Orașul meu în trei obiective de patrimoniu

Cu o moștenire de 14.500 de clădiri istorice, Timișoara este socotit orașul cel mai bogat din
România în imobile ridicate înainte de 1940.
Reprezentative pentru patrimoniul cultural local sunt 949 de clădiri, care, de altfel, sunt și prote -
jate, si se găsesc în marea lor majoritate în cartierele Cetate, Iosefin și Fabric, într-o îngemănare de stiluri
arhitecturale cu adevărat unică. Baroc, eclectic, seccesion vienez și maghiar, neoromantic, neogotic sau
neoclasic, imobilele spectacol ale Timișoarei fie ele palate care, încă de la începuturi, adaposteau impor-
tante instituții ale Banatului sau erau locuinte de familiile înstărite ale timpului, sunt adevărate bijuterii
care infruntă vremurile.
Am ales să prezint cele trei obiective deoarece cred că acestea sunt cele mai reperezentative
clădiri atât pentru acest oraș dar si pentru perioada în care au fost construite.

Palatul Salamon Brück

Povestea Casei Brück, probabil cea mai fotografiată clădire din orașul de pe Bega, a fost
construită în 1910 după planurile arhitectului László Székely în stilurile Art Nouveau și Secession, cu un
caracter ușor eclectic, este legată de farmacia de la parter. În anul 1898, Ștefan Geml, fratele viitorului
primar al Timișoarei, Iosif Geml (1914-1919) a primit autorizația de înființare a farmaciei care, de atunci,
funcționează ca atare. Aceasta se numea Crucea de aur. Farmacia era a zecea din oraș, însă familia Geml
a administrat așa prost afacerea încât, în pragul colapsului, a vândut-o, în anul 1907, unui evreu, Andrei
Weiss. Istoricii spun că văduva lui Geml i-a spus noului proprietar: „Un evreu va avea poate mai mult
noroc decât soțul meu”.
 În anul 1910, clădirea a fost demolată. În locul ei a fost înălțată Casa Brück, la propunerea lui
Salamon Brück, care era de asemenea farmacist. Om bogat, acesta a investit într-un imobil pe care și l-a
dorit cu adevărat remarcabil, astfel că a apelat la cel mai în vogă arhitect al vremii, cel care, ulterior, a
ajuns și arhitectul șef al Timișoarei, László Székely. Acesta a colaborat cu arhitectul Arnold Merbl, care,
pentru a supraveghea lucrările ce au durat câțiva ani, şi-a ridicat în zonă o baracă din lemn în care a locuit
până la finalizarea lor.

Faţada principală a clădirii este cea din Piaţa Unirii, partea laterală fiind pe strada Mercy. În inte-
rior putem să descoperim şi vechiul lift, care a fost pus în funcţiune în 1911. Înălţimea clădirii sim -
bolizează despărţirea de stilul baroc, care era destul de costisitor. Este prima casă existentă aici cu subsol,
parter şi trei etaje. La etajul unu observăm balcoane închise cu pereţi-cortină vitraţi, tipici pentru curentul
Art Nouveau. Bovindoul (o construcție ieșită în afara planului pereților exteriori ai unei clădiri, ca un bal -
conaș închis) pe două niveluri şi formele delicate şi structurate ale acoperişului caracterizează curentul
„szeceszio“. Pentru faţadă, cei doi arhitecți au folosit ca ornament plăci ceramice cu motive folclorice
maghiare, iar pe frontonul casei, care aminteşte de mai multe construcţii din Budapesta, sunt inscripţion -
ate iniţialele primului proprietar, Salamon Brück, „SB”.
Remarcăm colţurile clădirii care nu au fost tăiate la fel ca la toate celelalte monumente reprezen -
tative pentru acest curent.  Experţii afirmă că arhitecţii au dorit ca opera lor să aibă o notă distinctivă ra-
portat la celelalte clădiri, nedorind însă să exagereze cu folosirea tuturor elementelor Secession.
În timpul șantierului, farmacia a funcționat în piață, într-o căsuță de lemn, apoi s-a relocat la
parter, cu mobilierul original, un ansamblu splendid, din lemn de cireș, care se păstrează și azi. Și în
1948, la naționalizare, farmacia a avut parte de „o stea norocoasă” și a rămas deschisă. După 1989, statul
român a vândut farmacia de pe strada Mercy. În prezent, la parterul Casei Brück din Piața Unirii
funcționează o farmacie dintr-un cunoscut lanț național,
care păstrează în mare mobilierul și vitrinele originale.

Palatul Baroc

Palatul Baroc a fost proiectat de un arhitect necunoscut şi construit în 1754. A devenit palatul ad-
ministrativ al Banatului de Timiş până în 1778, iar după reanexarea Banatului la Ungaria (6 iunie 1778)

este sediul Prefecturii, până în 1848. După suprimarea Revoluţiei Maghiare, din 1849, aici se va afla gu -
vernul Banatului Timişan şi Voivodinei Sârbeşti.

După înfrângerea otomanilor care au domnit 164 de ani la Timişoara, Casa de Habsburg a impus
o concepţie urbanistică riguros planificată, cu o reţea stradală rectangulară în care au fost construite
pieţele reprezentative ale oraşului. Pe tot parcursul secolului al XVIII-lea, în perimetrul acestora s-au
proiectat şi s-au construit imobile. A fost timpul în care Timişoara şi-a definit personalitatea printr-o arhi-
tectură în stilul barocului Europei Centrale. Între caracteristicile imobilelor oraşului baroc se numără şi
ierarhizarea spaţială a clădirilor: parterul ocupat de spaţii administrative sau comerciale; zona de locuit
orientată spre stradă; culoare boltite pentru accesul spre anexele din curţile interioare. Imobilele au parter
sau parter cu etaj, o siluetă echilibrată, compusă din faţade simetrice, structurate vertical şi orizontal de
pilaştri, rezalite sau cornişe.
În anul 1754, Casa Camerală Veche a fost amenajată ca reşedinţă a celui dintâi preşedinte al ad-
ministraţiei civile, contele de Vilana Perlas, cunoscută pentru un timp sub numele de Casa Preşedintelui.
Acestuia i s-a aranjat locuinţa în încăperile de la etaje, parterul revenind serviciilor de cancelarie şi de ex -
pediţie. Latura clădirii situată înspre Piaţă a fost extinsă, construindu-se portalul ce se păstrează până
astăzi. Faţada Palatului are o somptuoasă decoraţie barocă, în care alternează două tipuri de împletituri
desfăşurate la nivelul pilaştrilor, al parapetelor şi al coronamentelor ferestrelor. În anul 1774, Casa
Preşedintelui s-a extins cu reluarea ,,în oglindă” a corpului existent, dobândnd astfel o a doua curte inte -
rioară, la care accesul se făcea printr-un culoar boltit. La nivelul faţadei, fastuoasa decoraţie provenind
din faza iniţială a construcţiei este simplificată prin folosirea unui singur motiv vegetal, aplicat însă la
nivelul pilaştrilor.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, Palatul Baroc a suferit o transformare, ajungând la forma de
astăzi. Modificarea ei a fost realizată în acord cu gustul epocii, unul tributar timpului, ceea ce vrea să
spună că orice intervenţie asupra unei clădiri trebuia făcută prin înnoire şi prin găsirea unui stil reprezen -
tativ pentru arhitectura contemporană. De unde şi ignorarea moştenirilor baroc. În urma intervenţiilor, a
fost demolat corpul care separa cele două curţi interioare. Acoperişul dinspre Piaţă a fost mansardat, iar
încăperile au fost recompartimentate. Decoraţia barocă a fost eliminată de pe faţadă. Decorul în relief de
tencuială a dispărut, ferestrele primind ancadramente rectangulare cu coronamente identice.  Având in-
tenţia de a apropia imaginea Palatului Baroc de specificul neorenaşterii franceze, în spiritul căreia arhitec-
tul Jakob Klein a conceput amintita intervenţie, proiectul a inclus o bogată decoraţie de feronerie con-
cretizată prin cele două portdrapele din exterior. Ele au fost realizate sub formă de grifoni şi flanchează
colţurile dinspre Piaţă ale clădirii.  Au poposit în acest loc personalităţi precum Iosif al II-lea (1767),
Franz Iosef (1872) şi Regele Ferdinand (1923). 

Opera Națională Timișoara

 Unul dintre simbolurile Timişoarei este clădirea care străjuieşte partea de nord a Pieţei Victoriei.
Este şi simbolul Revoluţiei Române de la Timişoara din 1989, locul de unde s-a strigat pentru prima dată
„Libertate!”. re ar fi trebuit – şi ar fi putut – să cureţe clasa politică din România de foşti activişti de par-

tid. Nu e greu de ghicit, vorbim despre Opera Naţională Română din Timişoara.  Clădirea, care se nu-
meşte oficial Palatul Culturii (găzduieşte nu doar Opera ci şi 3 teatre) are o istorie impresionantă în spate,
învăluită în mistere.

Construirea clădirii Palatului Culturii a început în 1871, după planurile arhitecţilor vienezi
Helmer şi Fellner (constructori a numeroase săli de teatru din Europa – Budapesta, Viena, Odessa) şi a
fost terminată în 1875.
Stilul în care Fellner și Helmer au conceput clădirea era unul eclectic istoricist, cu elemente clasi-
ciste și neobaroce, stil cunoscut în epocă drept „Renașterea italiană”.Versiunea inițială a fațadei era carac-
terizată prin intrarea cu trei deschideri cu arce în plin cintru și acoperiș cu pantă redusă. În interior, sala de
spectacole oferea circa 900 de locuri și era ornamentată cu cariatide. Plafonul era ornamentat cu patru pic-
turi înscrise fiecare în câte un cerc, realizate de Heinrich Schwemminger din Viena, reprezentând muzele
Melpomene, Thalia, Eutherpe și Terpsichora.
După incendiul din 1920, cu excepția ușilor de la intrare fațada a fost refăcută în stilul original.
Sala de spectacole a fost lărgită prin recuperarea spațiului celor 23 de camere care aparținuseră Hotelului
Ferdinand, oferind 982 de locuri. Interiorul teatrului a fost refăcut integral în stil neoromânesc eclectic cu
ornamente neobizantine și Art Déco. Plafonul a fost decorat cu fresce realizate în 1926 de Theodor Kiri-
akoff-Suruceanu care reproduc personaje din istoria și basmele poporului român.
Între 1934–1936 fațada principală a fost schimbată. Stilul stâlpilor balconului, al capitelurilor și al
decorațiilor de deasupra a fost schimbat în stil neoromânesc, iar fațada a primit un aspect monumental,
caracteristic epocii, dar care nu se potrivea cu stilul clădirilor din jur, astfel că în epocă au existat nu -
meroase proteste. S-a spus că Duiliu Marcu era un admirator al arhitectului Marcello Piacentini(d), iar
fațada ar fi în stil fascist, și că ar trebui revenit la fațada din 1928, lucru care parțial s-a întâmplat în 2003,
când pe fațadă aspectul corpurilor laterale a fost adus la forma inițială.
Aducerea completă la forma inițială este discutabilă, revoluționarii se opun deoarece se strică
imaginea-simbol a revoluției din 1989. S-a propus și ca doar arcul să fie schimbat, balconul rămânând
neatins. Totuși, fațada nu poate fi adusă integral la starea din 1928. Se crede că vechea fațadă este intactă
sub plăcile de travertin și se speră ca cele două statui de pe fațada inițială să fie descoperite, recuperate și
să fie expuse în fața clădirii.