Ți-a fost vreodată frică ? Mie da. De multe ori și încă îmi este frică.

Ai simțit vreodată frigul fricii ? Nici

frisonul, nici cea mai încinsă sobă nu te încălzește, degeaba te îmbraci, căci te dezbracă de tine. Îți
clănțăne dinții sufletului și te face bucăți. Îngheață lacrima inimii, decapitează rațiunea și nu poți scăpa
decât producerea inevitabilului sfârșit. Care sfârșit ? Mi-e frică de ce nu pot să gestionez, de inevitabil,
de ce nu pot să amân și că nu va dispărea frica chiar dacă se va întâmpla. Totul este repetitiv pentru
mine , pentru cei la care țin. Abundăm de sentimente, dar ni le înfrânăm având prea multă rațiune.
Cumva, frica este legea universală a logicii faptelor noastre , nu curajul, acesta fiind de cele mai multe ori
inconștiență. Ce-ar fi să spunem totul sau să facem totul pe față. Ne-am urî sau cel puțin ne-am ocoli. Știi
că mi-e frică de șerpi, . Nu îi cunosc , nu mă cunosc, dar sunt îngrozită de ei. Eram la școală, școala fiind
amplasată foarte aproape de un râu , trebuia să facem curățenie în laboratorul de biologie, școala fiind
amplasată foarte aproape de un râu, iar mesele de studiu erau puse sub formă de litera U și trebuia să
facem curățenie. Banca mea se afla pe partea dreaptă, cam pe la mijloc și în spatele ei stătea, de mult
timp, un ghiveci enorm cu o floare de ornamentornamentala. L-am dat într-o parte, iar de sub el a
apărut un șarpe destul de măricel, încolăcit, liniștit. Nu mi-a făcut nimicagresat fizic, dar imaginea lui mi-
a bântuit seri întregi copilăria, atunci când vroiam să mă duc la wc-ul din spatele curții și parcă tot mă
urmărea, vrând a mă prinde, mă bântuie și acum , de aceea evit tot ce înseamnă șarpe, nici măcar o
pozăimagini nu vreau să o văd cu ei , închid ochii înstantaneu. Nu am spus nimănui deoarece aș fi
ascultat acele încurajări penibile , că nu se va întâmpla nimic., mai bine eram complice fricii, ea mă
înțelegea. De unde să ai această garanție și ce înseamnă nimic ? Nimicul meu poate diferi de nimicul tău
și sincer mi-e frică și de penibil Ai spus că sunt niște animale interesante, poate, dar câți nu suntem
interesanți și pe câți nu vrem să-i cunoaștem ? Mi-era frică și de cocoșul ce își apăra găinile sau cine știe
ce își apăra. Acolo se afla wc-ul și indiferent dacă intram cu vreun băț sau altceva în mână sărea la mine
și reușea să mă ciupească până la sânge, așa că fugeam încercând să amân fizilogiculfiziologicul , până mi
se strepezeau dinții și venea vreun adult cu mine. Frica este, de multe ori, însoțită de repulsie. E ceva
instinctiv. Nu vrei să o atingi, vrei numai frumos. Nu vrei să atingi ceea ce crezi că înseamnă urât, de frica
că ți-ar plăcea . Tentația interzisului este foarte mare, iar ce este interzis este și hulit, se pare… Într-o zi
de toamnă, ajungând la serviciu, am dat drumul imprimantei, făcând zgomot a iesitieșit din ea un șoricel,
am tresărit, nu am țipat, deși o cam fac când îi mai văd plimbându-se de ici colo, ne-am uitat unul la
celălalcelălalt, ne-am înțeles frica unul față de celălalt, am așteptat să plece și asta a făcut. Eu am rămas.
Ce-o fi mai bine, să înfrunți sau să eviți ? Indiferent cum , unul va avea mai mult de câștigat. Le punem
grâu tratat și mor, de obicei sub biroul meu. Nu știu de ce acolo. Mi-e frică de apă. Nu știu să înot decât
pe spate, știi deja și aceasta, așa că intru doar până la o adâncime pe care pot să o stăpânesco pot
stapani cu înălțimea mea, așa că vreo șaptezeci de centrimetricentimetri sunt suficienți și siguri. Uneori
e bine să nu te adâncești prea mult…Aș fi vrut să mă nasc știind a înota, că doar am plutit nouă luni în
lichidul amniotic. Oare de ce , atunci când venim pe această lume, pierdem multe bune și asimilăm
multe rele , doar pentru a ne mări imunitatea ? Dar la ce suntem cu adevărat imuni ? Mi-e frică să șofez.
Am carnet de conducere auto de aproape douăzeci de ani. Fiind o perfecționistă, conduceam ca la carte,
îmi planificam traseul și unde aveam urma să parchez. Totul până într-o zi . Eram la munte, mașina avea
pompa de benzină defectă, eu vroiamvoiam să parchez cu spatele dând mergand înapoi într-o curbă în
pantă, în jos. Nu am reușit decât să agăț o mașină străină mare ce ieșea din aliniamentul celorlalte. Cam
i-amI-am șifonat un far… Nu am fost văzută, am fugit tiptil, am înghețat de frică, am fost amuzantă
pentru alții, dar nu și pentru mine, nu am mai condus decât când a trebuit să-mi duc fiul la spital ,
piciorul de pe accelerație sărindu-mi de necontrolat. Prefer să merg pe jos sau cu mijloacele de transport
în comun.. Când te urci la volan ești cu un picior în groapă, așa se spune, mai bine să nu trag piciorul și
pentru altcineva. Nu știu dacă am nevoie de adrenalină, fiind eu adrenalină. Împing și mă împing să să
fac lucruri, dar care nu sunt exclusiviste, cum ar fi trasee de munte. Într-un astfel de traseu am reușit să
fac parte, la un moment dat, din peisaj. Am încremenit, tot de frică, agățată de peretele muntos vertical,
pe o potecă de vreo patruzeci de centimetri, în spate fiind o prăpastie. M-au dezlipit, într-un final, de
acolo, dar nu mă întreba cum, nu vreau să-ți descriu penibilul. Ce nu a fost penibil ? O viteză la
întoarcere, luată sub o furtună cu trăsnete și fulgere. Țineam deasupra capului fiului meu o umbrelă , pe
care o apucasem de mânerul de plastic ce nu putea fi conductor de electricitate. Nu știu dacă am făcut
bine, știu doar că atunci când vrei să îți aperi puiul, într-o mamă se amplifică totul , poate fi în stare de
orice. Eu da și sunt conștientă de semnificația acestui orice. Nu sunt toate așa. Am cunoscut și altfel de
mame, din nefericire pentru copii acestora. L-am împins și spre alte experiențe, dar cu grijă, vrând să
selecteze ce i se potrivește. Sper că a aflat. Știu că mai are multe de aflat. La fel și eu. Mi-e frică să aflu
un rezultat medical. De fapt de acea așteptare până ce îl aflu, parcă nu se mai termină, iar când o face
deja nu mai respire de câtă amăgire mă îneacă. Mi-e frică să-mi visez fratele, nu-i semn bun. Mi-e frică
să mă opresc a-mi face cruce cu limba atunci când plec de acasă, o fac din copilărie și parcă nu a venit
timpul să mă opresc. Mi-e frică și de penibil, așa cum ai și observat. Nu știu dacă mi-e frică sau am o
reținere față de ceea ce spune sau ar putea spune lumea despre mine. Eu nu spun despre ea. Aș vrea să
fac un pact de nebăgare în seamă reciprocă. O vrea să-l semneze ? Zâmbesc…. Mi-e frică să nu redevin
ceea ce am fost atâta timp, să dispară ceea ce sunt acum. Ar fi păcat deoarece am căpătat un strop de
stimă de sine. Chiar să se evapore și acesta ? Dacă s-ar întâmpla , totuși, mi-aș direcționa energia către
cei dragi mie. Am mai făcut-o și trăind prin ei, supraviețuiesc și eu. Mi-e frică să nu dezamăgesc și pe
alții, pe mine nu-i așa o problemă să o fac în continuare, deși cineva mi-a spus că am voie să greșesc, mi-
e cam frică să nu fiu prinsă… Am greșit, dar am păstrat povara aceasta numai pentru mine, mărindu-mi
greutatea. E mai bine, cred. Mă înfing mai bine în pământ. Rămâne de văzut dacă o voi face cu picioarele
sau cu capul. Am văzut că îți faci planuri pentru anul viitor. Îmi făceam și eu, dar atunci când pierzi
persoane dragi, când se întâmplă ireversibilul, înveți să le parcurgi treptat, fără prea multe speranțe
dispărând frica neîmplinirii. Nu știu dacă mi-e frică de moarte, habar nu am. Știu că mi-e frică de dor.
Doare rău. Aici intervine uitarea sau chiar nebunia. Acolo ? Ce sentiment și frica asta ! Te oprește , te
împinge. Cine o depășește, când, de câte ori, până unde ? Nu mi-e frică să recunosc că mi-e frică.