Sunteți pe pagina 1din 98

ISTORIA PALATELOR

CARTIERUL CETATE
TIMISOARA
Traseu Cetate
Centrul Timişoarei de azi este „urmaşul” cetăţii
militare austriece construite în secolul al XVIII-lea.
Însă cartierul timişorean Cetate oferă vizitatorului
mult mai mult decât vestigii militare, fiind un
ansamblu urban coerent, în care
monumentele valoroase prezintă conexiuni istorice
de nivel european.
Privind o hartă actuală a Timişoarei se observă
aspectul închegat al centrului. Bulevarde circulare
înconjoară un “miez” format din vechi străzi din
secolul al XVIII-lea, majoritatea intersecţiilor fiind în
unghi de 90 grade. Bulevardele circulare jalonează
traiectul fostelor ziduri ale cetăţii, iar străduţele
înguste din mijloc sunt de fapt „oraşul interior” al
Timişoarei.
Pornim în turul de oraş de la Infocentrul Turistic de
pe Strada Alba Iulia. Casele de pe partea dreaptă a
străzii sunt ridicate pe locul zidurilor primei cetăţi a
Timişoarei, acel “Castrum de Tymes” (cetatea
Timişului) construit prin secolele XI-XII.
În curând ajungem în Piaţa Libertăţii. Este
timpul să vorbim acum despre cea de-a doua cetate a
Timişoarei, apărută abia între 1732-1761. După mai
mulţi ani în care curtea de la Viena a analizat diverse
planuri de construire a unei noi cetăţi, se construiesc
noile fortificaţii în locul celor medievale,
corespunzătoare ultimelor tehnici defensive ale
momentului. În interiorul zidurilor apare spaţiul
noului oraş, după o tramă stradală complet nouă.
Piaţa Libertăţii este centrul acestei cetăţi moderne
şi mult mai mari decât cea veche.
Piaţa Libertăţii
Deja în secolul al XVIII-lea apar multe dintre
clădirile pieţei, însă închiderea completă a
acestui spatiu a avut loc abia în 1859, odată
cu construirea clădirii ce servea Comenduirii
Corpului de Armată (azi prima clădire pe
frontul de vest, din stânga al pieţei).
Mijlocul pieţei este dominat de
monumentul Sf. Maria şi Sf.
Nepomuk, creaţie tipică a barocului
vienez, ce a fost adus de la Viena în 1756 pe
calea apei. Sculptura a fost începută de
faimosul Rapahel Donner, dar datorită morţii
artistului, cea mai mare parte a capodoperei
aparţine lui Wasserburger şi lui Blimm.
Monumentul Sf. Maria şi Sf. Nepomuk
În partea nordică a Pieţei Libertăţii se ridică Primăria
Veche. Clădită ca şi “primărie a comunităţii
germane” în 1731, faţada ei a fost refăcută de câteva
ori până a primit aspectul eclectic actual, în 1853.
“Moda” arhitecturală era în continuă schimbare, în
Timişoara destule clădiri au fost modificate în timp,
conform acestor tendinţe. Sala mare de la etaj era
faimoasă în secolul al XVIII-lea, fiind cea mai vestită
sală de bal din oraş. În fiecare sâmbătă se dădeau la
o parte scaunele şi mesele, iar sobra Sală de Consiliu
se transforma într-o sală de bal, corespunzătoare
farmecului baroc al vremii, care ţinea la mare rang
petrecerile fastuoase. O placă montată în dreapta
intrării în clădire ne poartă în o cu totul altă lume,
fiind o inscripţie în limba turcă veche, scrisă cu
caractere arabe. Aceasta este o ultimă relicvă a
Timişoarei turceşti, cetatea pe care Prinţul Eugeniu
de Savoya o cucerise.
Primaria Veche
Continuăm la dreapta pe Strada Coriolan Brediceanu.
La intersecţia cu Strada Mărăşeşti zărim clădirea
vechiului Spital Civil. Construit între 1744-1757,
se spune că era primul spital civil din Imperiul
Habsburgic (mai vechi decât Allgemeines
Krankenhaus din Viena). Continuând plimbarea,
Biserică a călugărilor
ajungem la fosta
mizericordieni (1748-1753; azi este greco-
catolică), iar în spatele ei e alipit spitalul
mizericordienilor. Mizericordienii au lucrat în acest
dintâi spital al Timişoarei, construit încă din 1735-
1737. Numiţi şi “popii negri” datorită straielor lor,
patru dintre cei şase călugări au plătit cu viaţa
îngrijirea bolnavilor de ciumă. În curtea spitalului (azi
spital de oftalmologie) se găseşte o porţiune din zidul
cetăţii Timişoarei, aflându-ne la marginea vestică a
fostei cetăţi.
Spitalul civic si biserica
calugarilor mizericordieni
Ne întoarcem pe Strada C. Brediceanu înspre centru.
Observăm acum pe partea stângă clădirea unui al
treilea spital, cel militar. Aceasta este mai sobră
decât celelalte, însă de dimensiuni mult mai mari.
Cotim la stânga pe Strada Mărăşeşti, pe lângă spital.
Pe partea opusă, frontul caselor este dominat de
Sinagoga din Cetate, clădită între 1863-1865,
în aşa-zisa “arhitectură maură” ce predomina pe
atunci la templele comunităţilor mozaice din imperiu.
Continuăm, trecând pe lângă “casa Prinţului Eugen”.
Acesta nu a locuit aici, dar pe acest loc se află
poarta prin care a intrat în cetatea ce tocmai se
predase. În spatele unei casete de sticlă, deasupra
porţii, se mai poate distinge o pictură cu poarta
respectivă. Următoarea clădire de dimensiuni mari
aparţine încă şi azi comunităţii evreieşti. În apropiere
se află şi prima sinagogă din Timişoara, comună
pentru evreii sefarzi şi cei ashkenazim.
Sinagoga din Cetate
Spitalul Militar
Str. Gh Lazăr 7, str. Brediceanu 6
Datare
1764 – 1766
1817 - 1818 - supretajat
1849 – bombardat, reconstruit mijl. sec. al XIX-lea
1894 - renovat
Stil arhitectural
Clădirea şi-a pierdut mare parte din decoraţiile, care îi
confereau caracteristicile stlistice. Se păstrează bosajele
puternice, de factură clasicistă, care ritmează expresiv
faţadele.
Clădirea este de mari dimensiuni – practic ocupă singură un
cvartal întreg, ceea ce vorbeşte de la sine de rolul de oraş-
garnizoană pe care l-a jucat Timişoara după 1716. Are trei curţi
interioare (fără elemente deosebite) legate succesiv, cu treceri
pe sub bolţi.
Legende
Se povesteşte, că în anul 1843, în acest spital s-ar fi operat
pentru prima oară pe teritoriul actual al României utilizându-se
anestezia. O placă fixată pe faţada ne aminteşte acest lucru.
Spitalul Militar
Continuăm drumul pe Strada Ghe. Lazăr, pe
care o urmăm la dreapta. Curând observăm o
clădire în stil eclectic istoricist. Este
Liceului Nikolaus Lenau, cu predare în
limba germană. A fost construit exact pe
fundaţiile “Primăriei Rasciene” (adică
primăria comunităţii ortodoxe, română şi
sârbă), în care mai apoi s-a aflat primul teatru
al oraşului. Timişoara adăposteşte cea mai
mare comunitate germană din România
(peste 7000 de persoane), însă destul de
puţini tineri germani mai studiază aici.
Liceul Nikolaus Lenau
Casa Solderer
Str. Alecsandri 7
Datare, denumiri şi funcţiuni istorice
Construită 1739 – 1744. A aparţinut „
judelui urban” (funcţiune similară cu cea a
primarului de astăzi) Peter Solderer.
În 1828 aparţinea lui Dimitrie Georgevici
(Demeter Georgievits).
Renovată complet în 1888.
Stil arhitectural
Iniţial probabil baroc.
Actualmente stil clasicist. Reprezentative
sunt ancadramentele de factură ionică a
fererstrelor de la etajul I şi de ordin
corintic de la etajul II.
Casa Solderer
Înaintăm pe Strada E. Ungureanu pentru a ajunge la
Biserica Sârbească (1744-1748), care până la 1865 a
deservit şi comunitatea ortodoxă românească.
Exteriorul poartă amprenta barocului şi
neoclasicismului (aşa erau clădite toate bisericile
ortodoxe din Banat), însă impresionant este
interiorul. Altarul pictat de către Constantin Daniel
într-un stil ce aminteşte de Biedermayer este
completat perfect de tonurile calde ale picturii
decorative de pe ziduri. În aceeaşi curte se află
şi Palatul Vicariatului Ortodox Sârb, cu ornamente
extrem de elaborate, de provenienţă Art Nouveau,
dar interpretate într-o maniera deosebită, “slavă”.
Acestea se observă mai ales pe latura principală,
spre Piaţa Unirii şi pe latura dinspre Strada Gh.
Lazăr, la care ne întoarcem.
Complexul - Biserica si Vicariatul Ortodox Sarb
Ultima clădire de pe Strada Gh. Lazăr (pe
dreapta) ne atrage atenţia prin formele ei
curbate, fluide, şi prin decoraţia cu plăci
ceramice ce trădeaza Secession-ul
maghiar (Szeceszió): fosta Bancă de
Scont, numită şi Casa Steiner Miksa după
numele proprietarului. Pe faţada
principală, aflată după colţ, pe Strada V.
Alecsandri, se observă frontispiciul
elegant, semirotund şi cu lobi discreţi, pe
care se află stema cu stupul de albine
(motiv des întâlnit în stemele băncilor).
Casa Steiner Miksa
Ajungem în Piaţa Unirii. Intenţia realizării acestei pieţe de mari
dimensiuni şi cu aspect impresionant a fost un adevărat exerciţiu de
imagine şi imaginaţie al curţii vieneze, splendoarea imperiului trebuind
să fie vizibilă încă de la marginile lui. Piaţa Unirii a fost caracterizată
de poetul Franz Liebhardt drept “tezaurul baroc al Timişoarei”.
Remarcăm câteva capodopere ale stilului baroc. În primul rând
Monumentul Sfintei Treimi (1740), cunoscută de timişoreni şi
ca “statuia ciumei”. Numele este legat de crunta epidemie de ciumă ce
a bântuit în Timişoara anilor 1738-1739. Din cei 6000 de locuitori ai
cetăţii au murit circa 1000. Majoritatea erau colonişti din vestul
Europei (austrieci şi germani) sositi de puţin timp în Banat. Pentru
multe dintre boli se dădea pe atunci vina pe '”aerul pestilenţial”
generat de mlaştinile Banatului. Şi acest monumet a fost adus de la
Viena şi reprezintă cel mai reuşit monument plastic baroc al oraşului.
Pe latura de nord a pieţei se observă mai multe clădiri cu un singur
etaj, însă tipice pentru Timişoara veche. Astfel, pe partea stângă se
observă “Casa cu lei”, cu un turn pe colţ, urmată spre dreapta de
Liceul Nikolaus Lenau. Această clădire a adăpostit mult timp
unul dintre cele mai celebre hanuri timişorene, “La cei Şapte
Principi Electori”. În continuare observăm o succesiune de patru
case clasiciste – sunt Casele Canonicilor (secolul al XVIII-lea),
renovate de curând.
Piaţa Unirii
Fostul renumit han şi cafenea „La cei Şapte Principi Electori”.
adăposteţte azi Liceul Nikolaus Lenau, clasele I-IV, mai este denumit de aceea
"Lenau Mic", clasele V-XII ale liceului fiind situate în imediata apropiere, pe str.
Gheorghe Lazăr.
Piaţa Unirii 7
1752 - prima casă existentă aici, cu parter şi etaj, aparţinea lui Leopold Kayser,
maistru brutar.
1828 - proprietar Andrei Constandinovici (Andreas Constadinovich).
1854 - Croitoria Anton
În sec. XIX - renumitul han şi cafeneaua „La cei Şapte Principi Electori”.
În jurul anilor 1900 - Hotel Bristol
În sec. XX-lea - a adăpostit numeroase firme comerciale, redacţii.
Din 1960 spaţii ale Şcolii Medii Nr. 2 – denumită azi Liceul Nikolaus Lenau

Stil arhitectural
Iniţial baroc austriac, refăcut în stilul anilor 1900, curentul szeceszió.
La mijl. sec. al XX-lea ornamentele au fost îndepărtate.
În 1995 – 1996 se execută faţadele actuale în stil istoricist simplificat, arh.
Lucia Pfaff.
Legende, povestiri
Parfumul şi atmosfera pitorească de odinioară a celebrului han „La cei Şapte
Principi Electori” a fost redată în mai multe romane şi povestiri.
Din 1970 liceul cu limba de predare germană a fost numit Liceul Nikolaus
Lenau, în cinstea marelui poet german născut la Ciatad, azi comuna Lenauheim,
din Banat.
La cei Şapte Principi Electori
Piesa de rezistenţă a Pieţei Unirii este însă
Domul (Catedrala Episcopală Romano-Catolică
a diecezei Banatului). De altfel, piaţa s-a numit
mult timp “Domplatz” (Piaţa Domului). Este o
ctitorie imperială, lucrările au început sub Carol
al VI-lea în 1736 şi au continuat sub Maria
Theresia, terminându-se abia în 1774, cu câţiva
ani înaintea morţii împărătesei. În construcţia
sa, se bănuieşte că s-au implicat atât arhitecţi
faimoşi de la Viena, precum Joseph Emanuel
Fischer von Erlach, cât şi ingineri locali, stabiliţi
la Timişoara. În interior se pot admira multe
opere de artă ale barocului, între care amintim
pictura altarului principal, semnată Michael
Angelo Unterberger.
Domul Romano Catolic
Statuia Sfintei Treimi este poziţionată în mijlocul
Pieţei Unirii; este considerată a fi cel mai reuşit monument de arta
plastică barocă din Timişoara. Se bănuieşte (pe baza analogiilor
stilistice cu alte lucrări) că este o creaţie a sculptorului vienez Georg
Raphael Donner. Comanditarul a fost consilierul Anton Deschan von
Hansen.
A fost adusă la Timişoara de la Viena în 1740. Motivaţia monumentului
(care trebuie să fi costat o sumă mare, într-un oraş care era încă
departe de prosperitate) era comemorarea problemelor capitale ce
loviseră Timişoara în timpul războiului cu turcii din 1737-1739.
Asemenea monumente sunt foarte des întâlnite în perioada barocă în
spaţiul catolic din Austria şi sudul Germaniei.
Baza monumentului este un soclu cu trei laturi; pe fiecare latură se
află reliefuri figurative reprezentând într-o manieră barocă epidemia
de ciumă, foametea şi războiul. Pe colţurile soclulului – mai exact pe
console sprijinte pe volute, sunt postate statui ale sfinţilor Rochus,
Sebastian (cel cu săgeata) şi Karl Borromeus.
Urmează o coloana în sine; la baza ei se află reprezentat Sf. Ioan de
Nepomuk, sub el se află Sf. Rozalia. La aceeaşi înălţime cu Sf.
Nepomuk, însă pe celelalte laturi ale coloanei, se află regele David şi
Sf. Barbara.
Coloana se termină cu un capitel ionic, pe care tronează Sfânta
Treime.
Statuia Sfintei Treimi
O altă clădire de dimensiuni mari ne atrage atenţia
pe latura sudică a pieţei, cea numită de timişorenii
“Palatul Baroc”. Construită parţial în
1752, funcţiona deja ca reşedinţă pentru
“Landespresident” (guvernatorul Banatului), iar azi
găzduieşte Muzeul de Artă. Era clădirea cea mai
luxoasă din oraş. Aici înnoptau împăraţii habsburgici
în timpul vizitelor prin Banat (Franz Joseph a poposit
aici de mai multe ori), aici se primeau vizite la cel
mai înalt nivel. Printre oaspeţi s-au numărat şi Franz
Liszt, Johannes Brahms şi George Enescu. Merită
deci să vizitaţi Muzeul de Artă, unde puteţi admira
printre alte colecţii şi colecţia pictorului Baba şi
interioarele de secol XVIII recent restaurate. În
imediata apropiere se află o clădire mult mai nouă
decât restul pieţei, însă cu un farmec propriu:
Palatul Baroc
Casa Brück (1911), una dintre creaţiile Secession ale
arhitectului Székely
Datare
1758 - prima casă existentă aici cu parter si etaj
Clăd. actuală: Salamon Brück - aut. construire 16.04.1910, aut.
folosire 18.06.1911.
Denumiri şi funcţiuni istorice
1828 - proprietar Peter Zivkovich (Zsifkovits, Jivcovici ).
Farmacia „la Crucea de Aur“, demolată.
Stil arhitectural
Clădirea iniţială baroc austriac.
Clădirea actuală în stilul anilor 1900, curentul szeceszió.
Arh. László Székely, constr. arh. Arnold Merbl.
Parterul si etajul I constituie un soclu pentru cele două etaje
superioare, având formele caracteristice arhitecturii anilor
1900. Etajul I prezinta balcoane inchise cu pereţi cortină vitraţi,
tipici pentru curentul Art Nouveau. Bovindoul pe doua niveluri si
formele „jucate“ ale acoperişului caracterizeaza curentul
„szeceszio“.
Casa Brück
Casa: „La Trei Husari“. Piaţa Unirii 2
Datare, denumiri şi funcţiuni istorice
1752 - Pe amplasament exista casa cu parter si etaj apartinand
maistrului sticlar Mathias Simon
1828 - proprietar Lazar Lazarovits (Lazăr Lazarovici). La parter
ospătăria „La Trei Husari“.
În perioada interbelică a sec. al XX-lea se adauga inca
doua niveluri si o mansarda (suparaetajere). Deşi primele două
niveluri pastrează zidaria initiala, întreaga faţadă este tratata în
stil “modern”, cu o expresie plastică caracteristica unor vile
timisorene din perioada interbelica. Clădirea nu se încadra deci
în peisajul Pieţei Unirii.
În 1983 arh. Serban Sturza construieste o noua fatada in stil
eclectic istoricist.
În prezent clădirea are magazine la parter şi locuinţâte la
etajele superioare.
Stil arhitectural
Stil eclectic, istoricist; cu cu elemente de arhitectura clasicista
si baroca.
În curtea interioară sunt vizibile diferenţele între cele două faze
de construcţie.
Casa La Trei Husari
Casa „La Elefant” Piaţa Unirii 3
Datare
1758 – este menţionată prima casă, cu parter si etaj, apartinand
maistrului sticlar Mathias Simon
Denumiri şi funcţiuni istorice
In 1828 - apartinea Elisabethei Dadany (Gadanyi).
Înca din prima jum. a sec. al XIX-lea adapostea renumita ospătărie
„La Elefant“ si hanul respectiv.
Supraetajata in anii 1960.
La parter si etaj se pastreaza zidaria initiala, dar fatada este
tratata in stilul modern caracteristic anilor 1960. In perioada
comunista adapostea trustul de constructii din Timisoara.
In 1980 - 1981 arh. Serban Sturza construieste o noua fatada in stil
eclectic, istoricist.

Stil arhitectural
Stil eclectic, istoricist, cu elemente de arhitectură barocă. Se
remarcă pilaştrii, în „ordin colosal“ (adică pe două niveluri), care
ritmează faţada la nivelurile doi şi trei. Ei ascund în realitate stâlpii
din beton armat necesari structurii de rezistenţă a clădirii. Poarta
şi portalul de intrare se evidenţiază prin tratarea lor in spirit baroc.
Casa La Elefant
Cazarma U, Cazarma Franz Joseph Piaţa Mărăşti 2
Denumire actuală Cazarma U

Datare
1752 s-a construit Cazarma Vienei, cu parter şi un etaj, cu
contur inchis pe toate cele patru laturi. Fatada in stil baroc
austriac era indreptata spre Piata Marasti.
Clădirea a fost grav deteriorată în urma asediului din anul 1849.
După 1849 s-a reconstruit o nouă cazarmă cu trei niveluri
(parter şi două etaje), cu plan în forma de U deschis spre nord,
spre Piata Mărăşti.
Denumiri şi funcţiuni istorice
In 1859 - se numea Cazarma Franz-Joseph.
În 1923 - Scoala Militara de Artilerie.
La mijlocul sec. al XX-lea adapostea depozite.
Stil arhitectural
Stilul cazărmilor austriece, clădiri masive cu parter şi două
niveluri, construite în perioda 1850 – 1860. A pierdut in cea mai
mare parte decoratiile de fatada, care îi confereau
caracteristicile stilistice.
Cazarma U, Cazarma Franz Joseph
Casa „La Trompetist”, Str. Pacha 6
Datare, denumiri şi funcţiuni istorice
Pe planul din 1746 – 1747 apare doar zidul exterior de la colţul dintre Str
Pacha şi Eugeniu de Savoya.
În 1752 - casa aparţinea judelui urban Anton Seltmann. Se pare că de
atunci funcţiona şi ospătăria şi hanul „La Trompetist”, conduse de un
fost trompetist militar.
Hotel şi restaurant în sec. al XIX-lea.
Reconstruit şi supraetajat la sfârşitul sec. al XIX-lea.
În prezent clădirea are locuinţe la etaj, iar la parter e deschis
restaurantul "Café Cuza" şi o cafenea. Stil arhitectural
Probabil iniţial baroc.
Astăzi stil eclectic istoricist. Ferestrele sunt încadrate de pilaştri
clasicişti, ionici la etajul I şi corintici la etajul II, şi încoronate de
decoraţiuni neobaroce la partea superioară.

Legende, povestiri
Se povesteşte că împăratul Francisc al II-lea a poposit în 1817 la acest
hotel.
Tatăl poetului Nikolaus Lenau şi-ar fi “tocat” o parte din avere în acest
hotel.
Între 7 şi 8 martie 1866, aici a locuit domnitorul Alexandru Ioan Cuza,
aşteptând să ia trenul pentru a putea pleca în exil, spre Europa Centrală
Casa ,,La Trompetist”
Episcopia catolica de Timişoara este
considerată succesoarea episcopiei de Cenad, înfiinţată încă din
1030. Primul episcop a fost Gerhard de Sagredo, care a fost ucis
de către rebelii păgâni la Buda în 1046; a fost sanctificat, şi de
atunci muntele ce se ridică abrupt deasupra Dunării la Budapest îi
poartă numele: „Géllerthegy” (muntele lui Gerhard).
Cea mai dificilă perioadă pentru această dioceză a fost ocupaţia
turcească. După instaurarea administraţiei austriece în 1716 şi
sosirea multor colonişti catolici, sediul a fost mutat la Timişoara.
În perioada 1716 – 1918 au sosit la Timişoara călugări din mai
multe ordine catolice – iezuiţi, franciscani, piarişti, mizericordieni,
surorile de Notre Dame, salvatorieni; aceste ordine au avut o
influenţă foarte mare asupra dezvoltării oraşului în secolele XVIII-
XIX, unele (salvatorienii) sunt active şi azi.
O a doua perioadă dificilă a început odată cu comunismul. Ordinele
catolice au fost interzise, episcopul Pacha a fost întemniţat iar
episcopia însăşi a fost desfiinţată – până în 1990 a funcţionat ca
simplu decanat (protopopiat). A fost reactivată după 1990; unele
dintre fostele proprietăţi ale episcopiei, răsfirate prin întregul oraş,
au fost retrocedate în ultimii ani.
Tipică pentru episcopia catolică de Timişoara este compoziţia
etnică extrem de eterogenă a credincioşilor: maghiari, germani,
români, croaţi, slovaci, bulgari, cehi, italieni etc.
Episcopia Catolica de Timisoara
Am ajuns la marginea de est a fostei cetăţi. În faţa noastră se
observă o parte din bulevardul circular ce înconjoara Cartierul
Cetate şi sensul giratoriu de la „Fântâna Punctelor Cardinale“
cu şoseaua ce duce la aeroport. În dreapta este Bastionul
Maria Theresia. Azi este cunoscut ca „Bastionul“, dar
până la decizia de demolare a fortificaţiilor din 1892, era doar
unul dintre cele opt bastioane ale cetăţii. Acest tip de cetate
bastionară era tipică în Europa secolului al XVIII-lea. Cetatea
Timişoara avea un zid triplu, iar între ziduri existau canale cu
apă. Sistemul era foarte eficient şi a rezistat şi asediului de 103
zile al revoluţionarilor maghiari în 1849, însă ocupa enorm de
mult spaţiu. Terenul militar (zidul triplu plus esplanada, o zonă
înierbată, fără pomi sau clădiri) forma un cordon în jurul cetăţii,
lăţimea acestuia fiind de aproape 1,5 km. Practic, deşi masiv şi
impunător, bastionul de azi nu este decât o rămăşiţă minusculă
din complicatul sistem defensiv de odinioară. Cel mai bine vom
vedea bastionul şi structura zidurilor sale ocolindu-l prin
stânga, apoi trecând prin gangul boltit (acolo unde s-a practicat
deschiderea dublă pentru trecerea autovehiculelor) în curtea
interioară a bastionului.
Bastionul Maria Theresia
Bastionul Maria Theresia
Palatul Deschan,
Datare
Început a se construi circa 1735 (în 1734 încă nu
exista)..
În 1752 - aparţinea consilierului Camerei Aulice
Ungare von Deschan (de Jean), care a fost probabil
şi comanditarul iniţial al casei.
În 1802 (sau1810 după alte surse) - corpul de casă
de pe latura de sud, cu intrarea principală, este
reconstruit.
1828 – aparţinea lui Georg Mancziarly (Manzsarly pe
alte documente).
Stil arhitectural
Laturile de nord, de est şi de vest păstrează
volumetria iniţială, cu două niveluri, tipică pentru
construcţiile urbane din barocul provincial austriac.
A fost una dintre cele mai mari clădiri particulare
din secolul al XVIII-lea.
Palatul Deschan
Palatul Deschan
Casa cu Pomul Breslelelor sau Casa cu Pomul de Fier
Str. Proclamaţia de la Timişoara 3
Datare
1752 – Casa, cu două caturi, era în construcţie (şantier) şi
aparţinea maistrului zidar, antreprenor la fortificaţii, Johann
Lechner, care probabil a întocmit şi proiectul clădirii.
1828 – aparţinea comerciantului „Andreas Trandaphil” (Andrei
Trandafir).
Stil arhitectural
Faţada iniţială - probabil baroc austriac. Faţada actuală - în
stilul anilor 1900, curentul szeceszió.

Alte informaţii
Fraţii Johann şi Wenzel Lechner au lucrat între anii 1750 – 53 şi
la Domul Catolic.
Negustorul Andrei Trandafir l-ar fi însărcinat pe meşterul Moritz
Heim să instaleze „pomul de fier”, poate ca semn de casă.
Pomul era legat de casă cu un lacăt mare, care a dispărut prin
anii 1960. Acelaşi Moritz Heim a realizat un „pom de fier” şi la
Arad (însă mai mic!).
Casa cu Pomul Breslelor
Pomul Breslelor
Palatul Mercy Str. Proclamţia de la Timişoara 7
Denumire actuală: Aşazisul „Palat Mercy”
Datare şi denumire istorică
„Casa Comitatului şi Închisoarea” proiectată în anul 1804.
În 1808 - terenul încă mai era liber şi neconstruit.
1812 – clădirea actuală apare pe planurile oraşului
Stil arhitectural
Stil clasicist cu reminiscenţe baroce: coloanele ionice duble care
marchează intrarea la parter şi dublarea pilaştrilor de deasupra, de la
etaj, corespund procedelor plastice ale arhitecturii baroce.
Legende, povestiri
În anul 1722 pe acest amplasament se afla “Casa Generalatului“ în care
a locuit contele de Mercy. Acesta era aşazisul „Palatul Mercy” din
folclorul timişorean. Cum trama stradală nouă a oraşului Timişoara,
tramă care există şi astăzi, încă nu fusese nici proiectată, nici trasată,
clădirea aceea era amplasată “rotit” şi avea cu totul altă formă (era cu
mult mai mică) faţă de clădirea care există şi în prezent.
Acesta a funcţionat în acelaşi timp ca şi tribunal şi închisoare, şi nu putea fi
complet fără obişnuita cameră de tortură. Deşi ne-am aştepta poate ca aceste
metode să fie folosite pentru acte de poliţie politică, de fapt tortura era un
procedeu standard şi pentru interogatoriile în cauze lumeşti. Documentele
relatează cazul unei clasice crime pasionale (desprinsă parcă din serialele
spaniole...), detaliile fiind aflate prin metode precum „zdrobirea degetelor” şi
utilizarea „cizmelor spaniole” (pentru ambele existau aparate speciale).
Palatul Mercy
Începem incursiunea cu Banca Naţională, prima construcţie
ce a apărut în acest cartier nou. Este o clădire Secession cu
câteva elemente ale ordinelor clasice (coloane ionice pe doua
niveluri), iar capetele de lei simbolizează putere şi bogăţie.
Următoarea clădire după intersecţia cu Strada Cicio Pop este
Palatul Poştei („Posta Mare“, 1911-1913). Acesta are un stil
mai sobru, tipic Secession-ului geometrizat, cu decoraţii mai
discrete. Continuăm pe Bulevardul Revoluţiei din 1989.
Observăm clădiri în diferite stiluri, unele au apărut abia în anii
1930 şi aparţin cubismului. În perioada în care aceste clădiri
mai noi nu apăruseră, pe loturile încă libere între clădirile deja
existente se cultiva porumb, ceea ce stârnea ironiile filozofului
şi politicianului bucureştean Nicolae Iorga, venit în vizită prin
anii '20 (de aceleaşi aprecieri se bucura şi Universitatea în anii
1950, supranumită de către localnici “Sorbona din cucuruz”). În
curând observăm Clădirea Prefecturii pe partea opusă. A
fost construită în 1938, pe vremea dictaturii regale, şi este
tipică pentru acea perioadă. Trebuia să impună respect. Acest
aspect i-a folosit şi după război, aici aflându-se “judeţeana de
partid” a P. C. R. (şi, având această funcţie, a fost ţinta
atacurilor revoluţionarilor în Decembrie 1989).
Banca Nationala si Palatul Postei
Palatul Postelor
Cladirea Prefecturii
Cladirea Prefecturii
Liceul Carmen Sylva, în stil Secession cu elemente
neoromanice şi neogotice marcante.
Denumire actuală
Liceul Pedagogic „Carmen Silva”
Bd. C. D. Loga nr.45
Datare
Aut. de construire 3.04.1902, terminat 1903.
Stil arhitectural
Stilul anilor 1900, utilizând elemente de limbaj plastic ale
goticului englez – în maniera utilizată în perioada Reginei
Victoria. Elementele neogotice şi chiar neoromanice sunt
definitorii pentru clădire; la o observare mai atentă se observă
însă şi destule elemente ale „arhitecturii 1900”, cum ar fi
măştile de femeie.
Foarte frumos este corpul de clădire cu intrarea principală
(dinspre Bvd. C. D. Loga), deşi întregul complex (cu mai multe
corpuri de clădire clar separate) beneficiază de o tratare
artistică unitară.
Arh. Lipot (Leopold) Baumhorn, colaborator arh. Jakob Klein,
constructor Karl Hart.
Liceul Carmen Sylva
Carmen Sylva
PIATA VICTORIEI Timişoara Cetate
Denumiri istorice
Str. Franz Josef (Ferenc József út), str. Regele Ferdinand, bd. 30
Decembrie, Piaţa Victoriei .
Datare şi evoluţie spaţială
În 1744 – 1745, prin construirea cazărmii Porţii Petrovaradinului,
începe să se contureze o „piaţetă de alarmă” între cazarmă şi
piaţă. Restul suprafeţei pieţei actuale era ocupat de poarta
amintită, constituind un element al inelului I de fortificare, şi de
şanţurile şi lucrările de fortificare formând inelul II şi III al
fortificaţiilor, terminate complet până în anul 1761.
În 1870, în speranţa că se va obţine decizia de „defortificare” a
cetăţii (de anulare a caracterului de fortăreaţă militară), se
proiectase o mică piaţetă circulară aproximativ pe terenul pieţei
de astăzi.
Abia după decizia defortificării din 1892 s-a întocmit de către arh.
Ludwig von Ybl un „Plan General de Dezvoltare a Oraşului” 1893 –
1895, în care se prevedea constituirea unui bulevard larg, având
aproximativ dimensiunile pieţei actuale.
Proiectele ulterioare nu au modificat esenţial dimensiunile pieţei,
ci doar detaliile. Uneori s-a prevăzut o alveolă în partea de est a
pieţei.
În 1899 s-a început demolarea fortificaţiilor.
La 29.08.1910 s-a eliberat autorizaţia pentru a se
construi prima clădire flancând actuala piaţă,
Palatul Lloyd. În ritm rapid s-au construit şi
celelalte clădiri ale frontului de vest al pieţei până
în anul 1913. Înainte de primul război mondial, pe
latura de est nu fost construit decât impunătorul
Palatul Löffler.
A urmat apoi Camera de Comerţ şi Industrie (arh.
László Székely), racordată la reţeua de apă la
13.03.1925 şi la canalizare la 17.11.1925.
Prin construirea Catedralei Ortodoxe Române 1936
– 1946 s-a închis spaţiul spre sud.
În 1963 s-au realizat blocurile „moderne” de locuit,
care închid frontul de sud-est al pieţei.
Abia atunci frontul acesta al pieţei a fost complet
construit şi Piaţa Victoriei a devenit un spaţiu urban
închis.
Stil arhitectural
Eclectic istoricist (faţadele laterale ale teatrului),
stilul anilor 1900 – curentul szeceszió, stil eclectic
interbelic (Camera de Comerţ şi Industrie), stil
neoromânesc – moldovenesc (Catedrala), stil modern
– curentul fascist (Opera), stilul modern al anilor
1960.
Spaţial, piaţa se întinde astăzi între Catedrala
Ortodoxă Română şi clădirea Operei.
Deşi executate aproximativ în aceeaşi perioadă, între
cele două dominante ale ansamblului, aparţinând
unor formulări plastice diametral opuse, se
realizează o fericită tensiune estetică. Verticalităţii
virile a edificiul de cult i se opune forma unduită,
feminină, a marelui arc de triumf.
În opoziţie cu stabilitatea masivă, minerală a zonei
din jurul Operei, spaţiul marcat de silueta verticală a
catedralei se deschide spre sud-vest, către zona vegetală a
parcurilor din lungul canalului Bega.
Piaţa Victoriei
Teatrul Naţional Timişoara – Opera
Română Timişoara – Teatrul German de
Stat – Teatrul Maghiar Csiky Gergely
(toate aceste instituţii sunt găzduite de Palatul
Culturii din Timişoara)
Denumiri istorice şi datare
În 1872 – 1875 se construieşte ansamblul teatrului
sub numele oficial de „Teatrul Franz Joseph”,
conţinând şi hotelul „Kronprinz Rudolf, „reduta” (sala
de dans şi de festivităţi), un restaurant şi o cafenea.
Arh. Fellner şi Helmer, cea mai mare firmă de
proiectat teatre din acel timp. A construit 48 de
teatre. Pe teritoriul actual al României a construit şi
teatrele din Oradea, Cluj şi Iaşi. În vecinătatea ţării
noastre a construit teatrele din Szeged, Cernăuţi,
Odesa şi Sofia.
Opera - Teatrul
Palatul Löffler Piaţa Victoriei 1 – 1B
Datare
Palatul a fost construit în perioada 1912 -
1913.
Stil arhitectural
Stilul anilor 1900, curentul szeceszió.
Arh. Leopold Löffler
Alte informaţii
Löffler–ii erau comercianţi de cereale, unul
dintre fii lor – arhitect.
Pe frontonul triunghiular dinspre nord
(dinspre clădirea Operei) se observă încă
urme de gloanţe trase în ziua de 17
Decembrie 1989.
Palatul Löffler
Palatul Löffler
Palatul Weiss ( parter: mag.
MATERNA MODERN ) racordat la
canalizare 19.10.1926, la reţeaua de
apă 04.11.1926.
Stil arhitectural
Stil eclectic, infuenţat de stilul anilor
1900, cu elemente ale curentului
szeceszió.
Arh. Adalbert Szladek

Comanditarul investiţiei a fost Dr.


Friedrich Hajdu.
Palatul Weiss (mag. Materna)
Palatul Lloyd
Aut. de constr. 29.08.1910, festivitatea de deschidere
la 29.09.1912.
Stil arhitectural
Stilul anilor 1900, curentul szeceszió.
Arh. Lipot Baumhorn, constr. Arnold Merbl
Alte informaţii
Iniţial a adăpostit la etaj Bursa Agricolă, Clubul Lloyd, iar la
parter o cafenea şi spaţii comerciale. La et. II şi III erau
locuinţe.
În 1948 devine Palatul Politehnicii, sediul rectoratului acesteia.
În anul 1927, Josef Geml, care a fost primarul Timişoarei între
15.06.1914 - 04.09.1919 şi viceprimar începând din 03.12.1919,
afirma că acest edificiu „este cea mai frumoasă casă din
Timişoara”.
Acces
Foarte frumos decorat este holul de la intrare. Din păcate, fiind
o instituţie, există portar. Merită însă tot efortul pentru a intra
măcar primii metri în clădire: veţi avea idee despre splendoarea
originală a unui interior Secession.
Palatul Lloyd
Palatul Neuhausz
Piaţa Victoriei 4
Datare
Aut de constr. 26.10.1910.
Stil arhitectural
Stilul anilor 1900, curentul
szeceszió.
Arh. László Székely
Palatul Neuhausz
Palatul Merbl
Aut. de constr. 08.03.1911.
Stil arhitectural
Stilul anilor 1900, curentul
szeceszió.
Arh. şi constr. Arnold Merbl
Palatul Merbl
Palatul Dauerbach
Aut. de constr. 12.07.1911, aut fol. 1912,
1913.
Stil arhitectural
Stilul anilor 1900, curentul szeceszió.
Unul dintre cele mai reprezentative
monumente ale stilului anilor 1900 din
Timişoara. Impozantul ansamblu, mărginit
de trei străzi, se remarcă prin volumele
masive şi unduite ale acoperişurilor.
Arh. László Székely
Numele de „Palace” provine de la numele
fostului şi actualului restaurant existent la
parter, odinioară foarte popular.
Palatul Dauerbach
Palatul Hilt
Aut. de constr. 02.12.1911, aut fol
1913.
Stil arhitectural
Stilul anilor 1900, curentul szeceszió.
Arh. László Székely
În interior se păstrează multe dintre
uşile originale ale apartamentelor.
Vechiul lift este perfect funcţional.
Palatul Hilt
Palatul Szechenyi
Aut. de constr. 26.10.1911, aut. fol. 1913
Stil arhitectural
Stilul anilor 1900, curentul szeceszió.
Arh. László Székely
Comanditar
Antal Vogel & Co.
Povestiri
În acest edificiu s-a aflat biroul de arhitectură
al arhitectului László Székely. În acest birou
şi-a efectuat perioada de practică
profesională arhitectul Michael Wolf, care a
preluat apoi de la Székely biroul. În perioada
interbelică, Wolf a fost unul dintre cei mai
marcanţi arhitecţi ai Timişoarei.
Palatul Szechenyi
Castelul Huniade, Muzeul Banatului
Datare, denumiri şi funcţiuni istorice
1307 – 1315 (sau 1314) Carol Robert de Anjou,
regele Croaţiei, Dalmaţiei şi Ramei, din 1308 şi rege
al Ungariei, construieşte „cu meşteri italieni” (cf.
tradiţiei istorice) un castel din cărămidă, amplasat în
mare parte în curtea edificiului de astăzi.
1315 – 1323 (1316 – 1318, sau 1325 după alte surse) -
castelul serveşte ca reşedinţă regală.

Este „cea mai veche” clădire din Timişoara. În curtea


interioară s-au descoperit fundaţiile zidăriilor şi a
turnului donjon, datând probabil din 1307 – 1314.
Conţine numeroase colecţii, care actualmente sunt
în mare parte în curs de reorganizare.
Ulterior serveşte ca sediu comitelui de
Timiş.
1407 – 1424 (sau 1404 – 1426) - reconstruit în
vremea comitelui Pippo Spano de Ozora
(Filippo Buondelmonti degli Scolari n.
1369, +1426).
1443 - deteriorări în urma un cutremur
puternic .
1443 – 1447 Ioan de Hunedoara îşi stabileşte
reşedinţa la Timişoara şi reface castelul (arh.
Paolo Santino da Duccio ?).
1551 – 1552 lucrări de fortificare realizate de
arhitecţi militari italieni. De atunci datează
conturul în plan al bastioanelor de pe colţurile
de sud-est şi sud-vest ale clădirii
Bombardat în timpul asediilor din 1551 şi 1552.
După 1552 reconstruit, sediul paşei şi al aparatului
administrativ şi militar al Eyaletului de Timişoara
(un eyalet era cea mai mare unitate administrativă
în care era împărţit Imperiul Otoman. Termenul
„paşalâc”, utilizat în română, nu există în limba
turcă).
1716 - bombardat în timpul asediului.
1727 - lucrări de reconstruire. Transformat în
arsenal şi cazarmă de artilerie.
1849 - bombardat în timpul asediului.
1856 – terminat de reconstruit, dobândind forma
actuală.
1919 – 1947 „Cazarma Bănăţenă” a Regimentului 7
Pionieri şi a Regimentului 6 Artilerie Grea.
Din 1948 - până în prezent sediul Muzeului
Banatului
Castelul Huniade, Muzeul Banatului
Castelul Huniade, Muzeul Banatului
Castelul Huniade, Muzeul Banatului
Catedrala Mitropolitană Ortodoxă
Română Timisoara
Construcţia catedralei a început în 1936, având
autorizaţia de construcţie 22.06.1936 şi a fost
terminată în anul 1946.
Stil arhitectural
Stil moldovenesc cu unele elemente eclectice.
Datorită stilului tradiţional moldovenesc („sinteza
moldavă”, cum l-au numit unii cercetători) care
prelucrat creator mai multe influenţe diferite, dar
a fost puternic marcat de stilul gotic, clădirile
aparţinând acestui stil prezintă o siluetă elansată,
complet diferită faţă de cea a nereuşitelor edificii
ortodoxe ridicate la Timişoara în perioada
interbelică.
Catedrala reprezintă un fericit „cap de perspectivă”
al Pieţei Victoriei din faţa sa. Stilul edificiului nu este
complet străin de arhitectura anilor 1900 din piaţă,
caracterizată de asemenea prin jocul amplu al
acoperişurilor. Ea contrasteză în mod reuşit cu
marele arc de triumf al teatrului, creind o tensiune
plastică, ce aduce noi valori scenografice spaţiului
urban.
Spaţiul interior are de asemenea o elansare
elegantă. Proiectul de arhitectură a fost întocmit în
urma câştigării unui concurs naţional de către prof.
arh. Ion D. Trajanescu, constr. antrepren. Ing. Tiberiu Eremie.
Aspecte de unicitate
Din cauza terenului dificil de fundare, fundaţiile sunt executate
pe 1.000 de piloni din beton armat.
Cu înălţimea sa 83,7 m este una dintre cele mai înalte clădiri
din Timişoara, fiind cea mai înaltă biserică din România şi una
din cele mai încăpătoare, putând adăposti peste 5000 de
persoane.
Legenda, povestire
După 23 august 1944, la 30-31
octombrie 1944, aviaţia germană a
bombardat Timişoara. Şase bombe au
căzut asupra catedralei. Dintre cele
şase bombe, nu a explodat decât una,
care a provocat pagube limitate.
Faptul că celelalte cinci bombe, deci
marea lor majoritate, nu au explodat,
este considerat „o adevărată minune
cerească”: mâna lui Dumnezeu şi-a
apărat Casa Sa!
Catedrala Mitropolitană Ortodoxă Română Timisoara
Piaţa Victoriei

Texte: Internet
Foto: liciu1@yahoo.com