Renaşterea în Ţările de limbă germană

Primele manifestări ale arhitecturii renascentiste în ţările germane, contemporane cu

începutul renaşterii franceze, nu s-au bucurat de prea multă apreciere. La începutul veacului al
XVIlea, curentul umanist, care era din ce în ce mai răspândit în ţinuturile occidentale ale
Europei, îşi făcuse deja un număr important de adepţi în rândul intelectualilor germani. În
ţările de limbă germană însă, umanismul a lucrat într-o direcţie diferită, trezind interesul
cărturarilor faţă de istoria naţiunii germane şi îndeosebi faţă de studiul religiei. Conştienţi de
rădăcinile lor culturale şi artistice, erudiţii germani nu au sprijinit pătrunderea formelor
clasice, străină de tradiţia locală. Opoziţia intelectualilor nu ar fi cântărit însă prea mult dacă
nu ar fi intervenit problemele de natură religioasă. Reforma, consecinţă a umanismului
german, i-a transformat pe protestanţi în duşmani convinşi ai Romei, şi implicit ai artei de
sorginte romană. Conflictele religioase au întârziat mult pătrunderea artei clasice, nu doar în
zonele protestante ci şi în cele rămase fidele catolicismului şi Romei.
Una dintre primele tentative de introducere a vocabularului clasicist i-a aparţinut lui
Jakob Fugger, negustor şi bancher din Augsburg, care avea relaţii cu toate centrele importante
din Europa. În jurul anului 1509, Fugger comandă construirea unei capele în catedrala Sfânta
Ana din oraşul său de reşedinţă. Meşterii italieni angajaţi pentru această lucrare înserează în
clădirea gotică o compoziţie de inspiraţie clasicistă compusă din arce în plin cintru care se
descarcă pe pile şi pilaştri angajaţi deasupra cărora se află un antablament pronunţat. Structura
şi verticalitatea interiorului gotic se combină cu arce în plin cintru, pilaştrii masivi şi profiluri
orizontale. La un an după terminarea capelei acelaşi Jakob Fugger îi încredinţează lui Thomas
Krebs construirea renumitului ansamblu Fuggerei, cartier rezidenţial pentru muncitori şi
artizani. Cartierul Fuggerei1 nu a devenit celebru atât prin arhitectura sa, foarte modestă, cât
prin faptul că reprezintă una dintre primele intervenţii urbanistice subvenţionate din capital
industrial.
În pofida încercărilor familiei Fugger, renaşterea germană a luat avânt abia după anul
15552. Aşa cum s-a întâmplat şi în alte zone cu tradiţie medievală bine înrădăcinată,
arhitectura clasicistă a avut iniţial un rol mai degrabă decorativ. O particularitate a renaşterii
germane constă în tipul de programe de arhitectură abordate. În timp ce în Italia predomină
arhitectura de cult şi cea rezidenţială, iar în Franţa cea mai mare atenţie este acordată

1
Fuggerei, construit între 1519 şi 1523.
2
In anul 1555 se semnează Pacea de la Augsburg prin care se permitea practicarea cultului protestant dar numai
în statele în care principii acceptaseră reforma.
 79

reşedinţelor nobiliare, în ţările de limbă germană un loc de frunte îl ocupă construcţiile de

interes comunitar. Numărul mare de primării construite sau modernizate în perioada renaşterii
s-a datorat mai ales prosperităţii economice a oraşelor libere.
Amestecul de stiluri şi ponderea mare a elementelor cu specific local conferă
majorităţii primăriilor un aer pitoresc. Arhitectura lor este variată: uneori, pe structuri tipic
gotice, se suprapun elemente de vocabular clasic; în alte situaţii caracterul clasicist este pus în
evidenţă nu numai prin decoraţii ci şi prin reguli de compoziţie de inspiraţie renascentistă. Din
componenţa acestora sunt nelipsite porticul de la parter şi accentele verticale, elemente
caracteristice pentru acest tip de edificii. Piesa dominantă a clădirilor administrative rămâne
turnul care, împreună cu lucarnele, accentuează direcţia verticală. Verticala este echilibrată în
majoritatea situaţiilor de profilurile orizontale care separă diferitele nivele ale construcţiei.
Acoperişul înalt este încheiat de regulă pe laturile scurte ale clădirii de pinioane în trepte. Se
acordă o grijă deosebită golurilor, atât în ceea ce priveşte dispunerea acestora cât şi
dimensiunea lor. Ferestrele sunt ordonate şi pe orizontală şi pe verticală iar lucarnele sunt
aliniate cu celelalte goluri de pe faţadă.
Una dintre cele dintâi primării ale renaşterii germane este primăria din Leipzig 3.
Frontul principal al clădirii, cu o lungime de peste nouăzeci de metri, se deschide către spaţiul
public al pieţei printr-un portic amplu. Etajul simplu şi ordonat este încheiat cu un profil
orizontal care încinge clădirea. Deasupra profilului orizontal – care joacă rol de cornişă –
porneşte panta abruptă a unui acoperiş în două ape. Orizontalitatea pronunţată a elevaţiei
principale este întreruptă de un turn poligonal, aşezat excentric în zona centrală a faţadei.
Verticala pregnantă a turnului este acompaniată de alte accente locale minore: pinioanele care
încheie laturile secundare şi lucarnele care luminează acoperişul4.
O compoziţie asemănătoare întâlnim şi la primăria oraşului Rothenburg pe Tauber 5.
Caracterul renascentist al clădirii rezidă într-o serie de elemente de limbaj clasic, suprapuse
unei structuri ordonate. Porticul de la parterul clădirii, asemănător cu cel al primăriei din
Leipzig, este alcătuit din arcade întărite de pile care poartă balustrada primului etaj. Accesul
este evidenţiat printr-un mic fronton triunghiular. Cele două etaje, bine marcate, sunt luminate
de goluri generoase, aliniate cu grijă unele în raport cu celelalte. Tradiţia locală este
3
Construită între 1556 şi 1554 de Hieronymus Lotter.
4
Efectul de verticalitate al pinioanelor şi mai ales al lucarnelor este diminuat de registrele orizontale; în cazul
lucarnelor impresia de verticalitate este redusă şi din cauza ritmicităţii, care are darul să accentueze orizontala,
precum şi din cauza înălţimii reduse, în raport cu cea a acoperişului.
5
Primăria din Rothenburg pe Tauber este opera lui Leonardt Weidmann şi a lui Jakob Wolf cel bătrân şi a fost
ridicată între 1572 şi 1681.
 80

reprezentată nu numai de acoperişul înalt şi de accentele verticale ci şi de dimensiunea mare a

ferestrelor. În ţările de limbă germană, ca de altfel în tot nordul Europei, reducerea
suprafeţelor de zidărie şi creşterea suprafeţei golurilor este absolut necesară pentru o
iluminarea satisfăcătoare a interioarelor.
La primăria din Bremen6, modernizată după anul 1608, suprafaţa mare a vitrajelor
conferă clădirii un caracter mai curând gotic decât renascentist. Ferestrele ample sunt separate
de zone înguste de zidărie, mascate de decoraţia bogată. Porticul de factură medievală,
alcătuit din arce care se reazemă direct pe coloane suple, sporeşte impresia de deschidere.
Singurele elemente care arată că această clădire aparţine perioadei renaşterii sunt frontoanele
de deasupra golurilor şi cornişa care încheie elevaţia. Un alt aspect care ţine de arhitectura
renaşterii este introducerea câtorva reguli de compoziţie caracteristice arhitecturii clasice
precum simetria, ritmul sau alternanţa.
Un alt exemplu în care s-a acordat importanţă crescută compoziţiei în sine este
primăria din Köln7. În 1567 municipalitatea oraşului se hotărăşte să modernizeze vechea
primărie prin adăugarea unei loggii cu două etaje. Realizarea proiectului i-a fost încredinţată
lui Wilhelm Vernükken care a propus o soluţie inspirată din arhitectura lui Palladio. Noul
corp este alcătuit dintr-o galerie deschisă, aşezată deasupra unui portic. Cele cinci travei sunt
separate de pile care poartă arce uşor frânte; etajul şi cornişa clădirii sunt purtate de coloane
angajate, aşezate pe socluri înalte. Decroşarea traveilor laterale aminteşte de modul de
marcarea e extremităţii palatelor italiene; decroşarea traveii centrale şi continuarea acesteia
deasupra cornişei cu un element decorativ arhitectural urmăreşte evidenţierea axului de
simetrie al construcţiei. Caracterul renascentist pronunţat al loggiei din Köln nu contrazice
spiritul gotic; în fond, modelele din care s-a inspirat Vernükken proveneau din regiunea
Venetto, unde renaşterea a preluat o serie de caracteristici ale arhitecturii medievale.
Tot arhitectura lui Palladio l-a inspirat şi pe Elias Holl 8 atunci când a proiectat
primăria din Augsburg. Construcţia a fost clădită între 1616 şi 1630, ultimii ani ai renaşterii în
ţările de limbă germană. În cazul acestei opere arhitectura renaşterii germane ajunge la
maturitate. Principiile arhitecturii clasice sunt aplicate nu numai pe faţada clădirii, ci
guvernează întreaga compoziţie. Planul redă simplitatea şi claritatea arhitecturii palladiene,
6
Primăria din Bremen a fost construită de Luder von Bentheim între 1608 şi 1612.
7
Ansamblul construit între 1579 şi 1573 a fost distrus de bombardamentele din 1944 dar a fost fidel restaurat.
8
Elias Holl a îndeplinit funcţia de arhitect oficial al oraşului Augsburg; a controlat dezvoltarea dotărilor edilitare
şi a proiectat clădirile principalelor instituţii din oraş: închisoarea, noul spital, abatorul, arsenalul (în colaborare
cu Joseph Heintz, între (1602 – 1607), primăria şi şcoala Sfânta Ana (1613). De asemenea, el a restaurat
fortificaţiile, a construit apeducte, fântâni, mori, etc.
 81

simetria este urmărită până în cele mai mici detalii. Partea centrală a clădirii este ocupată de
spaţii de primire şi cu caracter reprezentativ cum ar fi vestibulul sau sala de consiliu; zonele
laterale sunt destinate unor activităţi cu caracter funcţional. Dispoziţia interioară este
reprezentată în exterior: traveile centrale sunt puse în evidenţă atât prin decroşarea lor cât şi
prin înălţimea mai mare pe care o primesc. Întrebuinţarea unor decoraţii reţinute dau elevaţiei
un aspect sobru. Doar accentuarea verticalităţii aminteşte de tradiţia locală.
Un alt program de arhitectură abordat în perioada renaşterii germane este arhitectura
locuinţei. Clădirile rezidenţiale construite în ţările de limbă germană în această epocă diferă
mult de cele din Italia sau din Franţa, nu numai prin arhitectura lor ci şi prin relaţia în care se
află cu ţesutul urban. În oraşele germane, reşedinţa burgheză continuă să ocupe terenuri
înguste şi foarte lungi, care generează o arhitectură apropiată de cea medievală.
Un exemplu grăitor pentru reşedinţa burgheză germană este locuinţa negustorului
Peller din oraşul Nürnberg. Clădirea ocupă o parcelă lungă, dispusă perpendicular pe stradă şi
cuprinsă între două artere paralele. Corpurile principale ale clădirii, aşezate către cele două căi
de acces, sunt separate de o curte interioară alungită; legătura între cele două zone ale
locuinţei este făcută de o galerie îngustă. Pentru a obţine o curte interioară cu un caracter
unitar, arhitectul proiectează o galerie falsă dispusă simetric faţă de galeria de legătură.
Reşedinţa nobiliară germană este ilustrată de o serie de clădiri nou construite sau
modernizate, cum este cazul Castelului din Heidelberg. Lucrările de transformare a castelului
din Heidelberg în reşedinţă de plăcere încep în cursul secolului al XVI lea, prima intervenţie
renascentistă, aripa Frederich al IIlea, fiind executată între 1544 şi 1556. Construcţia reprezintă
un amestec ciudat de forme medievale şi elemente care au ca izvor de inspiraţie renaşterea şi,
în special, manierismul. Elevaţia principală, compusă dintr-un parter şi două etaje se încheie
cu un acoperiş înalt, luminat de două pinioane imense de inspiraţie nordică. Existenţa unor
legi de ordonare este evidentă: registrele orizontale, bine desenate, marchează nivelele diferite
iar golurile sunt aliniate cu stricteţe. În privinţa proporţiilor nu se poate desprinde o regulă
precisă. Golurile, subîmpărţite, au proporţii diferite iar înălţimea ferestrelor descreşte pe
măsură ce se avansează pe verticală. Decoraţia abundentă a paramentului aminteşte de oroarea
de vid a omului medieval; suprafeţele pline sunt împodobite până la refuz cu nişe, grupuri
statuare şi alte detalii cu caracter decorativ.
După ce a fost încheiată edificarea aripii Frederich al II lea , în anul 1556 a început
ridicarea aripii Othon Henric. Arhitectura acestui nou corp se aseamănă cu a celui construit
anterior. Ordonanţa simetrică şi regulată, se combină cu elemente a căror formă aminteşte de
renaştere dar ale căror proporţii le distanţează mult de arhitectura clasică.
 82

Castelul de la Aschaffenburg, din Bavaria, construit la începutul secolului al XVIIl ea

pentru episcopul de Mainz, reprezintă o etapă mai evoluată a reşedinţei nobiliare germane.
Cele câteva influenţe ale arhitecturii tradiţionale germane, nu afectează compoziţia clară şi
regulată în plan şi în elevaţie. Castelul are o incintă mare, pătrată, în centru căreia se găseşte o
curte rectangulară. Cele două axe de compoziţie ale planului se regăsesc în desenul sobru al
faţadelor, a căror travee centrală este marcată de câte un pinion. Accentele verticale
reprezentate de turnurile de colţ sunt atenuate de profilurile orizontale continue, care încing
clădirea.
Renaşterea în ţările de limbă germană se încheie în cele de-al doilea deceniu al
veacului al XVIIlea. Cei treizeci de ani de război întrerup brusc evoluţia acestui curent care,
după anul 1650, va fi înlocuit de stilul baroc.