De curînd, într-o emisiune de televiziune, Petre Roman a preluat, cu obişnuita lui suficienţă, una

dintre aberaţiile care circulă într-o „anumită parte a presei“ şi politicii româneşti: anume că
imaginea proastă a ţării din ultimile două-trei săptămîni e rezultatul informaţiilor injuste trimise
spre Europa şi spre lume în general de unii calomniatori autohtoni. Am tresărit, mai întîi pentru că
e genul de afirmaţie pe care o repeta, la nesfîrşit, securitatea lui Ceauşescu. Dar dincolo de asta,
mi s-a părut incredibil ca un fost ministru de Externe să aibă obtuzitatea şi lipsa de tact de a
socoti că miniştrii, parlamentarii şi comisarii europeni îşi permit reacţii radicale, pe baza unor
zvonuri „manipulatoare“ venite de la Gigi sau Nelu din Dămăroaia. Că ambasadele străine de la
Bucureşti nu ştiu pe ce lume sînt, că, în general, marile instituţii ale UE şi ale ţărilor membre sînt
nişte triste marionete ale „trădătorilor“ (băsescişti evident) din România. E nu doar o prostie, dar
şi o ofensă adusă celor din a căror familie pretindem că vrem să facem parte.

Cu acest prilej, am zăbovit o clipă în preajma unui personaj care, vrînd-nevrînd, a avut un rol de
jucat în România postrevoluţionară şi cu care, vrînd-nevrînd, m-am intersectat pe scena publică.
Am crezut, multă vreme, că omul e mai curînd candid şi, la bază, benign. Avea un fel de
entuziasm puber, un fel de spontaneitate juvenilă, o siguranţă de sine triumfalistă, care mi se
păreau, în fond, semne de autenticitate. Nu-l cunoscusem înainte de 1989, dar alţii, care îl
cunoşteau, încercau să mă prevină că individul nu e tocmai în regulă. Astăzi ştiu că aveau
dreptate. Privind îndărăt, nu pot să nu recapitulez o sumedenie de momente în care inarticularea
lui morală şi, îndrăznesc să spun, precaritatea lui intelectuală şi-au dat întreaga măsură. Se
spunea adesea despre el că minte de îngheaţă apele. Aveam obiceiul să-l apăr. Dar un amic a
găsit o definiţie mai subtilă a derapajelor lui: „Petre Roman nu minte, dar are o sinceritate de
fiecare clipă. Asta înseamnă că, deşi e în stare să spună de fiecare dată altceva, crede, de
fiecare dată, sincer, că spune adevărul“.

Petre a fost cel care a blocat intrarea regelui în ţară, în decembrie 1990, motiv pentru care mi-am
prezentat demisia din guvernul său. Nu pentru că eram monarhist, ci pentru că procedura fusese
grosolană şi inutilă. Cine se băga în faţă să strîngă cald mîna regelui de curînd, cu ocazia
discursului său din Parlament? Petrică. Petre Roman era prim-ministru în timpul mineriadei. M-a
întrebat, la un moment dat, în iureşul evenimentelor, la telefon, dacă am observat ce instinct
admirabil au minerii; cum ştiu ei să identifice sediile liberalilor şi ale ţărăniştilor fără să-i ajute
nimeni. Cine vorbeşte azi de „oribila“ mineriadă? Petrică. L-am văzut tăcînd mîlc, la Antena 3,
cînd un activist agitat îmi reproşa mie mineriadele, ca şi faptul de a fi acceptat să fiu coleg de
guvern cu doi miniştri care aveau „mîinile pătate de sînge“ (Stănculescu şi Chiţac). Ambii numiţi
de Petre Roman. Mi se reproşa şi că, spre deosebire de Mihai Şora, nu mi-am dat demisia după
13-15 iunie 1990. Petrică a tăcut mîlc. El ştia că nu Şora şi-a dat demisia, ci că el, Roman, l-a
demis, între altele pentru că luase partea studenţilor. Eram într-o vizită oficială în China, cînd
Petre Roman m-a sunat să-mi reproşeze că Ministerul Culturii a finanţat filmul despre Piaţa
Universităţii. Cine e, azi, aproape un „tovarăş de drum“ al Pieţei? Petrică. La începutul anilor ’90,
discursul lui Roman despre Iliescu era discursul unui îndrăgostit. Încerca să-mi explice că
preşedintele nostru e mult mai interesant decît Havel. Cine a devenit un anti-iliescist feroce?
Petrică. Lui i se datorează apariţia pe scena presei noastre a gazetei România Mare („Trebuie să
recunoşti – mi-a spus odată, în drum spre Sinaia – că, orice s-ar spune, şi Barbu şi Vadim sînt
foarte talentaţi“). Cine e azi un „liberal“ activ, mereu la luptă (la televiziunea dlui Voiculescu)?
Petrică. Cînd eram la Externe, mi-l dădea mereu de exemplu pe Traian Băsescu, pentru eficienţa
şi radicalitatea lui. Cînd Băsescu a demisionat din Guvernul Ciorbea, mi-a cerut să demisionez şi
eu, din solidaritate cu ceilalţi miniştri PD (deşi nu eram membru de partid). Cine mănîncă azi pe
pîine fiecare oscior al lui Băsescu? Petrică.

L-am auzit spunînd că între noi a fost mai mult o prietenie „intelectuală“. E cam tare. Cultura lui
Petrică e o cultură de sub-inginer. Am o mulţime de poveşti amuzante despre asta. (Credea, de
pildă, că sediul din Aleea Modrogan e construit pe vremea lui Brâncoveanu. Cînd l-am contrazis,
m-a întrebat, iritat: „de unde ştii?“). Mă distrez copios cînd pic, uneori, pe editorialele sale
din Jurnalul naţional. Toate manevrează nume mari: „cum zicea şi Hegel“, „Tacitus a spus“,
„David Hume era de părere“ etc. „Prostimea“ ar putea crede că Petrică e scufundat, zi şi noapte,
în metafizică. Personajul nu realizează că invocă autori şi cărţi despre care nu ştie nimic temeinic
şi că Google sau antologiile de citate nu sînt o sursă de cultură adevărată. În fapt, e un caz tipic
de semidoctism ţanţoş. A cita din autori pe care nu i-ai citit şi pe care nu-i stăpîneşti e un fel de a-
ţi vopsi părul, crezînd că nimeni nu observă.

Supărat că i-am servit, la telefon, două epitete severe, P. Roman s-a grăbit să vorbească, în nu
ştiu ce publicaţie, despre caracterul meu „slab“. Petrică, să-ţi spun ceva: mai bine să ai un
caracter slab, decît să n-ai caracter deloc.