Nicolae Mavrodin

Întâmplări bășcălioase

1
2
 Nicolae Mavrodin

Întâmplări bășcălioase

Editura Pim
3
 Tehnoredactare / corectură: Silviu
Cristache

Editura Pim

Editură acreditată CNCSIS – 66 / 2010

Șoseaua Ștefan cel Mare și Sfânt, Nr. 109, Iași – 700497

Tel: 0730.086.676 ; Fax: 0332.440.730

ISBN

4
 Ce este bășcălia?

Când auzi pe cineva că vrea să facă bășcălie, fie de un

semen de-al său, fie așa, că poftește acest lucru, te gândești la
niște glume nesărate, dar, piperate. Bășcălia este de când
lumea. La început, când omul a apărut pe Terra, acesta n-a
prea avut de cine să facă bășcălie, poate de propria sa
persoană.

Mai târziu, când s-au organizat in cete de vânătoare,

ginți si triburi au inceput adevăratele can-can-uri bășcălioase.
Fie că râdeau de cel mai prost membru al gintei, ori al
tribului, sau de mai mulți asemenea indivizi, luați in sulița
ascuțită a ironiei. Astăzi, bășcălia este un fenomen de masă.
Românul nu s-a născut numai poet ci si zeflemist, cu ironia in
nas si bășcălios. El a aflat maxima rămasă de la un moralist
francez, care spunea că ”cine nu stie să râdă este un om
neserios”. A ști să râzi inseamnă a face haz de necazul tău,
pentru a supraviețui vremurilor, uneori ticăloase, ori de al
altora. A face haz de necazul tău nu este ceva rău, fiindcă îți
dă echilibrul moral si-ți întărește spiritul de conservare. A
face de altii, nu este cavaleresc.

În acest volum, voi insera unele intâmplări, bineinteles

reale, dar cu iz sarcastic. Trăiască bășcălia si creatorul ei!
Nicolae Mavrodin
5
 Când omul n-are ce face

M-am intrebat de multe ori, de ce unii oameni, când nu

au o ocupatie, fac lucruri care stârnesc râsul. Este și cazul
unui consătean de-al meu, care era văzut de toți cei din
localitate, ca un om fie cu mintea rătăcită, fie un Păcală
modern.

Într-una din zile, a mers la Poștă, aflată în casa unui

om de vază al satului, fost învățător si ctitor al bisericii. Nea
Ion, n-a dat nici bună ziua dirigintelui, care era aplecat asupra
unor avize poștale, pentru a le sorta si apoi ștampila și nici n-
a închis ușa, ci s-a adresat in felul următor:

- Nea Mitică, te rog să declari televizorul meu vagabond

si tembel si să mă scoți din evidența platnicilor!
Dirigintele poștei a ridicat ochii de pe documentele
consultate si l-a privit fix in ochi, pe individul nepoftit, apoi
i-a răspuns:
- Măi Florică, tu ești sănătos la cap? Crezi că poșta e
circ sau teatru de comedie?
Atât i-a trebuit lui Florică, că a și inceput adevăratul
circ, pe care nici la Bucuresti, in arena amenajată, nu-l vedeai
așa de frumos si de bine organizat.
A început să facă așa numita teorie a chibritului,
spunând că televizorul lui este de vină, că nu se înțelege cu
6
nevasta, că face purici pe ecran, că nu prezintă emisiuni pe
placul lui.
După ce i-a făcut capul calendar, lui nea Mitică,
dirigintele poștei, nea Florică a plecat val-vârtej, nemulțumit
de felul cum a fost tratat, spunând in final:
- Adio si un praz verde!
Dirigintele poștei si-a făcut o cruce mare si n-a mai
putut să facă nimic, vreme de o jumătate de oră. Între timp, a
venit un factor poștal, care întârziase de la serviciu cam trei-
patru ore. Dirigintele, cum a dat cu ochii de el, mai ales că
individul lăsase în încăpere si un miros de bălegar, incepu si
el un circ mai mic:
- Unde ai umblat până acum, mă? Eu te plătesc să mergi
cu corespondența si cu presa la domiciliul cetățenilor , ori să
faci curat în grajdul tău? Până acum ai patru, dacă nu cinci
intârzieri de la serviciu.
Să nu tacă, factorul poștal zise, trântind căciula de
podea:
- Da, pe zăpăcitul ăla care a aplecat cu corespondența si
ziarele la meci in capitala de judet, de ce nu l-ai apostrofat
asa? Adică, eu sunt mai prost ca ăla?
Dirigintele, văzând că a cam întins coarda a lăsat-o mai
moale:
- Măi, omule, trebuie să mă întelegi si pe mine, că a
venit unul la postă si mi-a făcut capul calendar, spunându-mi
să-i declar televizorul vagabond si să-l scot de la plata

7
abonamentului. N-am mai auzit în viața mea asa ceva. Mi-a
întins ăsta nervii, cât un elastic de trei metri.
Auzind asa, factorul postal a izbucnit în râs, unul
sacadat si in final i-au iesit din nările amândouă mucozități,
care au murdărit linoleumul din incăpere.
Văzând asemenea scenă, si pe diriginte l-a apucat
râsul. În final, după ce s-a liniștit a spus:
- Mare e grădina lui Dumnezeu!

8
 Un șef de stat major, cu limbaj trivial

În perioada primului si celui de-al doilea deceniu al

comunismului, in unitățile militare din România erau oameni
fără pregătire militară în adevăratul sens al cuvântului, mai
mult decât atât, cu un limbaj ca la ușa cortului.
Unul dintre aceștia a fost celebrul colonel, făcut pe
puncte, Gogu. Cine l-a cunoscut, fie in calitate de militar in
termen, ori subordonat in unitatea brașoveană, isi poate da
seama ce poamă era acest individ.
La acest om, bășcălia era la mare cinste. Înalt de
aproape doi metri, dar cu un chip de te furnicau toate vietățile
pădurii atunci când il vedeai, producea spaimă în rândurile
recruților, dar si angajatilor unității, pe care cei veniți să-și
satisfacă stagiul militar ii numeau ”apeviști”.
Si eu, ca orice recrut, nu stiam la inceput ce inseamnă
”apevisti”. Atunci, un coleg din Tărtășești, care era anul II,
mi-a spus că înseamnă armată pe viață.
Într-o zi, mergând pe aleea principală, care lega
unitatea plină de recruți de dormitoarele acestora, sala de
mese, dar si statul major, l-am zărit pe Gogu, intrând cu
motocicleta in viteză maximă. Am fentat in stânga, pentru a
mă feri de atașul motocicletei acestui colos.
- De ce te feresti, soldat? Ti-e frică de motocicletă, ori
de mine?
Fără să vreau am făcut un gest, mai mult de lehamite,
pe care Gogu l-a înțeles cum a vrut el.
- Ce bă, mă iei la bajbaturi? Te crezi destept? Câte clase
ai, poate cu două mai multe ca trenul.
9
 M-am oprit, am luat pozitia de drepti, cum face un
recrut, respectând Regulamentul militar si i-am răspuns:
- Permiteți-mi să raportez, tovarășe colonel! Nu v-am
observat fiindcă, veneam dinspre partea de nord-vest a
unității, iar dumneavoastră ați apărut, după zidul clădirii
Statului Major!
- Da, pe unde voiai să trec, măi bulache?
Văzând limbajul celui care se considera adevăratul
comandant al unității, nu șeful Statului major, am salutat incă
odată si am plecat, fără să-i cer permisiunea
Tocmai atunci, trecea pe acolo, fără vreo țintă precisă,
un căpitan bolnav de schizofrenie, care dădea niște ordine
fistichii, care nu se regăseau in regulamentele militare.
Fără să-l intrebe cineva dacă are vreo misiune in
unitate, a tras cu urechea la conversatia dintre mine si Gogu.
Imi iese inainte si scurt, ordonă un lucru, care pe mine
m-a amuzat si m-a făcut să râd in hohote:
- Soldat! Culcat si târâș, fiindcă e aviație inamică la
joasă înălțime!
Eu, nici măcar nu m-am aplecat, rămânând in picioare,
râzând de ordinul acesta stupid.
Căpitanul, era poreclit in unitate ”Sfântul”. În acea
perioadă, serialul de televiziune era la modă, având in rolul
principal pe Roger Moore. De ce i-o fi zis ”Sfântul” acestui
căpitan cu mintea rătăcită , nu prea știu.
Gogu, deși se depărtase puțin de noi, auzind
stupiditatea ordinului s-a intors din drumul către intrarea in
sediul Statului Major si i-a răspuns căpitanului cum numai el
știa:

10
 - Bă, dacă ești tâmpit, ce cauți in unitatea mea? unde
vezi tu avioane inamice la joasă înălțime. Marș la arestul
unității, să nu te duc la bulău, la Garnizoană!
Întorcându-se către mine, mă întreabă de unde sunt, de
când am venit in unitate si ce studii am.
Am luat pozitia de drepti si i-am spus:
- Tovarăse colonel, să raportez: sunt din judetul Ilfov,
unul dintre cele mai vechi din România, existent incă de pe
vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Am liceul
teoretic la bază si mă pregăteam de admiterea la facultate, dar
mi –a venit ordin de incorporare. Sunt aici de trei luni.
- Aha! Ești răcan, bă! Să știi că ai mai multe cunoștințe
decât bulangiul ăla de căpitan, rămas de pe vremea lui Moș
Teacă.
Până la urmă, am ajuns să-l cunosc bine pe colonelul
Gogu, spaima unității militare, dar, nu mă mai speria asa de
tare, mi se părea chiar amuzant.
Trimis de seful meu direct, colonel de contrainformatii
la Statul Major, să-i inmânez un plic, Gogu si-a amintit de
mine si m-a rugat să stau jos.
M-am conformat si m-am asezat pe un scaun cu arcuri,
care m-a ridicat puțin ca si cum eram pe o saltea elastică
- Te servesc cu o țigară străină?
- Nu, tovarășe colonel, nu fumez!
- Cum, când toți recruții si cei din anul II fumează, tu
faci excepție? Atunci, poate vrei un păhărel de coniac?
- Tovarășe colonel, am misiunea să vă înmânez acest
plic si apoi să plec cu corespondență secretă în Garnizoană.
- Bine bă! Tu nu fumezi, nu bei coniac, atunci, ce mă-ta
faci în viața asta?

11
 Atunci, pentru prima dată i-am dat o replică curajoasă
lui Gogu:
- Nu băutura si tutunul sunt scopurile vieții noastre,
tovarășe colonel, ci virtutea, iubirea de tară și pământul
frământat de oasele străbunilor
- Ia uite! Ăsta imi dă mie lectii de viață! Câți ani ai, măi,
Tilică?
Foarte serios, luând o pozitie marțială i-am răspuns:
- Douăzeci de ani, tovarăse colonel!
- Bine bă, ești liber!
Am luat pozitia de drepti, mi-am pus boneta pe cap,
am salutat si am făcut stânga-mprejur
Când m-am lăsat la vatră l-am văzut ultima dată pe
Gogu, care gonea pe motocicleta sa cu ataș, cu sapca pe-o
ureche, atârnând pe capul său mare si putin turtit.
Si acum imi aduc aminte limbajul său, cu accente
vădite de trivialitate si mă minunez cum au existat asemena
ofițeri in armata română.

12
 Satul de munte si oamenii săi cu
mintea in derivă

Obișnuit în fiecare vară, cu plecarea la munte, mai

întâi mergeam la Runcu, satul așezat la poalele masivului
Leaota. Leaota, după o legendă românească, a fost unul
dintre căpitanii lui Mihai Viteazul, care a primit de la domnul
Țării Românești un munte, pentru servicile aduse in
campaniile militare. Curios, acest masiv, Leaota, are forma
literei ”L”, prin înfățișarea sa cartografică.
Ajuns la Runcu, pentru un sejur de o săptămână, după
care urma să plec intr-o expeditie pionierească, am mers la
vila preotului Popescu, unchiul meu pentru a-l vedea si a mă
întâlni si cu fiii săi. Cel mai mic era de-o vârstă cu mine si
era un pasionat jucător de table si sah. Vrei nu vrei, trebuia să
joci cu el cel putin două partide de table si două de sah. Eu
nu prea voiam asta, fiindcă spiritul de aventură mă îndemna
să plec pe anumite trasee, fie către Leatota, fie spre Plaiul
Giurcului, de unde se vedea panorama văii Ialomiței, până
către Pietroșița si Moroieni. Totuși, la rugămințile lui
Pavelică, fiul cel mic al părintelui, am renunțat la escapadă si
am inceput o partidă de table. L-a inceput n-am auzit niciun
zgomot, pe teresa vilei de la Runcu, apoi am semnalat o
mogâldeață, adusă de spate, îmbrăcată în straie bărbătești,
având pantaloni de abá foarte groși, ciorapi de lână si
bocanci. Pe corp avea o cămasă de tort, legată la gât cu un
nasture mare si peste aceasta o flalenă de lână. Mă tot uitam,
să văd cine este această arătare, fiindcă avea înfățișarea unui
13
om refuzat la export. Pavelică a oprit si el învârtitul zarurilor
si a coborât să vadă cine este musafirul nepoftit. Într-un
târziu, vine pe terasă râzând, apoi imi spune:
- E Lungu, prostănacul satului. Ăsta când vine la taica
popa o ia pe cărări lăturalnice, fie să nu-l latre câinele nostru,
fie să nu sperie pe cineva cu înfățișarea sa.
Eu i-am cerut niște lămuriri lui Pavelică:
- De ce este numit Lungu, prostănacul satului? Într-
adevăr, după înfățișare ar fi ”Cocoșatul de la Notre Dame”,
dar, poate îl duce si pe el capul la ceva.
Pavelică se uită la mine și pufnește in râs:
- Pe ăsta nu-l duce capul decât la mancare si la
descărcarea la budă. Hai afară să vezi ce vorbește cu taica
popa.
Am ajuns la câtiva metri de locul unde Lungu vorbea
cu preotul Popescu si am tras cu urechea la discuții. Preotul l-
a întrebat de ce a venit si bietul om i-a răspuns bâlbâindu-se
cu glasul subțire ca de soprană:
- Am venit, ta-i-că păr-inte să-mi dai niște cioareci
Părintele a început să zâmbească, apoi a izbucnit în
râs:
- Ce să-ți dau? Șoareci? Păi, n-ai acasă destui?
Atunci, Lungu a icnit de câteva ori, s-a opintit ca să
poată scoate ceva din gură si i-a răspuns:
- Nu, șoarecii de la păsică, cioareci, adică ”tunoni”
Părintele a înțeles până la urmă că vrea o pereche de
pantaloni, numiți in satele de munte si cioareci.
Noi, ascunși după zidul vilei am auzit această
convorbire si ne-am pus pe un râs, care l-a trezit din somn si
pe câinele blănos si mare al părintelui. Acesta s-a întins, a

14
căscat si a început să dea din coada mare si groasă ca un
măturoi. De atunci, nu l-am mai văzut pe Lungu.
Am auzit că s-a înhăitat cu una de teapa lui, care era
mai bâlbâit decât el, ba, mai bea și tuică cu cana. Când se
îmbăta ii trăgea câte o scatoalcă, Lungu reușins să scape din
mâna ei , fugind in patru labe.
Ce s-o fi intâmplat cu acest om, nu știu. Mă gândesc si
acum la răspunsul lui vodă Lăpușneanu, când vornicul Moțoc
îl imploră să nu-l dea pe mâna proștilor să-l ucidă.
Domnul i-a spus:
- Proști, dar mulți. Du-te si mori, ca un român verde!

15
 Mândrie prostească

Oltenii, au o zicală, de un realism extraordinar. Ei zic

că, ”prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”.
De fapt, fudulia, este supraestimarea calităților
personale, care–l face pe individ să se considere deasupra
celorlalți, să-i privească pe aceștia de sus.
Am întâlnit asemenea specimene, fiindcă, nu-i pot
numi oameni, pe aceia care se consideră superiori celorlalți,
deși nu au acest atribut. Unul dintre acestia este profesorul de
geografie, sau fost, fiindcă, nu mai știu in ultimii 28 de ani,
dacă a ieșit la pensie, mai trăiește sau nu.
Înainte de anul fatidic 1989 (cel puțin eu așa îl
numesc), acest om a ocupat si funcția de inspector de
specialitate în județul Călărași.
Când venea in inspectie la vreo unitate școlară,
aroganța sa iesea in evidentă imediat. Îi lua pe cei care
predau in această școală în râs, făcând anumite glume
nesărate pe seama lor. Mai mult, intrând in biroul
directorului, un profesor de matematică cu bună prestatie
pedagogică, a observat câteva fire de praf pe birou.
În această situație se impunea o observatie de
inspector, nu ceea ce s-a întâmplat. Pur si simplu inspectorul
l-a chemat pe director, care avea un costum inchis la culoare,
nou-nouț și i-a dat tot praful de pe birou pe mânecile hainei.
16
 Acest lucru nu putea să demostreze decât un singur
lucru, că inspectorul era de o nesimțire crasă.
Întrebându-l pe director de ce n-a reactionat in vreun
fel, acesta mi-a răspuns că nu dorea să se pună rău cu
inspectorul. Ce puteam să cred? Slugărnicie? Lipsă de
virtute? Poate, si una si alta.
La acest om, care a venit in inspectie, băscălia si lipsa
de bun simt, erau in toată plenitudinea.
Dacă as fi fost in locul directorului umilit si cu
personalitatea stirbită, reactia ar fi fost inversă, în final poate
că adrenalina s-ar fi ridicat si l-as fi infruntat pe acest
nesimtit si giorlan inspector.
În final l-as fi dat afară și i-aș fi zis: Siktir!

17
 Un văr bășcălios

În satul Manga, aparținător de comuna Voinești, s-au

născut mama si bunica mea. Acolo sunt verii, unchii si
mătușile mele, pe filieră maternă.
Doi dintre verișorii mei erau mai hâtri, mai cu ironie
pe buze. Unul dintre aceștia, Sandu, s-a căsătorit cu o
asistentă medicală și a fost până la dispariția sa prematură
maistru la Fabrica de Melană din Câmpulung Muscel. De
câte ori il întâlneam mă făcea să râd, bășcălia fiind pe buzele
sale in permanență.
Dar, nu despre vărul Sandu doresc să vorbesc, ci,
despre altul, mai vârstnic, care a trecut si el in lumea
umbrelor în urmă cu 17 ani.
Schimbând locurile de muncă, mergând din loc în loc,
pentru a câstiga un ban, vărul Mitică era in postura unui
șantierist, care se plimbă cu locuinta prin toată țara.
Fiind militar in termen, la Brașov, intr-o mică învoire,
de 48 de ore, am dat o fugă până la Râșnov, unde vărul
Mitică era cu prima sotie la o fermă de vaci, ca angajați
sezonieri. M-a primit cu multă bucurie si m-a intrebat:
- De ce nu esti imbrăcat militar? Ce, faci armată la fără
frecvență, ori esti spion?

18
 Eu am început să râd știind că vărul Mitică este cu
gluma si bășcălia in permanență. După ce am râs cu poftă, i-
am răspuns si eu în același ton bășcălios:
- Nu, vere, sunt ostaș acoperit. Mai mult, fac armată cu
cai.
Știindu-l pus pe glume, mă așteptam să-mi de o replică
pe măsură. M-a măsurat din cap până în picioare, apoi a
izbucnit in râs. Între timp, soția vărului, o femeie inaltă si
slabă, de îi numărai coastele, s-a întors cu un bidon de 5 litri
de lapte. Dând cu ochii de mine, si nestiind cine sunt, fiindcă
nu mă văzuse până atunci, l-a întrebat:
- Mitică, cine este tânărul din fața mea?:
Vărul, cu bășcălia in permanență pe buze, i-a spus
nevestei sale:
- Un admirator al tău. A venit să te cunoască și cine
stie...poate scap de tine.
Femeia, știindu-l pus pe glume si cu râsul in nas, l-a
pus la punct:
- Mă, nebunule, eu am nevoie de încă un bărbat? Nu mi-
e de ajuns unul?
Vărul Mitică, avea in permanență cu el, atunci când
mergea cu vacile la pășune, un mic aparat de radio cu baterii.
L-am întrebat de ce il ia cu el la pășune, fiindcă poate să nu
fie atent la animalele aflate in grija sa.
Vărul meu m-a fixat drept in ochi si mi-a dat un
răspuns pe măsură:

19
 - Dacă le pun muzică, vacile vor da mai mult lapte, ori,
in loc să mugească vor cânta cu alea de la televizor.
Am râs cu poftă de acestă glumă. Nu exista niciun
moment in care Mitică să nu facă o glumă. Așa era el, nu
putea trăi fără bășcălie. Cred, că pe lumea cealaltă spune
aceleași glume, indulcind atmosfera de acolo. Dar, vorba
românului, de morți, numai de bine.

20
 O femeie cu nouă suflete

Când eram copil, aveam un câine pe care bunicul meu

il botezase Tuluș. Era cu patru ani mai mare decât mine, deci,
făcea parte din generația câinească a războiului. Bietul
animal a fost călcat pe lăbuța din față de o mașină, dar, a
scăpat cu viață, revenindu-și definitiv după o lună. Acest
câine a trăit până am ajuns eu la vârsta de 17 ani. Se stie, că
un an câinesc este egal cu 7 – 8 omenești.
Pe lângă acest câine mai aveam si un motan, cu capul
mare cât o dublă. Nu i-am pus niciun nume, dar, prin câte a
trecut acesta, nici nu vă puteți inchipui.
A scăpat cu viață de mai multe ori, fie că a fost mușcat
de o droaie de câini, venind acasă cu sângele siroind pe
blănița lui sură, fie nimerind sub roțile unei mașini, ori,
călcându-l, fără să vrea, pe lăbuțe. A scăpat de fiecare dată,
vorba zicalei românești: ”pisica are nouă suflete”.
Dar, subiectul acestei întâmplări nu este nici Tuluș,
nici motanul cu capul mare, ci, o femeie singură, căreia ii
murise bărbatul. Era vecină cu noi, la câteva case depărtare.
Nu învățase decât 4 clase, dar, se pricepea la toate, de la
trasul cu urechea pentru a asculta ce se mai discuta prin sat,
până la ghicitul in bobi de porumb sau in cărți.

21
 Toată lumea o cunostea, unii ferindu-se din calea ei,
alții cerându-i unele produse. Femeia avea tuică și vin de
vânzare, pe care le comercializa, asa cum putea. Din asta
trăia și dintr-o pensie mică de urmaș.
Avea un singur fecior, pe care tanti Mitica il vorbea
intotdeauna de bine, spunând că George este boier, fiindcă
locuiește la Bucuresti, are servici bun, este si arbitru de
fotbal, și dacă nu curge totuși mai pune si ceva bani in plus.
Într-o zi, tot satul a aflat că femeia a căzut la pat si
zace cu ochii deschisi de aproape 10 zile. Nu mănâncă nimic,
si, ii dă o vecină numai câte două linguri de apă, de trei ori pe
zi.
După două săptămâni am văzut-o pe ulița satului
mergând sprintenă, fără baston, de ziceai că-i fată mare.
Oamenii isi făceau cruce, fiindcă o stiuseră pe moarte. După
câțiva ani, din nou a căzut la pat, de data asta pentru mai bine
de o lună, chemându-și feciorul de la Bucuresti să stea lângă
ea. George a venit, a stat în sat câteva zile, apoi s-a întors la
Capitală, unde avea sotia si serviciul. A lăsat-o pe tanti
Mitica in grija unei verisoare mai tinere decât ea cu 10-15
ani. Fiind o luptătoare, din nou s-a ridicat din pat, a mâncat
bine, a băut si un pahar de tuică de fructe si aplecat din nou
pe ulițele satului.
După vreo trei ani, tanti Mitica s-a întâlnit cu un tânăr,
poate mai hâtru decât ea si l-a întrebat ce medicament ar
putea lua pentru a-i vindeca picioarele bolnave de reumatism
articular. Iulică, chisnovat cum era, i-a spus că cumpere de la
22
farmacie ”Gropazin”. Femeia, a luat spusele lui in serios si a
cerut farmacistei acest medicament. Când a auzit ce i-a
recomandat tânărul, farmacista a izbucnit in râs si i-a spus că
nu există asa ceva.
Bășcălia făcută de Iulică a dat roade, de atunci oamenii
din sat o ironizau zicând că i-a venit rândul să i se sape
groapa si să se tragă clopotul. Totuși, femeia după ce i-a
măscărit cum i-a venit la gură, pe cei care râdeau de ea, a
căzut pe gânduri, a intrat apoi intr-o stare depresivă. A mai
trăit totuși, incă vreo 8 ani, dar, de data asta, nimeni n-a mai
putut-o salva.
Până la urmă, medicamentul a pus-o bine, culmea,
Iulică, cel care i l-a recomandat a dus-o si la groapă.

23
 Cuscundin

Satul meu de câmpie, inainte de căderea regimului

comunist era populat si de oameni buni, dar si unii răi, si cu
multe pățanii in spatele lor.
Unul, era bănuit că a furat găini din curțile oamenilor,
altul că și-a lăsat nevasta cu trei copii si aplecat in lume cu
altă femeie. Vorba zicalei ”găina vecinului e curcă”.
Dar, niciunul nu se compara cu celebrul Cuscundin.
Desi avea un nume de familie, toată lumea il cunostea după
poreclă. Aproape că nu se intâmpla nimic in sat, prin anii
1970 care să nu-l aibă în centru pe Cuscundin. Dacă
dispăreau din localitate 20 de găini, militia se interesa unde
este individul. Dacă era acasă se făcea perchezitie la
domiciliul părinților săi. Bineințeles că nu găseau nimic,
fiindcă prada era ori comercializată, ori dosită undeva.
Tatăl unui coleg de-al meu de liceu era militian in sat
in acea perioadă. Nu era șef de post ci, ajutor. Omul avea o
fire blândă, niciodată nu folosea bulanul de cauciuc pentru a-i
altoi pe răufăcători.
Cu câteva zile inainte de a intra ajutorul sefului de post
în actiune, pentru a recupera niste obiecte si chiar vite furate
din locuintele unor consăteni, Cuscundin tocmai se intorsese
de la Bucuresti, unde dăduse niste lovituri, iar oamenii de
ordine erau pe urmele lui.
24
 Un ofițer de militie de la București, i-a luat urma,
interesându-se de unde este făptașul. Cum distanța dintre
Capitală si satul de pe albia Argeșului era de 50 de kilometri,
a ajuns repede la destinație. A mers la Postul de Miliție, s-a
prezentat si a relatat despre faptele lui Cuscundin.
Ajutorul sefului de post l-a prezentat pe individul
urmărit ca pe un cal breaz. L-a asigurat pe ofiter că este pe
urmele făptașului, urmând să meargă să-l ridice de la
domiciliu, mai ales că i-a pregătit si mandat de arestare.
Ofiterul a lăsat si un document, care specifica prejudiciile
aduse unor unități comerciale din Capitală.
Cuscundin reusise să șterpelească niste casetofoane si
tranzistoare de calitate. Zis si făcut. Ajutorul sefului de post a
plecat la domiciliul recidivistului, luând cu el si câinele
dresat pentru a adulmeca urma.
Cuscundin aflase că miliția este pe urmele lui,
ascunzându-se în pivnita casei părintesti. Când l-a văzut pe
milițian la poarta sa, discutând cu tatăl său, ținând câinele de
zgardă, a ieșit din pivniță, ca un iepure de câmp, a sărit peste
gardul de un metru si 20 de centimetri, având trei casetofoane
mici cu curea de piele după gât.
În săritură, i-a tras un șut ajutorului sefului de post,
trântindu-l la pământ si zburându-i cascheta la aproape cinci
pași. Până să se ridice si să dea drumul câinelui, Cuscundin
sărise peste patru garduri, apoi a ajuns în șoseaua asfaltată,
care l-a dus pe drumul național Bucuresti – Oltenița. A găsit
imediat o masină si a plecat la Bucuresti.
25
 Până să se dezmeticească militianul, Cuscundin s-a
făcut nevăzut. Abătut, lucrătorul Ministerului de Interne, s-a
șters pe pantalonii cazoni, plini de nori, fiindcă plouase cu
câteva ore inainte si-a luat câinele de zgardă, intorcându-se la
post.
A doua zi, o anchetă de la judet s-a pornit, bietul
adjunct al șefului de post a fost sanctionat cu diminuarea
salariului pe 3 luni si amenințarea că va fi dat afară, dacă se
va mai intâmpla așa ceva.
Vorba proverbului românesc: ”si bătut si cu banii
luați”

26
 Un coleg, întra-adevăr bășcălios

La sfârșitul deceniului opt al secolului trecut, eram

director de scoală, intr-o localitate situată pe malul drept al
Argeșului. Din acest sat, component al comunei Mitreni, se
vedeau foarte bine localitățile Chirnogi, înspre sud, Valea
Popii si Radovanu, in vest si nord-vest. În acea perioadă
scoala pe care o conduceam avea 13 cadre didactice si chiar
clase paralele de gimnaziu.
Printre colegii de la Bucuresti, care făceau naveta in
acest sat, uitat de lume, care nu avea nici măcar un pod
adevărat peste Argeș, ci, unul rupt, pe care trebuia să-l treci
cu multă grijă, se număra si Paul Suditu, profesor de limba
română. Venea de la București cu o tășcuță pe umăr, în care
avea câteva caiete si merinde. Ceea ce m-a atras la acest
coleg, a fost limbajul său. Cum a venit la scoală a si rostit
primele ”perle” lingvistice:
- Iată-mă si pe tărâmul lui tăticu Adam, care se zbenguia
in Rai!
Când am auzit aceste cuvinte, am râs cu poftă, la fel ca
si ceilalți colegi. Paulică, cu o mimă foarte serioasă a
continuat:
- Lui tăticu ii place aici, are lapte, brânză, ceva
mahoarcă și băutură din destul. Nu mai vorbesc, uite, vis-a-
vis de scoală e si bodega. Arde-o Nae și să te ții, Pârleo!

27
 Auzind ce iese din gura colegului nostru, m-am gândit
că n-ar fi rău să-l iau in echipa de umor a Căminului Cultural.
Tocmai atunci scrisesem un text de brigadă artistică și aveam
nevoie de oameni bășcălioși. Colegul nostru era tocmai bun
de a face parte din această formație. De accea, l-am intrebat
foarte serios:
- Colega, vei să faci parte din colectivul brigăzii de
agitație?
S-a uitat la mine si mi-a răspuns:
- Nu, tăticu, eu nu-s făcut pentru chifle de astea ușoare,
eu lucrez la mai multe piane.
Am izbucnit in râs, fiindcă nu numai modul de
exprimare m-a inveselit, ci, și lipsa logicii. Ce legătură or fi
avut chiflele cu brigada artistică și n-am înțeles cum cântă el
la două piane. După ce m-am inveselelit destul, l-am intrebat:
- Deci nu vrei să faci parte din formatia noastră? Bine,
este opțiunea dumitale, dar, rogu-te, spune-mi și mie ce
înseamnă chifle, in contextul celor spuse anterior si cum cânți
la două piane?
Paulică s-a uitat la mine, m-a studiat nițel, din cap
până-n picioare și apoi mi-a pus mâna pe frunte:
- Credeam că ai temperatură. Nu, m-am înșelat. Păi,
tăticu, chiflele sunt aceste brigăzi de doi bani, când se
întăresc prea mult, dacă îl lovești pe unul ii spargi capul, pe
care si asa nu-l are. Pianele, sunt intr-adevăr două, unul
naveta Argeș- București si altul pregătirea mea la clasă.

28
 Mi-am făcut o primă idee despre profesorul de limba
română si limbajul său plastic. Trebuia să mă obișnuiesc cu
vocabularul său, dar să mă acomodez si cu felul său de a fi.
Câteodată, aveam impresia că vorbește serios, în realitate
glumea. De fapt, numai atunci când glumea vorbea serios. La
el, totul era pe dos. Mai făcea si sport câteodată. Jucam in
curtea scolii si fotbal, dar si volei. La o asemenea partidă de
volei, terenul fiind la câțiva metri de un geam al localului
vechi, Paulică a tras un șut cu picioarele, nu cu mâinile și a
spart geamul. Toată lumea a inlemnit, elevii iesiti in recreatie
au inceput să aplaude. Atunci, relevația si bășcălia lui Paulică
s-a produs:
- Lasă, tăticu, nu s-a intâmplat nimic, plătește directorul,
că are bani, apoi dă si de băut!
L-am întâlnit pe șturlubaticul Paul Suditu, peste mai
bine de 15 ani, la sediul Partidului România Mare, unde
publica in permanență articole dedicate unor scriitori si
operele acestora. Când a dat cu ochii de mine, a scos
ochelarii de pe ochii migdalați, și-a mângâiat mustața, pe care
si-a lăsat-o ulterior si mi-a spus, ca în urmă cu aproape 18
ani:
- Tăticu, ce mai faci? Ai mai câștigat lovele, ori nu?
Azi, dacă n-ai lovele, tăticu, ești vai de capul tău!
A zâmbit si l-am lăsat in plata Domnului pe Paulică cel
bășcălios.

29
30
 Un om cu simțul umorului

Aveam un coleg, la o scoală gimnazială din apropierea

Olteniței, care prin felul său de a fi, gândeai că în permanență
stă cu gluma in nas.
După prenume, ai fi zis că are in el ceva regesc, fiindcă
îl chema Carol, iar după numele de familie, o mică vietate ce-
ți provoacă repulsie, Gândac. Cele două cuvinte dădeau si
accente de măreție, dar si de ceva stupid. Un Carol stând
lângă un gândac, vietate care putea fi oricând strivită de o
cizmă, pantoful sau bocancul unui om, mi se părea un lucru
hilar.
De fapt, chiar profesia lui Carolică, cum ne plăcea
nouă să-i spunem, era una care nu se potrivea cu statura si cu
temperamentul său. Mie imi plăcea să-l numesc profesor de
limba gimnastică, dar, meseria o făcea cu pasiune, chiar dacă
nu era asa de sportiv.
De fapt, cunosc un caz, iesit din comun, dar, autentic,
când un tânăr scutit pe toată perioada liceului de educatie
fizică, a urmat Institutul de Profil si a devenit profesor de
sport.
Carolică era si dirigintele unei clase de gimnaziu. Cu
acest prilej, impreună cu alti colegi, făcea vizite la domiciliul
elevilor săi. Într-o lună de toamnă din perioada anilor 1970,

31
 am fost impreună cu simpaticul meu coleg, la o elevă de-a
mea, care termina cursul gimnazial.
Am intrat in curtea locuinței unde trăia această fetiță,
fiind intâmpinați de tatăl si mama elevei mele. În camera in
care am fost poftiți, mi s-a adus o carafă cu vin roșu, o
farfurie cu carne prăjită, o pâine caldă, făcută in casă si o
strachină plină cu murături.
Carolică, ochind ceea ce era pe masă, fără să discute
ceva cu gazda a rupt din pâinea caldă si a luat o bucată de
carne, pe care a mestecat-o imediat, parcă era nemâncat de
două zile. Văzând acest lucru, eu m-am înroșit la față si mi-
am cerut scuze în numele prietenului si colegului meu:
- Vă rugăm să ne scuzați, poate nu vă așteptați să venim
tocmai acum, în preajma inserării, dar avem in cadrul orei de
dirigenție si unele vizite la domiciliul elevilor.
Gazda a zâmbit, mai ales că nu era om cu două clase
mai multe decât trenul, ci, avea pe lângă liceu si scoală
tehnică:
- Pe noi vă rugăm să ne scuzați, că n-am știut de vizită,
ca să ne pregătim mai bine.
Carolică, intre timp, mai infulecase două bucăți de
carne de porc, băuse din două pahare de vin si se imbujorase
la față.
- Bogdaproste, că eram lihnit de foame. Eu vin de la
Bucuresti. Astăzi nu mi-am luat pachet la mine si făceau
mațele ca vatalele războiului de țesut.

32
 Nevasta gazdei noastre, o femeie simplă, a trântit una
bună de tot:
- Luați, domn profesor că sunteți si dumneavoastră
flămând, că n-ați gustat nimic până acum.
La insistențele femeii am luat si eu o bucată de pâine
proaspătă și apoi puțină carne de porc.
Apoi, am început să amintesc gazdelor noastre scopul
vizitei, adică felul cum iși pregătesc elevii temele pentru a
doua zi, dar si conditiile lor de locuit.
Gazda ne-a spus că fata intotdeauna invață, scrie până
aproape de miezul nopții și nu are alte preocupări.
Carol, care se cam matolise putin l-a întrebat pe tatăl
fetei:
- Nene Ioane, fata matale n-are gagic? O stiu incă din
clasa a-Va, este drăguță, bine dezvoltată si e imposibil să nu-i
facă vre-un băiat cu ochiul
- Nu, ferit-a Sfântul! Dacă aflu acest lucru, nu mai are
ce căuta in curtea mea! Îi dau o bocceluță cu câteva lucruri și
pe aici ți-e drumul.
Carol, ca să arate cultura lui generală îi spuse
gospodarului:
- Nene Ioane, stii dumneata ce culoare are lumea? De
unde știi că fata matale e cuminte, adică ușă de biserică?
Auzind aceste cuvinte, gazdei noastre i s-a umflat o
venă de la gât, s-a înroșit la față si l-a poftit pe Carolică afară
din casa lui.

33
 Pur si simplu eu am îngălbenit, văzând ce intorsătură a
luat această vizită la domiciliu. Mi-am cerut scuze in numele
prietenului si colegului meu, care ieșise val-vârtej din casa
gospodarului. Sărind peste un gard de beton, care despărțea
locuința gazdei noastre si terenul de sport al școlii, Carolică
și-a rupt pantalonul in fund si a căzut cu nasul într-o băltoacă.
A doua zi, la scoală, s-a aflat câte ceva, copiii râzând
pe infundate la ora de sport. Pentru prima dată l-am văzut pe
Carolică supărat, el, care râdea tot timpul.
În cancelarie, l-am întrebat râzând:
- Ei, ce culoare are lumea? Ai aflat cumva?
S-a uitat la mine, a oftat si mi-a spus:
- M-am făcut de băcănie, asta e!

34
 O întâmplare din studenție

Pe vremea studenției am trăit multe întâmplări, uneori

cu multă bășcălie si suspans. Eram in tramvai, la vagonul al
doilea, unde plata biletului era de 25 de bani. În vagon, era,
multă lume, cum spunem astăzi, pestriță.
La o anumită statie, se urcă un bărbat intre 30 – 35 de
ani, ținând de mână un băiețel de 3-4 ani.
Au ajuns la jumătatea vagonului, tatăl ținându-se de
cureaua de sus, susținută de o bară metalică, iar copilul, de
pantalonii tatălui său. Tramvaiul mergea de la Republica la
Gara de Nord, îmbulzeala fiind cât se poate de mare.
Pasagerii nu mai incăpeau in vagonul tramvaiului, unii
stând pe scară, oricând fiind in pericol de a cădea si de a-și
pierde viața.
După ce s-a mai eliberat vagonul, o tânără l-a impins
pe un bărbat cam ponderal. Femeia, nemulțumită că acesta nu
avansa de pe scară, l-a împins către interiorul vagonului i i-a
spus:
- Inaintează mă nesimțitule că ai 200 de kilograme si ai
putea să-i impingi pe toți.
La asemnea vorbe, răspunsul tânărului ponderal a fost
pe măsură:
- Ce-ai vrea gagico? Să dau cu pumnii in stânga si-n
dreapta? Tu ești nesimțită, nu eu!

35
 Atât i-a trebuit mahalagioaicei, că a și pornit artileria
grea a a injuriilor:
- Așa, va să zică! Bă, tâmpitule, om fără creier, masă de
grăsime, butoiule ce esti, poate–ți dau si una de nu te mai poți
scula.
Tânărul, calm și cu simțul umorului, i-a răspuns:
- Mânca-mi-ai cepul!
Toți oamenii din tramvai au râs cu poftă si s-au intors
cu fata către femeia care provocase scandalul. Aceasta s-a
înrosit la față si a lăsat capul in jos.
Atmosfera s-a liniștit, ca după un fenomen meteo
extrem si călătorii coborau liniștiti din tramvai, in timp ce
alții le luau locul. Bărbatul cu băiețelul de câțiva anișori,
înainte cu o stație de Gara de Nord a cerut permisiunea unei
domnișoare, cu o rochiță mini, să avanseze, pentru că va
coborî. Tânăra l-a privit mânioasă, parcă ar fi dorit să-l
pălmuiască. Domnul n-a dat importanță acestui lucru și i-a
mai spus incă o dată:
- Doamnă, coborâți, ori nu?
La această întrebare, tânăra s-a făcut foc si pară și după
ce i-a dat o palmă bărbatului , i-a zis răstit:
- Mai vrei să-ți dau si explicații, tâmpitule?
Omul a rămas perplex si a sta cu mâna la falca unde
primise lovitura.
Atunci, micuțul l-a privit în ochi, a râs cu poftă și i-a
spus ca un om matur:

36
 - Pă, tati, e corect așa? Eu am ciupit-o de fund pe tanti si
te bate pe tine?
Copilul a vorbit destul de tare, încât au auzit si ceilalți
călători, care au izbucnit în râs. Omul a lăsat capul în jos, a
ofta si a coborât din tramvai, cu copilul de mână.
Asta era bășcălia anilor 1970, când eram tineri,
entuziaști, puși pe șotii si nu aveam de ce ne plânge.

37
 Bășcălia de pe câmpul românesc

Nu știu cât de bășcălioși sunt orășenii, dar, în lumea

satului este o virtute să poreclești, să ironizezi pe cineva.Dacă
te afli pe o tarla, sub arșita soarelui de vară, la săpatul
porumbului, pe lângă ciripitul păsărelelor, auzi si cuvinte
venite pe lungimea de undă, care se numește Radio-Șanț. Da,
să nu vă surprindă aceste cuvinte, fiindcă ele sunt autentice si
întregesc zestrea folclorului actual.
Eram la săpatul porumbului, alături de părinții si de
fratele meu. La un moment dat, după ce începuse să
dogorească soarele si să mi se usuce gura de sete, am plecat
la capătul rândului, care măsura o mie de metri, pentru a lua
o sticlă de apă, pusă într-o traistă, acoperită cu frunze de
brusture. De cum am ajuns la capătul rândului, cu sudoarea
șiroind pe obraji, numai ce aud:
- Gogule, mă Gogule, unde ești bă, lătrați-ar câinii la
ușă? Bă, am venit cu cărâța să te duc acasă cu știuleții, n-aș
mai avea parte de tine.
Am început să râd pe înfudate, fiindcă nu mai văzusem
niciun om, pe numele său Gogu, în tot câmpul. Mă întorc
spre ai mei, pentru a le duce sticla cu apă, dar, la jumătatea
drumului, după niște tufe de bozii, care crescuseră cât
porumbul, după ploile din ultima vreme, zăresc două femei,
cu basmalele pe cap, si cu fustele trase peste chiloți.
Bănuiam, cel puțin așa credeam că le era cald, le încinsese
38
soarele si veniseră la umbră. Am rămas pe loc, ascunzându-
mă după niște tufe si am trasa cu urechea la ce vorbeau
femeile:
- Fă Culino, al meu nu știe nimic! E prost ca noaptea, n-
are nici două clase, cât are trenul. Și e gelos nevoie mare.
Dacă mă uit atunci când suntem la vreo nuntă la câte un
creștin, fierbe sângele în el.
- Nu-ți spun că are în haină mereu câte un box, gata
pregătit să se bată cu cineva.
Cealaltă, să nu se lase mai prejos, după e bău un
păhărel de țuică se scărpină undeva interzis văzului si-i
spuse:
- Fă! Al meu e prost ca noaptea! Doarme pământul sub
el. Noaptea tai bușteni pe burta lui, umflată ca un cimpoi. Nu
știe decât să mă tragă de chiloți și să-mi dea doi pumni în
coastă.
Eu trăgeam cu urechea si mă stăpâneam să nu râd. Le
cunoșteam pe amândouă, știam ce poame sunt. Am plecat
tip-til, fără să mă simtă vreuna din ele, am predat sticla cu
apă familiei, care și-a potolit setea și ne-am apucat de săpat
porumbul, care crescuse odată cu buruianul, ajungând până la
brâu. Era a doua prașilă după cea din luna mai.
Spre seară, când ne apropiasem de sfârșit, apare din
nou sinistrul personaj cu camionul tras de doi cai vânjoși:
- Gogule, bă Gogule, vedea-te-aș văduv, unde ești bă.,
că nu mai pot de sete: vedeate-aș în pat cu soacră-mea!

39
 Când am auzit aceste cuvinte, am râs cu toții, fiindcă,
l-am recunoscut pe celebrul ”Pahoi”, chiznovatul satului.
Tata, care îl cunoștea bine, fiindcă etnia romă îl avea ca
fanion, l-a întâmpinat cu un pahar de țuică:
- Aoleo, frati-miu! Vrei să mă omori? Pe căldura asta să
beau țuică?
Tata a început să râdă cu poftă și i-a spus:
- Bea mă, că drac mort n-am văzut până acum!
A dat conținutul pe gât și i-a mulțumit părintelui meu,
apoi l-a întrebat?
- Nu l-ai văzut pe Gogu – pintenogu?
Tata s-a uitat la el cu uimire și l-a întrebat?
- Care , Gogu, măi Pahoi?
- Cum care Gogu? Nu știi că lângă matale are tarlaua
Vânosu?
Tata s-a dumirit despre cine este vorba și i-a spus că nu
l-a văzut astăzi pe câmp. Pahoi a mai băut un pahar de țuică,
s-a strâmbat puțin de tăria băuturii și la plecare, i-a spus
părintelui meu:
- Să-i spui lui Gogu, dacă apare, că o să-i iau porumbul
de pe câmp, când o veni mutu´ de la manutanță!

40
 Nea Nică cel chiznovat

În copilărie si tinerețe, aveam pe toți membrii familiei

paterne pe aceeași stradă, adică cea care se numește astăzi
Șoseaua Națională București – Oltenița.
Unul dintre cei mai hâtri reprezentanți ai familiei, soțul
unei verișoare a tatălui meu, era nea Nică. Tanti Lina, de câte
ori îl trimitea să cumpere ceva, îi spunea:
- Nică, să nu uiți să cumperi ce ți-am zis, că vezi tu pe
dracul!
Bietul om, blajin de felul său, având si un nume de
familie evlavios, Popa, se uita la ea cu duioșie, spunându-i:
- Bine nebunica mea, o să aduc câte-n lună si în stele.
Chiar și comoara lui Moș Niță.
Tanti Lina, se uita chiorâș la el și-l repezea încă odată:
- Să te pună Aghiuță să nu-mi aduci ce-mi trebuie, că nu
te scapă nimeni din mânea mea.
Săracul om, micuț la statură, cu picioarele crăcănate,
n-avea ce să facă. Într-o zi, a anului 1980, trebuind să
participăm la Festivalul ”Cântarea României”, cu interpreți
tineri, dar si bătrâni, m-am gândit să-l ”nominalizez” pe nea
Nică, cel mai în vârstă interpret. Era un dialog intre comuna
unde locuiam si îndeplineam functia de director de cămin și o
localitate învecinată. L-am întrebat pe nea Nică ce vrea să
facă pe scenă, să spună o poezie, să joace o sârbă, ori să cânte
ceva.
41
 Bătrânul se uită la mine, începe apoi să râdă:
- Măi nepoate, mă vezi pe mine jucând cu picioarele ca
roțile de Tatră? O să când ceva de demult, un cântec învățat
de la bunicul.
A venit si ziua confruntării, vorba poetului, ”toți eram
săgalnici și berbanți”. Numai nea Nică, într-o iie lungă până
la genunchi, care acoperea niște pantaloni negri de aba se
plimba dintr-un colț în altul al scenei. M-am apropiat de el și
l-am întrebat:
- Ce s-a întâmplat unchiule, nu te simți bine?
Moșu s-a uitat la mine si mi-a spus cu un glas stins:
- Am uitat spusele cântecului, nepoate. Nu mai știu
decât două rânduri
Am început să râd, apoi am devenit serios si i-am spus
- N-are nimic, repeți si matale cele două rânduri de
câteva ori, apoi saluți publicul si dispari după cortină.
A început dialogul între cele două localități învecinate.
Localitatea noastră conducea la primele cinci probe destul de
confortabil. A venit si rândul celui mai bătrân interpret.
Rivalul lui nea Nică, mai tânăr cu trei ani, a dansat un brâu pe
șase, acompaniat de un acordeonist cam tuciuriu. Nea Nică se
plimba în spatele scenei, și era cât pe-aci să cadă în fosa
pentru orchestră. Norocul lui, că un tânăr de la formația
adversă l-a ținut de braț.
Cei din sală au început să râdă în hohote. Bătrânul
dansator s-a oprit din joc si a întrebat de ce râd spectatorii.
Unul din rândul al doilea al sălii, i-a spus:
42
 - Nu vezi că babalâcul celălalt, cu picioarele crăcănate
era să cadă pe scenă?
Moșul nu l-a văzut pe nea Nică, el fiind preocupat să
numere pașii la intepretarea dansului popular.
I-a venit rândul și unchiului Nică. Sala a început să
râdă când l-au văzut în fața scenei. Un copil din primul rând
s-a strâmbat la el si i-a strigat:
- Tataie, să nu vii peste noi, că ne faci praf pe toți!
Nea Nică, a început recitalul său, cam așa:
”La Ghiniș, la Păltiniș
E un pom mare rotat,,,”
A ținut-o așa vreo cinci minute, după care oamenii au
inceput să-l fluiere. Unul mai colorat, i-a strigat cât l-au ținut
bojocii:
Moșule, du-te acasă, că te-așteaptă baba să-ți facă o
frecție intre picioare!
Bietul bătrân, a făcut stânga-mprejur, dar, s=a
împiedicat de un fir al reflectorului si a căzut pe burtă, în
râsetele celor din sală. Am câștigat concursul, dar, nea Nică
s-a supărat și mi-a spus că nu mai urcă niciodată pe scenă.
Tanti Lina, ca să pună si mai mult paie pe foc s-a uitat
în ochii lui si i-a zis:
- Te-ai dus acolo, să te faci de râs, moș afurisit!

43
44
 Doi frați de pomină

Fiind absolvent al unei facultăți cu profil didactic, am

lucrat peste patru decenii în învățământ. Cam pe la mijlocul
carierei mele, am avut prilejul să cunosc doi elevi, frați
gemeni, si din punct de vedere fizic ponderați. Semănau ca
două picături de apă. Dacă unul se îmbolnăvea si lipsea de la
școală, celălalt era palid la față, apatic, iar a doua zi nu mai
venea nici el la cursuri.
Ca intelect, ce să zic, că n-am văzut in viața mea, așa
ceva. Acești gemeni, nu scoteau o vorbă, parcă erau muți din
naștere. Am căutat să intru in vorbă cu ei, să port un mic
dialog, dar, degeaba. La un moment dat, l-am întrebat pe unul
dintre ei:
- Măi copile, tu n-ai limbă?
S-a uitat la mine si a scos limba ca să-mi arate că are
așa ceva.
Odată, când ajunseseră în clasa a –VII-a si au venit
două cadre medicale să le facă vaccin elevilor, cei doi gemeni
s-au schimbat la față si au incercat să fugă de la școală. Un
coleg mai in vârstă, profesor de educatie fizică, s-a dus în fața
ușii de la intrarea in clasă si a incercat să-i oprească pe aceia
care nu stăteau să le facă vaccinul. S-a proptit în usă tocmai
când urcau la etajul scolii o doctoriță si un felcer.
Gemenii, auzind că vin cadrele medicale la ei in clasă
si-au luat ghiozdanele si au fugit către ușă. Văzând că cineva
45
opune rezistență, cei doi s-au retras puțin, apoi au impins ușa
cu atâta putere, încât au scos-o din țâțâni, adică din balamale.
Ușa a căzut peste profesorul de sport, dar nu l-a lovit prea rău,
doar l-a zgâriat putin.
Cei doi fugari, greoi cum erau, mergeau ca Oliver
Hardy, celebrul Bran, uitându-se înapoi. Profesorul a strigat
după ei să se oprească si să revină în clasă. Aurel, cel care
avea cu două-trei kilograme mai puțin decât celălalt a întors
capul si a zis:
- Ce, să mă opresc si să mă găurească Jean, mama lui de
jigodie si panglicar!
Auzind aceste cuvinte, colegul meu mai vârstnic, a
început să râdă, lăsându-i pe gemeni să plece acasă, zicând în
final:
- Ia uite, munții ăștia au început să vorbească și încă
bine. Auzi, jigodie, panglicar. Ca să vezi si să te minunezi.
Eu îi credeam pe grașii ăștia, proști ca noaptea.
Felcerul Jean, care tocmai ajunsese împreună cu
doctorița la ușa clasei cu pricina a văzut-o scoasă din canat si
pe profesorul de sport murdar de praf pe pantaloni. L-a
întrebat destul de calm:
- Ce s-a întâmplat, domnule profesor? Am văzut pe
grasii si pe prostovanii ăia fugind ca disperații. Ei au scos ușa
din țâțâni?
Profesorul, cu zâmbetul pe buze, i-a răspuns:
- Păi doar nu eu. Trebuia să fiu nebun să fac așa ceva?

46
 Domnul Jean și-a făcut o cruce mare și l-a întrebat pe
profesor dacă nu cumva l-a injurat, fiindcă, la dispensar a
avut un conflict cu unul dintre ei, când a venit cu tatăl lor să
le dea o rețetă doctorul Honoriu.
- De înjurat nu, dar v-a făcut jigodie si panglicar.
Auzind asa ceva, Jean a lăsat-o pedoctoriță singură să
le facă vaccinul elevilor si a plecat val-vârtej către cei doi,
care tocmai plecaseră de la școală.
Având bicicleta la Dispensar, adică vis-a-vis de scoală,
a plecat după ei. I-a ajuns din urmă, când cei doi fugari mai
aveau două sute de metri să ajungă acasă.
- Bă tâmpiților, masă de grăsime si prostie omenească,
m-ați făcut jigodie si panglicar? Lasă, că vă arăt eu vouă!
Zicând așa lăsă biclicleta rezemată de un gard și se
repezi la ei. Gemenii, cât erau ei de mari, poate de două – trei
ori cât felcerul Jean, o sfecliseră. S-au făcut galbeni la față.
Atunci, cadrul medical, ca să-și bată joc de ei, a scos o
seringă din geanta mică, ce o avea in mâna stângă, cu un ac
lung de vreo zece centimetri.
Gemenii, văzând seringa și acul, care li se părea o
țeavă de tun, s-au înroșit la față ca niște tauri în călduri si au
început să se pregătească de atac. S-au prins de mână și au
pornit in trombă spre felcer. Domnul Jean i-a fentat puțin,
fiindcă era slăbuț si ager in miscări. În alergare, grașii s-au
impiedicat de un ciot de lemn si au căzut cu capul în gardul
unde proptise Jean bicicleta. Au rupt cu capetele două uluci

47
putrede si au dărâmat si biclicleta, care a căzut peste ei.
felcerul a izbucnit în râs, zicându-le:
- Mă, proștilor, dacă îmi puneam mintea cu voi, vă
dădeam o lecție de mă ocoleați toată viața! Vai de capul
vostru. Statul cheltuiește cu voi să vă păstreze sănătatea si voi
fugiți de injectii, de vaccinuri, ca dracul de tămâie.
Grasii s-au sculat si au plecat spre casă. Când au
deschis poarta locuinței lor, i-au tras o injurătură felcerului
așa cum stiau ei. Bietul om, a dat din cap si a plecat spre
Dispensar, zicând:
- Cu proștii nu ai ce discuta!

48
 Unchiul Radu

Când eram așa, de-o șchioapă, vorba lui Ion Creangă și

nu știam prea bine ce e cu mine si cu viața în general, a venit
în casa părintească un om mărunțel, slab si cu o mustață sub
forma unei cozi de rândunică.

Nu-l mai văzusem până atunci, si fiindcă eram la masă

cu un servețel pus de mama sub bărbie, să nu mă murdăresc
pe flaneluță, am întors capul să-l văd pe acel om.

Tata a ieșit să-l întâmpine si să-l poftească în casă.

Cum a dat cu ochii de mine, m-a întrebat:

- Cum te cheamă, măi țâcă?

L-am privit din cap până-n picioare și nu i-am răspuns.
Atunci, a intervenea mama, care tocmai se pregătea să mai
pună la masă încă un tacâm:
- Este fiul nostru și-l cheamă Nicolae. Dar, nu sta în
picioare unchiule, poftește la masă.
Unchiul Radu era o rudă a tatălui meu, fiind unul
dintre frații bunicului patern. Pe atunci, familiile erau
numeroase. Bunicul Dumitru, pe care nu l-am cunoscut,
fiindcă murise cu trei ani înainte de a mă naște eu, era
cunoscut în sat sub numele de Oaie. De câte ori citeam opera

49
lui Eugen Barbu, dădeam de o povestire, intitulată ”Oaie si ai
săi”, care întotdeauna îmi stârnea râsul.
Copil fiind, cu o imaginatie bogată, mă întreba, dacă
nu cumva Eugen Barbu, venise prin satul meu să culeagă
informatii despre oamenii de aici. Mă gândeam de multe ori
de ce i-o fi zis Oaie, fiindcă rudele tatălui meu n-au avut
niciodată oi, ci, numai păsări si câte un porc.
Unchiul Radu s-a așezat la masă si a sorbit din ciorba
caldă. Tata l-a îmbiat si cu un pahar de țuică.
- Unchiule, am o țuică de te pune în cur imediat. Vrei să
guști această licoare? Are vreo patruzeci si cinci de cenți
Unchiul s-a uitat la el si i-a răspuns:
- Păi, vorba aia, mănânci calule ovăz? Toarnă, nepoate,
că nu dau din cămara mea!

Radu era cunoscut în București, în zona Gării Obor,

sub porecla de Chilipir. Cumpăra totul la prețuri foarte mici,
de la produse alimentare si până la cele industriale. La
început, nu știam de ce –i zice așa. Întrebându-l pe taică-miu
care era mereu cu gluma în nas, mi-a explicat in felul
următor:

- Mă, ăsta e ca frate-meu, Petre, ia totul pe de-a moaca,

adică ca pe un chilipir. E zgârcit ca Hagi- Tudose . Nu ți-ar da
nimic pe degeaba.
De fapt, unchiul Radu nu venea de pe strada Popa
Nicolae în satul de pe malul Argeșului, de unde plecase din

50
 adolescență, așa degeaba, numai să-și vadă rudele, ci, cu un
scop anume.
După ce a mâncat, a băut bine, i-a spus tatălui meu
pentru ce venise:
- Măi nepoate, am auzit că ai un material bun de stofă si
as vrea să-mi faci si mie un costum de haine, că ești un
croitor pe cinste. Îți plătesc, nu degeaba. Tata s-a uitat în
ochii lui, a mustăcit puțin si i-a zis:
- Unchiule, am niște cangăr englezesc bleumarin, dar, să
știi că te costă. Fără două sute de lei să stii că nu-ți fac
costumul că m-a costat si pe mine materialul, apoi munca
mea. Un costum nu se face așa, cât ai din palme.
Când a auzit de suma ce i-a cerut, s-a făcut alb la față
și a schimbat vorba. A mai băut un pahar de țuică, a luat
șapca, s-a încălțat si a plecat la celălalt nepot, Petre, care era
de meserie cojocar, dar, nu prea mai practicase acest
meșteșug, intrând în politică.
Tata l-a condus până la poartă și când s-a întors i-a spus
mamei:
- Ia uite mă, ăsta voia să-i fac costum pe degeaba si cu
materialul meu. Chilipirgiul de moș Radu asa a făcut toată
viața lui. Până și țața Lina, nevastă-sa, când eram ucenic la
Vlădescu, imi dădea ceva de-ale gurii pe ascuns, să nu afle
zgârcitul ăsta.
Seara, a venit pe la noi fratele mai mic al tatălui meu,
Petre, si ne-a povestit că l-a rugat si pe el să-i facă o căciulă

51
de miel si un cojoc. A zis că-i dă banii peste două luni, că
acum n-are decât de tren.
Unchiul Petre a început să râdă si i-a spus tatălui meu:
- Mă, ăsta își mănâncă și din cur, să nu plătească deloc.
Nu s-o fi dus și pe la Culaie, să-i facă vreo dormeză?
Așa era acest Radu, zis Chilipir, de la strada Popa
Niculae, din Bucuresti.

52
 Cumătrul cel șugubăț

În familia mea, au intrat si persoane de altă etnie, decât

cea română. Este vorba în primul rând de un om mărunțel,
care mergea putin crăcănat si avea un debit verbal demn de
invidiat. Cred, că putea fi crainic sportiv, licitator sau un
coseur la o agapă.
Pe lângă aceste haruri, pe care Pronia i le-a dat, mai
avea unul, acela de a fi amorez de profesie. Cum vedea câte o
fetișcană mai ochioasă, cu balcoanele bine conturate,
cumătrul era numai ochi si urechi.
Mai întâi o studia, apoi trăgea cu urechea să vadă ce
vorbește cu persoanele întâlnite pe ulița satului de câmpie.
Soția îl știa încă de la căsătorie că este fustangiu, dar gândea
că timpul le va rezolva pe toate. Cumătrul nu alegea, atunci
când vedea câte o fetișcană, care îi umbla la coarda lui
sensibilă. Putea fi si țigăncușe, deci mai oachese, dar, cu acel
vino-ncoa.
Fiind lucrător în domeniul administrației publice, ar fi
trebuit să fie mai reținut, meseria sa abținându-l de la excese
erotice.
Într-o zi, cumătrul a lipsit două zile de acasă.
Consoarta s-a dus la unitatea publică unde lucra și nu l-a găsit

53
in birou. Șeful unității nu știa nici el unde este, închipuindu-și
că este bolnav.
Soția a bănuit ceva, dar n-a spus nimic celor de la
unitatea publică. A făcut rost de un băț mai lung si gros ca
degetul mare de la mână si a plecat la o prietenă a sa, care
mai urmărea aventurile erotice ale soțului său.
Știind că are si un câine periculos, uneori dezlegat, si-a
luat acel băt să se poată apăra. Au stat de vorbă cam o
jumătate de oră, în acest timp servind si o cafea. Sotul gazdei
era marinar si aducea din țări indepărtate cafea naturală, pe
care n-o întâlneai in România comunistă.
Totuși, la plecare, prietena i-a dat un indiciu. Femeia a
luat in consideratie cele spuse de prietena sa si-a luat bățul si
a plecat la locuința unei femei cam oachese, pe care, o bănuia
că ar avea ceva legături cu muieraticul ei soț.
N-a strigat la poartă ci, a intrat in curte, apoi a deschis
o ușă și a intrat intr-un hol. De acolo a auzit niste sunete, care
erau desprinse dintr-un film erotic. La inceput, a crezut că
este vreun casetofon cu inregistrări mai deocheate. Și-a luat
inima in dinți si a intrat in camera cu pricina.
Acolo, ce să vezi? sotul ei, dezbrăcat complet, făcea
gesturi ridicole in fata unei femei durdulii, neagră ca tuciul si
care râdea in hohote.
Văzând această scenă, a vrut să iasă imediat din casă,
dar, bărbatul ei a zărit-o si a sărit ca ars, s-a îmbrăcat în grabă
si cât ai zice pește a fugit acasă.

54
 Când a ajuns la locuința proprie si-a găsit bărbatul
stând în pat, cuminte ca o fată mare. Atunci, femeii i s-a urcat
sângele la cap si a pus mâna pe bățul cu care venise si l-a
altoit cum i-a venit la mână.
A stat supărată pe soțul care o înșelase vreme de o
lună, după care s-au împăcat, deși n-avea nicio sperantă că
acceastă liniste din cămin va dura prea mult.
Așa era el, mic, știurlubatic și cu pasiunea pentru sexul
frumos.

55
 Profesoara de fizică

În perioada studiilor liceale, câmd nu cunoșteam prea

bine societatea anilor 60, crezând că tot ce zboară se mănâncă
vorba zicalei românești, am avut o profesoară, considerată
spaima liceului.

Era mică de statură, putin peste un metru si jumătate,

durdulie si de-o vitalitate iesită din comun. Dar, nu asta era
problema, ci, faptul că băgase frica in toti elevii. La orele de
fizică, fugeau bieții de ei, mâncând nori. Stiau că nu le pune
absență, dar, în moentul când ii prindea la oră îi asculta din
toată materia. Bineînțeles că toți luau note de 2 și 3. Unii care
mai stăteau la ore, erau notați cu câte o noră de 5, rareori
vedeau câte un 6.

La orele de fizică, două pe săptămână, erau elevi din

toată scoala care intru intr-o singură clasă. Văzând că elevii
fug in masă de la orele ei, doamna Virginia a vorbit cu
directorul liceului, să convoace o adunare la care să participe
toată suflarea, adică de la vlădică până la opincă. Adunarea a
avut loc într-o zi de sâmbătă, adică la sfârșitul săptămânii.
Doamna Virginia, care era îmbrăcată la patru ace, parfumată
si pomadată, arăta ca o pupăză cu pampon. S-a uitat la elevii
scoși in față, vreo sută la număr si i-a întrebat:

56
 - De ce lipsiți mă, de la orele mele? Nu vedeți că sunt o
stârpitură de om? Vă e frică de mine?
Elevii au început să dârdâie si să se rosească la față.
Directorul s-a uitat la ei si i-a întrebat:
- Ce s-a întâmplat, mă copii? De ce fugiți de la orele de
fizică?
Muțenie. Nimeni nu îndrăznea să spună ceva. Atunci,
unul care mai rămăsese repetent doi ani, fiind mai mare decât
cei din seria lui, avu curajul să spună:
- Fiindcă e rea, domnule director. Țipă la noi și ne
drăcuie.
- Cum așa, spuse directorul? Este adevărat ce spun
elevii, doamnă profesoară?
Virginia s-a înroșit la față, deveinind mânioasă. A
încercat să se calmeze, dar, n-a rusit. A apucat să spună doar
aceste cuvinte:
- Nu-l ascultați pe dobitocul ăla, care este scursura
liceului.
Apoi, înaintând să-l pălmuiască, a căzut pe spate, spre
deliciul asistenței. Mai mult, a arătat si niste forme, până
atunci ascunse văzului.
Directorul s-a abținut să nu râdă, văzând această scenă.
Pe profesoară au ridicat-o două eleve, dar aceasta, în loc să le
mulțumească, le-a spus:
- Plecați dracului din fața mea, idioatelor! Ce, eu nu mă
pot ridica, sunt șchioapă?

57
 Incidentul se credea închis, dar, a doua zi, doamna
Virginia a pus din oficiu o sumedenie de note de 2 si de 3
celor care lipsiseră de la orele ei. Celui care a înfruntat-o la
adunare, căruia îi venea până la piept, i-a dat două note de 1.
Directorul si diriginții claselor, când au văzut
asemenea grozăvie, adică zeci de note proaste la fizică, s-au
luat cu mâinile de cap. S-a convocat consiliul profesoral si s-
a propus sanctionarea profesoarei pentru încălcarea
deontologiei profesionale. În acea perioadă, de început a
regimului comunist, nu se foloseau acesti termeni, ci, aceia
de incălcarea regulamentului școlar.
Doamna Virgiia s-a învățat minte, a lăsat-o mai moale
cu punerea unor note de 2 si 3, apoi, după doi ani a plecat din
liceu și s-a mutat in alt oras cu serviciul.
Copii au răsuflat ușurati. Unul, mai vorbăret, le-a spus
celorlalți:
- Lasă că e mai bine că a plecat. Să le mai pună note
proaste si altora, din alte părți.
În locul ei, a venit un nou profesor de fizică. Acesta
era pâinea lui Dumnezeu. Trebuia să faci cerere să te lase
corigent.

58
59
 Domnul Crețu, un ardelean get-beget

Eram cadru didactic intr-un sat de peste râul Argeș,

care era component al comunei Mitreni. Aveam în scoală
încă doisprezece colegi, care predau atât la invățământul
primar, cât si la cel gimnazial.
Toți erau din zona Olteniței, făcând o navetă ușoară,
adică până la zece-cinsprezece kilometri. Unul dintre acestia
nu era din zona noastră, nici din vechiul regat, cum era
numită România până în 1918. Profesorul de geografie, cu un
prenume specific ardelenilor, Gliglor, era din zona munților
Apuseni. Îndeplinise si functia de director al școlii până în
anul 1977, când l-am înlocuit din functia de manager.
Vorbea ardeleneste, desi făcuse facultatea in Bucuresti.
Era încă holtei, desi avea peste treizeci si patru de ani în acel
moment. De fapt, cine s-ar fi alăturat lui, care era un om
zgârcit, un fel de zgârie-brânză. Datorită acestei zgârcenii se
îmbolnăvise si de ulcer. Pe vremea când era director, eu nu
eram cu el la unitatea de învățământ de peste râul Argeș,
Gligor se purta diferit cu cei pe care-i coordona.
Bineînțeles, femeile detineau ponderea în scoală. Una
intre ele, o fată frumoasă, divortată de curând, având si un
prenume amintind de Roma celor șapte regi, Sabina, intrase
in grațiile directorului.
Biata femeie, după ce venea de la Bucuresti cu
pachetelul de mâncare în trăistuță, mai era luată în bășcălie
60
de Gligor, marele director al unei scoli sătești. Într-o zi, când
Sabina a intarziat o jumătate de oră, ajungând la scoală peste
podul rupt, făcând echilibristică, Gligor a apostrofat-o, mai
mult a luat-o in brate și a încercat să o pupe. Femeia l-a
respins, mai ales că individul era un ciufut din toate punctele
de vedere, dar, in primul rând, pe acel de vino-ncoa. Văzând
că nu-i reușise tentativa, Gligor i-a dat o palmă tinerei
profesoare. Atunci, tânăra, a reacționat cu mâna la falcă:
- Ai ajuns să-mi dai o palmă, mârșavule! Să dai intr-o
femeie, parșivule ce ești! Nici nu vreau să te mai văd, pentru
mine nu mai contezi nimic. Să-mi dai o palmă, tâmpitule!
Gligor, cât era el de director, era să facă în pantaloni.
A încercat să se apropie de Sabina,dar, aceasta, i-a dat un
picior în boașe, încât ardeleanul a văzut stele verzi. N-a
apucat să spună decât atat:
- Hai măi, că-i tot o zdroabă!
După două luni de la venirea mea în satul de peste
Argeș, am fost numit director al școlii. Gligor, a făcut niste
ochi mari si mi-a spus:
- Măi, toți m-ați săpat. Sunteți niște bule turcești. Îi tot o
zdroabă
Domnul profesor, Crețu Gligor, a plecat la Buftea,
unde a reusit să-și găsească perechea. Si acum îmi aduc
aminte de cuvintele lui Crețu Gligor, originar din Galda de
Jos, județul Alba:
- Măi, e tot o zdroabă, băi, bulă nemțească!

61
62
 Și oamenii fostului regim pot fi bășcălioși

De câte ori mă gândesc la cei douăzeci si opt de ani

care au trecut de la acel decembrie 1989, nu pot să nu-l am in
minte pe domnul Gică, așa cum era cunoscut de toți în orașul
dunărean.
Cine era personajul acesta, cu mult umor? Nimeni altul
decât un fost reprezentant al eșalonului al doilea al
nomenclaturii din perioada regimului trecut. Avea un umor
debordant. Lucrul acesta m-a făcut să mă atașez de acest om,
deși îl cunoscuse, prin anii 1960, ca un personaj dur, cu multă
autoritate, uneori chiar făcând exces de zel.
A îndeplinit funcții pe linii de partid, de administratie
si după 1989 s-a retras în orașul unde a condus organizatia de
tineret. L-am întrebat in locuinta sa, vis-a-vis de Parcul Mare
al orașului:
- De ce ați venit la noi când oamenii de aici au pozitii
diferite față de dumneavoastră?
S-a uitat la mine si mi-a spus:
- Măi domn profesor, mi se rup șuruburile de la patinele
pe care nu le am de cei de aici. Trebuie să înțeleagă, fără să
mai aibă dubii, că au sărit din lac în puț
Spusele domnului doctor in sociologie, cel puțin așa
avea titulatura academică, m-au pus pe gânduri. Mă gândeam

63
că mulți vor sări la gâtul său, mai ales aceia, care n-au agreat
regimul abolit in decembrie 1989.
Prietenia noastră a continuat vreme de zece ani,
perioadă în care domnul Gigu, așa cum îl alinta sotia sa, era
deschis la un dialog, despre ceea ce s-a realizat în peste două
decenii de la evenimentele sângeroase.
”Îmi amintesc in permanență că ceea ce s-a realizat nu
sunt decât pârțuri postdecembriste”. I-am dat dreptate findcă
nu s-a realizat nimic bun, nici economic, nici social, politic să
nu mai vorbim.
Eu, cu simtul umorului mereu in vedere, l-am întrebat
ce părere ar avea despre ceea ce s-a realizat în orașul nostru
dunărean. S-a uitat la mine de parcă–i venea să mă mănânce
de viu:
- O părere foarte proastă. Mai există ceva? Nimic! A, da,
mai există câteva lucruri mizerabile, adică maidanezi, care-și
lasă excrementele peste tot, chiar si pe pantofii noștri, bombe
si fumigene si injurături ca la usa cortului.
Am căutat să-l contrazic, să-i arăt că s-au făcut si
lucruri bune in cei douăzeci si ceva ce ani scursi din
decembrie 1989. S-a uitat la mine si mi-a replicat așa cum
stia:
- Măi domn inginer, pardon, domn profesor, ce ați văzut
bun in oras? Spuneți-mi doar un lucru si vă dau dreptate.
N-am putut să spun decât dreptul de a ne injura unul pe
altul, de a ne da in judecată si a ne imprumuta de bani de la
instituțiile cămătărești, adică de la bănci.
64
 - Păi, astea sunt realizări, ori pași inapoi? Marxistii
spuneau că un picior in cur dat fiecărui membru al societății
înseamnă un pas inainte. Acum, noi ne-am dat picioare un
cur unul altuia si n-am făcut decât să mergem inapoi, ca
racul.
Am râs cu poftă si i-am dat dreptate domnului Gicu.
Omul publicase in șapte-opt ani mai multe cărti,
încercând să arate că ceea ce s-a realizat în decembrie 1989
n-a fost decât un bluf economic, social si politic. Tocmai
atunci, o colegă de condei, publicase o carte cu un titlul
semnificativ, dar, si cu trimiteri directe spre o anumită
directie. Cartea se intitula ”Mâncătorii de covrigi”. Domnul
Gică, permanent cu simțul bășcăliei în față mă întreabă:
- De ce oare, fata asta, care scrie frumos, este deșteaptă,
n-a intitulat cartea ”Mâncătorii de ...rahat?” era mai bine că
sunt mulți care au nevoie de căruțe de hârtie igienică să se
șteargă la gură!
Așa era domnul Gicu, Dumnezeu să-l odihnească,
fiindcă nu mai eset printre noi, din iulie 2015. Cred, că și
acolo, în inaltul cerului, ne privește si ne face cu ochiul, apoi
ne spune:
- Fiți atenți, că vă pasc noi pericole! Eu nu vă mai pot
salva, fiindcă nu mai sunt printre voi, dar, vă privesc si mă
minunez, cum mergeți din prostie in prostie!

65
66
 Dirijorul corului din Oltenița și peripețiile
sale

De mic am avut plăcerea să fredonez câte o melodie,

din diverse genuri muzicale. Îmi plăcea si folclorul si muzica
ușoară, dar si cea clasică. În fața publicului, n-am cântat
decât muzică corală.

Încă din 1972, am devenit membru al Corului

Sindicatelor Invățământului din Oltenița. Am avut doi dirijori
prestigiosi. Primul a fost maestrul George Deriețeanu,
compozitor si muzicolog de prim rang. Din păcate n-a stat
pra mult la Oltenița, pentru a dirija corul învățământului.
Noul dirijor era de origine ucrainiană, desi avea un nume pur
românesc, Nicolae Ciobanu. Îi plăcea să recite din creatia
poetică a lui Serghei Esenin. Maestrul Ciobanu nu prea avea
studii de stat, de multe ori mi se destăinuia:

- Domnule profesor, după studii as fi considerat un

semianalfabet, fiindcă n-am decât șapte clase.
Am rămas uluit, fiindcă, nu-mi puteam inchipui, că un
asemenea om, care recita din poezia lui Esenin, din cea a lui
Goethe, si avea o cultură muzicală solidă, să aibă numai

67
ciclul gimnazial terminat. Pe vremea aceea, gimnaziul se
termina după absolvirea clasei a –VII-a.
Din când in când, mai apărea pe la repetițiile noastre,
si compozitorul Gheorghe Bazavan, bineințeles, pe trei
cărări. Eu nu l-am văzut treaz, nemâncat pe acest om. Îi
dădea tonul maestrului Niocolae Ciobanu, la pianul pe care il
avea in sala de repetitii a Clubului Șantierului Naval. De fapt,
cei doi făceau un cuplu admirabil de bețivi cu patalama la
mână. Singura diferență era că Ciobanu bea numai vodtcă, iar
Bazavan numai vin.
Într-o zi, amândoi erau, cum zice medicul turtiți dorso-
ventral, de-abia ținându-se pe picioare. Bazavan pune mâna
pe clapele pianului si interpretează o melodie rusească, apoi
ii zice maestrului Nicolae Ciobanu:
- Nicule, nu pune baza pe vodtcă, aia se numește adio-
mamă, pune temei pe vin. De-aia eu o să-mi schimb numele
in Bazavin, nu Bazavan. Sau, cine știe, Bazanvin.
Altă dată, când maestrul Nicolae Ciobanu trebuia să
repete pentru un mare concurs de muzică corală, la care
participau formații prestigioase, n-a putut să se scoale,
datorită chefurilor de adâncime pe care le făcea aproape
zilnic. Eu, fiind un prieten de-al său, am plecat la
apartamentul unde dormea de obicei, pe care i-l dăduseră cei
de la partid si am tras de el până s-a sculat! Îmi venea să torn
o cană de apă pe fața lui, dar, m-am abținut.
Sculându-se cu ochii cât sarmaua moldoveneaască, m-
a întrebat:
68
 - Unde suntem? La Piatra Neamț?
Eu m-am uitat în ochii lui si i-am spus liniștit:
- Nu maestre, la Oltenița, în apartamentul
dumneavoastră. Am venit să vă aduc la repetiție, fiindcă toată
lumea vă aștepată.
A venit, cu părul său cam rar, semănân cu cel al
actorului francez Pierre Richard si cu cearcăne la ochi, de
puteam să le adun, ca jumările într-o farfurie. Si-a cerut
scuze, pentru întârziere, în timp ce sopranele râdeau pe
înfundate. Maestrul a observat acest lucru, a dat câteva
acorduri de pian, a scos diapazonul din buzunar si a spus cu
un ton pe care nu l-am mai auzit:
- Stimate doamne, să stiți că sunt bețiv, dar nu tâmpit.
Cucoanele au făcut fețe-fețe si au devenit pe dată
serioase.
Repetiția s-a desfășurat în dorul lelii, nici maestrul
neavând chef, dar, nici noi. Mai aveam trei zile până la
plecarea noastră la Piatra Neamt, dar, nu finalizasem trei piese
de bază din repertoriu. Scăparea a venit tot de la celălalt
maestru bețiv, Gheorghe Bazavan. A deschis ușa sălii unde
făceam repetitie, a intrat tip-til, împiedicându-se de covor si
căzând pe burtă. A început un spetacol grotesc, alimentat de
un tratament cu râsoterapie.
Maestru Ciobanu, a vrut să-i dea mâna, ca să-l ridice,
dar, a căzu si el, spre hazul tuturor. În final, trecându-le
mahmureala la amândoi, Bazavan a rostit memorabilele
cuvinte, balsam pentru noi:
69
 - Concursul s-a amânat, va avea loc peste două
săptămâni
Maestrul Ciobanu s-a ridicat in picioare, a râs cu poftă,
cu fata aceea de cazac, după toropeală și i-a zis celuilalt:
- Hai, Gheorghe, să facem plinul! Stii zicala, cui pe cui
se scoate.

70
 Se întâmpla odată

Erau odată, poate mai există si astăzi, desi, nu prea

cred, unele lucruri care stârneau hazul si erau de râsul tuturor.
bășcălia era in acel timp, la modă. De ce? Fiindcă, numai așa,
românul putea să facă atunci haz de necaz.

Unul dintre cei mai hazoși oameni ai regimului politic

trecut, era acela care injura sistemul existent, dar, in gând, in
familie sau in somn. Dacă înjura cu voce tare, putea în cel
mai fericit caz să ia câteva bastoane de cauziuc pe spate sau
pe fund, ori in cel mai rău să facă o lună sau două, vorba
francezului, de ....bulău. Dacă înjurai pe cineva, te întrebau
cei care reprezentau autoritățile publice, dacă n-ai vreo
păsărică la cap. Această păsărică putea fi mare, mijlocie sau
mică. Astăzi, totul s-a schimbat. Poți avea păsări, păsărici,
chiar păsăroi în cap, nimeni nu te întreabă nimic decât atunci
când zbori prea tare printre afacerile unor moguli, magnați,
baroni sau mangafale.

Bineînțeles, baronii de astăzi, odinioară nu existau in

forma actuală. Înainte, dacă injurai in public sistemul, ori,
Doamne fereste conducătorul, ți se punea lozinca: ”Dai in
mine, dai in tine, dai in fabrici si uzine”

71
 Odinioară, clasa muncitoare era o forță a societății,
astăzi ea nu mai există nici măcar pe hârtie. În locul clasei
muncitoare a apărut cea a cerșetorilor si apoi aplaudacilor
politici. Odinioară sloganul ”cine-i harnic si munceste are tot
ce vrea” era pe buzele tuturor. Astăzi, el este schimbat si
sună altfel, ”cine-i harnic si munceste, ori e prost, ori nu
gândeste”.

Mă întâlnesc acum o jumătate de an cu un tânăr pe

care nu-l mai văzusem de ceva timp. L-am întrebat:

- Lucrezi undeva, că nu te-am mai văzut prin oraș?

Tânărul, a dat mâna cu mine, m-a îmbrățisat si cu
zâmbetul pe buze, mi-a spus:
- Da, domnule profesor, lucrez la I.O.L. câștig foarte
bine, circa o mie de euro pe lună.
M-am uitat la el , apoi l-am întrebat:
- Ce întreprindere mai e si asta, că n-am auzit de ea?
Tânărul s-a uitat împrejur, să vadă cine mai este in
apropiere si asigurându-se că nu mai e nimeni, mi-a spus:
- Păi, ce vă spun, această întreprindere nu există, dar
aduce veituri celor destepți. I.O.L înseamnă Întreprinderea
Ore Libere.
Auzind acest răspuns am început să râd. Mi-am
amintit, de ceea ce mi-a spus prin anii 80, un vecin, tractorist
la dostul C.A.P. din comuna natală. Întrebându-l unde
lucrează, mi-a răspuns cu seninătate:

72
 - La OIF, unde câștig foarte bine, uneori chiar si
experiență.
M-a lămurit mai târziu, după e a băut un pahar de
țuică:
- OIF, măi tată, înseamnă Ochește, Interesează-te și
Fugi.
Mi-am dat sema cât de mult se lucrează azi, înainte de
1989, cazurile de chiul erau rare.
Astăzi, vorba zicalei ”trăiască chiulul, zeflemeaua si
smecheria”. Eu, aș adăuga:
- Si bășcălia!

73
 Ce ți-e și cu doctorii

De mic, am avut frică de doctori si de injecții. Când

venea un medic la școală să ne facă un vaccin, ori să ne vadă
roșeața din gură si să ne introducă lingura lată sub limbă, imi
venea să fug de la oră. Nu sufeream acest obiect metalic,
inoxidabil, in gură, îmi venea să vomit. Până la urmă,
doctorul se lăsa păgubaș si mă consulta la gât, să vadă dacă
n-aveam gâlci, adică amigdalele inflamate.

Dar, nu de copilăria mea, plină de ciudățenii, dar, si de

angoase, vreau să vorbesc, ci, despre un medic actual,
probabil mai in varstă decât mine, care ne pune nouă
pacienților, nervii la incercare.

Când ne duceam la consultații sau pentru rețete, va

trebui să ne înarmăm cu răbdare, fiindcă nu plecam mai
devreme de două sau trei ore. La cabinetul acestei doctorițe
sunt si românii din oraș, si romii, chiar si islamicii. Cum e
posibil? Numai Dumnezeu știe.

Mi-am menajat sotia, cu probleme de mers, circulatorii

si de altă natură si vreme de un an si jumătate i-am procurat
rețeta miraculoasă, care-i dă o stare de stabilitate medicală.
Bătrâna doctoriță, cu peste o sută de pacienți, are un stil al
său propriu de prezentare la cabinet.

74
 Mai intâi vine la cabinet cu o oră sau mai mult de
întârziere, apoi lasă pacientii să vină ca o turmă de oi, fără
stăpân. Când apare câte un simandicos, chiar din lumea a
treia, cum era numită cea arabă, porțile raiului medical ii
sunt deschise. Vorba ceea: ”veniți domnule emir, cu chimirul
plin!”. Ce să spun, arabii au invadat tara cu toată saura,
pentru a și rima. Ei ne-au luat pământul fertil, mai intâi in
arendă, apoi in proprietate, apoi ne-au sedus si femeile, pe
care le-au tarnsformat in cadâne, cu baticuri si broboade pe
cap, parcă sunt din vechi ordine călugăresti.

Doctorița, intre prânz si o oră după aceea, infulecă din

plin, bea si-o cafeluță, sa-i facă bine la digestie, apoi merge
printre pacienti si spune:

- Cine nu mi-a dat cardurile să ridice mâna in sus. Câți

sunteți?
După ce numără, descoperă si câte un pacient mai
vârstnic, se uită lael si-i spune:
- Iar ai venit, babalâcule, am nevoie de prospături, nu de
tine!
Omul se uită în jur si vede numai persoane in vârstă.
Nu stie ce să creadă, apoi iși ia inima în dinți si- i spune:
- Doamnă doctor am inpresia că dumneavoastră mă luați
la mișto, ceea ce nu se cade, fiindcă si eu am o vârstă și am
trecut prin viață destul.
Doctorița se uită la el și-i spune incruntată:

75
 - Da, ce, ai trecut prin viață cu mine, ai trecut cu
nevastă-ta!
Altuia, care venise pentru rețeta sotiei, de aproape un
an, după ce l-a privit un timp, cu o figură de speriat copii
mici, i-a spus:
- De când vii la mine pentru reteta nevestei, parcă ai
intinerit
Omul , când a auzit aceste cuvinte s-a înroșit la față apoi i
s-au umflșat venele de la tâmple. Îi venea să-i spună:
- Mi-ai scos peri albi, pe care-i am din destul!
Discutând cu pacienții bătrânei doamne, care în loc să
iasă la pensie, îi chinuie pe aceștia, punându-le nervii la
încercare, a, aflat multe lucruri.
Unul imi spunea că nu a avut unde să se inscrie, findcă
medicul său a plecat din oraș si nu a avut incotro. Altul se
plângea că al său a iesit la pensie pe caz de boală.
Mi-a atras atentia un alt pacient, care mi-a spus un
lucru pe care nu-l mai auzisem până acum:
- Domnule, am vrut să văd ce-i poate capul acestei
femei, cu vârsta lui Tuthankamon. Poate, până la urmă o să
ne mumifice, asa cum s-a întâmplat cu toti faraonii egipteni.
Am râs cu poftă, așa cum au făcut si alți pacienți, care
stau pe o bancă alături de noi.
Am stat de multe ori, si până la orele asfintitului,
pentru a putea să iau o amărâtă de rețetă, pentru partenera
mea de viață.

76
 Mă gândeam, în sine-mi, că in viață să nu ai de-a face
cu trei categorii de oameni, cu pofesii diferite, dar, care se
aseamănă prin modul lor de a acționa: de medici, de popi și
de polițiști. Si unii, dar si altii iau bani si de la vii si de la
morti. În sfârșit, după două ore, in care m-am luptat să scap
de înghesuială, coturi in burtă și cu timpul, care se ducea
către innoptat, am reușit să iau nesperata rețetă.
Vorba unui inginer pensionar care imi punea să scriu o
epigramă în acest sens am luat aminte si am scris această
strofă, cu semnificatia dorită:
Îți pune nervii la-ncercare
Și te indeamnă la dormit
Căzi, vii la ea-n amiaza mare
Dar, pleci acasă-n asfințit
Ce să-i faci, asa e viața, pe care ti-o oferă o societate,
care merge prost, fiecare individ face ceea ce vrea. Înainte de
anul fatidic 1989, se prodicea mult să fără rost, astăzi s-au
adăugat si alte cuvinte, ”mai bine, mai putin si prost”
Dar, ce te faci cu această doamnă, care se ocupă cu
menținerea stării de sănătate, care nu produce nici mult din
punct de vedere cantitativ, si acel putin realizat este si prost
organizat?
Vorba lui nenea Iancu:
- Curat-murdar, bibicule!

77
 Cuvânt de încheiere

Dacă cititorilor le-a plăcut ceea ce am scris, mă voi

imti onorat, si voi continua pe aceeasi temă. Scrirea acestor
întâmplări, pe care le-am numit ”bășcălioase”, mi-a fost un
adevărat balsam, la un moment dat, râdeam singur, uneori
minute intregi, numai gândindu-mă la personajele descrise în
acest volum.

N-am părăsit aceste tematici științifice, bazate pe

document, dar, am considerat că cititorii doresc să se
destindă, să râdă cu poftă si să fie dispuși ,măcar o zi, după
terminarea cărții.

De fapt si in cele patru volume de povestiri, pe care le-

am publicat în anii trecuti, sunt inserate si intâmplări, care
prin împrejurări, de cele mai multe ori hilare, stârnesc râsul,
buna dispozitie.

Voi incerca si alte teme, care stârnesc curiozitatea

cititorilor, dar, în același timp si pofta de râs.

Asa cum spunea, marele actor, Constantin Tănase,

”românii râd de două mii de ani si nimeni nu le poate
interzice acest drept de a râde”.

78
 Râsul a devenit un leit motiv al multor scrieri, fie in
versuri, fie in proză.

Urez tuturor cititorilor acestei cărți, multă veselie si

voie bună.

prof,

Nicolae Mavrodin

79
 Cuprins

Ce este bășcălia.....................................................5

Când omul n-are ce face......................................6

Un șef de stat major cu limbaj trivial.........................9

Satul de munte si oamenii săi....................................13

Mândrie prostească ..........................................16

Un văr bășcălios..................................................18

O femeie cu nouă suflete.........................................21

Cuscund in........................................................24

Un coleg, intr-adevăr bășcălios..........................27

Un om cu simțul umorului.........................................31

O întâmplare din studneție..............................................35

Bășcălia de pe câmpul românesc.........................................38

Nică cel chiznovat..............................................41

D o i fr a ț i d e p o m i n ă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4 5

Unchiul Radu........................................................49

Cumătrul cel șugubăț.................................................53

80
Profesoara de fizică.................................................56

Domnul Crețu, un ardelean get-beget................................60

Si oamenii fostului regim...........................................63

Dirijorul corului din Oltenița.......................................67

Se întâmpla odată.................................................71

Ce ți-e și cu doctorii ăștia.......................................74

Cuvânt de încheiere........................78

81