Porumboiu Rebeca Andreea

ETICĂ ȘI INTEGRITATE ACADEMICĂ

TEME DE SEMINAR
1. CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII OM?

Omenia reprezintă un cumul de calităţi care conferă cea mai importantă titulatură: cea de OM.
Totodată, cea mai rară titulatură a zilelor noastre. Şi cea pe care eu o respect cel mai mult. Deşi pare
firesc să o deţinem şi să reprezinte fiinţa umană, mulţi tânjesc după alte titulaturi şi au uitat cât de
important este să trăieşti dovedind omenie. Degeaba înşiri diplome şi alte merite dacă nu mai cunoşti
semnificaţia cuvântului OM.

Multe fiinţe, puţini oameni. O concluzie tristă la care ajungem des. Care sunt calităţile care stau la
baza omeniei? Un caracter frumos, cinste, corectitudine, educaţie, bunăvoinţă. Toate acestea într-un
cuvânt: bunătate. Un suflet frumos care luptă pentru a păstra şi a face această lume mai frumoasă.
Dar, din păcate, puţini mai înţeleg adevăratele valori şi mai luptă pentru scopuri nobile. Egoismul şi
lăcomia au transformat această lume într-o scenă a pierzaniei. Se dau altfel de lupte: pentru putere,
succes şi bani, se folosesc altfel de arme: cele care slujesc non-valorilor şi degradării umane. Însă o
viaţă de succes nu înseamnă o carieră strălucitoare, ci o inimă care străluceşte.

Unde-s valorile de altădată

Prin care aduceam însemnătate,
În care ne-oglindeam cu demnitate
Păstrând a noastră lume mai curată?

Omenia se pierde atunci când sufletul este schilodit prin diverse mijloace necinstite. Atunci când el
nu mai este hrănit cu adevăratele valori, când nu mai consumă produsele artei, când nu mai
preţuieşte frumuseţile universale, când ignoră durerile altora şi nu mai are milă, când se leapădă de
respect şi cinste. Altfel spus: când se ofileşte în interiorul uman acea floare rară numită demnitate.
Căci această floare trebuie îngrijită permanent şi ocrotită. Dar ea, precum iarba, este adesea călcată
în picioare.

Şi cum ne-am rătăcit în vanitate,

Am devenit străini ca niciodată,
Ne este calea vieţii-mpovărată,
Ne-am depărtat de sensibilitate.

Inteligenţa fără caracter nu face nimic, spunea memorabil Cicero. Acesta este tristul dezodământ.
Nu strălucirea minţii este cea care pune toate lucrurile în mişcare, ci strălucirea interioară. Dacă se
foloseşte inteligenţa ca armă în scopuri josnice, atunci calitatea de OM este distrusă. Şi lumea în care
trăim o vom distruge prin acte lipsite de suflet şi respect pentru tot ce ne înconjoară. Un adevăr cu
greutate stă în vorbele: Să fii om e lucru mare.  Pentru că aceasta este greutatea fiinţei umane:
omenia. Aceasta face diferenţa şi trecerea de la o simplă fiinţă la cea de OM. Nicio şcoală nu va da
certificat de omenie. Şcoala doar ajută la construirea unui om ca formă de educaţie. Însă intervine
esenţialul: auto-educaţia. Să deschizi bine ochii şi mai ales sufletul. Să te respecţi respectându-i pe
ceilalţi este temeiul. Să dăruieşti, să acţionezi cinstit şi mereu în slujba frumosului şi binelui. Să ierţi,
să iubeşti necondiţionat şi să nu ignori nici răul şi nici binele din jurul tău. Atunci vei primi certificatul
de omenie. Cel care contează cu adevărat dintre multe alte distincţii. Nu contează cine eşti pentru
lume, ci ceea ce devii prin lumea ta interioară. Caracterul este nivelul la care se ridică sau coboară un
om. Astfel putem vorbi de măreția sau josnicia umană. Omenia presupune un caracter frumos şi
dreptate, iar dreptatea este arborele care rămâne mereu falnic în ciuda anotimpurilor prin care trece.

Privesc în ochii lumii fără teamă

Şi văd cum deseori se risipesc.
Dacă iubirea, prin frumos, îi cheamă,
Ei se ascund în patimi şi lovesc.

Bunătatea este cel mai frumos parfum pe care omul îl poate emana. Ea transformă această lume
într-un loc mai luminos şi mai cald. Ea mângâie durerile oamenilor şi le şterge lacrimile. În lipsa ei,
totul păleşte. Mai ales liniştea şi fericirea. Aşa cum spunea Alexandru Vlahuţă: Cei răi pot avea noroc,
însă doar cei buni pot fi fericiţi. Doar cei buni pot fi traversaţi de stări deosebite. Cei care s-au
depărtat de cinste şi sensibilitate coboară în deşertăciune, iar sufletul lor nu mai poate atinge
înălţimile. Aşadar, să nu uităm de ceilalţi, să ajutăm şi să luptăm pentru o lume mai bună, căci doar
aşa vom fi şi noi mai buni. Căutând binele altora, îl găsim pe al nostru, spunea înţeleptul Platon.

2. MORALĂ ȘI EDUCAȚIE

Decontaminarea analitică a moralităţii ne conduce spre identificarea acesteia ca o însușire a ceea ce

este moral; natura, caracterul, valoarea unui fapt, a conduitei unei persoane sau a unei colectivități
din punct de vedere moral.

Moralitatea nu îți răspunde la întrebări, moralitatea îți spune doar că un lucru, ori un fapt, ori o idee
este acceptabilă sau nu din punct de vedere moral. „Să nu ucizi!” este o comandă, nu o idee bazată
pe un procedeu de gândire. Moralitatea poate fi congruentă cu un anumit pachet religios și
incongruentă cu altul. Ce este moral și imoral diferă de la o religie la alta.

Etică, și ca studiu teoretic al principiilor și concepțiilor de bază din orice domeniu al gândirii și
activității practice, un ansamblu de norme în raport cu care un grup uman își reglează
comportamentul pentru a deosebi ce este legitim și acceptabil în realizarea scopurilor, este un
procedeu sistematic de gândire. În etică nu exista legi categorice și nu există ordine, există doar
acțiuni congruente cu un curent etic și atitudini incongruente. Subscriem la ideea că etica te învață
cum să gândești, nu te învață însă ce să gândești. La fel ca moralitatea, etica nu este un fenomen
absolut: în etica kantiană, „să nu ucizi” are conotații absolute. În etica utilitaristă, uneori, „ucisul” este
considerat o acțiune etică.

Sunt însă cazuri în care etica are valoare morală și moralitatea are valoare etică. Potrivit eticii
kantiene, unele acțiuni sunt rele, indiferent de consecințe, și imperativul categoric are conotații
similare cu poruncile din Creștinism.

Evident, este aproape imposibil să separăm complet etica și moralitatea. Imaginându-ne două
cercuri, unul fiind numit etică și celălalt – moralitate, se observă că există circumstanțe când etica și
moralitatea prezintă idei similare, însă, în adevăratul sens al cuvântului, acestea sunt fenomene
diferite, ținând cont de subiectivismul prezent în toate aceste teorii – subiectivismul în alegerea unei
religii, subiectivismul în interpretarea unei religii, subiectivismul în alegerea unei teorii etice și
subiectivismul inerent în unele teorii etice.

În acest context, cercetătorul Vl. Stoicescu avansează ideea că „faptul că eu cunosc moralitatea și
teoriile etice îmi permite să le abuzez. Pot alege mecanismul care îmi susține acțiunea, chiar dacă
ajung până la controversata etică egocentristă cu care pot ștampila orice acțiune ca etică sau neetică,
folosind doar principiul binelui propriu. Este evident că moralitatea și etica sunt imperfecte, este
ideal să nu categorizăm pe baza unor idei incomplete”

Dezvoltându-se continuu, ca o necesitate în viaţa şi în activitatea socioprofesională a omului, cu

aplicabilitate atât la nivel individual, cât şi comunitar, etica se înfăţişează, în prezent, ca o ştiinţă „care
vorbeşte despre valori, despre bine şi rău. Nu putem evita implicarea în etică, întrucât ceea ce facem
– şi ceea ce nu facem – poate fi oricând subiectul unei evaluări de natură etică”

În încercarea de a o defini, am afirmat că etica este o disciplină socio-umană, îndrumătoare şi

prescriptivă, bazată pe principiile deliberării şi alegerii, vizând natura personalităţii şi vieţii, formarea
caracterului, studiul moravurilor. Este o ştiinţă reflexiv-reactivă, critică a comportamentului şi a
standardelor de orientare şi reglementare a acestuia întru starea-de-bine; este o filosofie morală ca
mod de a trăi, cu relevanţă în planul conştiinţei şi al acţiunii guvernate de reguli, norme, principii,
având o semnificativă funcţie educaţională, în scopul determinării şi autodeterminării omului de a
face o fundamentală alegere, în temeiul raţiunii şi al voinţei bune, de partea devenirii sale ca fiinţare
specific umană.

Orice formă de comportament uman conţine probleme morale axate pe judecăţi de valoare privind
diferitele grade ale „bunătăţii” şi „răutăţii”, ale „corectitudinii” şi „incorectitudinii”, ale „dreptăţii” şi
„nedreptăţii” în conduita omului.
 Cu „morala în act”, „morala în curs de realizare”, se acoperă sfera moralităţii. Acest concept
desemnează atitudinea de conştiinţă şi practică faţă de morala socială şi cea personală.
Moralitatea se articulează în „elementele morale pe care le conţin situaţiile de viaţă, de la cele
banale şi puţin problematice, până la cele limită”; viaţa cea de toate zilele, în elementaritatea
ei, fiind saturată de moralitate.

Morala şi moralitatea au, în sens larg, accepţiunea de „tot ce intră în sfera modelării şi
reglementării etice, ca unitate dialectică a valorilor şi anti-valorilor”. Mai exact, sensul acesta
angajează tot ceea ce este pozitiv, dar şi negativ din punct de vedere etic; este unitate a
„binelui” şi a„răului”. În sens restrâns, noţiunile în discuţie trimit doar la ceea ce este pozitiv,
util şi plăcut, benefic, drept, corect, just; adică la ceea ce este „moral”; se referă la ceea ce este
„bine”, la „virtute” – în rostul de ghid al alegerilor, deciziilor, actelor în direcţia desăvârşirii
umane; orientând exclusiv către latura afirmativă a vieţii, către puterea de transformare
creatoare a omului în acord cu aspiraţia realizării-de-sine, de fiinţă în libertate şi demnitate [1,
p. 3].

Consolidarea statutului ştiinţific al eticii s-a făcut în cadrul conlucrărilor intra- şi

interdisciplinare aproximativ ale tuturor ştiinţelor, care s-au conturat în mod special în a doua
jumătate a secolului XX, iar diferitele genuri de conlucrări s-au impus nu din motive de modă, ci
datorită unor cerinţe mai largi, de ordin teoretic şi practic, care i-au vizat direct pe eticieni,
jurişti şi pe alţi profesionişti ai cunoaşterii fenomenelor sociale.