Renaşterea timpurie la Veneţia

(1480 – 1530)

Veneţia ocupă un loc aparte în istoria arhitecturii nu numai datorită poziţiei sale
geografice ci şi istoriei. Aceşti doi factori au avut un rol covârşitor în definirea înfăţişării
deosebite a comunei din lagună.
Veneţia a fost fondată în secolul al Vlea de grupurile de refugiaţi din zona Padovei, care
traversaseră laguna de teama atacurilor barbare. În epoca romană grupul de insule mlăştinoase
pe care s-a format încetul cu încetul Veneţia erau locuite de pescari şi de producători de sare,
care trăiau grupaţi în mici sate sau în colibe izolate. Cea mai veche atestare a unei aşezări
situate în lagună a fost făcută în 538, de către un ministru ostrogot. Soarta neaşteptată a
insulelor pe care s-a constituit oraşul prosper de mai târziu a fost strâns legată de invaziile
hunilor şi goţilor, care au constrâns populaţiile din zonă să se retragă aici. Apele nu foarte
adânci ale mării Adriatice şi terenul mlăştinos suplineau cu succes sistemul obişnuit de
fortificaţii. La început, după trecerea pericolului, refugiaţii părăseau laguna, care nu era cel
mai potrivit loc pentru un trai normal, şi se întorceau în localităţile lor de baştină. Văzând însă
că invaziile nu erau doar o primejdie trecătoare, în cele din urmă, în decursul veacului al VI lea,
populaţiile ameninţate s-au strămutat aici definitiv. Stabilindu-se în lagună, întemeietorii
Veneţiei au adus cu ei toate valorile pe care le deţineau, începând cu averi personale
considerabile şi terminând cu moaşte şi odoare bisericeşti. În anul 679 Veneţia intră sub
influenţa bizantină, devenind ducat, sub protecţia bazileului.
Dominaţia bizantină nu durează foarte mult, în secolul al IX lea, Veneţia devenind din
provincie a imperiului bizantin un stat independent. Obţinerea autonomiei nu a însemnat însă
întreruperea legăturilor ducatului cu Constantinopolul. Fosta posesiune bizantină profită din
plin de pe urma imperiului cu care nu se află întotdeauna în cele mai amiabile relaţii. Cea mai
violentă confruntare dintre cele două puteri are loc cu ocazia Cruciadei a patra când Veneţia,
care asigura transportul cruciaţilor, deviază expediţia la Constantinopol care este jefuit şi apoi
transformat în imperiu latin.
Tot în cursul veacului al IXlea oraşul din lagună intră sub patronatul Sfântului
Evanghelist Marcu. În 838, negustori veneţieni aflaţi la Alexandria fură moaştele
Evanghelistului Marcu1 pe care la aduc apoi la Veneţia. Pentru justificare acestei fapte, a cărei
îndrăzneală mai uimeşte şi în ziua de azi, a fost ticluită o legendă conform căreia Sfântului îi
fusese predestinat să se odihnească la Veneţia.
1
Veneţienii au furat şi alte moaşte sub pretextul că sfântul vrea sa fie la Veneţia.
 La sfârşitul primului mileniu Veneţia încheie, cu suveranii occidentali, câteva acorduri
care asigură ducatului dreptul de a efectua comerţ în anumite zone din Europa. Multă vreme
însă, atenţia Veneţiei este îndreptată spre exploatarea comercială a orientului. La începutul
secolului al XV-lea politica dogilor se reorientează către continent, şi Veneţia intră în posesia
unor oraşe apropiate ca Vicenza, Padova, Verona sau Udine. Lărgirea treptată a domeniului
continental a dus la vecinătatea cu statul papal, fapt ce a generat multiple neînţelegeri cu
suveranii pontifi.
Edificarea propriu-zisă a Veneţiei a fost determinată de caracteristicile particulare ale
terenului. Solul mlăştinos trebuia consolidat pentru a putea suporta greutatea construcţiilor;
economia de teren obliga la folosirea cât mai justificată a spaţiului; lipsa unor surse de apă
potabilă a condus la construirea de rezervoare în care se strângea apa de ploaie.
Canalizarea oraşului se reducea la eliminarea reziduurilor în lagună. Alimentarea cu
apă era deosebit de dificilă întrucât chiar şi straturile aflate la adâncime furnizau apă sărată.
De aceea erau utilizate dispozitive speciale pentru adunarea şi filtrarea apei de ploaie, atât de
pe acoperişuri cât şi din curţile pavate. Importanţa deosebită a apei în viaţa locuitorilor a făcut
ca şi fântânile, de obicei construite din iniţiativa organelor administrative sau de către
cetăţenii înstăriţi să capete o tratare plastică deosebită.
Deoarece solul Veneţiei, era saturat de apă şi prin urmare nu oferea un teren suficient
de rezistent pentru fundare era esenţial ca greutatea clădirilor să fie redusă, pe cât posibil. Prin
urmare zidurile purtătoare se executau cu o grosime destul de mică; tot pentru uşurarea
clădirilor se prefera acoperirea tuturor spaţiilor cu planşee din lemn.
Dat fiind că iniţial Veneţia a fost sub influenţa Constantinopolului, multă vreme
caracterul său arhitectural a fost specific bizantin. Această trăsătură specifică mai poate fi
observată şi astăzi, datorită celor mai vechi clădiri rămase în picioare, datând din veacul al
XIlea. După anul 1000 pe fondul arhitecturii de factură bizantină se suprapun o serie de
influenţe romanice care sunt vizibile mai ales la turnurile clopotniţă. La începutul secolului al
XIIIlea încep să-şi facă simţită prezenţa stilului gotic care cu timpul câştigă teren, devenind
motivul principal al arhitecturii veneţiene. Cele mai cunoscute clădiri ridicate în perioada
gotică sunt Palatul Dogilor şi reşedinţa Ca’ d’Oro. În secolul al XV lea, o dată cu lansarea
politicii continentale promovate de dogele Francesco Foscari, la Veneţia îşi fac apariţia o
seamă de mari artişti renascentişti, în special sculptori. Primele manifestări ale renaşterii în
arhitectura Veneţiei se ivesc abia după 1450, arhitectura gotică fiind încă multă vreme
preferată celei clasice.

35
Fig. 1. Palatul Dario Fig. 2. Ca’ da Mosto Fig. 3. Bazilica San Marco

Fig. 4. Ca’ d’ Oro Fig. 5. Palatul dogilor

La Veneţia, renaşterea va deveni stil dominant abia în 1480, cu o întârziere de şaizeci

de ani faţă de apariţia acestui curent la Florenţa, iar faza timpurie va dura până în 1530, dată
la care la Roma, perioada de apogeu a stilului se apropia de final. Cei mai de seamă arhitecţi
ai renaşterii timpurii veneţiene au fost Mauro Coducci şi Pietro Lombardo, ambii de
provenienţă lombardă. De multe ori Coducci şi Lombardo au lucrat la proiectarea aceloraşi
clădiri, puţine fiind construcţiile aparţinând acestei perioade care să fie opera exclusivă a
unuia dintre ei.
În 1480, pe latura de nord a Pieţei San Marco, Bartolomeo Bon il Giovane începe
construirea clădirii Procuraţiilor Vechi, proiectată de Mauro Coducci. Faţada clădirii ocupă
aproape tot frontul pieţei, având o lungime de 152 de metri. Pe orizontală clădirea este
împărţită în trei registre, separate între ele de profile late. La parter, elevaţia prezintă o
succesiune de cincizeci de arce în plin cintru ridicate direct pe punctele izolate de sprijin. La
celelalte două nivele ritmul arcelor se dublează, distanţa dintre coloanele situate peste cele de
la parter fiind subîmpărţită prin introducerea unui punct de sprijin suplimentar. La partea
superioară, deasupra cornişei, se află o succesiune de elemente decorative, inspirate din
arhitectura medievală de apărare, aşezate în relaţie cu coloanele de la etaje.

36
Fig. 6. Ansamblul de pieţe San Marco Fig. 7. Piaţa San Marco. Procuraţiile vechi Fig. 8. Turnul orologiului

Următoarea lucrare, începută în 1496, este Torre dell’Orologio, Turnul Orologiului,

şi este situată tot în Piaţa San Marco, alături de clădirea Procuraţiilor Vechi. Turnul
Orologiului marca trecerea din piaţă către o stradă comercială, reprezentând în acelaşi timp şi
cap de perspectivă pentru Piaţeta San Marco. Iniţial clădirea conţinea numai corpul central,
proiectat de Mario Coducci. Gotic prin dezvoltarea sa pe verticală, edificiul aparţine totuşi
renaşterii prin marcarea netă a nivelelor cu profile orizontale clar definite şi pilaştri
corespunzători fiecărui nivel. Trecerea din piaţă către zona comercială este marcată printr-un
arc mare, în plin cintru. La câţiva ani după terminarea corpului central, în 1506, Pietro
Lombardo construieşte corpurile laterale. Această modificare a volumului iniţial echilibrează
compoziţia, verticala turnului fiind contrabalansată de volumele mai joase.
O altă clădire importantă este Scuola Grande di San Marco, ridicată între 1488 şi
1500 de Coducci şi Lombardo. Scuola erau aşezăminte religioase, aflate sub patronajul unui
sfânt; ale căror membri se ocupau cu acte caritabile şi educative. Clădirile lor erau în acelaşi
timp spitale şi şcoli, întrunind totodată şi funcţia de loc de întâlnire pentru membrii fundaţiei.
Cea mai remarcabilă construcţie aparţinând acestui program este Şcoala San Marco. Aceasta
este aşezată pe latura unui campo, piaţă de dimensiuni reduse, în apropierea unei biserici
gotice. Pe faţada principală se regăsesc influenţele tipic veneţiene. Latura dinspre campo nu
este tratată într-un mod unitar, porţiunea care încadrează accesul principal în clădire fiind
tratat diferit de restul frontului. Elementele unificatoare sunt reprezentate de brâiele care
încing clădirea demarcând nivelele, de pilaştri şi de timpanele semicirculare aflate peste cota
cornişei. Făcând abstracţie de restul frontului, partea corespunzătoare accesului are o
compoziţie simetrică. Axul intrării este subliniat de un arc situat în dreptul primului nivel, şi
de un timpan semicircular, înălţat pe un panou pătrat, abundent decorat. Într-o nişă a panoului
se găseşte statuia leului, simbolul Sfântului Marcu. La parter, în stânga şi în dreapta intrării,
sunt două suprafeţe pline pe care sunt reprezentate, cu incrustaţii în marmură policromă, două
arcade văzute în perspectivă. La etajul întâi, deasupra panourilor incrustate, sunt două ferestre
cu deschideri ample. Ferestrele sunt încheiate în arc şi sunt încununate de un fronton în arc de
cerc. Peste nivelul cornişei, deasupra golurilor, este reluat, la o scară redusă, motivul

37
elementului central: timpanul semicircular. Timpane apar şi pe restul laturii, marcând fiecare
travee desemnată de pilaştri angajaţi.

Fig. 9. Scuola Grande di San Marco Fig. 10. Scuola Grande di San Marco
Faţada principală Intrarea principală. Detaliu

Lombardo şi Coducci îşi aduc aportul şi în domeniul arhitecturii religioase, bisericile

San Zaccaria şi Santa Maria dei Miracoli fiind două clădiri reprezentative în acest sens.
Expresia plastică a exterioarelor lăcaşelor veneţiene de cult, ca de altfel şi cea a altor
construcţii semnificative, a fost condiţionată de catedrala San Marco. Una dintre cele mai
evidente înrudiri cu edificiul bizantin sunt frontoanele semicirculare, asemănătoare cu cele
care decorează Şcoala San Marco. Biserica San Zaccaria, începută de Antonio Gambella da
Bergamo, a fost terminată de Mauro Coducci între 1483 şi 1500. Interiorul este mai curând
medieval decât renascentist. Deşi mică, biserica este împărţită în trei nave a câte trei travei
fiecare; altarul este înconjurat de un deambulatoriu din care se accede la capelele radiale în
număr de patru. Pe structura tipic medievală se suprapun o serie de detalii de factură clasică.
Faţada principală este specifică renaşterii veneţiene. Cele trei zone distincte, corespunzătoare
navelor, sunt separate de coloane îngemănate, suprapuse pe mai multe nivele. Grupuri
identice marchează şi limitele laterale ale edificiului. Profilele care împart elevaţia
monumentului pe orizontală definesc registre tratate diferit. Registrul inferior dă impresia de
soliditate: zidul este perforat, doar în zona centrală, de acces iar suprafaţa plană este întărită
de pilaştrii masivi. Arcadele care decorează registrele superioare creează senzaţia de uşurare.
Corpul central, sensibil mai înalt decât cele laterale, accentuează direcţia verticală. Verticala
este însă echilibrată de cele două timpane în sfert de cerc care realizează o trecere lentă de la
înălţimea colateralelor la accentul central.

38
 Fig. 11. San Zaccaria Fig. 12. Santa Maria dei Miracoli

Biserica Santa Maria dei Miracoli este definitivată cu ajutorul lui Pietro Lombardo
între 1480 şi 1489. Anvelopanta exterioară a clădirii este împărţită pe toate laturile de o
arhitravă de factură clasică. Nivelul inferior este ritmat de pilaştri adosaţi, care stau pe socluri
ieşite iar partea superioară este decorată cu arcade oarbe. Panourile rezultate din împărţirea de
către pilaştri sunt decorate cu incrustaţii. Elevaţia principală primeşte ca element de
recunoaştere un timpan semicircular, al cărui diametru este egal cu latura edificiului.
La Veneţia, ca de altfel în toate oraşele italiene, arhitectura rezidenţială s-a bucurat de
o atenţie deosebită. Evident, trăsăturile proprii oraşului i-au determinat pa arhitecţi să caute
soluţii nu numai pentru uşurarea sistemului constructiv ci şi pentru rezolvarea funcţională.
Din cauza economiei de teren, s-a ajuns în cele din urmă la tipuri funcţionale specifice.
Spaţiul central de distribuţie, fie sub forma unei curţi interioare fie a unei încăperi, avea
dimensiuni modeste. La locuinţele înstărite au apărut vestibulele numite şi aule, care au
generat apariţia încăperilor festive ale palatelor. O altă caracteristică constă în preocuparea de
extindere către exterior, a spaţiului locuibil care a dus la introducerea unei componente
răspândite mai ales în casele bogate: terasele de lemn de pe acoperişurile locuinţelor.

39
 Fig. 13. Palatul Corner-Spinelli Fig. 14. Palatul Vendramin-Calergi

Palatele Corner-Spinelli şi Vendramin-Calergi sunt două exemple de reşedinţe

nobiliare construite în timpul renaşterii timpurii. Cele două monumente sunt contemporane,
ambele fiind începute de Mario Coducci după 1480; palatul Vendramin-Calergi a fost
terminat de Pietro Lombardo în 1509. Cele două clădiri se aseamănă mult între ele în ceea ce
priveşte faţada dinspre Canal Grande, pe care sunt situate. Compoziţia în sine este foarte
elaborată şi conţine elemente clasice grupate după o structură tipic veneţiană. Caracterul
masiv al palatelor toscane nu a fost niciodată o caracteristică a palatelor veneţiene, atât din
raţiuni constructive cât şi de gust. La Veneţia, faţadele sunt perforate de goluri mari, care dau
clădirii un aspect de deschidere. Dominanţa golului asupra zidăriei pline constituie în acelaşi
timp o reminiscenţă gotică şi o necesitate structurală. O parte din goluri sunt grupate în partea
centrală a faţadei: La Corner-Spinelli este un grup de două deschideri, la Vendramin-Calergi
sunt trei deschideri. Ferestrele în sine prezintă asemănări şi cu biforele toscane dar şi cu
elementele de închidere de factură gotică. Ambele palate au faţada împărţită în trei registre,
dintre care cele superioare sunt aproape identice între ele. Parterul palatului Corner-Spinelli
este masiv, şi este tratat cu bosaje; la Vendramin-Calergi se pune accent pe marcarea
accesului în interior. La etajele superioare, la Corner-Spinelli, grupul central alcătuit din două
ferestre bifore îngemănate sunt mărginite de o zonă plină, relativ îngustă, în exteriorul cărora
se găseşte încă un rând de ferestre; părţile laterale ale clădirii sunt marcate de pilaştri adosaţi.
Spre deosebire de Corner-Spinelli, la Vendramin-Calergi grupul central conţine trei bifore,
separate prin câte o coloană angajată, suprafeţele pline fiind la rândul lor susţinute de coloane.
S-ar putea spune că din punct de vedere al complexităţii, compoziţia celor două faţade e
superioară celei a palatelor florentine din renaşterea timpurie. Acest lucru este numai parţial

40
adevărat deoarece ambele palate au fost executate mult mai târziu decât cele de la Florenţa,
motiv pentru care au putut beneficia, într-o anumită măsură, de experienţele ulterioare
renaşterii timpurii.
Înainte de a încheia trebuie amintit un al treilea arhitect care a lucrat la Veneţia şi care
a fost contemporan cu ceilalţi doi: Antonio Rizzo. Rizzo era din Verona, şi pe lângă
arhitectură se mai ocupa cu sculptura şi ingineria navală. Marea lui contribuţie la istoria
arhitecturii o reprezintă transformarea palatului dogilor. Prima lucrare efectuată aici este
definitivarea porticului Foscari, care permitea accesul din Piaţa San Marco, pe lângă
Bazilică, în curtea palatului. În 1483, când apartamentele dogelui sunt distruse de un incendiu,
Rizzo este angajat să se ocupe de refacerea aripii distruse. Cu această ocazie el construieşte o
scară de acces direct la apartamentele dogelui. Scara, cunoscută ceva mai târziu 2 sub
denumirea de Scala Dei Giganti, Scara Giganţilor, se situează în continuarea porticului
Foscari, şi leagă curtea palatului cu primul nivel al acestuia. Din 1498 modernizarea palatului
dogilor este continuată de Pietro Lombardo.

Fig. 15. Palatul dogilor. Porticul Foscari Fig. 16. Palatul Dogilor. Scara Giganţilor

2
In 1567, pe palierul scării sun amplasate două statui gigantice, reprezentându-i pe Marte şi pe Neptun. De la
aceste statui provine denumirea de Scara Giganţilor.

41