin tăvălugire sau discuire în cursul lunii august şi
discuire pe cel de-al treilea în luna septembrie. Pentru stimularea procesului de descompunere a
masei organice se administrează 60-70 kg /ha N. Toamna se seamănă alternativ (un interval da,
unul nu) din nou secară (60 kg/ha sămânţă) în benzi. Diminuarea deflaţiei se face şi prin
folosirea obstacolelor de tipul parazăpezi.
Comparativ cu tehnologia de îngrijire a plantaţiilor tinere de pe terenurile solificate, pe
nisipuri, pe lângă lucrările de reducere a deflaţiei, se efectuează lucrări cum ar fi: fertilizarea
intensivă, completarea deficitului de apă, copcit ş.a.
 Fertilizarea intensivă. Starea de aprovizionare a nisipurilor cu elementele nutritive este
mai redusă. De aceea devine necesară folosirea, în fiecare an, a îngrăşămintelor, indiferent de
fertilizarea efectuată la pregătirea terenului şi la plantarea viţelor. Capacitatea mai slabă de
reţinere a nisipurilor pentru elemente nutritive determină administrarea acestora fazial. În anul I
se recomandă administrarea a 160 kg N, 160 kg P 2O5 şi 160 kg K 2O la ha. La prima fertilizare se
aplică 60 kg/ha, o dată cu încorporarea secarei în sol. Cea de-a doua fază de administrare a
îngrăşămintelor chimice pe bază de NPK coincide cu executarea copcitului, când se
administrează în copca făcută în jurul fiecărei viţe a câte 30 - 40 g azotat de amoniu, 50-60 g
superfosfat şi 50-60 g sare potasică.
Ultima fertilizare se aplică în luna septembrie pe intervalele care urmează a fi
însămânţate cu secară pentru anul următor iar după faza de cădere a frunzelor se aplică pe
celelalte intervale. Dozele folosite sunt 60 kg N, 100 kg P2O5, 80 kg K 2O / ha.
Completarea deficitului de apă. Pe nisipuri irigarea este obligatorie şi se aplică când
rezerva de apă din sol pe adâncimea de 0,75 m scade până la 50 % din intervalul umidităţii
active. Pe nisipurile din sudul Olteniei se aplică în medie 3-4 udări cu o normă de udare de 400 -
500 m3 / ha. Ultima udare nu trebuie aplicată mai târziu de 15 august deoarece aceasta poate
favoriza prelungirea perioadei de vegetaţie cu influenţe nefavorabile asupra maturării lemnului.
Controlul prinderii viţelor . În cazul existenţei unor viţe nepornite în vegetaţie se
stimulează pornirea mugurilor prin reducerea muşuroiului.
Copcitul. În plantaţiile de vii amplasate pe nisipuri copcitul constă în suprimarea
rădăcinilor pornite din partea superioară a butaşului, respectiv pe o porţiune de până la 20-30 cm
mai jos de suprafaţa solului.
 Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Se realizează în mod asemănător 
 plantaţiilor înfiinţate pe terenuri solificate, cu posibilitatea ca frecvenţa ridicată a atacului de
mană să impună un număr mai mare de tratamente. De asemenea se impune ca după fiecare
irigare să se aplice tratamente contra manei. Combaterea celorlalte boli şi dăunători se realizează
 pe bază de tratamente executate la avertizare.
49
 ÎNGRIJIREA ŞI EXPLOATAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE RODITOARE

Obţinerea unor producţii viticole constante şi ridicate cantitativ-calitativ este

determinată de corecta aplicare a complexului agrofitotehnic. Acesta cuprinde lucrări fitotehnice
(aplicate viţelor) şi lucrări agrotehnice. Înlănţuirea şi execuţia corectă a acestora asigură
valorificarea superioară a potenţialului de rodire. Dintre lucrările fitotehnice tăierile în lemnificat
(în uscat) au importanţă deosebită pentru rodire.

TĂIERILE APLICATE VIŢEI DE VIE

TĂIEREA ÎN LEMNIFICAT (ÎN USCAT)

Prin executarea acesteia se realizează cadrul morfologic şi biologic de manifestare a

creşterilor vegetative în favoarea rodirii. Tăierea în lemnificat reprezintă ″ operaţiunea
chirurgicală" prin care se îndepărtează unele coarde anuale şi multianuale şi se dimensionează la
lungimi favorabile cele rămase.
Viţa de vie prezintă caracteristici de liană. Lăsată să crească liber (fără tăieri) aceasta
formează lăstari lungi, subţiri şi incomplet maturaţi, producţiile obţinute de la asemenea viţe
fiind necorespunzătoare. Şi la viţele luate în cultură se constată asemenea sporuri de creştere
vegetativă (fără importanţă în procesul de rodire), care se elimină prin tăieri.
Aplicarea tăierilor este necesară pentru exprimarea potenţialelor vegetative şi de rodire
în concordanţă cu agroecosistemul respectiv. Concordanţa se realizează prin optimizarea
densităţii coardelor şi lăstarilor la fiecare viţă.
Execuţia lor este necesară şi pentru obţinerea unor raporturi favorabile între vigoare,
încărcătură şi rodire.
În viticultură se folosesc mai multe moduri de tăiere. Clasificarea lor se face după
 scopurile pentru care se execută :
Tăierile de formare au scopul dimensionării părţii aeriene a plantei în vederea asigurării
unor raporturi corespunzătoare între potenţialul vegetativ şi de rodire al viţelor. Ele se aplică în
 primii 3-5 ani de la plantare.
Tăierile de rodire şi menţinere a formei de creştere se aplică anual, după execuţia
celor de formare şi până ce potenţialul vegetativ şi de producţie scade sistematic. Ele sunt de
două feluri: tăieri de rodire cu încărcătură normală şi tăieri de rodire cu încărcătură corectată
(compensată, amplificată şi diminuată); tăieri de încărcare - aplicate în ferestrele iernii sau
 primăvara devreme şi de uşurare- aplicate toamna.
Tăierile de refacere (redresare) a potenţialului vegetativ şi de producţie se aplică
viţelor afectate de accidente climatice (îngheţ, brumă şi grindină), prin ele refăcându-se
 procesele de creştere şi de rodire;
Tăierile de regenerare (reîntinerire) se aplică viţelor îmbătrânite prematur, ele putând
fi parţiale sau totale ;
Tăierile de epuizare se aplică în plantaţiile bătrâne, care ar urma să fie desfiinţate în
următorii 3-5 ani;
Tăierile care includ lucrări şi operaţii în verde se aplică în perioada de vegetaţie;
Tăierile de transformare aplicate în plantaţiile viticole supuse retehnologizării;
În funcţie de modul de execuţie tăierile pot fi manuale, semimecanizate şi mecanizate

În cazul viţei de vie cultivate creşterile vegetative ale sistemului suprateran sunt dirijate
 prin tăiere şi susţinere. Pe tulpină şi elementele de schelet de durată (braţe şi cordoane) se prind
coardele de un an şi de doi ani. Prin tăierea coardelor de un an, în funcţie de lungime, soi, poziţia

50
 pe butuc şi ordinea coardei de un an, se formează elementele provizorii cu rol de formare şi
rodire .
 Elementele provizorii cu funcţii de formare sunt cepii de: înlocuire, rezervă, coborâre
 şi siguranţă .
Cepii de coborâre sunt folosiţi pentru formarea coardelor care înlocuiesc pe cele care au
rodit.
Cepii de rezervă se formează din coardele de 1 an situate pe butuc, braţe, cordoane, cepi
sau coarde de 2 ani, prin dimensionarea lor la lungimea de 1-2 muguri .
Cepii de coborâre se folosesc la viţele conduse în forme joase pentru menţinerea
elementelor provizorii sau de durată cât mai aproape de nivelul solului. Aceştia se realizează prin
scurtarea coardei de 1 an (bine plasată) la 1-2 muguri.
Cepii de siguranţă se utilizează în cazul cultivării viţei de vie pe tulpini semiînalte şi
înalte în zonele cu temperaturi scăzute de risc. Ei se formează dintr-o coardă de un an situată cât
mai aproape de nivelul solului dimensionată la lungimea de un mugure şi au rol în refacerea
formaţiunilor lemnoase afectate de ger.

 Elementele provizorii cu funcţii de rodire sunt: cepii de rod, cordiţa de rod, coarda de
rod, biciul şi călăraşul  ).
Cepii de rod  sunt elemente de producţie rezultate dintr-o coardă de un an, prinsă pe
lemn de doi ani, dimensionată la lungimea de 3-4 muguri. Se folosesc în cazul practicării
sistemului de tăiere scurt.
Cordiţa de rod  se realizează dintr-o coardă de un an situată pe lemn de doi ani, scurtată
la lungimea de 4-7 muguri.
Coarda de rod  se formează dintr-o coardă de un an, prinsă pe lemn de doi ani,
dimensionată la: 8-10 muguri - coarda de rod scurtă ; 11-13 muguri - coardă de rod mijlocie ; 14-
16 muguri - coardă de rod lungă şi 17-20 muguri - coardă de rod foarte lungă .
Coarda de rod se prinde pe: cepii de înlocuire,cepii de rezervă şi pe coardele care au
rodit, la baza sau spre vârful lor.
Coardele de rod, cordiţele de rod şi cepii de înlocuire pot fi dispuse izolat sau în
asociaţie.
Existenţa pe butuc a unei coarde de rod sau cordiţe de rod şi a unui cep de înlocuire
constituie veriga de rod  sau cuplul de rod, unitatea biologică de bază cu care se operează la
tăierea în lemnificat (fig. 9.1 -b).
 Biciul  este o formaţiune asociată constituită dintr-o porţiune lemnoasă multianuală
lungă, la capătul căreia se găseşte lemn de doi ani de pe care porneşte coarda de rod, de lungime
variabilă (12-16 muguri) (fig 9.1-a).
Călăraşul este o formaţiune asociată realizată prin tăierea unei coarde de un an plasată
 pe jumătatea superioară a unei coarde de doi ani, la lungimea de 5-7 muguri şi situată
necondiţionat în spatele unei coarde (de un an) de rod (fig. 9.1-a).

Sistemele de tăiere
Sistemul de tăiere se defineşte prin felul elementelor (cepi, cordiţe, coarde de rod şi
verigi de rod), numărul şi lungimea elementelor rămase după tăiere. Pe baza acestor criterii,
sistemele de tăiere se clasifică în : sistemul de tăiere scurt, sistemul de tăiere lung şi sistemul de
tăiere mixt. Fiecare sistem de tăiere se poate folosi la viţele cu tulpini joase (15-30 cm.),
semiînalte (0,6-0,8 m.) şi înalte (1,2-2,0 cm.).
 Sistemul de tăiere cu elemente scurte. Se caracterizează prin prezenţa pe butuc numai a
cepilor şi se utilizează la toate sistemele de plantaţii şi formele de conducere.
Avantajele acestui sistem de tăiere constau în: formarea de lăstari viguroşi din mugurii
 plasaţi la baza coardelor; menţinerea elementelor de rod în apropierea solului la cultura protejată
(pentru uşurarea îngropatului) şi-n apropierea cordonului la cultura neprotejată (cordon
speronat). Printre avantaje mai reţinem: simplitatea şi uşurinţa în execuţie; maturarea uniformă a
51
 strugurilor cu acumulări de zaharuri şi posibilitatea de execuţie mecanizată a lucrărilor 
agrofitotehnice.
Sistemul prezintă şi unele dezavantaje. Folosit la viţele cu trunchi scurt acesta
diminuează potenţialul de creştere şi vigoarea butucilor; valorifică puţin din potenţialul de
 producţie (5-10%); reduce longevitatea butucului; expune organele vegetative şi generative din
apropierea solului la accidente climatice (brume şi îngheţuri), la boli şi dăunători.
 Sistemul de tăiere cu elemente lungi. Se caracterizează prin prezenţa pe butuc numai a
elementelor lungi (coarde de rod) şi absenţa cepilor de rod sau înlocuire. Se utilizează la
conducerea pe tulpini joase (tăierea de Huşi), la cele conduse semiînalt (tăierea de Odobeşti) şi la
cele conduse înalt (cordon Sylvoz şi pergolă raţională) -fig.9.10 şi 9.12.
 Avantajele acestui sistem de tăiere constau în: elimină prin tăiere mai puţin din aparatul
vegetativ; favorizează vigoarea şi longevitatea butucilor; simplitatea în execuţie; distribuie în
spaţiu sistemul foliar pentru o mai bună activitate fotosintetică; valorifică mai mult potenţialul de
 producţie (20-40 %).
Printre dezavantajele sistemului se remarcă: îndepărtarea elementelor butucului faţă de
nivelul solului, datorită absenţei cepilor în apropierea solului, pentru refacerea elementelor de
 producţie; mărirea procentului de muguri neporniţi (în special a celor de la baza coardelor);
 producerea de răni în suprafaţă mare, obţinută prin îndepărtarea unor elemente de schelet, şi
dificultate în execuţia celorlalte lucrări agrofitotehnice.
 Sistemul de tăiere cu elemente scurte şi lungi (mixt). Se caracterizează prin prezenţa
 pe butuc atât a elementelor scurte (cepi) de 2-3 muguri, cât şi a elementelor lungi (cordiţe şi
coarde de rod).
Sistemul de tăiere mixt îmbină avantajele celor două. Prin el se optimizează repartizarea
încărcăturii pe butuc şi se valorifică în mai mare măsură potenţialul de producţie pe o durată de
exploatare mai mare.
Acest sistem este indicat a se folosi la toate soiurile şi în toate condiţiile de mediu la
forma de conducere joasă (Guyot multiplu), la forma de conducere semiînaltă (Guyot pe tulpină
semiînaltă, cordon Cazenave) şi la forma de conducere înaltă (Guyot pe tulpină şi cordon Lenz
Moser).
Folosirea elementelor scurte şi lungi se realizează prin tăierea cu verigi de rod. Veriga
de rod (cuplul de rod) este formată dintr-un cep de înlocuire şi o coardă de rod. Prin lăsarea
cepilor de înlocuire se realizează formarea coardelor de rod pentru anul următor (plasate în
apropierea butucului sau cordoanelor), iar prin cordiţe şi coarde de rod se alocă încărcăturile
necesare obţinerii de producţii superioare.

Formele de conducere ale viţei de vie

Forma de conducere a viţelor se defineşte prin expresia raporturilor numerice, metrice şi
spaţiale dintre butuc (tulpină), formaţiunile multianuale şi nivelul solului. Prin dirijarea
coardelor, alături de caracterul general al formei dat de tulpină şi formaţiunile multianuale (de
schelet) este necesar să se realizeze o arhitectură a învelişului foliar, care să asigure folosirea
eficientă a energiei termice şi luminoase.
Formele de conducere folosite sunt:  joasă (trunchi scurt),  semiînaltă (conducere pe
tulpini semiînalte) şi înaltă (conducere pe tulpini înalte).
Alegerea acestora se face în funcţie de reacţia de răspuns a soiurilor pentru diferite
condiţii ecologice din arealele viticole cu scopul obţinerii de producţii normale şi de bună
calitate.
Conducerea pe tulpini joase este mult răspăndită în arealele cu viticultură protejată din
ţara noastră.
Viţele dirijate în acest mod se caracterizează prin prezenţa unui trunchi scurt (10-30 cm)
 pe care se prind formaţiunile multianuale, elementele de rod şi de formare. Prin acest mod de
conducere, viţa de vie este adusă la polul opus formei de creştere naturală (liană). De aceea viţele
conduse astfel prezintă proporţie mare de lăstari lacomi, potenţial vegetativ de creştere ridicat,
52
 tendinţă de refacere a habitusului natural, stabilitate mai redusă care obligă la execuţia de lucrări
 pentru menţinerea formei de creştere proiectată şi potenţial de rodire mai redus. La acestea se
mai adaugă şi perioada mai redusă de rodire maximă, compensată însă de o perioadă scurtă de
 pregătire a rodirii. Pentru evitarea unei îmbătrâniri rapide a viţelor şi prelungirea duratei de
rodire maximă este necesară o repartiţie corespunzătoare a elementelor de rod şi de formare pe
 butuc.
Dirijarea viţelor în forma de conducere joasă avantajează prin: maturarea mai timpurie a
strugurilor, acumulări mai ridicate de zaharuri şi uşurinţa în execuţie a lucrărilor de protejare
împotriva temperaturilor scăzute, prin îngropare sau muşuroire.
Forma de conducere joasă obligă la folosirea de distanţe mici la plantare şi, deci, desimi
mari la unitatea de suprafaţă. Din această cauză execuţia mecanizată a lucrărilor agrofitotehnice
este îngreunată, vigoarea viţelor este mai redusă, viţele se umbresc mai mult, umiditatea este mai
mare în plantaţie şi contaminarea cu boli şi dăunători este favorizată. Pentru eliminarea acestor 
dezavantaje se impune execuţia unor lucrări ca: plivit, copilit, cârnit ş.a. , execuţie ce determină
un necesar mai mare de muncă manuală.
Pentru o mai bună valorificare a rodirii, la soiurile din arealele cu ierni aspre s-au
imaginat şi experimentat cu bune rezultate formele joase, protejabile cu trunchi târâtor, trunchi şi
cordon târâtor sau numai cordon târâtor (Oprean, M., Olteanu, I. 1972).
Conducerea pe tulpini semiînalte . Viţele dirijate în acest mod prezintă un trunchi
semiînalt (0,60-0,80 m.) cu elemente de rod prinse pe acesta sau pe un cordon orizontal plasat la
aceeaşi înălţime. Folosirea cordoanelor avantajează faţă de trunchi prin posibilitatea repartizării
elementelor de rod pe întreaga lungime a cordonului şi îmbătrânirea se produce încet,
extinzându-se perioada de rodire.
Posibilităţile de protejare peste iarnă, de actiunea temperaturilor scăzute, a viţelor 
conduse în acest mod sunt reduse. De aceea, în arealele cu risc pentru cultura neprotejată, la
această formă de conducere se lasă cepi de siguranţă, cultura devenind astfel semiprotejabilă.
Prin folosirea formei de conducere pe tulpini semiînalte se măreşte stabilitatea, se reduc
tăierile de menţinere a formei de creştere, se extinde perioada de rodire cu posibilităţi de
apropiere de polul maxim şi se reduce potenţialul de creştere vegetativ fără importanţă în
 procesul de rodire. Ea se recomandă a se practica la soiurile de vigoare mijlocie, în zona
colinară, în arealele cu o scăzută frecvenţă a temperaturilor minime absolute de - 20 0C .
Forma de conducere semiînaltă permite folosirea de distanţe medii, distanţe care
favorizează execuţia mecanizată a lucrărilor de îngrijire. La aceasta se adaugă posibilităţile de
execuţie a unor tăieri simple (cordonul speronat) şi de scădere a volumului de muncă
(Cianferoni, R. şi Pugliese, L., 1975).
Conducerea pe tulpini înalte . Viţele dirijate în acest mod prezintă o tulpină înaltă
(peste 1,0 m), cu elemente de rod prinse pe aceasta sau pe un cordon orizontal plasat la aceeaşi
înălţime. Elementele de rod pot fi prinse la înălţimi de 100- 120 cm (Guyot pe tulpină); 135 cm
(Lenz Mozer, pergolă trentină simplă sau dublă); 180 cm (cortină dublă) şi 200 cm (pergolă
raţională). Înălţimea favorabilă de prindere a elementelor de rod, pentru condiţiile ecologice din
ţara noastră, este de 100 - 120cm.
Prezenţa pe butuc a unor formaţiuni multianuale, cu posibilităţi de depozitare a
substanţelor de rezervă asigură o diferenţiere mai bună a mugurilor de rod. De aceea, prin
folosirea acestui mod de conducere, rodirea se apropie mai mult de polul maxim, iar creşterile
fără importanţă în procesul de rodire se reduc.
Forma de conducere înaltă asigură condiţii de diminuare a pericolului de îngheţ
(datorată diferenţelor de temperatură dintre stratul de aer de la suprafaţa solului şi cel din zona
unde cresc mugurii), reduce frecvenţa atacurilor de boli şi dăunători, asigură condiţii favorabile
 pentru mecanizare, pentru reducerea muncii manuale şi pentru economii.
Prin plasarea organelor vegetative şi generative la înălţime, se reduc acumulările de
zaharuri şi creşte aciditatea, calitatea producţiei fiind inferioară celei obţinute din plantaţiile
conduse pe tulpini joase sau pe semitulpini. La viţele conduse în acest mod, atacurile de boli şi
53
dăunători sunt mai reduse, pagubele produse de brume şi îngheţuri târzii de primăvară sau
timpurii de toamnă sunt mai mici.
Factorii ce limitează extinderea acestui mod de conducere sunt aceiaşi de la cultura
semiînaltă. Pentru reuşită se recomandă a se folosi soiurile viguroase, cu necesar redus de
căldură în timpul maturării, amplasarea pe solurile fertile şi irigarea în arealele secetoase.

Principalele tipuri de tăiere folosite în viticultură

Prin execuţia anuală a tăierilor în diferite moduri, forme de conducere şi sisteme de
tăiere se obţin diferite tipuri de tăiere ( tab.).

Principale forme de conducere şi moduri de tăiere

Sistemul de Forme de
Modul de tăiere
tăiere conducere
 joasă tipul de tăiere Teremia
semiînaltă Cordonul speronat
Cordonul speronat unilateral, Cordonul speronat bilateral,
Scurt