Case care nu mai plang

Casa Panaitescu
(Str. Logofăt Luca Stroici, nr. 18)

Clădirea de pe strada Logofăt Luca Stroici nr. 18 şi cea de la numărul 20 sunt construite în oglindă –
fiind cunoscute drept “casele surori”, având faţadele de la stradă aproape identice. Construcţiile au fost
ridicate undeva înainte de anul 1900, pe atunci făcând parte din mahalaua (cartierul) Popa Rusu.
Istorii paralele
Clădirea de la numărul 20, denumită Casa Lorentz, figurează în monografia Bucureştiului realizată în
1906 de Frederic Dame, ca fiind o clădire reprezentativă a capitalei. Numele ei provine de la unul dintre
primii proprietari, fizicianul Hendrich M. Lorentz.
Istoria celeilalte locuinţe, de la numărul 18, este legată de descendenţii fostului primar al capitalei,
Emanuel Pache-Protopopescu, a cărui strănepoată s-a născut şi a locuit aici.
Primul proprietar cunoscut a fost evreul Isidor Finkelstein, de la care locuinţa a trecut, în anul 1906,
în proprietatea avocatului Constantin Panaitescu.
Casa a fost naţionalizată în 1950 din proprietatea Mariei Margareta Iuca, fiica lui Constantin Panaites-
cu, iar până în 1997, când este retrocedată moştenitorilor doamnei Iuca, găzduieşte mai mulţi chiriaşi,
lucru care o aduce într-o stare pronunţată de degradare.
Astăzi se află în proprietatea unei familii de antreprenori, al căror nume nu îl putem menţiona în lipsa
unei confirmări oficiale din partea acestora.
Cu un amestec incitant de stiluri, clădirile surori aparţin arhitecturii eclectice, caracteristice sfârşitului
de secol XIX în Bucureşti. Bazat pe tendinţa de a aduna şi recompune elemente rezultate în urma ana-
lizei diverselor stiluri arhitecturale, eclectismul s-a bucurat de un mare prestigiu la acea vreme. Perio-
ada de maximă forţă a arhitecturii eclectice a coincis cu un moment de vârf al construcţiei societăţii
româneşti moderne, astfel că acest stil reprezintă un moment marcant în evoluţia arhitecturii româneşti
urbane, cu precădere în vechiul regat.

Reabilitarea
Diferenţa majoră dintre cele două clădiri ţine de faptul că doar Casa Panaitescu a beneficiat de lucrări
de reabilitare, în urma cărora i-a fost schimbată destinaţia de la cea de locuinţă, la una de aşezământ
dedicat evenimentelor culturale, devenind sediul unei cunoscute case de licitaţii.
Clădirea, cu eleganţa specifică locuinţelor familiilor din înalta societate bucureşteană, şi-a păstrat arhi-
tectura de bază. Se distinge prin bogate decoraţiuni exterioare, prin intrarea impozantă cu uşi de lemn
masiv decorate, prin camerele de la parter înalte, odinioară ornate cu stucaturi discrete (care nu s-a
păstrat în urma reabilitării).
În privinţa ornamentelor de pe faţadă, putem observa că, în timp ce Casa Lorentz are ferestrele laterale
formate din două părţi separate prin zidărie, străjuite de câte un basorelief înfăţişând un înger cu aripile
întinse, la Casa Panaitescu deschiderile ferestrelor sunt dintr-o singură bucată. Deasupra geamurilor
mari de pe mijlocul faţadelor stradale, ambele case au acelaşi ornament – un cap de leu.
Construcţia se desfăşoară pe trei niveluri: subsol, parter şi etaj. Încă de pe vremea avocatului Panaites-
cu, locuinţa a fost extinsă cu un etaj pe latura din spate a curţii, care nu este vizibilă de la stradă. La
subsol, pivniţele cu bolţi asemănătoare celor de la Galeriile Catacomba sunt construite folosindu-se
cărămidă aparentă.
În urma reabilitării, spaţiul a trebuit reconfigurat pentru a face loc cât mai multor zone de expoziţie.
Astfel, parterul serveşte aproape în întregime expunerii lucrărilor de artă, în timp ce camerele de la etaj
sunt utilizate ca birouri.
Casa se bucură de o mică, dar cochetă grădină, situată în partea din spate, care ar putea fi folosită ca loc
de desfăşurare a unor evenimente culturale restrânse.
Fără a fi monumente istorice, “casele surori” rămân valoroase atât prin arhitectura lor, cât şi prin istoria
strâns legată de înalta societate bucureşteană a începutului de secol XX.

Diana Guțu

38