UNIVERSITATEA VALAHIA-TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE, LITERE ȘI COMUNICARE

MASTER:MULTILINGVISM ȘI INTERCULTURALITATE ÎN CONTEXT
EUROPEAN

POLITICI LINGVISTICE IN UNIUNEA EUROPEANĂ

PROF.COORDONATOR:ANCUȚA NEGREA
MASTERAND:PORUMBOIU REBECA ANDREEA

ANUL 2022-2023

1
 POLITICILE LINGVISTICE ALE FRANŢEI

1. Introducere
Fără a pretinde de a stabili un inventar exhaustiv al politicilor lingvistice promovate
de Franţa la începutul acestui mileniu, voi încerca să urmăresc dacă există o anumită
coerenţă între eventualele politici lingvistice ale statului francez, în funcţie de situaţiile şi
circumstanţele anunţate în titlul comunicării.
Aşadar, voi aborda problematica în chestiune prin prisma analizei politicii lingvistice
faţă de limbile din interiorul Franţei (limba oficială, limbile locale şi limbile migranţilor),
politica lingvistică la nivel european (oferta lingvistică a statului francez în materie de
studiere a limbilor Uniunii Europene), precum şi politica de promovare, pe de o parte, a
limbii franceze, iar, pe de altă parte, a plurilingvismului în cadrul Francofoniei şi în restul
lumii.
După cum se ştie, limba este considerată, din perspectiva politicii lingvistice, drept o
resursă naturală a societăţii [Fishman, p.3]. Conform aceluiaşi autor, ”Lorsqu’elle est
ainsi traitée, une langue peut voir son utilisation interdite, tolérée ou encouragée, et sa
nature transformée, modifiée ou enrichie dans une direction donnée” (Ibidem). Această
constatare aruncă mai multă lumină asupra politicilor lingvistice favorabile sau
defavorabile pentru evoluţia limbilor.
Deşi se poate pretinde că celebra Défense et Illustration de la langue française
prezintă, fără îndoială, una din primele şi cele mai valoroase lucrări, conţinând un şir
întreg de reflecţii şi propuneri concrete cu privire la politica şi planificarea lingvistică,
este, totuşi, evident că lingviştii francezi au neglijat, în marea lor majoritate, până nu
demult, acest domeniu de cercetare ştiinţifică.
Primele publicaţii teoretice cu adevărat importante în acest domeniu sunt lucrările
reprezentanţilor Cercului Lingvistic de la Praga ( mai ales, Havranek), apărute în anii
‘30, urmate de publicaţiile lingviştilor de diverse naţionalităţi din anii ‘60, care şi-au scris
operele, preponderent, în limba engleză (Haugen, Kloss, Tauli, Ferguson).
În fine, în anii ‘70, o altă pleiadă de sociolingvişti au adus contribuţii valoroase la
dezvăluirea multiplelor aspecte ale politicii şi planificării lingvistice (Neustupny,
Fishman, Rubin, Jernudd şi alţii. Singurul lingvist francez care a luat atitudine în aceste
dezbateri şi a cărui prestanţă a fost formidabilă, iar uneori chiar originală, este A.
Sauvageot, deşi vocea sa nu s-a putut impune majorităţii covârşitoare anglofone. În
consecinţă, în circuitul lingvistic s-a impus termenul de language planning, care include
atât intervenţia asupra statutului, cât şi asupra corpusului limbii.
În cele ce urmează, voi aborda unele aspecte legate atât de statutul, cât şi de corpusul
limbii (limbilor coexistente), pentru a încerca de a stabili o anumită coerenţă în politica
lingvistică franceză.

2
 Chiar dacă lingviştii francezi3, după cum a fost menţionat supra, nu au fost cei care au
introdus în circuitul ştiinţific termenii de politică şi planificare lingvistică, acest fapt nu
semnifică deloc că problema limbii nu este una prioritară pentru întregul popor francez.
Drept dovadă poate servi şi sondajul4 efectuat de mass-media franceză, la 9 ianuarie
1996, imediat după decesul Preşedintelui François Mitterrand. Respondenţii erau rugaţi
să identifice cele mai importante calităţi ale fostului Preşedinte. Ei bine, 14% din cele 812
persoane intervievate au menţionat următorul lucru: ”savait manier la langue française”.
Cu toate că şi Preşedintele Ronald Reagan se bucura de mare popularitate printre
Americani,” the great communicator was admired not for his command of vocabulary or
syntax, but for his ability to inspire confidence and respect through primarly non-
linguistic means” [Shelly, p.306].
În Franţa lucrurile se prezintă cu totul şi cu totul altfel. În primul rând, relaţia dintre
limba naţională, identitatea naţională şi interesul naţional este atât de strânsă, încât
însuşirea şi stăpânirea perfectă a competenţelor de comunicare verbală şi scrisă sunt parte
integrantă a setului de prerechizite necesare pentru accesul la o funcţie publică de rang
superior. În al doilea rând, limba franceză este atât întruchiparea istoriei şi civilizaţiei
Franţei, cât şi principalul vehicul de promovare a culturii şi valorilor franceze în lume.
De aceea, în ultimii ani, Comunitatea Statelor Francofone depune eforturi susţinute
întru coordonarea acţiunilor comune de asigurare a vitalităţii limbii franceze în lume, în
contextul extinderii dominaţiei limbii engleze. Se pare, însă, că aceste acţiuni se confruntă
cu anumite dificultăţi legate, în primul rând, de binomul: o limbă – o cultură, iar, în al doilea
rând, de relaţia dintre Franţa (la mère-patrie), pe de o parte, şi partenerii săi francofoni,
pe de altă parte. În plus, politica lingvistică naţională, deseori chiar naţionalistă, riscă să
zdruncine eforturile francofonilor de creare a unui front comun.

2. Străjerii limbii franceze în Franţa şi dincolo de hotarele ei

Este semnificativ să ţinem cont de faptul că Franţa dispune de un număr important
de organisme de consultare şi factori de decizie în materie de elaborare şi promovare a
politicilor lingvistice. Voi enumera doar unele dintre ele : l’Académie Française, Le
Haut Conseil de la francophonie (Elysée), Le Conseil Supérieur de la langue française et
la Délégation générale à la langue française (Matignon), La sous-direction de la
coopération linguistique et educative, Le Service des affaires francophones, Le
Secrétariat d’ Etat à la francophonie, le Ministère de la Coopératon (Ministerul
Afacerilor Externe).
În afară de organismele sus-menţionate (franco-franceze), există un anumit număr de
structuri internaţionale legate de francofonie, cum ar fi: Le Sommet des chefs d’ Etat et
de Gouvernement ayant en commun l’usage du français, Le Conseil permanent de la
francophonie, La Conférence ministérielle de la francophonie, l’Agence de coopération
culturelle et technique, l’Association des Universités partiellement ou entièrement de
langue française, La Conférence des ministres de l’Education nationale, l’Assemblée
internationale des parlementaires de langue française.
Printre organizaţiile neguvernamentale care supraveghează îndeaproape respectarea
legislaţiei lingvistice, dar mai ales, în ceea ce priveşte ”puritatea, claritatea, precizia
şi armonia limbii franceze”, cele mai cunoscute sunt Avenir de la langue française şi
Défense de la langue française. Aceste dour ONG-uri colaborează în strânsă legătură

3
cu Délégation générale à la langue française . Drept rezultat al lobbysmului efectuat din
partea membrilor celor două ONG-uri, prin Legea Constituţională nr. 92-554 din 25 iunie
1992, a fost modificată Constituţia Republicii franceze din 1958 care stipulează, în
articolul 2, că ”La langue de la République est le français” [Gautier, Leclerc, Maurais, p.
23].
Plus la aceasta, alte circa 200 de asociaţii neguvernamentale au drept obiectiv
principal protecţia şi promovarea limbii materne în interiorul hexagonului. După cum se
vede, reflecţia asupra limbii materne a fost şi continuă să fie una din preocupările
esenţiale ale naţiunii franceze, astfel încât unii oponenţi califică, în mod exagerat, acest
lucru drept ”o obsesie naţională” [Shelly, p.308].
Este adevărat că, în Franţa, chestiunile legate de ortografie, gramatică şi împrumuturi
lexicale constituie obiectul unor dezbateri publice regulate, iniţiate de factorii de decizie,
cu participarea largă a scriitorilor, savanţilor, reprezentanţilor mass-media şi a ONG-
urilor. Implicarea masivă a societăţii civile în adoptarea deciziilor cu privire la politica
lingvistică este, în sine, un factor pozitiv în condiţiile unei societăţi relativ omogene,
caracterizate printr-un înalt grad de coeziune socială.
Or, la etapa actuală, societatea franceză nu satisface în întregime criteriul sus-
menţionat, fapt care îşi găseşte reflectare în divergenţele dintre, pe de o parte, politica
lingvistică conservatoare a oficialităţilor franceze, caracterizată prin centralismul exagerat
şi, pe de altă parte, intoleranţa unor grupuri de indivizi faţă de caracterul static şi depăşit
al acestei viziuni asupra limbii. Aceştia din urmă stabilesc o legătură între evoluţia
francezei standard şi noile interese naţionale. Mai mult decât atât, la elaborarea
deciziilor majore în materie de normalizare a limbii franceze contemporane, deseori, nu
se solicită avizul lingviştilor cu renume. Conform opiniei lui Claude Hagège, ”absenţa
dialogului dintre lingvişti şi străjerii limbii este, desigur, surprinzătoare” [Hagège,
p.143]5.
Aşadar, în ceea ce priveşte evoluţia limbii oficiale pe teritoriul Franţei, putem deja
constata o anumită incoerenţă în coordonarea acţiunilor legate de elaborarea şi
promovarea politicii lingvistice, fenomen care poate provoca, la un moment dat, o
situaţie încordată.
În cele ce urmează mă voi referi la intervenţia organelor abilitate asupra statutului şi
corpusului limbii franceze. După cum bine se ştie, intervenţiile asupra limbii (limbilor) îşi
găsesc manifestare, mai întâi şi-ntâi, în textele legislative, precum decrete şi legi. Fără a
trece în revistă decretele lingvistice adoptate de comisiile de terminologie, create în
cadrul diferitelor ministere6, mă voi opri succint asupra principalelor legi lingvistice.
În comparaţie cu alte state (Norvegia, de exemplu), Franţa a promulgat un număr
infim de legi cu privire la limba franceză. De fapt, este vorba de Legea ”Bas-Lauriol” din
31 decembrie 1975, înlocuită, începând cu 1994, de Legea Toubon, cea de-a treia lege
fiind Legea Constituţională din 25 iunie 1992, pe care am menţionat-o anterior.
Având un caracter foarte restrictiv, uneori chiar contrar Declaraţiei Drepturilor
Omului7, Legea Toubon a suscitat o critică virulentă din partea opiniei publice
internaţionale. Fiind concepută din start să reglementeze utilizarea limbii franceze de
către toţi cetăţenii, domeniul de aplicare a prezentei Legi a fost redus doar la funcţionarii
publici în exerciţiul funcţiilor lor. Oricum, Legea Toubon a avut un impact pozitiv asupra
purificării limbii franceze, mai ales în ceea ce priveşte contracararea utilizării abuzive a
anglicismelor.

4
 3. Limbile regionale în Franţa
Întrucât Franţa nu era un stat monolingv înainte de Revoluţia de la 1789, este oportun
să mă refer, pe scurt, la situaţia limbilor regionale. Chestiunea legată de limbile
minoritare în Franţa este pe atât de delicată, pe cât de spinoasă. De fapt, Revoluţia din
1789, inspirată de ideea ”statului-naţiune”8, a contribuit la crearea prototipului unei
naţiuni monolingve, prin politica de promovare a limbii naţionale (în cazul dat a limbii
franceze) în detrimentul total al limbilor regionale. În consecinţă, limbile regionale au
cedat, puţin câte puţin, terenul limbii naţionale, pomenindu-se, din punct de vedere
sociolingvistic, în situaţie de dispariţie.
Autorităţile franceze au adoptat o anumită atitudine faţă de acest plurilingvism defunct
prea târziu. De fapt, abia în 1951, după o perioadă de 162 de ani de la Revoluţie, în urma
unor lungi dezbateri parlamentare9, Legea Deixonne instituia studierea facultativă în
colegii şi licee a patru ”limbi şi dialecte locale” (bretona, basca, catalana şi occitana).
La început, învăţământul se organiza pe bază de militantism: studiul limbilor în chestiune
nu era sancţionat cu vreo oarecare diplomă şi nici profesorii nu erau remuneraţi. Situaţia
s-a ameliorat întrucâtva în anii ‘80, când profesorii au început să fie angajaţi pe bază de
concurs şi să fie plătiţi. Conform unor date statistice, în 1994, în jur de 320.000 de elevi
francezi învăţau o limbă regională, repartizarea pe limbi fiind următoarea: alsaciana
– 150.000, occitana – 72.000, corsicana – 17.000, bretona – 13.000, catalana – 10.000 şi
basca – 8.00010.
Cu toate acestea, este greu de înţeles în ce mod aceste măsuri înjumătăţite ar putea
fi eficiente pentru stoparea procesului ireversibil de degradare şi dispariţie a limbilor
regionale. Deşi în Legea Toubon apare o prevedere care, aparent, protejează limbile
regionale, din această dispoziţie nu decurge nici o obligaţiune a statului de promovare
a plurilingvismului. Astfel, articolul 21 din Lege precizează că ”Les dispositions de la
présente loi s’appliquent sans préjudice de la législation et de la réglementation relatives
aux langues régionales de France et ne s’opposent pas à leur usage”. Devine clar că o
atare formulare evazivă este lipsită de importanţă pentru asigurarea unei coexistenţe
echitabile a limbilor în interiorul Hexagonului, mai ales, luând în considerare statu-quo.
Prin urmare, putem conchide că principiul plurilingvismului promovat cu insistenţă
de Franţa dincolo de frontierele acesteia, de fapt, nu prea are şanse reale, cel puţin până în
prezent, de a fi aplicat chiar pe teritoriul ei naţional.

4. Perspectivele limbii franceze în Europa

Politica lingvistică a Franţei la nivel european are drept obiectiv major consolidarea
statutului limbii franceze în Uniunea Europeană (UE). De altfel, Franţa dă dovadă de
multă dibăcie în atingerea acestui obiectiv, propunând Europei, încă în 1994, o soluţie
eficientă pentru soluţionarea unei probleme de ordin tehnic: reducerea cheltuielilor
exorbitante legate de traducerea în limbile oficiale11 ale statelor membre ale UE prin
stabilirea unui număr limitat de limbi de lucru. Din lista limbilor de lucru propuse de
Franţa făceau parte engleza, germana, franceza, spaniola şi italiana, criteriul de selectare
fiind unul pragmatic: numărul de locutori care utilizează aceste limbi ca instrument de
comunicare în Europa.
Deşi soluţia în sine pare să fie plauzibilă, devine clar că alegerea limbilor de lucru s-
a făcut, mai degrabă, din considerente politice, întrucât nu s-a ţinut cont de statutul de

5
limbă internaţională a limbii portugheze, care, de altfel, este mult mai răspândită în lume
decât germana, italiana sau chiar franceza. Din această perspectivă, propunerea Franţei
de soluţionare a unei probleme tehnice capătă alura unei abordări politice, subordonate
următoarelor obiective:
1) evitarea cu orice preţ ca limba engleză să devină singura limbă de lucru a UE şi
2) utilizarea criteriilor statistice europene pentru selectarea limbilor de lucru (ceea ce
explică, de altfel, lista limbilor propuse ca cele mai vorbite în Europa).
Aşadar, argumentele avansate de Franţa pentru soluţionarea unei probleme de ordin
tehnic în cadrul politicii europene constituie o dovadă a abilităţii cu care ea îşi
promovează propriile interese, în cazul dat, limba franceză. Este adevărat că această
strategie este în consonanţă cu interesele altor parteneri europeni, întrucât elementul
pozitiv al politici lingvistice franceze este contracararea tendinţei de uniformizare a
Europei după modelul lingvistic anglo-american.
De asemenea, promovarea cu insistenţă de Franţa a proiectului de studiere a două
limbi străine în liceele din ţările europene (formarea europenilor trilingvi), prezintă, în
esenţă, un proiect european, deşi, prin intermediul acestui proiect, se urmăreşte scopul de
a proteja şi promova limba franceză în Europa, întrucât francezii sunt conştienţi de
faptul că predarea unei singure limbi ar însemna în mod obligatoriu engleza. În această
situaţie predarea celei de-a doua limbi străine devine necesară pentru a asigura un anumit
loc limbii franceze.
Prin urmare, politica lingvistică promovată de către Franţa la nivel european este
centrată pe atingerea următoarelor obiective: 1) gestionarea plurilingvismului european
şi 2) protejarea limbii franceze. Fără a intra în detalii, voi menţiona doar că promovarea
plurilingvismului european înseamnă inadmisibilitatea unilingvismului în organismele
supranaţionale din Europa. Din această perspectivă, politica lingvistică a Franţei merită
toată susţinerea.
Dacă este, într-un anumit fel, adevărat că statutul de limbă internaţională al limbii
franceze se hotărăşte simbolic în Europa, viitorul ei se profilează în Africa şi Asia, unde
explozia demografică şi progresele eventuale de şcolarizare constituie o rezervă imensă
de locutori potenţiali. De aceea, este oportun să abordez în continuare o altă faţetă a
politicii lingvistice franceze, cea care ţine de francofonie.

5. Franco-franceza şi francofonia (universalité versus plurilinguisme)

Drept răspuns la tendinţa de uniformizare anglo-americană, fenomen care capătă
amploare odată cu procesul de globalizare, guvernul francez se străduieşte să atingă
următoarele obiective în materie de politică lingvistică:
1) să asigure prezenţa şi prestigiul limbii franceze în lumea întreagă (le rayonnement);
2) să menţină rolul ei de limbă de comunicare internaţională şi 3) să prezerve diversitatea
lingvistică şi culturală prin promovarea plurilingvismului.
După cum se vede, adoptând o strategie de rezistenţă contra hegemoniei limbii
engleze, Franţa se transformă într-un apărător înflăcărat al limbilor şi culturilor
minoritare. Or, se pare că tocmai acest obiectiv constituie o problemă de logică în
politica lingvistică franceză, în măsura în care este greu să se concilieze mitul despre
superioritatea absolută a limbii franceze cu ideea despre respectarea valorilor inerente ale
altor limbi. Astfel, apare

6
întrebarea firească, în ce mod politica lingvistică naţională a Franţei afectează interesele
globale ale Francofoniei.
Întrucât, după cum am menţionat mai sus, în Franţa există atât organisme naţionale,
cât şi internaţionale responsabile de conceperea şi promovarea politicilor lingvistice [v.
şi Calvet, p. 89], acţiunile acestora nu sunt întotdeauna bine coordonate. Astfel, când
fostul Prim-ministru Michel Rocard a rugat Consiliul superior al limbii franceze (Conseil
Supérieur de la langue française) să-şi asume responsabilitatea reformei ortografice,
proiectul în cauză a fost conceput, în principiu, în termeni franco-francezi: dintre toate
statele membre ale Comunităţii Francofone doar Belgia şi Québec-ul au participat cu
anumite iniţiative la acest proces.
În 1990, când grupul de lucru a remis raportul final Guvernului, era de la sine înţeles
că normele propuse urmau să devină obligatorii pentru toţi vorbitorii de franceză din
lume. Oponenţii reformei propuse, inclusiv Jacques Capelovici, au calificat acţiunile
întreprinse de către Guvernul francez în vederea adoptării unei norme ortografice unice
pentru toţi partenerii francofoni drept ”neocolonialism” [Capelovici, p. 9-10].
Un alt exemplu de contradicţie dintre ”universalité” şi ” plurilinguisme” este şi faptul
că din cele patru limbi coloniale exportate în America (engleza, portugheza, franceza şi
spaniola), trei limbi, cu excepţia francezei, şi-au elaborat şi legiferat norme lingvistice
locale, coexistând cu normele europene. Deşi numeroşi lingvişti recunosc, actualmente,
existenţa unei variante normative a limbii franceze din Québec [v. şi Poirier, p. 917,
925], acest dialect este încă privit de Franţa cu o anumită condescendenţă. Numărul
exemplelor care ilustrează incoerenţa dintre politica lingvistică franceză la nivel naţional
şi internaţional poate fi completat cu diverse situaţii din Africa francofonă ( de exemplu, la
Négritude12, la Créolité şi altele).

6. Franceza în restul lumii

În ceea ce priveşte restul lumii, problema politicii lingvistice a Franţei are un singur
nume: engleza. Deşi franceza este una din puţinele limbi de lucru la UNESCO şi ONU,
ea nu mai este prima limbă internaţională, fiind, de departe, depăşită de limba engleză.
Actualmente ea are aproape acelaşi statut ca şi spaniola şi chiar portugheza. Este
oportun să menţionez că eforturile susţinute întreprinse de Franţa pentru promovarea
plurilingvismului sunt benefice pentru întreaga omenire13.

7. Concluzii
1) Procesul de elaborare şi promovare a politicilor lingvistice ale Franţei denotă o
anumită incoerenţă (multitudinea organismelor abilitate în acest domeniu, imposibilitatea
coordonării deciziilor acestora, implicarea insuficientă a lingviştilor cu renume etc.).
2) În politica lingvistică franceză, se observă o contradicţie evidentă între promovarea
plurilingvismului la nivel european şi tărăgănarea implementării acestui principiu pe
teritoriul naţional în privinţa limbilor regionale.
3) Politica lingvistică francofonă scoate în vileag contradicţia dintre mitul despre
superioritatea limbii franceze şi respectarea valorilor limbilor coexistente din spaţiul
francofon.

8
 BIBLIOGRAFIE
1. Calvet, L.-J., La France a-t-elle une politique linguistique? –In: Les politiques
linguistiques. Mythes et Réalités. Premières Journées scientifiques du Réseau thématique
de recherche sociolinguistique et dynamique des langues (Caroline Juillard et Louis-Jean
Calvet éds.), Beyrouth: FMA, AUPELF-UREF, 1996, p. 89-101.
2. Capelovici, J., Contre une réforme de l’orthographe. -In: Bulletin de l’Association pour la
sauvegarde et l’expansion de la langue française, 1992, n. 4, p. 9-10.
3. Gauthier, Fr., Leclerc, J., Maurais, J., Langues et Constitutions. Recueil des clauses
linguistiques des constitutions du monde, Québec: Publications du Québec; Paris: Conseil
International de la langue française, 1993.
4. Fishman, J., A., Préface.- In: Politique et aménagement linguistique/textes publiés sous la
direction de Jacques Maurais, Québec: Conseil de la langue française, 1987, p. 3:
5. Hagège, Cl., Le français et les siècles, Paris: Odile Jacob, 1987.
6. Poirier, C., Vers une nouvelle représentation du français du Québec. –In: French Review,
1998, Vol. 71, Issue 6, p. 912-929.
7. Sharon L. Shelly, The dilemma for French language policy in the 21st Century. –In:
Language & Communication, October 1999, Vol. 19, Issue 4, p. 305-316.