Țesuturile epiteliale

Raluca Amalia Ceaușu

Definiție. Numele țesuturilor epiteliale derivă de la cuvintele grecești epi (peste) și thelos
(ridicătură). Ţesuturile epiteliale sunt formate din celule strâns apoziţionate, dispuse ordonat.
Țesuturile epiteliale acoperă suprafeţe, delimitează cavităţi, formează glande. Celulele profunde
ale țesuturilor epiteliale sunt localizate pe membrana bazală.
Caracterele generale ale țesuturilor epiteliale sunt:
o conțin celule apoziționate
o conțin celule dispuse ordonat
o conțin celule solidarizate
o conțin celule cu polaritate funcțională (celulele au pol bazal, pol
apical, un domeniu lateral)
o sunt avasculare
Funcțiile generale ale țesuturilor epiteliale sunt:
o protecție mecanică
o barieră selectivă
o absorbție
o sinteză şi secreţie
o transport
o apărare
Pentru funcția de protecție mecanică, exemplul poate fi pielea. Aceasta este acoperită de
un strat epitelial, numit epiderm. Acesta realizează o barieră mecanică între organism și mediul
înconjurător.
O barieră selectivă este prezentă la nivel tubului digestiv, în care, unele substanțe sunt
absorbite, iar altele nu. De asemenea, la nivelul epiteliului renal, care filtrează unele substanțe, iar
pe altele, nu.
Fiecare epiteliu, indiferent de tipul lui are două capacități importante: de sinteză și de
secreție. Funcția de secreție poate fi exemplificată prin celulele epidermului, care secretă o
substanță numita keratină și prin celulele epiteliului mucoasei esofagiene care secretă o substanță
responsabilă de continuitatea epiteliului și adeziunea celulelor în timpul trecerii bolului alimentar
sau lichidian, conferind rezistență acestui tip de epiteliu. Există o strânsă corelație între tipul de
epiteliu și funcția îndeplinită.
Epiteliile sunt importante pentru funcția de transport. Nicio substanță nu intră sau nu iese
din organism fără să traverseze un epiteliu. La nivelul tubului digestiv, toate substanțele absorbite
în intestinul subțire traversează celulele epiteliale, orice componentă care a fost filtrată în rinichi,

1
traversează celulele epiteliale, subst care circulă prin sânge, traversează epiteliul fin al vaselor
sanguine (endoteliul), de la sânge spre țesuturi și în sens invers.
Referitor la funcția de apărare, în epiteliu există celule specializate, unele care preiau și
prezintă antigenul sistemului imun al organismului, altele care secretă aticorpi de suprafață și
distrug agenții patogeni.
Funcțiile particulare ale țesuturilor epiteliale:
o filtrare
o contracție
o receptoare (senzoriale)
Funcția de filtrare e observată la nivelul rinichiului, cea de contracție la nivelul unor epitelii
specializate- mioepiteliile. Funcția receptoare apare în structurile în care există celule epiteliale
capabile de a prelua un stimul (celulele epiteliale ale mugurilor gustativi, celulele senzoriale
cohleare, celulele receptoare din macule și creste, din urechea internă) pe care îl transformă în
influx nervos și îl transmit sistemului nervos central.
Citoscheletul celulelor epiteliale conține filamente intermediare de tipul citokeratinelor, cu
diametrul cuprins între cel al filamentelor de actină și cel al microtubulilor. Filamentele
intermediare se formează prin polimerizarea proteinelor ce aparțin unei superfamilii formate din
cinci clase (I-V). În celulele epiteliale se găsesc tipurile I (keratine acide, greutate moleculară mică)
și II (keratine bazice, greutate moleculară mare). Filamentele keratiniene sunt heteropolimeri,
adică se formează prin polimerizarea în proporţii echimolare (1:1) a keratinelor tip I cu cele de tip
II. Keratinele se exprimă în tipuri diferite de epitelii sub formă de perechi: K8-18 în epiteliile
simple, keratinele 5-14 în epiteliile stratificate. Există keratine caracterisitice epiteliilor cu anumite
localizări: K1 (epiderm, exocervix, canal anal), K8 (glandă mamară, epiteliu respirator, stomac,
hepatocite), K 12 (epiteliul corneean), K 19 (intestin subţire, colon, vezică urinară), K 20 (cavitate
bucală, uroteliu). Dintre numeroasele tipuri de keratine descrise, primele douăzeci au importanță
pentru patologie. Keratinele sunt markerii imunohistochimici ai celulelor epiteliale în condiții
normale dar și patologice.
Aplicație practică. Tumorile maligne derivate din țesuturile epiteliale se numesc
carcinoame.
Clasificarea funcțională a epiteliilor:
În raport cu rolul pe care îl indeplinesc în organism, epiteliile pot fi:
o de acoperire
o glandulare
o mioepitelii
o senzoriale
o atipice

2
 Epiteliile de acoperire acoperă suprafeţe, delimitează cavităţi şi lumenul organelor
tubulare. Sunt localizate la piele, la nivelul mucoasei stomacului și intestinului subțire, mucoasei
esofagului și cavității bucale.
Epiteliile glandulare conțin celule specializate pentru secreţie specifică și abundentă.
Mioepiteliile sunt celule epiteliale care au capacitatea de a se contracta. Prin contracție,
expulzează produsul de secreție, care este mai vîscos, în sistemul de ducte. Se întâlnesc în glanda
mamară în lactație, în glandele salivare. Pe lângă expresia keratinelor, imunohistochimic, celulele
mioepiteliale sunt pozitive pentru actina de tip mușchi neted.
Epiteliile senzoriale percep stimuli, îi transformă în influx nervos pe care îl trimit
sistemului nervos central. De exemplu, mugurii gustativi, formațiuni rotund-ovalare, palid
colorate, în colorațiile morfologice, care preiau informațiile legate de gusturile fundamentale și le
transmit nervilor VII, IX și X.
Epiteliile atipice nu respectă regulile generale de organizare a epiteliilor și se întâlnesc în
capsula amigdalei palatine și reticulul stelat al dintelui în dezvoltare.
Histogeneza
Formarea țesuturilor (histos=țesut, genesis=formarea) epiteliale are originea în toate cele
trei foițe embrionare. Pot fi identificate epitelii cu origine ectodermică (ectos= în afară),
mezodermică (mezo=la mijloc) și endodermică (endo= intern), astfel:
o ectoderm
▪ epiderm și derivatele sale- glande sudoripare, sebacee, mamare, foliculi
piloși
▪ cornee și epiteliul cristalinului, al conjunctivei oculare, glandei lacrimale
▪ cavitatea bucală- epiteliul bucal, organul smalțului dentar
▪ mucoasa nazală
▪ epiteliul canalului anal
▪ componenetele epiteliale ale urechii interne
o mezoderm
▪ epiteliul renal
▪ epiteliul gonadic
▪ cortexul glandei suprarenale
▪ mezoteliile (delimitează cavitățile pericardică, pleurală și peritoneală)
▪ endoteliile (delimitează lumenul vaselor sanguine, limfatice, cordului)
o endoderm
▪ epiteliul respirator
▪ epiteliul tubului digestiv
▪ parenchimul glandelor digestive (ficat, pancreas)
▪ epiteliul veziculei biliare
▪ parenchimul tiroidei, paratiroidelor, adenohipofizei
▪ componenta epitelială a timusului
Clasificarea epiteliilor de acoperire

3
 Criteriile utilizate pentru clasificarea epiteliilor de acoperire sunt:
o numărul de straturi
o morfologia celulelor din stratul superficial
Epiteliile de acoperire pot fi:
o simple
o pseudostratificate
o stratificate
Astfel, raportat la primul criteriu, epiteliile de acoperire pot avea un singur strat de celule
(epiteliile simple), un singur strat de celule dar cu celule cu morfologie diferită, nuclei situați la
înălțimi diferite (pseudostratificate) și două sau mai multe straturi de celule (epiteliile stratificate).
În funcție de morfologia lor, celulele epiteliilor de acoperire pot fi: scuamoase, cubice,
columnare. Celulele scuamoase au lățimea celulei mai mare decât înălțimea, axul lung al celulei
paralel cu membrana bazală, nucleul turtit, aplatizat, citoplasma redusă cantitativ. Celulele cubice
sunt izodiametrice, au toate cele trei dimensiuni -lungime, lățime, înălțime egale, formă pătrată în
bidimensional, nucleul rotund, dispus central. Celulele columnare sunt caracterizate de înălțime
mai mare decât lățimea, axul lung al celulei perpendicular pe membrana bazală, nucleu ovalar,
citoplasmă bogată.
Combinând cele două criterii, numărul de straturi și forma celulelor din stratul superficial,
se disting următoarele tipuri:
o simple (scuamoase, cubice, columnare)
o pseudostratificate
o stratificate (scuamoase nekeratinizate și keratinizate, cubice, columnare)
Epiteliile simple scuamoase sunt caracterizate de un singur strat de celule scuamoase, cu
lățimea celulei mai mare decât înălțimea, axul lung al celulei paralel cu membrana bazală, nucleul
aplatizat, citoplasmă redusă, adaptată schimburilor bidirecționale rapide. Sunt localizate la nivelul:
o vaselor sanguine, limfatice (endoteliul), cordului
o mezoteliului (pleura, pericard, peritoneu)
o foiței parietale a capsulei Bowmann a corpusculului renal
o alveolelor pulmonare
Epiteliile simple cubice conțin un singur strat de celule izodiametrice dispuse pe membrana
bazală, nucleu rotund, situat central. Sunt întâlnite la nivelul epiteliului de acoperire al ovarului,
ductelor excretorii ale glandelor exocrine.
Epiteliile simple columnare au un singur strat de celule columnare. Sunt prezente la nivelul
epiteliului gastric, de acoperire al intestinului subțire și gros.
Epiteliile pseudostratificate sunt alcătuite dintr-un singur strat de celule. Toate celulele au
polul bazal pe membrana bazală, dar nu toate ajung cu polul apical la suprafața liberă a epiteliului.
Astfel, nucleii sunt dispuși la înălțimi diferite, și apare impresia de falsă stratificare. Acest tip de

4
epiteliu se observă la nivelul: respirator (mucoasa nazală, laringe, bronhiile mari, traheea),
uroteliului, căilor genitale extratesticulare (epididim).
Epiteliul pesudostratificat de tip respirator conține celule ciliate, caliciforme, cu microvili,
bazale, seroase, neuroendocrine, intermediare. Acestea sunt dispuse pe o membrană bazală groasă,
vizibilă în colorații morfologice, la nivelul traheei.
Uroteliul conține celule al căror diametru crește dinspre membrana bazală spre suprafața
liberă a epiteliului, morfologie adaptată funcției de distensie. Celulele cu dimensiunile cele mai
mari, cu citoplasma bogată se observă superficial. Acest epiteliu acoperă căile urinare extrarenale
(calice, bazinet, ureter).
Epiteliile stratificate scuamoase nekeratinizate conțin celule epiteliale dispuse pe mai
multe straturi: bazal, intermediar și superficial.
Celulele stratului bazal au formă cubică, nucleu rotund, dispus central, citoplasmă bazofilă.
Sunt așezate pe un singur strat, au capacitate mare de diviziune și sunt implicate în regenerarea
celulelor din stratul bazal dar și a celor din straturile intermediar și superficial. Celulele stratului
intermediar au dimensiuni mai mari, sunt organizate pe trei până la cinci rânduri, au formă
poligonală, citoplasmă bogată în glicogen și tonofilamente și formează joncțiuni de tip
desmozomal. Celulele zonei superficiale, organizate pe unul, două rânduri au formă aplatizată,
nucleu hipercrom.
Pe lângă celulele epiteliale dispuse pe cele trei straturi, în structura acestui tip tisular se pot
identifica celule non-epiteliale: melanocite, celule Langerhans, celule Merkel, limfocite.
Acest tip epitelial este localizat la nivelul zonelor supuse forțelor mecanice ușoare sau de
intensitate medie: mucoasa orală, orofaringe, esofag, exocol uterin, canal anal.
Epiteliile stratificate scuamoase keratinizate conțin celule epiteliale organizate în mai
multe straturi: bazal, spinos, granulos, cornos. La nivelul palmelor și plantelor se adaugă stratul
lucios, cu celule bogate în eleidină, lipoproteină ce induce aspectul palid în colorații morfologice.
Pe lângă celulele epiteliale se pot observa melanocite și celule Merkel, printre keratinocitele
stratului bazal și celule Langerhans între keratinocitele stratului intermediar. Keratinocitele
realizează joncțiuni desmozomale cu celelalte celule epiteliale și de tipul hemidesmozomilor, cu
membrana bazală. Forma celulelor epiteliale variază de la cele bazale, cubice, cu nucleu rotund,
spre cele din stratul intermediar, poliedrice, diferențiate, la cele superficiale, aplatizate. Stratul
cornos, conține citoplasma keratinizată a celulelor care și-au pierdut nucleul. Acest tip epitelial
este sub acțiunea unor forțe mecanice puternice, celulele se adaptează prin acumularea keratinei,
aspect observat la nivelul epidermului.
Epiteliile stratificate cubice sunt caracterizate de existența a două sau mai multe straturi.
Celulele stratului superficial sunt izodiametrice. Sunt prezente la nivelul: ductelor mari ale
glandelor exocrine, glandele sudoripare, joncțiunea ano-rectală.

5
 Epiteliile stratificate columnare sunt formate din două sau mai multe straturi de celule,
cele ale stratului superficial fiind columnare. Acest tip epitelial a fost observat la nivelul
nazofaringelui, ureterei cavernoase, conjunctivei.
Epiteliile de tranziție este stratificat și face trecerea între două tipuri epiteliale diferite. Este
un epiteliu cu diferențiere incompletă. Este format din 4-10 straturi celulare, celule superficiale
cuboidale sau uşor aplatizate. Este prezent la nivelul faringelui și canalului anal.
Membrana bazală împreună cu joncțiunile celulă-matrice extracelulară și faldurile bazale
celulare reprezintă domeniul bazal al celulelor epiteliale.
Membrana bazală este produsul de sinteză comun al celulelor epiteliale și conjunctive. În
colorații morfologice, în microscopia optică, este acidofilă, acelulară, omogenă, în zonele în care
este groasă (trahee și cornee). În zonele în care membrana bazală este mai subțire, este nevoie de
reacții histochimice și imunohistochimice pentru a fi pusă în evidență. Histochimic, este PAS
pozitivă (interacțiunea colorant-grupările glucidice ale proteoglicanilor) și argirofilă.
Imunohistochimic se pozitivează la anticorpi anti-colagen IV și anti-laminină.
În microscopia electronică membrana bazală conține: lamina rara (lucida), lamina densa
(bazală) și lamina reticularis. Lamina bazală apare ca o structură electronodensă ce urmărește
domeniul bazal al celulelor epiteliale. Aceasta conține o rețea de filamente de 3-4 nm cuprinzând:
laminine, colagen de tip IV, proteoglicani și glicoproteine. Ultrastructural, între lamina bazală
(electronodensă) și polul bazal al celulei este o zonă electronoclară, lamina lucida. Aceasta conține
receptori pentru fibronectină și laminină. Sub lamina bazală sunt numeroase fibre de reticulină.
Ultimele metode tehnice ale ME, indică lamina lucida ca fiind un artefact de fixare.
Din punct de vedere structural conține colagen IV în procent de 50% din totalul proteinelor
membranei bazale. Alte tipuri de colagen sunt: IX, XV, XVIII, VII. Acesta din urmă formează
fibrile de ancorare ce leagă lamina bazală de lamina reticulară subiacentă. Alte componente sunt:
laminine-integrine, entactina, fibronectina, proteoglicanii.
Lamininele sunt un grup de 15 molecule glicoproteice, care prezintă situsuri de legare
pentru receptori integrinici ai domeniului bazal al celulelor epiteliale. Au rol în interacțiunea
celulă-matrice extracelulară, diferențierea și remodelarea epiteliului.
Entactina este o glicoproteină sulfatată, implicată în realizarea legăturii dintre laminină și
rețeaua de colagen IV. Fiecare moleculă de entactină are domenii distincte care leagă calciul,
favorizează adeziunea celulară, promovează interacțiunea cu laminina, perlecanul, fibronectina și
colagenul IV.
Proteoglicanii, în principal heparan sulfat și condroitin sulfat sunt intens hidratați, au
puternic caracter anionic, intervenind în reglarea pasajului ionilor prin membrana bazală. Cel mai
frecvent întâlnit proteoglican în membranele bazale este perlecanul, de dimensiuni mari, cu
numeroase domenii, ce conține heparan sulfat și asigură legături ale membranei bazale la laminină,
colagen IV și entactină.

6
 Aplicații practice. Mutațiile genei care codifică colagenul de tip VII favorizează apariția
epidermolizei buloase, detașarea epiteliului de țesutul conjunctiv, sub membrana bazală și apariția
unor bule.
Diabetul zaharat se asociază cu îngroșarea membranelor bazale ale vaselor sanguine mici.
La acești pacienți, sulfatarea heparanului este redusă, consecința fiind creșterea permeabilității
vasculare.
Discontinuitatea membranei bazale în tumorile maligne asigură accesul celulelor
proliferante spre ţesutul conjunctiv, vase sanguine, limfatice, fibre nervoase. Consecinţele sunt
progresia tumorală şi metastazarea.
Pe lângă membrana bazală, micromediul bazal al membranei celulare este caracterizat și
de prezența joncțiunilor celulă- matrice extracelulară și a faldurilor membranei bazale.
Joncțiunile celulă-matrice extracelulară sunt reprezentate de adeziuni focale și
hemidesmozomi.
Hemidesmozomii, jumătăți de desmozomi, au o structură similară desmozomilor, fiind
prezenți în epiderm, epiteliu corneean, mucoasa esofagiană, orală, vaginală. Ultrastructural, au o
placă de atașare intracelulară formată din proteine similare desmoplakinelor și conțin proteine
transmembranare de tipul integrinelor.
Faldurile invaginate ale membranei celulare bazale măresc suprafața celulei și asigură
interacțiunile dintre celulele adiacente și proteinele din matricea extracelulară. Sunt mai evidente
în țesuturile unde transportul de molecule este intens (celulele tubulare renale, epiteliul intestinal,
ductele glandelor salivare). Mitocondriile dispun între faldurile membranei celulare, perpendicular
pe membrana bazală, inducînd un aspect striat, vizibil și în microscopia optică.
Micromediul lateral al unei celule epiteliale vine în contact cu micromediul lateral al
celulelor învecinate prin intermediul joncțiunilor intercelulare. Acestea pot fi:
o Joncţiuni strânse (zonula occludens) – sunt localizate la polul apical al celulelor și
au rol în menţinerea pasajului selectiv
o Zonula adherens: sunt localizate la nivelul microdomeniului lateral, au formă de
bandă continuă, se întâlnesc în epiteliul simplu columnar
o Desmozomi (macula adherens) doar în anumite zone ale celulei, la nivelul
suprafeţei laterale, prezenți în epiteliile stratificate
o Joncţiuni gap permit moleculelor mici să treacă în citoplasma celulelor vecine;
sunt canale formate de proteinele de membrană.
Micromediul apical -diferențieri de suprafață
o Microvili: nu au mobilitate proprie, absorbţie (intestin subţire, celule ependimare,
vezicula biliară)
o Stereocili: microvili lungi, rol receptor, sunt localizați în epididim, ureche internă
o Cili: au mobilitate proprie, structură internă complexă
o Flageli: spermatozoidul

7
 Microvilii sunt formațiuni relativ egale, dispuse uniform, paralel unele cu altele. Aceste
aspecte se remarcă în microscopia electronică nu și în microscopia optică. Prezența lor crește foarte
mult suprafața de absorbție. În secțiune transversală nu au o structură particulară, așa cum prezintă
cilii.
Aplicație practică. Sunt afectați de infecția cu E. Coli patogen. În zona în care aceasta aderă
la epiteliu, încep să dispară microvilii.
Cilii sunt localizați la nivelul epiteliului respirator, tubei uterine, căilor genitale masculine.
Realizează mişcări ondulante, regulate, sincrone. În MO apar ca structuri fine, asemănătoare firului
de păr. În microscopia electronică, au o structură complexă, conținând 9 perechi de microtubuli
dispuse periferic şi 2 central (model 9+2). Mișcarea lor este activată de o proteină numită dyneină.
Fiecare cil are un procentriol la bază. Acesta este conectat cu celălalt centriol și generează mișcare
sincronă a cililor din aceeași celulă și metacronă cu celulele învecinate. De aceea se generează
efectul de undă sau de val. Funcția principală este cea de transport.
Aplicație practică. Sindromul Kartagener supranumit sindromul ”cililor imobili” este
caracterizat de deficitul congenital de dyneină. Clinic, se poate manifesta cu infecții respiratorii
recurente, situs inversus, sterilitate.
Epiteliile glandulare
Se pot clasifica în epitelii glandulare exocrine și endocrine. Glandele exocrine eliberează
produsul de secreţie printr-un sistem de ducte la suprafaţă, în cavităţile şi organele tubulare.
Glandele endocrine eliberează hormoni, secretaţi direct în sângele circulant.
Epiteliile glandulare exocrine
Definiţie: sunt formate din celule izolate sau grupate, specializate în secreţia de enzime, mucus,
apă, electroliţi, pe care le elimină la suprafaţa şi în organele tubular –cavitare printr-un sistem de
ducte.
Conțin o componentă secretorie și o componentă excretorie (sistemul de ducte).
Se pot clasifica în funcție de:
o numărul celulelor din componență
o forma, dispunerea celulelor porțiunii secretorii
o ramificarea porțiunii excretorii
Astfel, raportat la numărul celulelor, pot fi unicelulare (celula caliciformă) sau
multicelulare (conțin mai multe celule, de exemplu: glandele salivare).
Celula caliciformă este cea mai simplă formă de glandă unicelulară. Este localizată în:
epiteliul respirator, intestinul subţire, colon, apendice, coledoc terminal. În colorațiile morfologice,
(HE, tricrome) are o citoplasmă palidă, nucleu heterocromatic, deformat, împins bazal.
Histochimic, citoplasma se colorează în reacţiile PAS, albastru alcian, mucicarmin, albastru de
toluidină- metacromazie. În microscopia electronică se identifică un complex Golgi bine dezvoltat,
granule cu mucus în citoplasma apicală.

8
Aplicații practice. În situații patologice, celulele caliciforme pot să apară în stomac sau în esofagul
terminal. Prezența celulelor caliciforme în epiteliul esofagului poartă numele de esofag Barrett și
este considerată o situație preneoplazică. Observarea celulelor caliciforme, colorate cu albastru
alcian (mucine intens sulfatate) la nivelul epiteliului mucoasei gastrice, poartă numele de
metaplazie intestinală a stomacului (meta=pe lângă, plazis=creștere).
În cazul glandelor multicelulare, în funcție de forma porțiunii secretorii se pot distinge:
✓ non-tubulare
✓ tubulare
✓ tubulo-glomerulare
✓ tubulare ramificate
✓ acinoase
✓ tubulo-acinoase
În funcție de porțiunea excretorie (sistemul de ducte), dacă acesta nu se ramifică, glanda
este simplă, iar dacă se ramifică, glanda este compusă.
Prin asocierea celor două criterii, glandele multicelulare pot fi:
▪ non-tubulare
▪ tubulare simple
▪ tubulo-glomerulare simple
▪ tubulare ramificate simple
▪ acinoase simple
▪ acinoase ramificate
▪ tubulare compuse
▪ acinoase compuse
▪ tubulo-acinoase compuse
▪ tubulo-alveolare compuse
Glandele non-tubulare sunt formate dintr-un strat continuu de celule secretorii (epiteliul
ce tapetează mucoasa gastrică, conținând celule columnare, secretoare de mucine).
Glandele tubulare simple au o porțiune secretorie sub formă de tub, iar segmentul care
realizează conexiunea cu epiteliul de suprafața este sistemul ductal (glandele gastrice, ale
intestinului subțire, colonului, endometrului).
Glandele tubuloglomerulare au porțiunea secretorie contorsionată, ductul neramificat-
glandele sudoripare.
Glandele tubulare ramificate simple, conțin în porțiunea secretorie mai multe structuri
tubulare iar porțiunea excretorie nu se ramifică: glandele cardiei, pilorului, endocervixului.
Glandele acinoase simple au porțiunea secretorie dilatată și poțiunea excretorie
neramificată: glandele parauretrale și periuretrale.

9
 Glandele acinoase ramificate au în porțiunea secretorie mai multe structuri acinare, iar
componenta excretorie nu se ramifică: glandele sebacee.
Glandele tubulare compuse au componenta secretorie formată din mai multe unități
tubulare și sistemul excretor ramificat: glandele submucoase Brunner.
Glandele acinoase compuse au porțiunea secretorie formată din mai multe unități dilatate,
acinoase și un sistem de ducte ramificat: pancreasul.
Glandele tubuloacinoase compuse au unități secretorii tubulare ramificate dar și acinoase
și un sistem de ducte ramificat: glanda submandibulară.
Tipuri particulare de glande compuse sunt considerate glandele tubulo-alveolare (prostata)
și tubulo-alveolare modificate (glanda mamară). Acestea din urmă sunt glande sudoripare
apocrine, tubulo-alveolare modificate, formate din unități terminale lobular ductale. Acest aspect
e prezent în glanda mamară în repaus dar și în glanda mamară în lactație, situație în care, fiecare
alveolă e destinsă și în citoplasma celulelor individuale se observă picături mici de secreție-laptele
matern.
Sumarizînd, o formă simplificată a clasificării glandelor exocrine multicelulare, bazată în
principal pe forma porțiunii secretorii este următoarea:
✓ simple tubulare: întîlnite la intestin subţire, colon, endometru, sudoripare
✓ tubulare ramificate: cardie, corp gastric, endocol uterin
✓ tubuloacinare: salivare, pancreas exocrin
Procesul de sinteză şi secreţie
Cuprinde mai multe etape, succesive:
➢ în nucleu se realizează amprenta ADN
➢ transcripţia duce la sinteza de ARN mesager şi ARN ribozomal
➢ acesta pătrunde în citoplasmă ARNr – citoplasmă – ribozomi, care sunt situsul
translaţiei
➢ ARN de transfer generează o catenă polipeptidică
➢ în reticulul endoplasmic rugos se formează veziculele de transport
➢ veziculele fuzionează cu cisternele complexului Golgi
➢ vacuolele de condensare sunt granulele de secreţie, observate în microscopia
fotonică. Eliminarea produsului de sinteză se realizează prin exocitoză, fără
discontinuităţi ale plasmalemei.
Tipuri de secreție:
▪ seroasă
▪ bogată în apă, electroliţi şi enzime
▪ localizare: glanda parotidă, pancreas exocrin
▪ mucoasă
▪ bogată în glicoproteine, proteoglicani

10
 ▪ localizare: glande sublinguale, glande esofagiene, duodenale
▪ mixtă
▪ secreţie mixtă
▪ localizare: glanda submandibulară
Celulele seroase şi mucoase formează componenta secretorie a glandelor exocrine.
Celula seroasă are :
o formă piramidală
o nucleu rotund, situat în 1/3 mijlocie sau bazală
o citoplasma bazală: bazofilă (Rer)
o citoplasma apicală: acidofilă (granule de secreţie)
Celula mucoasă are următoarele caracteristici morfologice:
o formă poligonală
o nucleu aplatizat, contur neregulat heterocromatic, împins spre polul bazal
o citoplasmă palidă la coloraţii uzuale, intens pozitivă la coloraţiile specifice
mucinelor
Tipurile principale de acini
Acinii seroși:
o sunt cei mai mici
o au o formă rotundă
o au lumen punctiform
o sunt formaţi numai din celule seroase
o localizare: glanda parotidă, glandele salivare minore, pancreas
Acinii mucoși:
o au o formă ovalară
o sunt formați numai din celule mucoase
o au un lumen larg şi neregulat
o au nuclei împinşi spre polul bazal, aplatizaţi
o au o citoplasmă clară la HE
o au numeroase celule mioepiteliale
o localizare: glanda sublinguală, salivare minore, esofag, duoden
Acinii micști:
o sunt cei mai mari
o au o componentă mucoasă: central, lumen larg şi neregulat
o au o componentă seroasă: periferic, polar, semilună
o conțin celule mioepiteliale
o localizare: glanda submandibulară, faringe, epiglotă

11
Componenta excretorie, sistemul de ducte, cuprinde:
▪ ductele intralobulare tapetate de un epiteliu simplu cubic sau columnar
➢ intercalate
➢ striate
▪ ductele interlobulare tapetate de un epiteliu simplu columnar
▪ ductele principale acoperite de un epiteliu simplu columnar, pseudostratificat sau
stratificat scuamos
În funcție de mecanismul de secreție, celulele glandelor exocrine pot fi:
➢ merocrine
➢ apocrine
➢ holocrine
În prima situație, celulele își elimină produsul de sinteză prin exocitoză, aspect observat în
celulele glandelor salivare și pancreasului. Excreția apocrină presupune eliberarea produsului de
secreție împreună cu o parte din citoplasma apicală. Acest tip apare la nivelul glandei mamare-
eliberarea produșilor de natură lipidică. În cazul secreției holocrine, întreaga celulă împreună cu
produsul de secreție sunt eliminate (celulele glandelor sebacee).
Glandele exocrine atipice sunt formate din grupuri de celule secretoare de mucus în
grosimea epiteliului pseudostratificat ciliat de tip respirator.
Epiteliile glandulare endocrine
Se pot clasifica, în funcție de numărul celulelor în epitelii glandulare unicelulare și
multicelulare (glandele endocrine propriu-zise). Glandele unicelulare conțin celule endocrine
izolate incluse în epitelii de acoperire sau glandulare. Acestea formează sistemul neuroendocrin
difuz, mai bine bine reprezentat la nivel digestiv și respirator și acționează prin mecanism endocrin
și paracrin.
Epiteliile glandulare endocrine multicelulare realizează parenchimul glandelor endocrine
propriu-zise: hipofiză, epifiză, tiroida, suprarenală, paratiroide, paraganglioni. Pot fi întâlnite în
grupuri mici, formând insule, la nivelul pancreasului- insulele Langerhans sau în grupuri de celule
incluse în organe care au şi alte funcţii: gonade (celule Leydig în testicul, celule luteale în ovar),
hipotalamus.
Se pot distinge mai multe forme de organizare ale celulelor endocrine, astfel: cordoane
lungi (corticosuprarenală, porțiunea fasciculată), cordoane scurte (paratiroide), foliculi tiroidieni
(tiroidă), insule (pancreas), cuiburi (adenohipofiza). Între celulele astfel organizate se află vase
capilare, produsul de secreție eliberîndu-se direct în sânge. Glandele endocrine nu prezintă sistem
de ducte excretorii, au o bogată vascularizație și inervație. Produsul de secreție-hormonii sunt
eliberați direct în sânge sau în mediul pericelular având o acțiune endocrină sau paracrină.
Tipuri de celule epiteliale secretorii

12
 Celulele secretoare de proteine sintetizează proteine structurale proprii celulei dar și
destinate altor celule. Ultrastructural, au un RE foarte bine dezvoltat. Pot fi incluse în această
categorie celulele seroase ale acinilor seroși din glandele salivare majore, celulele seroase ale
pancreasului exocrin, celulele Paneth ale glandelor intestinale.
Celulele secretoare de mucine sunt caracterizate ultrastructural de un RE neted și complex
Golgi foarte bine dezvoltate. Exemple: celula caliciformă a epiteliului intestinal și celulele acinilor
mucoși.
Celulele secretoare de hormoni steroizi sunt specializate în sinteza, stocarea și eliminarea
hormonilor steroizi. Ultrastructural, au un RE foarte bine dezvoltat.
Celulele secretoare de polipeptide au în microscopia electronică, la nivelul citoplasmei, un
RE rugos bine reprezentat și granulații electronodense de produși de secreție. În microscopia optică
au o citoplasmă slab bazofilă sau cromofobă.
Celulele secretoare de electroliţi au un sistem tubulo vezicular - de exemplu celulele
transportoare de hidrogen și clor de la nivelul stomacului, implicate în asamblarea acidului
clorhidric în lumenul glandelor.
Regenerarea epiteliilor
Celulele epiteliale au durată de viaţă limitată. Fiecare epiteliu are celule stem, prezente în
toate epiteliile. Majoritatea epiteliilor normale proliferează mai repede decît corespondentele lor
tumorale, dar proliferează controlat. Există o rata de reînnoire caracteristică fiecărui epiteliu. Rata
de regenerare a epiteliilor poate fi:
o lentă: glande cu organizare complexă (hepatocitele regenerează în 300-500 de zile,
endoteliale >1000)
o intermediară (epidermul- 30-35 zile)
o rapidă (epiteliul gastric de acoperire- 5-6 zile, jejun: epiteliu nou la fiecare 3-4 zile, fiind
necesară refacerea bagajului enzimatic)
Regenerarea rapidă are loc la nivelul intestinului subţire. Rata mitotică a celulelor stem din
glandele intestinale este crescută. Celulele nou-formate se află sub influența factorului de
transcripţie Math 1. Dacă acesta este exprimat celulele se diferențiază în celule caliciforme,
endocrine, Paneth. Dacă este inhibat, celulele stem se vor diferenția în enterocite. De aici derivă
heterogenitatea celulară a intestinului subțire, determinată genetic.
Degenerarea epiteliilor se face prin apoptoză, exfoliere.

13