Sunteți pe pagina 1din 1

Îndrăgostiţii, îndrăgostiţii dintotdeauna şi de pretutindeni, nu pot evita să-şi sistematizeze euforia

– mai ales la începutul relaţiei lor – prin trei propoziţii de o miraculoasă, sublimă, unanimă
banalitate: 1) Ne vom iubi veşnic (cu variante: „Nu ne vom mai despărţi niciodată“, „Nu-mi mai pot
imagina viaţa de-aici înainte fără tine“ etc.) 2) Parcă ne-am cunoaşte dintotdeauna (cu variante:
„Sîntem făcuţi unul pentru altul“, „Am fost programaţi de la începutul lumii să ne întîlnim“, „Eşti
dintotdeauna perechea mea, jumătatea mea“) şi 3) Iubirea noastră e unică („Trăim ceva rarisim,
fără precedent, fără comună măsură cu iubirile altor cupluri“). Dacă nu te-ai auzit niciodată
proferînd măcar unul din aceste trei „absoluturi“, n-ai fost niciodată cu adevărat îndrăgostit.
Faptul că i-ai auzit şi pe alţii vorbind la fel nu te demobilizează. Cu tine şi cu amorul tău e altceva.
Ceva profund, neconvenţional, ireductibil.

Într-o a doua instanţă, urmează des-vrăjirea, momentul lucidităţii, masivitatea cinică a bunului-
simţ. Vertiginosul afect originar se adumbreşte, „se aşază“, îşi pierde palpitul. „Veşnicia“ devine
negociabilă. Pur şi simplu nu se confirmă. Ajuns în papuci, domesticit prin rutină, erosul cunoaşte
calmul amărui al relativităţii. Ideea unei întîlniri „destinale“, pregătită laborios in divinis, încă de la
facerea lumii, se transformă într-o metaforă adolescentină, de un romantism duios. „Aşa ne-a fost
dat!“ e înlocuit prin „Asta-i situaţia!“. Cît despre „unicatul“ experienţei, hai să fim serioşi! Fiecare
om, fiecare generaţie trec, inevitabil, prin inflamaţii asemănătoare. „Unicatul“ e ecumenic, global,
„general-uman“. Pe scurt, după momentul, mai mult sau mai puţin fulgurant, al „aprinderii“ iniţiale,
urmează, mai devreme sau mai tîrziu, „rezonabilitatea“, sedentarizarea, decongestia.

Într-o a treia instanţă însă, lucrurile îşi recuperează misterul şi legitimitatea. Misterul rezultă din
tocmai faptul că universalitatea raportării la absolut prin care debutează orice entuziasm amoros
nu se sleieşte prin reiterare, nu-şi pierde frăgezimea, patosul, nimbul extatic. Repetabilitatea
„tradiţională“ a experienţei nu reuşeşte să-i atenueze nici intensitatea, nici autenticitatea. Toţi
traversează acelaşi scenariu, dar toţi îl trăiesc ca pe o noutate totală, ca pe o surpriză, ca pe un
şoc. Cu alte cuvinte, credinţa în eternitatea, predeterminarea şi unicatul întîlnirii, deşi contrazisă
sistematic de realitatea imanentă, se dovedeşte ea însăşi eternă, predeterminată, unică. Ceea ce
înseamnă că evenimentul iubirii se situează în alt plan decît acela al imanenţei. El presimte un alt
nivel al realului, unul în care eternitatea, destinul şi unicitatea există: există substanţial, deplin,
aşa cum există lumile cu mai multe dimensiuni, aşa cum există non-spaţialitatea şi non-
temporalitatea. Îndrăgostitul percepe, pentru o clipă, clipa îndrăgostirii lui, cerul stelelor fixe,
orizontul ascuns îndeobşte al celor netrecătoare. În limitele acestui orizont, trăirea lui este
veşnică, pre-programată şi irepetabilă. Iubirea revelează aşadar, cu energia unei imprevizibile
iluminări, zenitul trans-mundan al cotidianului. Cînd iubirea încetează, „ruptura de nivel“ pe care o
cauzase se cicatrizează, se închide. Cerul devine tavan. Ceea ce nu înseamnă că, dincolo de
tavanul curent, cerul încetează să mai existe. Spectaculoasă rămîne împrejurarea că prin
experienţa unanimă, inconturnabilă, a iubirii, ultimul dintre oameni străvede, fulgerător, dansul
ielelor. Îndrăgostit, Mitică trăieşte, între două halbe, episodul platonician al vieţii sale şi se înalţă,
astfel, la metafizică.

S-ar putea să vă placă și