Renaşterea timpurie în Toscana

Leon Battista Alberti (1404-1472)

Cel de-al doilea mare arhitect al renaşterii timpurii florentine a fost Leon Battista
Alberti. Alberti descindea dintr-o importantă familie florentină de negustori, plecată în exil la
Genova din cauza frământărilor politice din oraşul de origine. Ca urmaş al unor oameni de
vază, tânărul primeşte o educaţie aleasă. Mai întâi este trimis la universitatea din Padova,
unde îşi însuşeşte cunoştinţe temeinice de greacă şi de latină; ceva mai târziu pleacă la
Bologna unde studiază dreptul. În jurul anului 1428, ca urmare a ridicării pedepsei familiei
sale, Alberti are posibilitatea să meargă la Florenţa unde îl întâlneşte pe Brunelleschi. La scurt
timp după aceasta Alberti intră în serviciul papalităţii; datorită noii sale funcţii el are
posibilitatea să călătorească mult, şi să petreacă o bună bucată de timp la Roma.
În timpul şederii la Roma Alberti se dedică, printre altele, studiului antichităţii romane.
Având o bază teoretică extrem de solidă, Alberti priveşte şi analizează vestigiile romane de pe
o poziţie diferită de cea a lui Brunelleschi. Interesul lui Alberti pentru arhitectură începe să se
manifeste abia către jumătatea secolului al XVlea. Alberti este primul teoretician de arhitectură
al renaşterii; opera sa în domeniu se bazează pe lucrarea lui Vitruviu, unicul tratat asupra
artelor care a supravieţuit perioadei evului mediu. Alberti şi-a intitulat opera teoretică dedicată
arhitecturii De re aedificatoria, o primă variantă a acesteia fiindu-i prezentată lui Nicolae al
Vlea, cel dintâi papă umanist, în 1452.
Deşi primul arhitect renascentist conştient de faptul că frumuseţea are la bază un
sistem de proporţii armonice a fost Brunelleschi, cel dintâi teoretician care a arătat acest lucru
a fost Alberti: frumuseţea reprezintă armonia şi potrivirea dintre toate părţile astfel realizate
încât nimic să nu poată fi adăugat sau eliminat fără a dăuna întregului. Pentru Alberti
această frumuseţe, rezultată din armonia tuturor componentelor, poate fi îmbunătăţită prin
ornament, ornamentul de bază al arhitecturii fiind coloana. Unul dintre marile merite ale lui
Alberti îl reprezintă atenţia deosebită acordată studiului „coloanei” şi ordinelor de arhitectură.
Primele lucrări primite de Alberti în calitate de arhitect au fost construirea unui palat,
în Florenţa, şi transformarea bisericii Sf. Francisc din Rimini. La elevaţia palatului executat
pentru familia Rucellai, Alberti are ocazia să pună în practică teoria sa referitoare la ordinele
de arhitectură. Artistul abandonează ideea paramentului din piatră aparentă, fără alte decoraţii,
introducând pe faţada monumentului ceea ce se numeşte „travee ritmică”. Traveea ritmică
concepută pentru palatul Rucellai constă în repetarea pe orizontală, la distanţe egale, a
ordinelor suprapuse. Alberti studiase ordinele suprapuse pe vestigiile din Roma, cel mai bun
exemplu pentru însuşirea modului corect de utilizare a acestora fiind Colosseumul.
Elevaţia Colosseumului este împărţită în patru registre orizontale: la nivelul parterului,
zidăria masivă a arcadelor este întărită cu coloane angajate de ordin toscan, la etajul al doilea,
peste ordinul toscan, se găsesc coloane angajate cu capiteluri ionice iar la cel de-al treilea
nivel se află coloane angajate de ordin corintic. Cel de-al patrulea registru este ritmat tot de
ordinul corintic, numai că aici locul coloanelor este luat de pilaştri plaţi şi foarte lejeri.
Această dispoziţie are o logică foarte simplă: toscanul este un ordin care sugerează robusteţe 1,
şi care pare să suporte o greutate mare, motiv pentru care se poziţionează în dreptul parterului;
ordinul ionic este mai puţin rezistent decât cel toscan, şi prin urmare locul lui este deasupra
ordinului toscan; ordinul corintic, folosit mai ales pentru valenţele sale decorative, este cel
mai fragil, de aceea va sta întotdeauna peste celelalte două.
Indiferent dacă Alberti a înţeles sau nu logica structurală pentru care ordinele de
arhitectură erau aşezate după regula mai sus menţionată, acesta a priceput cu siguranţă că
folosirea ordinelor suprapuse trebuie să urmeze anumite legi. Ca dovadă avem faţada palatului
Rucellai. Pentru ritmarea elevaţiei arhitectul foloseşte doricul toscan la parter, şi corinticul la
nivelele superioare. Alberti nu copiază regula de la Colosseum dar compoziţia în sine nu
contrazice cu nimic raţiunea care a dictat dispoziţia elevaţiei monumentului roman.
Proiectarea palatului Rucellai a fost contemporană cu modificarea bisericii familiei
Malatesta din Rimini, cele două comenzi fiindu-i adresate în acelaşi an, 1446. La Rimini,
Alberti continuă să găsească soluţii de rezolvare a unor probleme, prin punerea în operă a
formelor arhitecturale clasice. În acest sens un interes deosebit îl prezintă faţada principală a
bisericii Sfântul Francisc din Rimini, cunoscută şi sub numele de Templul Malatestian.
Sursa principală de inspiraţie pentru această lucrare a fost arcul de triumf. Sigismondo
Malatesta, care comandase lucrarea pentru gloria lui personală, avea de gând să transforme
biserica într-un mausoleu al familiei sale. Pentru a sublinia prestigiul familiei Malatesta,
Alberti a încercat să dea vechiului aşezământ o imagine cât mai impozantă. Astfel, elevaţia
principală a primit o decoraţie care să amintească arcul de triumf, simbol al învingătorilor.
Accesul în biserică este pus în evidenţă de o arcadă, motiv repetat şi pe suprafeţele
din stânga şi din dreapta intrării sub forma unor nişe uşor retrase în raport cu faţa zidului.

1
Robusteţea ordinului rezultă din raportul care se găseşte între înălţimea fusului coloanei şi diametrul fusului la
bază. Cu cât diametrul fusului este mai mic şi înălţimea acestuia mai mare, cu atât coloane pare mai suplă şi mai
fragilă. La doricul toscan înălţimea fusului este de şapte ori mai mare decât diametrul, la ionic înălţimea fusului
este egală cu cca 9 diametre iar la ordinul corintic fusul are înălţimea de 10 diametre.

18
Zidul este sprijinit de coloane angajate care susţin o arhitravă. Deasupra primului registru
urma să se ridice un al doilea nivel, corespunzător părţii superioare a navei centrale. Cu toate
că elevaţia nu a fost terminată intenţiile lui Alberti ne sunt cunoscute datorită unei medalii.
Conform acestei surse grafice faţada principală urma să se încheie cu un al patrulea arc,
amplasat deasupra celui care încadrează accesul în edificiu. Motivul arcadelor este repetat şi
pe laturile lungi ale construcţiei.

Fig. 1. Templul Malatestian Fig. 2. Arcul lui Augustus. Rimini

În 1458 Alberti a fost solicitat la finisarea faţadei bisericii Santa Maria Novella din
Florenţa, clădire aparţinând goticului toscan. Ca şi la Templul Malatestian, intervenţiile lui
Alberti sunt condiţionate de caracteristicile unei clădiri existente. Acest lucru explică
asemănarea izbitoare dintre faţada bisericii şi şcoala tradiţională toscană.

Fig. 4. Rapoarte şi proporţii ale faţadei

Fig. 3. Santa Maria Novella. Fig. 5. Santa Maria Novella. Detaliu volută

Faţada este împărţită pe orizontală de un profil lat, decorat cu motive geometrice, în

două registre principale. Registrul inferior este divizat pe verticală în trei zone, separate între
ele de coloane angajate. Elementul central, asemănător celui de la Rimini, este format dintr-o

19
arcadă în interiorul căreia se află intrarea principală. Zonele laterale, decorate cu motive
protorenascentiste, au formă pătrată. Cel de-al doilea registru orizontal corespunde părţii
supraînălţate a navei centrale. La partea superioară edificiul este încununat cu un fronton
triunghiular2. Cea mai interesantă intervenţie a lui Alberti la faţada bisericii florentine o
reprezintă introducerea volutelor, elementele care fac legătura dintre nivelul inferior şi
registrul superior. Aceste componente au rolul de a echilibra compoziţia şi de a da impresia
unei elevaţii dezvoltate armonic pe ambele direcţii.
Către sfârşitul vieţii sale Alberti a mai construit două biserici, ambele în Mantova.
Prima dintre ele, San Sebastiano, este o clădire de dimensiuni mici cu planul în cruce greacă.
Edificiul, neterminat la moartea arhitectului, a suferit multe modificări în timp, modificări
care au alterat ideea originală. Motivul pentru care Alberti a ales un plan de tip crucea greacă
este acela că în concepţia lui, bisericile de plan central se apropiau de perfecţiune şi implicit
de Dumnezeu.

Fig. 6. San Sebastiano. Reconstituire faţadă Fig. 7. San Sebastiano. Plan

Cea de-a doua biserică ridicată de Alberti în Mantova este San Andreea. Biserica San
Andreea are un plan dezvoltat pe direcţie longitudinală, dar spre deosebire de tipul tradiţional
de cruce latină navele colaterale dispar definitiv, lăsând locul unor capele. Nava principală nu
mai este mărginită de coloane sau de pilaştri ci de pile masive de zidărie, legate între ele prin
arce late.
Nava centrală – devenită navă unică – este acoperite cu o boltă masivă în leagăn, al
cărei intrados este decorat cu casetoane de inspiraţie antică. În stânga şi în dreapta navei se
găsesc capelele care reproduc, la o scară mai mică, motivele părţii centrale. Suprafeţele pline
sunt ritmate de pilaştri plaţi. Spaţiul interior nu prezintă calmul întâlnit la bisericile lui
Brunelleschi. Cu toate că echilibrul există, senzaţia care domină este cea de masivitate. La
2
Registrul inferior împreună cu profilul orizontal formează un dreptunghi orizontal a cărui lăţime este de două
ori mai mare decât înălţimea. Partea superioară, panoul rectangular şi frontonul triughiular, se înscriu într-un
pătrat a căruit latură este egală cu înălţimea dreptunghiului de dedesubt.

20
rezolvarea faţadei au fost folosite motivele clasice ale templului şi ale arcului de triumf.
Frontonul triunghiular situat la partea superioară este aşezat pe o arhitravă susţinută de pilaştri
corintici de ordin colosal. Motivul templului se suprapune peste cel al arcului de triumf cu o
singură trecere. Arcada centrală, care de această dată are o adâncime şi o înălţime mai mare,
este mărginită de zone împărţite în trei registre.

Fig. 8. San Andreea. Plan

Fig. 9. San Andreea. Imagine de interior Fig. 10. San Andreea. Elevaţia principală

Puţine dintre inovaţiile lui Alberti au fost preluate de contemporanii săi. Acest lucru
poate fi explicat prin faptul că arta secolului al XVlea era puternic impregnată de amprenta
tradiţiilor locale. Alberti a fost un spirit universal şi, ceea ce este foarte important, a călătorit
mult. Peregrinările dintr-un oraş în altul l-au ajutat pe Alberti să poată renunţa la specificul
regional, iar studiul profund al antichităţii romane i-a servit la cunoaşterea arhitecturii clasice.
În schimb, în secolul al XVIlea şi al XVIIlea multe dintre ideile lui Alberti – ca traveea ritmică,
volutele sau crucea latină cu navă unică şi capele – au fost reconsiderate.

La executarea lucrărilor pe care le-a proiectat, Aberti a fost în permanenţă secondat de

o serie de colaboratori. Cel mai cunoscut asistent al lui a fost arhitectul Bernardo Rossellino,
al cărui stil a fost puternic influenţat de cel al lui Alberti.
Rossellino nu s-a remarcat doar prin munca alături de maestrul său ci şi prin
proiectarea ansamblului din Pienza, executat la comanda papei Pius al II lea. Piaţa din Pienza

21
este înconjurată de clădirile reprezentative ale oraşului, dintre care cele mai importante sunt
catedrala şi palatul Piccolomini. Faţada catedralei sugerează o anumită înrudire cu bisericile
lui Alberti. La palatul Piccolomini influenţa acestuia este mai mult decât evidentă; Rossellino
reproduce pur şi simplu elevaţia palatului Rucellai, pornind de la tipul de goluri şi terminând
cu întrebuinţarea traveei ritmice.

Fig. 11. Ansamblul pieţei din Pienza. Plan Fig. 12. Ansamblul pieţei din Pienza. Catedrala şi palatul Poccolomini

Fig. 13. Catedrala din Pienza fig. 14. Palatul Piccolomini. Loggia dinspre grădină

22