Pășesc în întuneric.

Am simțurile treze
deși nu e nimic în jur:
și pașii calcă tot pe beznă.

Respir greu, dar n'aud nicio răsuflare -

doar toba surdă ce răsună mereu
dinlăutrul obscur al trupului meu.
E'atât de gol
că nu știu de ce
mă'ncearcă frica.
M'așez... sau poate'mi ridic picioarele întru meditație:
încerc să'mi amintesc al cui opus e frica.

De'ar fi tăcerea asta și în capul meu!

Însă cu tot iureșul de gânduri
și imagini
și senzații,
hrănit parcă mai abitir
de neantul ce mă'mbrățișează dinafară,
îmi scapă esențialul,
știu precis că am uitat
tocmai cum s'aprind lumina de afară;
și negreșit are de'a face cu opusul fricii...

Care'o fi....... opusul fricii......?

Iubirea se'nvață....
Cel ce iubește știe
că în iubire nu el e relevant
ci Celălal
Iubitul
Ființa'asupra căreia Amorul e'ndreptat.

Cel ce iubește a aflat că el

e doar cărăușul acestei Energii
care'l învăluie pe cel iubit întru extatică metamorfozare
întru transcendentală uniune între Materie și Spirit
întru metafizică coliziune între Universuri... ce naște alte Universuri.

Cel ce iubește a'nvățat

că iubind
iese din seducătoarea iluzie a lui "Eu"
și se cufundă în unitatea primordială,
se dizolvă fecund în Celălalt și'l nasc pe Noi
traversând magic distanța infintă dintre... Eu și Tu.