RENAŞTEREA ÎNALTĂ

Cincuencento (în ital. =anii ’500) –Renaşterea Înaltă.

Anii ‘90 ai secolului al XV – prima jumătate a secolului al XVI-lea).
Este o perioadă scurtă, numită „secolul de aur”, când au fost create
operele titanilor Renaşterii italiene.
 Caracteristica perioadei
• Creatorii Renaşterii înalte se bazau pe principii realiste
ce întruchipau idealuri umaniste. “A fost cea mai mare
cotitură progresivă cunoscută de omenire până atunci,
epoca care avea nevoie de titani şi care a născut titani
după gândire, caracter şi pregătire” (F. Enghels).
• Renaşterea înaltă s-a început în condiţiile unei depresii
economice şi politice a oraşelor republicilor italiene.
Cauzele:
• 1. Cuceririle turceşti în răsăritul Europei;
• 2. Descoperirea Americei şi a drumului spre India, ce a
defavorizat comerţul italian.
• 3. Mişcarea capitalului din comerţ spre agricultură şi
transformarea burgheziei în latifundiari.
• Toate acestea au contribuit la formarea reacţiei feudale.
• Răzmeriţa între statele-republici şi feudali a provocat
agresia statelor nord-vestice – Franţa şi Spania.
Francezii au atacat în 1494 Italia şi în primele decenii
ale secolului al XVI-lea au prădat Roma.
• A crescut sentimentul de patriotism naţional. Conştiinţa
naţională şi socială a fost garantul înfloririi culturii
Renaşterii înalte.
• Particularitatea Cinquencent-ului a fost lărgirea
nemaipomenită a orizontului social al creatorilor ei, al
imaginii lor despre lume şi cosmos.
• Se schimbă optica asupra omului şi atitudinea lui faţă
de lume. Creatorii din Cinquencento erau nu numai
oameni de o vastă cultură şi enciclopedişti, dar şi
personalităţi creatoare, libere de limitele unor reguli de
breaslă, care s-au impus ca forţă recunoscută şi de
clasa aristocratică.
• În centrul atenţiei creatorilor de bunuri culturale şi
artistice era chipul omului perfect fizic – tradiţie antică!,
spiritual şi moral, plin de viaţă, cu o forţă titanică de
autoafirmare.
• Centrul de cultură devin oraşele Roma şi Veneţia, în
ultima Renaşterea înaltă continuă până în secolul al
XVII.
• În Roma se formează stilul naţional unitar.
• Edificiile, cu un aspect nobil, plin de demnitate, se
bazează pe utilizarea corectă şi liberă a ordinului antic,
devenit clasic.
• Tipul de clădire se elaborează cu dominarea axei
centrale, care conduce la o simetrie axială, cu spaţiul
închis şi dezvoltat multilateral.
• Ideea eroismului şi măreţiei sunt caracteristicele epocii,
calităţi care au fost subliniate de folosirea ordinului
colosal, dezvoltat pe toată înălţimea faţadei.
• Creaţia Renaşterii Înalte se baza pe principii realiste şi
întruchipa idealuri înalte umaniste.
 Arhitecţii Renaşterii Înalte.
• Bramante, Donato (1444-1514, Roma). S-a
născut în or. Urbino. Recunoscut pentru
anumite merite este invitat în Milan, unde
începe activitatea creativă prin proiectarea
bisericii Mănăstirii Santa Maria de la Grazie.
• Numai după trecerea în Roma, după studierea
ordinului în ruinele edificiilor antice, a reuşit să
redea edificiilor sale un aspect monumental,
care caracterizau principiile noi în arhitectură.
• Opera sa: Milan: Santa Maria della Graţie, 1492-
1498, Roma: Tempietto, 1502; Cancelaria, 1485; Santa
Maria della Pace, Bazilica Sf. Petru.
Milan, Santa Maria della
Graţie, 1492-1498, arh.
Donato Bramante
• Înfăţişare simplă şi bine ordonată, care
se impune de la distanţă. Partea estică
pentru mormintele familiei Sforza.
 Roma, Tempietto, 1502

• Este prima sa lucrare în Roma, de mici proporţii,

însă unul din monumentele cele mai perfecte şi
mai elegante pe care le-a creat Renaşterea (G.
Oprescu).
• Se află în curtea mănăstirii San-Pietro in
Montorio, pe locul unde , după tradiţie, sfântul
Apostol Petru suferise martiriul.
• Bramante l-a conceput ca un element central
într-un ansamblu de mari proporţii, având în jur
clădiri cu faţadele ornate de arcade, orientate
spre capelă.
• Este un templu mic de tip circular, circular în
plan, acoperit cu o cupolă pe un tambur înalt. În
interior este înscris un tetraconc. Este ridicat
pe un stereobat din trei trepte, înconjurat de o
galerie din coloane romano-dorice, care susţin
antablamentul.
 • I se atribuie elaborarea
arhitecturii faţadelor palatului
Cancelaria. 1485. Cancelaria, o clădire
administrativă a Vaticanului,
primul deceniu sec.XVI aflată în oraş. Este o clădire cu
trei niveluri, după tradiţia
florentină de palazzo. Important
devine aspectul pereţilor.
Parterul aminteşte de soluţia
palatului Rucellae a lui Alberti,
placat cu bosaje, străpuns de
goluri mici de ferestre
patrulatere. Între golurile etajului
1 şi 2 se află pilaştri şi lesene,
care mărginesc golurile
ferestrelor. Faţada este divizată
prin brâie, care corespund
postamentelor pilaştrilor şi
lesenelor. Intrarea are loc printr-
o compoziţie asemănătoare
arcului de triumf roman. Brâiele
înguste şi cornişa subliniază
monumentalitatea şi măreţia
clădirii.
Cancelaria.
 Bazilica Sf. Petru-Vaticanul

• Proiectul catedralei Sf. Petru, numită „Bazilica Sf. Petru”, 1505-6, este
principala sa operă arhitecturală. Bramante devine arhitectul principal al
papei Iuliu II. Dirijează lucrările de reconstrucţie a Vaticanului, unind cele
noi cu cele vechi prin galerii lungi cu exedre, unite prin scări. Pe locul
bazilicii paleocreştine Sf. Petru urma a fi construită o nouă clădire. În
continuarea tradiţiei antice s-a hotărât construcţia pe locul bisericii vechi cu
păstrarea orientării bisericii, cu absida spre apus şi intrarea – spre răsărit,
după obiceiul templelor antice.
• Planul în forma de cruce cu braţele egale, având în mijloc
o cupolă gigantică - diametrul de 43 m - egală cu a
Panteonului.
• Prin acest proiect arhitectul a avansat un tip ideal de
clădire cu compoziţie centrală, dominat de cupolă, cu
faţade identice orientate spre punctele cardinale,
structură inspirată din tipul de biserică bizantină „cruce
greacă înscrisă” şi nu din cea bazilicală occidentală.
• Crucea cu ramurile egale este înscrisă într-un pătrat,
care prin lungimile ramurilor depăşeşte pătratul pereţilor
sub forma unor abside.
• Pentru a crea perspective pitoreşti, a grupat la colţuri săli
acoperite cu cupole şi patru turnuri deschise vederii, unite
cu absidele centrale prin portice.
• Papa Iuliu-II a respins planurile, dar realizarea stâlpilor
centrali cu 4 arce, au determinat forma şi dimensiunile
catedralei construite ulterior, ideea sa fiind folosită de
arhitecţii care au lucrat la Vatican.
Leonardo da Vinci
1452-1517, Paris.
• A avut preocupări futuriste –
circulaţie în două niveluri în
oraşe, clădiri cu o compoziţie
centrală, faţade simetrice. O
schiţă reproduce o biserică de
tipul celei propuse de
Bramante.
 Arhitectii Renaşterii Înalte
• Raffaello Santi, 1483, Urbino-1520, Roma, unul din
titanii Renaşterii. Se mută la Florenţa în 1504 şi începe
cariera de pictor. Vine în Roma în 1508 în slujba papei
Iuliu II, devine elevul lui Bramante. Din 1515 devine
principalul responsabil cu construcţia bazilicii San Pietro.
În ultimii ani de viaţă a activat ca arhitect, proiectant. În
operele picturale anterioare – se observă interesul şi
cunoaşterea formelor arhitecturii antice. A optat pentru o
deschidere spre natură a edificiilor, mai ales în tipul de
vile.
• Opera: Vila Farnezina, Roma, 1509-1511; Palazzo Pandolfini,
Florenţa,1517; Villa Madama, 1518, Roma, BAZILICA SF. PETRU.
Varianta lui Rafael de Santis. 1514
 Vila
Farnezina
din
Roma,
1509-
1511,

• Clădirea are planul de forma careului, cu o parte a curţii

interioare deschisă spre grădină. În partea superioară a
faţadelor este introdusă o friză din elemente decorative –
ghirlande de flori.
• Palazzo Pandolfini în Florenţa,faţada, începută în 1517, cu bosaje la
colţurile faţadei şi în jurul golului de intrare, alternarea cornişelor
ferestrelor – triunghiulare şi în segment de cerc.
• Villa Madama, 1516-18, în Roma, în apropierea Vaticanului,
unde se afla un complex de palate pentru oaspeţii papei. O
construcţie, care urmează stilul vilelor antice pe un relief în
pantă, cu deschidere de loggii ample spre terase plantate cu
vegetaţie, sub care sunt amenajate grote artificiale.
 BAZILICA SF. PETRU. Varianta lui Rafael de Santis.
1516-20

• A propus mărirea masivităţii elementelor constructive şi

alungirea ramurii de est a bisericii, care devine o bazilică cu
trei nave. Faţada avea o galerie din coloane cu trei intrări în
arc, dominate de cupole, soluţie ce amintea multiplicare
faţadei capelei Pazzi. Moartea prematură a împeticat
realizarea ideii sale.
 Antonio da Sangalo – junior
(1483-1546),
• Descendent al unei dinastii de arhitecţi.
• Opera:
• Palatul Farneze, faţadele curţii interioare,
1514. Finalizează evoluţia palatului pe
solul Romei.
• Bazilica Sf. Petru. A preluat proiectarea
după moartea lui Rafael, 1520-1546
.
Bazilica Sf. Petru, Varianta arh.
Antonio da Sangallo, 1520

• A redus din
lungimea
navelor şi a
mărit şi mai
mult
masivitatea
elementelor
constructive.
 Michelangelo, Buonarotti, 1475-1564,
Roma, titan al Renaşterii.
• A fost un geniu revoluţionar, susţinut de familia Medici pentru care a
creat.
• Abordarea arhitecturii a fost ca şi în sculptură, detaliile arhitectonice
devenind material pentru expresivitatea plasticităţii zidului.
• A fost unul dintre primii care a sesizat apropierea reacţiei catolice şi
a reprezentat-o în compoziţii arhitecturale dinamice, pline de
tensiune interioară. Opera sa reprezintă un capitol fundamental al
Penaşterii şi perioadei de trecere la baroc. Aduce aspiraţia spre
grandios, introduce ordinul colosal, multiplică elementele de
arhitectură creind o familie de forme curbliniare şi reduce pe cele
unghiulare. Tinde să dinamizeze compoziţia, păstrând distanţa faţă
de scenografia barocului de mai târziu.
• Opera: Capela Medici din biserica Sant Lorenţo din Florenţa, 1520-1534.
Biblioteca Laurenţiana, Florenţa.1524-1534; 1555-1568; Palatul Farnese,
Roma, decorul faţadelor, 1546-1547; Bazilica Sf. Petru, 1546-1574; Capela
Sixtină, Piaţa Capitoliumului, Roma,
 Capela Medici ,
biserica Sant Lorenţo,
noua sacristie,
Florenţa, 1520-1534.

• O sală pătrată, luminată

în partea superioară. În
registrul inferior o
imitaţie de ferestre, cu
pilaştri îngemănaţi,
amplasaţi în nişe,
folosind un nou principiu
compoziţional –
contrapunctul (contrastul
maxim).
• San Lorenzo, noua sacristie, Florenţa, începută în 1520.
Sculpturile alegorice, Ziua, Noaptea, Seara şi Dimineaţa,
amplasate pe capacul sarcofagelor.
Biblioteca Laurenţiana, Florenţa.1524-1534;
• Vestibulul sălii de
lectură o încăpere
alungită, aflată între
construcţiile
mănăstirii San
Lorenzzo.
• Din această cauză
vestibulul în partea
inferioară nu are
surse de lumină, pe
pereţi fiind plasate
nişe ce imită ferestre.
Pilaştrii îngemănaţi şi
coloane în nişe,
susţinute de console
alungite, sunt dispuse
atectonic.

Scara – capodoperă a plasticităţii şi a

formelor, predecesor al stilului baroc.
• Piaţa Capitoliumului, 1537 cu clădirile: Senatorilor
(în centru), Muzeului Capitoliumului (la stânga) şi
• Conservatorilor (la dreapta),
 Arh.
Michelangelo
.

• Piaţa Capitoliumului. Palatul Conservatorilor. 1538-1564.

 Palatul Farnese, Roma,
restructurat, 1546 (planul -
Antonio da Sangallo)

•Clădirea
finalizează
evoluţia
tipului de
palazzo pe
solul
Romei.
 Palatul
Farneze,
început
în 1514
•Definitivarea
faţadelor,
1546-1547,
Michelangello
.

• Decoraţia plastică este din bosaje, plasate la colţurile faţadelor şi la

intrarea în clădire, ancadramente cu colonete la golurile ferestrelor,
brâie între niveluri, spiritul coronamentului - elemente arhitectonice care
contrastează cu suprafaţa tencuită neted a pereţilor. Ancadramentele au
forme diferite pentru fiecare etaj, redând monumentalitate, fast şi
eleganţă clădirii.
 .
Bazilica Sf. Petru.
Transformările planului
în viziunea titanilor Renaşterii
1. Donato Bramante
2. Rafael de Santis
3. Antonio Da Sangallo.
4. Michelangelo

Michelangelo. A redus din lungimea navelor şi a

conforsat/întărit elementele constructive, a lichidat
sălile acoperite de cupole şi turnurile de la colţuri ale
lui Sangallo. Construcţia simplificată câştigă claritate,
forţă şi monumentalitate. Concepţia lui Michelangelo
a fost modificată, rămânând nealterată doar cupola.
• Michelangelo înalţă cupola
deasupra unui tambur masiv, care
produce impresia de înălţare
prodigioasă, iar în vârf îi pune o
lanternă, care mai înalţă domul la
exterior cu câţiva metri.
• La moartea lui Michelangelo era
ridicat tamburul şi baza cupolei,
planurile erau executate şi
lucrările au fost realizate după
proiectul său.
• N-au fost realizate statuile, care
erau concepute să fie amplasate
pe contraforturile tamburului, o
legătură între tambur şi cupolă.
Forma cupolei o curbă între cerc
şi elipsoid.
• Faţada iniţială avea un portic cu 4 coloane şi un fronton, care lăsau vizibil tot
restul monumentului, aşa încât faţada şi cupola apăreau ca un tot şi în toată
splendoarea lor. Bazilica San Petro, aşa cum se prezintă astăzi, nu mai are
aspectul din secolul al XVI-lea. Arhitectul Carlo Maderna la începutul secolului al
XVII-lea i-a aşezat înainte un vestibul imens, lucrare foarte reuşită, privită
separat, însă care dăunează construcţiei, mascând faţada şi împiedică
contemplarea cupolei. Prin acest vestibul s-a anihilat impresia de grandoare, de
îndrăzneală şi de avânt către cer, creată de dimensiunea şi forma cupolei
concepută de Michelangelo.
• Când Michelangelo a devenit arhitectul bazilicii San Pitro din Roma,
în 1547, claritatea viziunii avute jniţial de Bramante se pierduse
datorită numeroaselor reluări aşle lucrărilor de ridicare a bisericii,
nici una dusă la bun sfârşit. Michelandjelo a adăugat o a doua piaţă
la 45 de grade faţă de planul Bramante, creând o compoziţie
dinamică ce i-a permis să încorporeze elementele dezorganizate şi
să construiască contraforţi suficient de mari pentru a face faţă
uriaşei greutăţi a tamburului şi a domului. În tambur el a aşezat
ferestre dreptunghiulare cu latura lungă la orizontală, punând
deasupra lor o “scoică” de zidărie şi un antablament + un exemplu al
practicii de îmbinare a două elemente compoziţionale.
• Interioarele sunt de o bogăţie de neînchipuit (“indiscret de
împodobite”). Pereţii sunt acoperiţi cu marmură dintre cele
mai rare.
Cupola, introdosul

•Întreaga cupolă se
baza pe o structură
interioară, din 16
perechi de nervuri.
Perspectiva
accentuată a
panourilor în relief
ale plafonului
contribuie la iluzia
optică a înălţimii
nesfârşite.
Capela Sixtina
• Michelangelo
lucrează din 1508 -
1512 la decorul în
frescă a tavanului
capelei.
• După 30 de ani va
picta pereţii
capelei.
• Dimensiunile
40x13 m, H=25 m.
 Renaşterea în Venezzia.
• Sansovino Jacoppo Tatti. 1486-1570. Din
1527 a lucrat în Venezzia. Aerul umed şi căldura
mediteraneană a Lagunei, a impus soluţii cu
spaţii semideschise a încăperilor.
• 1. Biblioteca San Marco, 1537-1548. În două
niveluri, cu coloane, axul cărora este susţinut de
statui. Compoziţia golurilor „Fereastra
Sansovino”.
• 2. Palazzo Corner de pe Canalul Grande (1532-
1536). Palat în trei niveluri, orientat cu faţada
spre canal, goluri de ferestre mari, în arc.
• 3. Loggia turnului San Marco (1537-1540).
Venezzia, Biblioteca San Marco, arh. Sansovino Jacoppo
Tatti 1537-1548
Proiect de Fortificaţie.

• Proiect pentru
fortificaţiile
oraşului Florenţa,
1527. Arh. A.
Michelangelo.
 Concluzii.
• Prin realizările grandioase din această perioadă,
mai ales în Roma, a avut loc sustragerea
atenţiei de la criza politică. Arhitectura conduce
la încălcarea înţelegerii sintetice ca o unitate
constructivă, utilitară şi artistică. Domină
tendinţele spre pitoresc, plasticitate, se folosesc
metodele de contrapunct, între forme curbe şi
rectilinii.
• Ordinul este defalcat, cu o decorare excesivă,
antamblementul este în retragere sau în
avansare, ce distruge claritatea tectonică, se
foloseşte ordinul colosal.