Ion DUMITRAȘCU

Treizeci și trei de zile de fericire

O fascinantă călătorie la Santiago de Compostela
 Ion DUMITRAȘCU

Treizeci și trei de zile de fericire

O fascinantă călătorie la Santiago de Compostela

Editura SITECH
Craiova, 2015
Corectura aparţine autorului.

Copyright © 2015 Dumitrașcu Ion. Toate drepturile rezervate.

Editura SITECH face parte din lista editurilor românești de prestigiu,

acreditate de fostul CNCSIS, actual CNCS, prin CNATDCU, pentru
Panelul 4, care include domeniile: științe juridice, sociologice, politice
și administrative, științe ale comunicării, științe militare, informații și
ordine publică, științe economice și administrarea afacerilor, științe
psihologice, ale educației, educație fizică și sport.

Editura SITECH Craiova, România

Aleea Teatrului, nr. 2, Bloc T1, parter
Tel/fax: 0251/414003
E-mail: editurasitech@yahoo.com; sitech@rdsmail.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

DUMITRAȘCU, ION
Treizeci și trei de zile de fericire: o fascinantă călătorie la
Santiago de Compostela / Ion Dumitrașcu. – Craiova: Sitech,
2015
ISBN 978-606-11-4749-6

821.135.1-31

ISBN 978-606-11-4749-6
Părinților mei

5
 Cuprins

DESPRINDEREA............................................................ 11
PRIN GARA ÎNCEPUTULUI DE DRUM ..................... 13
SAINT JEAN PIED DE PORT ........................................ 15
ÎNTÂIUL SEMN ............................................................. 18
ÎNTÂIA VAMĂ............................................................... 20
BUNĂ DIMINEAȚA, PELERINI ................................... 28
APOSTOLUL PETRU..................................................... 32
TRUDITORII CÂMPULUI CU STELE ......................... 36
SĂRBĂTORI FĂRĂ TAURI LA PAMPLONA ............. 41
MARIA, REGINA FLORILOR....................................... 45
PODUL SUSPINELOR ................................................... 47
CINA CEA DE TAINĂ ................................................... 49
RIDICĂ-TE ȘI MERGI ................................................... 52
FÂNTÂNA CU VIN ........................................................ 55
VALEA ZÂNELOR ........................................................ 59
CÂNTECUL PELERINULUI ......................................... 61
MIRACOLUL SFÂNTULUI DOMINGO ...................... 64
LOCUL UNDE NU CRESC OAMENI ........................... 66
EȘTI CEEA CE ALEGI SĂ FII ....................................... 68
GRĂBEȘTE-TE ÎNCET .................................................. 71
LA POLUL NORD PRIN MARAMUREȘ ..................... 73
ÎNTÂLNIRI RATATE ..................................................... 75
MIRACOLUL LUMINII ................................................. 76
ANIA, CE DOR IMI E DE TINE .................................... 78
IERTAREA PĂCATELOR ............................................. 82
HANUL DE LUX CU VEDERE LA OCEAN ................ 84
BURGOS, ORAȘUL DESPĂRȚIRILOR ....................... 86
SEMENI NE-ASEMENEA NOUA ................................. 89
RĂTĂCIRI ....................................................................... 90

7
BERBERI DEZRĂDĂCINAȚI ....................................... 92
DRUM BUN, PELERINULE .......................................... 95
ÎNTÂMPLĂRI NEÎNTÂMPLĂTOARE ......................... 97
EXERCIȚII CU FLORI DE MAC ................................ 100
DESPRE SENSUL ȘI FILOZOFIA MERSULUI ......... 103
CASA CU SUFLETUL DESCHIS ................................ 107
LA O MARGINE DE CÂMP ........................................ 109
ISUS E PRINTRE NOI .................................................. 110
POEȚI PE DATORIE ȘI ALȚI VISĂTORI .................. 113
IUBEȘTE-ȚI APROAPELE .......................................... 116
PREGĂTIT PENTRU TRECERE ................................. 119
STELUȚE COLORATE ................................................ 123
BUCURIA DARULUI MĂRUNT ................................ 125
ZIUA PICIOARELOR RUPTE ..................................... 127
REVERII TOMNATICE ............................................... 130
PISOII LUI CRISTIAN ................................................. 132
ÎNTREBĂRI ȘOPTITE ................................................. 135
CUCERIRI VREMELNICE .......................................... 137
PELERINI ZGÂRCIȚI .................................................. 140
LA HANUL MĂICUȚELOR BENEDICTINE ............. 142
PELERINI DE LUX ÎN SPITALUL SĂRACILOR ..... 145
LA ÎNCEPUT A FOST IUBIREA................................. 147
ALBUL SCRIJELIT AL TRECERII NOASTRE ......... 149
STRÂNGĂTORUL DE LUCRURI VECHI ................. 151
ANTIDOT LA PREZENT ............................................. 152
ORIENTUL PE DEDESUBT ........................................ 153
CEAIUL DE LA ORA CINCI ....................................... 156
GREUTATEA PĂCATELOR NOASTRE .................... 159
OASPEȚI ÎN CASA DOMNULUI................................ 163
PIERDUȚI PRIN CETATEA TEMPLIERILOR .......... 166
VIAȚA ÎN SENS INVERS ............................................ 169
FĂRĂ SUFERINȚĂ NU EXISTĂ GLORIE ................ 172
HORA IERTĂRII .......................................................... 176
MIRESME NEDESFĂCUTE DE SAMBA .................. 178

8
DE OPTZECI DE ORI WILLY ..................................... 180
SĂ FI RĂMAS, PLECÂND .......................................... 183
HANUL CU VISE ......................................................... 187
FOCUL CU OCHII UMEZI .......................................... 189
OGLINZILE ORAȘULUI SCUFUNDAT .................... 192
MINISTRUL CREȘTINĂTĂȚII ................................... 195
DESPRE O MIRARE ȘI ÎNCĂ UNA ........................... 197
ÎNCĂ PUȚIN ................................................................. 199
SAO CU EȘARFA NEAGRĂ ....................................... 201
DE CE NU SUNTEM ÎNGERI ..................................... 203
SANTIAGO DE COMPOSTELA ................................. 206
CAMINO ....................................................................... 211
PRIN OCHII ALTORA ................................................. 214
Călătoria .................................................................... 214
Camino cel de toate zilele ......................................... 217
Ultima jumătate de inci ............................................. 218
Viața mea pe Camino ................................................ 222

9
 Desprinderea
Plec spre nicăieri. E un drum lung pe care mă pre-
gătesc să-l fac. Linia de start e stabilită, dar e primul lucru
pe care-l ignor. Nu vreau să știu de unde încep și nici unde
o să ajung. E o plecare din mine spre altceva, nedefinit,
neinteligibil, necunoscut. Dacă aș încerca să aflu, povestea
s-ar goli de sens. Las evenimentele să se întâmple în voia
lor.
Am început pregătirile cu marșuri scurte. Până la
prima răscruce, până la întâiul semn de îndoială. Speriat,
la primul obstacol, am dat înapoi. Nerăbdător, plecasem
prea devreme. A doua zi am luat-o de la capăt. Gâfâiam la
tot pasul, semn că pregătirea urma să fie lungă și anevoi-
oasă.
Mi-am privit rucsacul greu, cel care mă trăgea, cu
fiecare pas, înapoi. Cu el trebuia să încep. „Păstrează lu-
crurile esențiale”, mi-am spus. Răscolind printre nimicuri,
făceam, de fiecare dată, alegeri nepotrivite. Le cântăream
cu neîncredere și le dădeam nume ciudate. Unele au deve-
nit vitale, altele indispensabile, dar care erau cele esențiale ?
Cu rucsacul n-am scos-o la capăt. Nici cu sufletul,
de altfel. În economia călătoriei viitoare atârna cel mai
greu. Temeri și griji, dușmănii mai vechi și mai noi, răni
deschise sau nevindecate. Toate erau acolo, neclintite. Le
purtasem atâta timp, cum aș putea să mă despart de ele,
acum?
Mă încurajez spunându-mi că am nevoie de mai
mult antrenament. Măresc ritmul și distanțele de marș.
Oasele trosnesc din încheieturi sub povara prea grea. În
oglinda apei o pală de vânt îmi flutură părul alb. Mă pri-
11
vesc și văd cum, încet, chipul îmbătrânit curge către iz-
voare. În unde subțiri și firave. În loc să se înmulțească,
vor secătui, pe măsură ce se vor apropia de capăt. Capă-
tul va fi începutul lumii pe care o caut.
Ia cu tine o piatră din locul de unde pornești călă-
toria, citesc prin cărți. Cu gândul la povara, oricum prea
mare pe care trebuie s-o port, aleg una, mică de tot, năs-
cută din valuri, cât un pui de pitulice. O pun la ureche și
ascult marea. Mai apoi trăind povestea, aflu că mărimea
pietrei trebuia potrivită cu păcatele neiertate de care vrei
să scapi. O altă alegere greșită.
Sunt aproape istovit, deși călătoria n-a început în-
că. Carnea și simțurile mă dor. Durerile mai vechi se în-
noiesc. Apar temerile eșecului și disperarea, odată cu ele.
Voi reuși să duc la bun sfârșit ceea ce n-am început încă?
Deși trebuia să fie secretul cel mai bine păstrat, le
vorbesc tuturor despre ce vreau să fac. Nu din vanitate. În
singurătatea drumului meu voiam să-i am alături.
Orele trec. Momentul mult așteptat se apropie.
Sunt gata. Pregătirile s-au terminat cu bine. În zori plec
pe un drum necunoscut și anevoios, fără să știu dacă, la
capătul lui, voi fi ajuns sau nu.

12
 Prin gara începutului de drum
Plecarea, deși o visasem altfel, e una obișnuită. Nu e
nimeni în poartă să verse lacrimi, să fluture batista. Lipsită de
orice interes, banala mea călătorie e privită ca o extravaganță
ieftină, incapabilă să stârnească emoții puternice.
Pregătisem, cu o seară înainte, rucsacul cu cele de
trebuință pentru un drum lung. L-am pus în spate și am
ieșit din casă, cu sufletul plin de îndoială. Aerul rece al
dimineții primăvăratice mă izbește în față, trezindu-mă. În
locul unei mari bucurii sunt bântuit de griji mărunte.
În tren am timp suficient pentru reflecții filozofice.
Niciuna din ele nu mi-e de folos. Merg înainte în timp ce,
dincolo de geamul fumuriu, lumea reală aleargă în celălalt
sens. Imagini în mișcare cu peisaje monotone, cu poduri și
bariere, cu opriri și plecări. Tabloul lucrurilor deja trăite.
E posibil ca ideea călătoriei la Compostela să-mi fi
venit demult, după citirea cărții lui Coelho, Jurnalul unui
Mag. E ciudat cum de nu-mi amintesc aproape nimic des-
pre carte, poate pentru că nu e o poveste ca oricare alta.
Dacă peste tentația de a reciti cartea lui Coelho am
trecut cu ușurință, o pregătire sumară a călătoriei nu putea
fi neglijată. Nu poți pleca la un drum lung ignorând ceea
ce ar trebui să știi. Dar nici săpând prea adânc. Pelerinajul
la Compostela e, pentru mulți dintre ce-i ce-l fac, o călăto-
rie misterioasă. Dacă umbli la dezlegare, vraja se risipește.
Revăd Parisul cu case vechi, răsfirate de-a lungul
căii ferate, cu hoteluri și clădiri de afaceri încărcate de pa-
nouri publicitare. Intrăm pe la periferie, ca niște intruși, de
parcă ne-ar fi teamă să înfruntăm țâfna renumită a celui
mai vizitat oraș din lume.

13
 Cobor în Gara de Nord cu un aer de pelerin medie-
val, îmbrăcat modest, cu un rucsac vechi în spate, cu bas-
tonul în mâna dreaptă. Prin culoarele întortocheate care
leagă peronul gării de stația de metrou, fac notă discordan-
tă cu ceilalți călători, eleganți și grăbiți, cu căștile pe
urechi, conectați la lumea modernă. Din fericire nimeni nu
se sinchisește de prezența mea insolită.
Gara Montparnasse e una dintre gările principale
ale Parisului, asigurând legătura directă cu Mediterana și
Atlanticul. Un tren rapid mă va duce la frontiera franco-
spaniolă, locul de unde voi începe pelerinajul. În așteptare,
întâlnesc primii pelerini, o familie din Coreea de Sud afla-
tă, ca și mine, la prima experiență. Pe el îl cheamă O, e
catolic și profesor de religie. E în pelerinaj împins, mai
degrabă de curiozitatea studenților săi decât de propriile
convingeri spirituale.
Urcăm împreună și suntem martorii primei coinci-
dențe din multele care se vor întâmpla de aici înainte:
avem locuri pe scaune alăturate. Spre surprinderea noastră,
trenul e plin de pelerini. Printre ei sunt Willy și Hilde, doi
vienezi trecuți de șaptezeci de ani pe care-i ajut să-și aran-
jeze bagajele. Ca și ceilalți pelerini, poartă, agățat de ruc-
sac, simbolul Compostelei. O cochilie albă, deschisă ca o
floare de crin. Semnul de recunoaștere a celor plecați pe
drum.

14
 Saint Jean Pied de Port
Cum ploile din ultima vreme ne împiedică să ajun-
gem la destinația noastră pe calea ferată, facem ultima par-
te a călătoriei în autobuz. O alunecare de teren oprise cir-
culația trenului local care făcea legătura între Bayonne și
Saint Jean, principalul punct de colectare a pelerinilor.
Trei autocare, înțesate cu oameni și bagaje, se deplasează
în coloană, dându-ne un prim indiciu despre experiența pe
care ne pregăteam s-o începem.
Profit de călătorie și admir peisajul muntos, presă-
rat cu sate mici, cu case mari și frumoase. O regiune care a
prosperat datorită politicii de sprijin din partea guvernului
și a numeroșilor bani europeni investiți aici. Între două
priveliști intru în vorbă cu franțuzoaica de lângă mine,
dornic să aflu cât mai multe lucruri. Ne aflăm în Țara Bas-
cilor, un loc frământat de convulsii naționaliste și aspirații
contradictorii. Tot întrebând, aflu cum au reușit francezii
să-i tempereze pe basci pentru a nu se alătura tendințelor
secesioniste ale vecinilor de peste munte. Reînvierea lim-
bii basce și garantarea identității culturale s-au numărat
printre concesiile făcute de autoritățile centrale pentru po-
tolirea spiritelor.
Satele așezate prin care trecem n-au fost dintot-
deauna așa. Contrabanda era principala sursă de venituri a
localnicilor, în condițiile în care legea era greu de impus.
Prosperitatea zonei a domolit pornirile separatiste și a re-
zolvat, în mare parte, și problemele delincvenței. O abor-
dare pragmatică, orientată pe eliminarea cauzelor și nu pe
combaterea efectelor. Calmul de azi nu e garantat pe ve-
cie, îmi spune franțuzoaica. Natura provocărilor s-a

15
schimbat, conflictele s-au potolit, dar rădăcinile care des-
part sunt încă verzi, undeva în profunzime.
Ajungem la Saint Jean Pied de Port pe înserat. Du-
pă recuperarea bagajelor, ne repezim către panoul cu harta
turistică a orașului, grăbindu-ne să identificăm hanurile
ieftine și să ne asigurăm cazarea peste noapte. Îl văd pe O
alergând nehotărât, când pe o străduță, când pe alta, cău-
tând cu disperare ceva anume. Peste tot e o agitație fără
seamăn. E începutul călătoriei și nu suntem suficient de
pregătiți să-i facem față.
Temerile celor din jur mă molipsesc, inevitabil. Nu
găsesc hanul comunal, cel care primește pelerinii fără re-
zervare, și mă îndrept către unul privat, atras de prețul re-
zonabil. Patroana, o corsicană simpatică, după ce ne invită
să-i spunem pe nume, ne prezintă prima din regulile casei:
bocancii rămân la intrare. Ne supunem fără crâcnire și
continuăm, desculți, să explorăm oferta. Trecem prin su-
fragerie, un fel de menajerie populată cu papagali gălăgi-
oși și un număr nedefinit de pisici și câini. Camerele pen-
tru pelerini sunt la etaj și au prețuri pentru toate buzunare-
le. Trec rapid peste cele individuale și scumpe și merg la
comun, pentru 12 euro. Un preț rezonabil având în vedere
unde ne aflăm. Arunc rucsacul într-unul din paturile su-
prapuse și plec în oraș pentru o scurtă vizită.
Primele mărturii scrise despre Saint Jean Pied de
Port vin din secolul al XII-lea, dar legenda îl datează cu
patru secole mai devreme, menționându-l ca ctitor pe unul
din regii Pamplonei. Poziție strategică prin controlul exer-
citat asupra traversării Pirineilor, orașul se dezvoltă simul-
tan cu relansarea pelerinajului către Compostela. Loc de
popas și odihnă pentru pelerini, Saint Jean crește în impor-
tanță stârnind nenumărate dispute, fie între regii Navarrei
și Castiliei, fie între aceștia și francezi. Cei din urmă au
câștig de cauză. Orașul devine francez pentru totdeauna

16
prin secolul al XVII-lea. Zidurile de apărare, consolidate
de Vauban, vor ajuta fortăreața să reziste vremurilor de
restriște care au urmat și să-și conserve rolul inițial de pro-
tector al pelerinilor.
Vizitez orașul sub o ploaie măruntă și rece. Printre
crenelurile cetății, culmile înalte ale Pirineilor se reflectă
în lumina palidă a amurgului umed. Continui plimbarea pe
strada Citadelei, trecând pe sub poarta Saint Jean, con-
struită la 1630, astăzi parte a patrimoniului mondial
UNESCO. Casele din piatră, cu porți mari din lemn, păs-
trează încă, pe frontispiciu, anul construcției și numele
primului proprietar. Obloanele ferestrelor sunt vopsite în
roșu, culoarea tradițională a Țării Bascilor. La capătul
străzii se înalță, semeț, turnul Notre Dame la picioarele
căruia curge liniștit râul Nive. Pe aici, în zorii zilei, sute de
pelerini vor trece podul plecând într-una din cele mai fas-
cinante aventuri din viața lor.

17
 Întâiul semn
Biserica Notre Dame, aflată în centrul vechi al ora-
șului, a fost reconstruită prin secolele XV-XVI pe ruinele
unei bazilici mai vechi. Intru sfios împingând ușa grea, cu
gândul de a spune o rugăciune înainte de plecare. Biserica
e plină, nu de pelerini, cum m-aș fi așteptat, ci de corul
acesteia, aflat la o repetiție. Sunt impresionat de numărul
neașteptat de mare al coriștilor, probabil în jur de trei sute.
În Franța zilelor noastre cultura laică a accelerat declinul
credinței mai mult decât în alte părți ale lumii, făcând din
Saint Jean un supraviețuitor rebel. Dimensiunile impresio-
nante ale coralei în raport cu numărul locuitorilor, ar putea
avea legătură cu trecutul încărcat de spiritualitate al orașu-
lui și cu relevanța sa pentru pelerinaj.
Mă așez, cuminte, într-unul din locurile rămase li-
bere, undeva, aproape de ușa de intrare și ascult cu nesaț
vocile armonizate, aflate la discreția unui dirijor tânăr și
tenace. Supus gesturilor largi ale maestrului, corul reia pa-
saje întregi până la obținerea armoniei dorite. Pereții reci,
de piatră, reverberează adânc, misterios. Surprins deschis,
sufletul e atins de o bucurie puternică, una care nu va înce-
ta să crească până la sfârșitul călătoriei.
Nu m-aș fi desprins din această atmosferă magică
dacă avertismentul, prea pământean al corsicanei, nu mi-ar
fi venit în minte. Poarta hanului se închidea la zece, ora de
culcare a pelerinilor. M-am retras discret căutând, în drum
spre han, un loc pentru masa de seară. Corpul fizic avea
nevoie de energie pentru trecerea Pirineilor.
Părăsesc restaurantul unde mâncasem primul me-
niu pelerin și, amețit de oboseala drumului, nu-mi amin-
18
tesc numele hanului la care trăsesem. Mă scoate din încur-
cătură una din vecinele de pat pe care o recunosc printre
puținii trecători aflați pe stradă la acea ora târzie.
Când ajungem în cameră ceilalți sunt deja vârâți în
sacii de dormit și așteaptă stingerea luminii. Add e olan-
dez, are peste doi metri și se ocupă de vinuri. William e
născut în Scoția, dar casa lui e lumea largă. Merge din loc
în loc, face rost de bani și pleacă mai departe. Jainye e ca-
nadianca căreia îi datorez salvarea. Urmează trei fete: o
italiancă, o nemțoaică și o daneză, toate tinere și frumoase.
Sunt deja prieteni. Au venit din Londra cu avionul pană la
Biarritz și au luat împreună un taxi până la Saint Jean.
În zilele ce vor urma voi împărți patul cu necunos-
cuți ca cei din seara aceasta. Alături de ei și de mulți alții
voi trăi, din întâmplare sau dintr-o rânduială neștiută, mi-
rajul unei călătorii cum n-a mai fost alta: pelerinajul la
Santiago de Compostela.

19
 Întâia vamă
Prima noapte de pelerin n-avea cum să fie una li-
niștită. Începutul necunoscut al călătoriei stârnea insomnii
mai mari decât concertul de sforăieli olandezo-scoțian,
susținut de Add și William. Traversarea Pirineilor se anun-
ța a fi cea mai grea încercare a pelerinajului. Traseul napo-
leonian, cel care străbate muntele dintr-o parte în alta, mă-
soară 27 de kilometri. Pentru prima zi de călătorie când
corpul e nepregătit să facă eforturi mari, distanța e descu-
rajantă. Pelerinii precauți aleg o variantă mai scurtă și mai
accesibilă, cea care ocolește muntele. Drumul dificil, vre-
mea capricioasă și poveștile cu final tragic cântăresc greu
în luarea hotărârii. Cei ce riscă mizează mult pe noroc. O
zi în care nu e ceață, nu plouă și nu bate vântul în Pirinei, e
greu de găsit.
La ora plecării, cerul e mohorât și stă să plouă. Ca
mulți alții, merg la Centrul de informare, în căutare de sfa-
turi bune. Abia s-a deschis și e deja aglomerat. Aici, cei
care n-au făcut-o încă, cumpără credencialul, un document
de certificare a statutului de pelerin. Deținătorii acestuia
au prioritate la hanul municipal, cel mai ieftin de pe traseu.
Ștampilele aplicate pe credencial, la fiecare loc de popas,
sunt semnele trecerii pe drumul către Compostela, cele
care reconstituie, etapă cu etapă, traseul parcurs.
Lucrătorii oficiului sunt extrem de amabili. Ne pun
la dispoziție hărți și ne dau informații despre vreme. Ima-
ginile pe care le privim pe ecranul computerului sunt, în
mod surprinzător, promițătoare. Totuși, suntem îndemnați
la prudență pentru că, în Pirinei, în această perioadă a anu-
lui, orice e posibil.

20
 O întâlnesc pe Jaynie, canadianca din seara trecută.
Nici ea nu știe ce va face. Plecăm împreună sperând să ne
decidem pe parcursul celor câțiva kilometri, până la des-
părțirea drumurilor.
Părăsim orașul trecând râul Nive peste Pont Vieux,
lăsând în urma noastră turnul Notre Dame, cel care închide
zidurile vechiului oraș, protejându-l. Urcușul începe brusc.
Merg cu prudență în căutarea unui ritm potrivit cu care să
rezist în următoarele opt-zece ore. Treptat, drumul se um-
ple cu pelerini. Toți duc în spate, pe lângă povara rucsacu-
lui, aceleași griji ca și noi. Încotro s-o apuce?
Identificăm semnele drumului bun, săgețile galbe-
ne și cochilia Sfântului Iacob, cele care ne vor duce până
la capăt dacă vom fi suficient de puternici să le urmăm.
Plouă mărunt, o ploaie rece, amestecată cu ceață. Ajun-
gem, mai repede decât am fi dorit, la locul critic, acolo
unde căile se despart. Spre dreapta e drumul spre Valcar-
los, domol și sigur, cu locuri de popas peste noapte. Spre
stânga e muntele, necunoscutul, bântuit de povești contra-
dictorii.
Frumusețea și măreția naturii sunt deseori umbrite
de mărturiile dureroase ale celor care s-au aventurat, ne-
pregătiți, să înfrunte obstacole dificile. În această stare de
teamă și neîncredere suntem chemați să alegem calea. Ezi-
tăm pentru că, în loc să ne lăsăm purtați de mirajul aventu-
rii, ne expunem sufletul și mintea, îndoielii și rațiunii. Nici
una, nici alta nu se potrivesc cu spiritul pelerinajului.
Ne oprim la răscruce și luăm micul dejun, un sand-
vici pregătit în ajun. Mestecăm rar, încercând să câștigăm
timp. Ploaia s-a întețit. Pelerinii care ne ajung din urmă o
iau, unii spre dreapta, alții pe drumul pieptiș, către munte.
Jaynie s-a hotărât. Aruncă rucsacul pe umeri, strânge
chingile și-o pornește înainte. Fac la fel. Dumnezeu să ne
ajute.

21
 Munții stau în calea noastră să fie urcați. Dacă
pământul ar fi plat, lipsit de perspectiva înălțimilor, sensul
vieții ar fi unul sărac și neinteresant.
Drumul e greu, însă bine întreținut. Se urcă în ser-
pentine pentru a mai domoli panta. Fermele și ultimele
așezări rămân în urma noastră. Primele gâfâieli încep să
apară. Ca să uităm de ele, începem să discutăm, rețetă fa-
limentară, consumatoare de energie. Canadianca se ține
bine. E suplă și obișnuită cu drumețiile lungi. Face mult
sport, în special ciclism. Strâng din dinți și mă străduiesc
să nu rămân de căruță. O fac cu prudență fiind conștient că
un ritm alert mi-ar asigura un bun partener de drum, dar
m-ar epuiza fizic înainte de vreme.
Jaynie dispare din vedere după o cotitură părând
deranjată de lentoarea cu care mă mișc. Continui drumul
singur spunându-mi că așa a fost să fie. Ploaia s-a mai po-
tolit și ceața e mai puțin deasă. Sunt șanse mari de îndrep-
tare.
Trei americani trec grăbiți pe lângă mine. Îi salut
și, pentru că sunt fără rucsacuri, fac o remarcă răutăcioasă.
Aflasem că unii pelerini își trimit bagajele, dintr-un loc
într-altul, cu taxiul. Regret cele spuse fără să mai pot în-
drepta răul făcut.
Camino, numele dat de localnici drumului spre
Compostela, e o alegere personală, nesupusă judecății
celorlalți. Eu tocmai încălcasem una din regulile nescrise,
din neștiință sau poate dintr-un ușor sentiment de frustra-
re, cauzat de oboseală. Cum să mă feresc de greșeli altfel
decât învățând să-i iubesc pe oameni așa cum sunt?
A trecut prima oră, cea mai grea, ora începutului
călătoriei. Mă opresc din când în când și privesc în urmă.
Sunt înconjurat de munți cât vezi cu ochii și, în timp ce-mi
rotesc privirea, trăiesc bucuria cuceritorului de înălțimi cu
un sentiment de teamă pentru ce va să vie. În ciuda apa-

22
rențelor am avut un ritm bun. Cei mai mulți pelerini sunt
încă la poalele muntelui. Îi privesc, de sus, cum se cațără
pe pantele abrupte, sprijinindu-se de bastoanele din metal
sau lemn. Unii se opresc din loc în loc, se regrupează sau
își trag sufletul, în timp ce alții continuă să înainteze. Sunt
mulți trecuți de prima tinerețe, neobișnuiți cu greul și cu
efortul îndelungat. Trupul lor, rotunjit de ani, e împins îna-
inte de o forță necunoscută, aflată într-o permanentă dis-
pută cu gravitația.
Pirineii, pe toată lungimea lor, oferă un spectacol
fascinant. O alternanță de pășuni abundente, păduri nesfâr-
șite și coame muntoase dezvelite. M-am îndrăgostit de Pi-
rinei pentru că seamănă cu munții noștri de-acasă. În de-
părtare se văd, prin luminișul codrilor, stânele așteptând
urcarea turmelor. Oieritul e încă o resursă importantă pen-
tru locuitorii urbanizați ai satelor de primprejur.
Ajung la refugiul Orisson, locul unde mulți pele-
rini, speriați de dificultatea drumului, aleg să rămână peste
noapte. Nu scăpasem nici eu de tentația de a împărți etapa
în două, însă, după câteva încercări nereușite de a rezerva
un loc, am abandonat ideea. Oricum refugiul pică bine.
Cafeaua caldă, băută la botul calului, m-a revigorat sufici-
ent pentru următoarele ore.
Plec după o scurtă pauză. Simt greutatea rucsacului
presând-mi pielea sensibilă a umerilor. În ciuda străduinței
depuse, rucsacul cântărea mai mult decât ar fi trebuit. Era
plin cu grijile confortului cotidian și cu fricile supraviețui-
rii fizice. Mai bine să-mi prisosească decât să-mi lipseas-
că, suna filozofia păguboasă de care nu putusem scăpa.

23
 La început de drum

Greutatea nu era singura problemă cu care mă con-

fruntam. Rucsacul în sine era unul vechi, cumpărat la un
preț de nimic, dintr-un târg. Era greu de echilibrat și atârna
într-o parte din cauza unor chingi rupte. Se bălăngănea la
orice pas și, nu o dată, am stârnit compasiunea și solidari-
tatea celor din jur, gata să mă ajute să-l aranjez cum trebu-
ie. Nu sărăcia mă împinsese către o astfel de alegere, ci
mai degrabă credința că pelerinajul trebuie făcut cât mai
aproape de esența lui, adică într-un fel în care trăirile spiri-
tuale să vină și dintr-o suferință fizică, fie și una provoca-
tă. La finalul călătoriei am constatat că rucsacul vechi a
amplificat rănile dar nu le-a sporit valoarea. Pe Camino
încercările trupești sunt nenumărate și variate. În loc să le
înmulțești cu bună știință e mai important să le treci cu
bine pe cele existente.
Ploaia s-a oprit. Ceața coboară de pe înălțimi și se
acumulează în văile de la poalele muntelui. Prin lumina
24
puternică o revăd pe Jaynie. S-a oprit și caută ceva prin
rucsac. Nu știu dacă adevăratul motiv al popasului eram
eu, însă asta nu mă împiedică să mă bucur ca un copil de
reîntâlnire. Admirăm împreună tabloul plin de semnele
unei zile frumoase. Cerul se înseninase treptat, câțiva nori
pufoși sunt purtați de un vânticel răcoros și plăcut. Plecăm
împreună și reluăm discuțiile întrerupte.
Vorbesc mai mult eu. Vremea bună mă schimbase
dintr-o dată. Eram vesel și mulțumit pentru că alesesem
muntele. Nici n-aș fi putut face altfel. O poftă nebună de
viață reconstruia entuziasmul, oarecum afectat de grijile
mărunte, inerente oricărui început.
Apare soarele și, prin lumina puternică, Pirineii se
dezvăluie în toată splendoarea lor. Suntem în zona pășuni-
lor alpine. Drumul deschis șerpuiește către creastă, ocolind
cu grijă obstacolele din cale. Trecem frontiera cu Spania,
marcată de o bornă simplă, și intrăm în provincia Navarra.
Ajungem la fântâna lui Roland, eroul popular al
secolului al VIII-lea, cântat în nenumărate legende. Una
dintre ele spune cum, însetat fiind, a scrijelit cu sabia sem-
nul crucii într-o stâncă de unde a țâșnit apă. Gustăm înde-
lung din apa binecuvântată și ne pregătim de masă, alături
de o familie din Australia. Louis are ochii vii, cu o privire
adâncă și scrutătoare. O barbă albă îi acoperă o bună parte
din fața uscată, de ascet. Gunvor, partenera lui, e zveltă,
frumoasă și grijulie. Pregătește sandvișuri și ne invită, ge-
neroasă, să le gustăm.
Drumul intră treptat într-o pădure deasă, de foioa-
se. Frunzele moarte, așezate în straturi adânci, sunt pline
de umezeală și ne îngreunează mersul. Mirosul accentuat
de mucegai, lumina palidă care se strecoară prin desișul
copacilor și porțiunile cu noroi fac priveliștea monotonă și
apăsătoare.
Tocmai isprăvisem șirul lung de destăinuiri când

25
Jaynie simte nevoia propriilor mărturisiri. Într-un fel de
izbucnire neprovocată, dar eliberatoare, îmi spune de ce e
pe Camino. În urmă cu un an își pierduse soțul și unicul
copil într-un accident de circulație. O dramă pe care o îm-
părtășește cu mine, un necunoscut întâlnit întâmplător, în
urmă cu câteva ore. Se justifică sugerând că, mai devreme
sau mai târziu, dacă vom continua călătoria împreună, voi
pune această întrebare. N-am știut ce să spun și, văzând
lacrimile inundându-i ochii, am micșorat pasul lăsând-o
singură pentru o vreme, să-și ostoiască durerea.
Drumul continua prin pădure. Desișul copacilor nu
era singura cauză a scăderii cantității de lumină. Apăruseră
din nou norii, semn că vremea, ca și sentimentele noastre,
se schimbă repede.
După repaosul prilejuit de platoul dominant al
crestei, începem să coborâm. Cu picioarele frânte intrăm
pe ultima parte a călătoriei zilei de azi. Drumul e denive-
lat, presărat cu mici obstacole, formate din rădăcini și pie-
tre pe care trebuie să le ocolesc cu băgare de seamă. Mă
gândesc la fragilitatea gleznei stângi, cea accidentată cu
ceva timp în urmă, solicitată din plin. Surpriza avea să vi-
nă din cu totul altă parte.
Pe la mijlocul pantei simt o durere ascuțită la rotu-
la piciorului drept, aparent fără motiv. Șchiopătez ceva
timp apoi mă opresc și o previn pe Jaynie. Mă privește în-
grijorată cum îmi masez genunchiul, în încercarea de a
înlătura durerea. Reiau deplasarea încet, cu ajutorul celui
de-al doilea baston, improvizat din crengile unui copac
căzut. Îi fac semn să continue fără mine întrucât nu vreau
s-o prindă noaptea, așteptându-mă. Știu că, în urma mea,
de voi avea nevoie, sunt alți pelerini, gata să mă ajute.
Jaynie nu mă abandonează și ne continuăm drumul împre-
ună. După vreo jumătate de oră, durerea începe să slăbeas-
că apoi uit de ea, semn că fusese ceva trecător.

26
 Ajungem către seară la Puerto de Ibaneta unde ad-
mirăm o frumoasă capelă și monumentul închinat lui Ro-
land și bătăliei de la Roncesvalles. Până la mânăstirea cu
același nume, ținta destinației noastre, nu mai e decât un
pas. Iat-o, falnică și austeră, cu ziduri înalte de piatră, ca o
fortăreață de necucerit.
Complexul religios de la Roncesvalles n-are prea
multe în comun cu un loc de cult, în adevăratul sens al cu-
vântului. Mănăstirea, construită din piatră dură în secolul al
XII-lea, a fost, inițial, loc de primire și refugiu pentru pele-
rini. Așa a rămas și astăzi, un punct de plecare în pelerinaj
sau unul de popas pentru cei aflați în trecere. O bibliotecă
cu peste cincisprezece mii de cărți e destinată, în exclusivi-
tate, specialiștilor. Un muzeu de obiecte vechi și un hotel
amenajat într-una din aripi fac din mănăstire un obiectiv
vizitat nu numai de pelerini, dar și de turiștii obișnuiți.
Ne apropiem, tăcuți, de una din porțile de intrare și
pătrundem înăuntru cu sfială. Prezența noastră acolo în-
semna că trecusem cu bine de prima încercare.

27
 Bună dimineața, pelerini
Dacă la Saint Jean dormisem într-un mic han pri-
vat, cu câteva locuri, La Roncesvalles, mănăstirea era pre-
gătită să primească câteva sute de pelerini. Fotografiile
mai vechi, consultate înainte de plecare, prezentau încă-
peri austere, pline cu paturi metalice suprapuse, pe care
zăceau pelerinii epuizați de efort. Tabloul prezentat coin-
cidea cu cel pe care imaginația mea l-a construit din fărâ-
mele de informații culese din diverse surse și care se po-
trivea cu ceea ce așteptam de la pelerinaj. În realitate lu-
crurile aveau să fie un pic altfel.
Trecem prin poarta masivă din lemn și pătrundem
într-un hol imens. Ca toți noii veniți, suntem luați în primire
de un grup de voluntari olandezi. În tricouri și bluze porto-
calii, gazdele noastre, numite în limbajul local hospitaleros,
au grijă ca totul să se desfășoare după regulile casei. Ne
scoatem, mai întâi, bocancii plini de noroi și-i așezăm pe
rafturi special destinate, la intrare. Apoi ne încolonăm, dis-
ciplinați, în jurul unei mese rotunde, pentru înregistrare. Urc
treptele din piatră masivă și ajung la etajul repartizat, tre-
când printr-o ușă transparentă, din sticlă, cu deschidere au-
tomată. Holul lung are amenajate, în partea stângă, spații de
locuit, dispuse într-un fel de celule semideschise, cu patru
paturi suprapuse, fiecare. De partea cealaltă e culoarul de
acces, luminat din belșug de ferestre mari, din termopan, a
căror vedere dă în curtea interioară a mânăstirii. La capătul
culoarului sunt grupurile sanitare echipate cu instalații noi,
dispuse în încăperi placate cu gresie și faianță de bună cali-
tate. Surpriza e mare și, în loc să mă bucur de confortul gă-
sit, încerc un sentiment de frustrare. Imaginea pelerinului

28
plecat pe calea purificării sufletești începe să sufere. Dez-
amăgit, mă feresc să fac comentarii. Ceilalți sunt mulțumiți
și cred că ceea ce primesc e un fel de răsplată binemeritată
pentru încercarea de peste zi.
Mă îndrept spre pat și nu-mi vine să cred ochilor:
William, scoțianul sforăitor se află dedesubt. N-are nicio
șansă să mă perturbe, am găsit dopurile pentru urechi și
sunt decis să le folosesc. Nu uit, totuși, s-o previn, discret,
pe vecina de alături, o olandeză aflată în pelerinaj cu fiica
ei de 14 ani, probabil cea mai tânără pelerină.
Miriam e agitată și nu fără motiv. La Saint Jean a
uitat o trusă cu lucruri feminine, printre care și lentilele de
contact. Așteaptă, nerăbdătoare, să-și recupereze buna ve-
dere de la unul din taxiurile care transportă bagajele pele-
rinilor. Anxietatea ei e amplificată și de un zvon privind
securitatea bunurilor personale. Numără repede banii și
constată că-i lipsesc o parte din ei. Încerc s-o potolesc,
spunându-i că, nici măcar pe drumul spre Compostela, nu
există hoți cinstiți care să-i ia doar o mică parte din bani și
să-i lase restul. Face din nou calculul cheltuielilor din ziua
precedentă și descoperă eroarea. Cum frământările la care
se supune singură nu s-au terminat, o apucă foamea. Nu
merge la masă de teamă să nu rateze întâlnirea cu taxime-
triștii. Îi dau câte ceva din rezervele mele de batoane cu
cereale și se mai liniștește.
În îmbulzeala sosirii am pierdut-o pe Jaynie. Fac
un tur în incinta mănăstirii și vizitez colecțiile de obiecte
vechi ale muzeului. În cealaltă aripă, admir ingeniozitatea
decoratorilor pentru reușita transformare a austerității mo-
nahale în ambianța plăcută a unui hotel de trei stele. Mă
tot învârt pe holurile largi încercând să aflu dacă sunt pele-
rini care preferă intimitatea hotelului în locul dormitorului
comun. Curiozitate de care mă rușinez, din fericire, repede.
Trec pe sub o arcadă imensă și ies în afara zidurilor

29
mânăstirii. Deși târziu, pelerinii continuă să vină. Cele
aproape trei sute de locuri din clădirea principală s-au epu-
izat, așa că ultimii sosiți sunt dirijați către aripa veche a
mânăstirii, aflată peste drum.
O reîntâlnesc pe Jaynie, veselă și purtătoare de
vești bune. Grupul cu care înnoptasem la Saint Jean e aici
și ne-a invitat la cină. Mergem, nu înainte de a participa la
slujba religioasă de la ora șase, la biserica regală, o bijute-
rie gotică din secolul al XII-lea.
Ceremonia religioasă e în limba spaniolă. Mulți
dintre noi nu înțelegem semnificația cuvintelor, dar nu
contează. Atmosfera sobră ne ajută să ne limpezim gându-
rile. Finalul slujbei e o binecuvântare a pelerinilor, în lim-
ba engleză, prima dintr-un șir lung la care vom asista pe
parcurs. Practicanți sau necredincioși, toți avem nevoie de
o îmbărbătare sau de o vorbă bună, la început de drum.
Seara petrecută cu grupul de la Saint Jean a fost
agreabilă. Am comandat meniul pelerinului, o cină îndes-
tulătoare care, pentru o sumă relativ modestă de zece euro,
îți oferă un aperitiv, un fel principal, un desert, vin și pâi-
ne. Mâncăm pe săturate și stropim bunătățile, din belșug,
cu vin roșu. Ne grăbim să ajungem la locul de dormit, la
timp. La cele zece bătăi ale orologiului din biserica regală,
lumina s-a stins. Cei câțiva întârziați vor trebui să se des-
curce cu sursele proprii sau cu verdele pal al ieșirilor de
urgență.
Intru în sacul de dormit cu urechile bine astupate.
Sunt cu adevărat rupt de lumea din jur. Îmi aud doar ini-
ma bătând regulat. Abia acum simt efectele oboselii de
peste zi. Încerc să mă relaxez cum pot mai bine. Mă dor
toți mușchii, încheieturile și tălpile picioarelor. Din ferici-
re, n-am nicio bătătură. L-am văzut pe Wiliam, înainte de
culcare, bandajându-și degetele, iar pe Miriam folosind
creme tămăduitoare.

30
 Sunt mulțumit pentru ziua de azi. Greul cel mare a
trecut. Durerile de spate de care mă temeam cel mai mult,
nu s-au reactivat. Întâmplarea cu genunchiul pare și ea
uitată. În astfel de încercări fizice, sentimentul că ești să-
nătos e cel mai reconfortant.
Cad, într-un târziu, într-un somn superficial, apro-
piat stării de veghe. Visez mult. Îi visez pe ai mei, la rând,
întâi pe mama, apoi pe tata. Știu că mă veghează, de aco-
lo, de sus. I-am visat permanent în primele zile, noapte de
noapte. La fel și pe frații ceilalți. Aproape devenise o ob-
sesie. Mă culcam cu gândul că o să-i visez din nou și asta
se și întâmpla. Așteptam nopțile cu nerăbdare, pregătit
pentru întâlnire. Erau toți cu mine, ne bucuram împreună
de călătorie, ca o adevărată familie. Apoi totul s-a oprit
brusc, cred că după a șasea sau a șaptea noapte. Momen-
tele dificile trecuseră, iar eu învățasem să merg singur.
Către ziuă am căzut într-un somn profund. La șase
fix luminile s-au aprins, iar din capătul culoarului s-a auzit
un cântec. Trezit brusc, m-am dezmeticit când micul cor,
alcătuit din voluntarii olandezi, a ajuns în dreptul meu,
cântând o melodie cunoscută. Bună dimineața pelerini,
spuneau versurile, e timpul să reporniți aventura. Acordul
chitarelor și sunetul vocilor s-au îndepărtat treptat. În urma
lor a rămas un văl subțire, de miraculos nedefinit, lumi-
nându-ne calea, ca resturile unei comete în ardere.

31
 Apostolul Petru
Plecăm devreme, pe la șapte, pe o ploaie măruntă
și rece, spre Larrasoana, o altă etapă lungă de 27 de kilo-
metri. Drumul urcă și coboară traversând dealuri molcome
și câteva sate îngrijite și bogate. Uimiți de frumusețea și
mărimea neobișnuită a caselor, intrăm în vorbă cu localni-
cii și aflăm secretul: mai multe generații trăiesc sub același
acoperiș, ca în vremurile de altădată. Popor mândru și har-
nic, bascii prețuiesc familia și o protejează de rătăciri, ți-
nând-o strâns în jurul unei mese rotunde, cât mai mult
timp posibil.
Pe drum facem cunoștință cu Pierre, un parizian
plecat pe jos din Paris, în urmă cu două luni. E în plină
formă și foarte mândru de performanța sa. După nici două
zile de mers, e de înțeles de ce noi, începătorii, îl privim
cu oarecare invidie și respect.
Deși nu e o practică răspândită, prezența câinilor
pe Camino nu e o surpriză prea mare. Din cei trei întâlniți,
unul are un picior în suferință. Se oprește des și privește
bandajul, semn că mersul îndelungat nu-i face bine. Discut
cu Jaynie dacă dragostea pentru animale ne dă dreptul de a
le angaja într-o aventură personală, lungă și obositoare și
dacă această decizie nu e un abuz la adresa patrupedelor
credincioase.
Intrăm în pădure, aflată într-o rezervație naturală
protejată, și continuăm drumul pe firul unei ape. Ploaia s-a
oprit. Ascultăm cântecul păsărilor și zgomotul apei sărind
peste obstacole. Poteca, ca un covor moale, ne amortizea-
ză pașii și ne protejează gleznele. Ieșim din pădure și lă-
săm în dreapta un sat pitoresc, cu case vechi. Suntem pe

32
un fel de culme, deasupra satului, când vedem, din întâm-
plare, o veche biserică, așezată la câțiva zeci de metri de
drum. Ne oprim pentru o clipă s-o admirăm. Cum ușa e
deschisă, pătrundem înăuntru și-l cunoaștem pe Peter.
Fost pelerin la Compostela, Peter a descoperit bise-
rica în urmă cu doi ani. A privit-o pe dinafară și a rămas
impresionat de frumusețea ei. A intrat, ca și noi, prin ușa
întredeschisă și a găsit un interior părăsit, degradat, în
agonie. Bolta crăpată, pereții coșcoviți, îndoiți de greutatea
timpului, cu pietre ieșite din linia dreaptă a zidurilor, gata
să cadă. Peter e sud-african și nu înțelege cum, într-o țară
catolică precum Spania, un monument atât de valoros e
lăsat în paragină. Primele mărturii despre ridicarea biseri-
cii vin din secolul al XII-lea.
Revine în sat, la scurt timp, împins de dorința de a
face ceva pentru salvarea acesteia. Ia legătura cu autorități-
le, cu clerul, cu muzeele din apropiere. Găsește o Spanie
rurală închistată în timp și prejudecăți. Birocrație, nepăsa-
re, suspiciune, respingere. Se lovește de porțile închise ale
primăriei, neinteresată de recuperarea bisericii.
Locul pe care e construită e subiectul unor dispute
mărunte. Moștenitorii preferă, mai degrabă, demolarea
acesteia și recuperarea terenului decât conservarea ei. Pe-
ter le propune un proiect de amenajare a unui muzeu local
și de redeschidere a vechiului drum de pelerinaj, deviat cu
câteva sute de metri față de traseul istoric. Un spațiu co-
mercial destinat pelerinilor ar putea compensa pierderile
financiare reclamate de proprietar. Proiectul e plimbat de
birocrație. Timpul trece fără a se lua o decizie, interiorul
continuă să se degradeze.
În drumurile sale pe la autorități, Peter descoperă
un aliat, un arheolog inimos ca și el. E o femeie din comu-
nitatea locală aflată la pensie, dornică să-l ajute cât poate.
Văzând că discuțiile nu duc nicăieri, Peter schimbă tactica.

33
Revine în sat cu gândul să se apuce de treabă. Închiriază o
locuință și cumpără, pe cheltuiala lui, materiale și scule.
Le vedem așezate într-un colț. Începe cu pereții. În spatele
altarului descoperă o frescă originală, acoperită cu straturi
succesive de pictură.

Împreună cu Peter, îngrijitorul de biserici

Autoritățile reacționează, în sfârșit. Îl convoacă la

primărie și-i cer autorizația de construcție pe care, evident,
n-o are. Suspiciunile și dușmănia sunt în creștere, dar și
determinarea lui Peter. Până acum a fost singur împotriva
tuturor. Nu s-a dat bătut dar nici n-a câștigat. Încearcă să
schimbe raportul de forțe existent folosindu-se de solidari-
tatea semenilor. Deschide un site pe internet și caută spon-
sori și susținători. În așteptarea lor, continuă să lucreze.
Povestea lui Peter e una simplă, ca mai toate po-
veștile adevărate. Începe dimineața în biserică și se înche-
ie odată cu lăsatul întunericului. A doua zi firul se reîn-
noadă. Și-a abandonat, temporar, țara, familia, viața per-
sonală. În ciuda lucrurilor bune pe care le face, Peter nu e
un sfânt. Are palmele strivite de pietrele ascuțite pe care
34
le curăță de tencuieli vechi. Prin crăpăturile degetelor
sunt urme de sânge. Albul din jurul părului nu vine de la
nicio aură, ci din praful așezat din belșug peste firele încă
negre.
La Larrasoana, îl întâlnesc pe Louis, australianul
de la Fântâna lui Roland din Pirinei. Stăm mai mult timp
de vorbă. Aflu că, în realitate, e sud-african și trăiește la
Perth, în Australia. Îi spun povestea cu Peter. Mai târziu
mi-a mărturisit că, în aceeași după amiază, a făcut cale în-
toarsă până la biserică.
Prindem ultimele locuri la hanul municipal. Seara
ne întâlnim cu Add, William și cele trei nimfe. N-au avut
norocul nostru și s-au cazat la un han privat, pentru două-
zeci de euro fiecare, preț pe care, nu e de mirare, scoțianul
îl socotește indecent. A fost cel mai scump han privat pe
care l-am întâlnit.
Seara a fost agreabilă. Începusem să ne cunoaștem
destul de bine. Add, proprietarul de vinuri, ne oferă o sti-
clă suplimentară. Amestecată cu oboseala drumului, licoa-
rea roșie își face repede efectul. Fetele sunt mai vesele ca
de obicei. Până și Leonora, italianca cea tăcută, își dă
drumul la gură. Încurcăm felurile vegetariene cu cele
obișnuite, gustăm din desertul vecinului, împărțim conți-
nutul farfuriei cu cei mai flămânzi, adică cu Add și totul se
termină cu bine. Hangița ne face poze ținându-ne de gât,
ca vechi prieteni. Trăim momentul în spiritul camaraderiei
adevărate și nicio barieră culturală sau lingvistică nu ne e
potrivnică. Nicicând o apropiere între oameni necunoscuți
nu s-a produs mai repede și mai ușor. E una din minunile
drumului spre Compostela. O minune pe care tot mai mulți
singuratici ai lumii moderne o așteaptă.

35
 Truditorii Câmpului cu stele
Sfântul Iacob, căruia îi este dedicat pelerinajul la
Compostela, a fost, alături de fratele său Ioan, unul din
apropiații lui Isus. După moartea și ridicarea la ceruri a
acestuia, cei doi frați continuă să predice cuvântul lui
Dumnezeu în lumea largă. Așa îl regăsim pe Sfântul Jacob
în vestul Spaniei, lucrând la creștinarea celor ce locuiau în
Galiția de azi. Întors în Țara Sfântă, e primul apostol mar-
tirizat. Conform uneia din legende corpul, așezat într-o
barcă, e purtat de vânt până în locurile unde, cu ani în ur-
mă, începuse opera de evanghelizare. Moaștele sale apar
în visul unui păstor, Pelayo. Urmând mișcarea unei stele
strălucitoare, acesta le descoperă deasupra unui câmp, de
unde și numele locului, Compostela, după latinescul Cam-
pus Stelae. Pe locul mormântului, regele Alfonso al II-lea
ridică o biserică. Deși suntem la scurt timp după anul 800,
vestea circulă repede aducând primii pelerini. Numărul
acestora crește neîncetat. Biserica reacționează și mai
mulți prelați de rang înalt, din diferite colțuri ale Europei
catolice, iau calea pelerinajului, dând astfel un bun exem-
plu. Ocupat de sarazini și ulterior recucerit de creștini,
mormântul Sfântului Iacob devine, în scurt timp, simbolul
luptei pentru alungarea musulmanilor din Spania.
Perioada de aur a pelerinajului are loc între secole-
le IX-XIV. După unele surse, numărul celor plecați spre
Santiago depășea cinci sute de mii de persoane, anual. Bi-
necuvântarea papală și iertarea păcatelor recompensau
efortul și sacrificiul credincioșilor. Mulți ajungeau aici
pentru vindecarea sufletului, dar și a unor boli trupești,
incurabile la acea vreme. Acest adevărat exod avea nevoie

36
de o minimă infrastructură, așa că, de-a lungul căilor de
acces, se construiesc hanuri și spitale sau locuri de rugă-
ciune. Ruinele unora le voi întâlni în drumul meu.
Războiul de o sută de ani dintre Franța și Anglia,
reformele și opoziția lor față de valorile religioase, sunt
printre cauzele care vor duce la diminuarea numărului ce-
lor ce se încumetau să ia calea pelerinajului. Nu e mai pu-
țin adevărat că, în Evul Mediu, pelerinii erau supuși unor
riscuri mari. Plecați, cel mai adesea fără resursele necesare
supraviețuirii, pe drumuri nesigure, bântuite de pericole,
mulți dintre ei vor cădea pradă bolilor necruțătoare din
epocă, hoților, animalelor sălbatice sau foametei. Nu lip-
sesc nici cazurile de canibalism, consemnate în epocă. In-
frastructura precară face victimele ei. Intemperiile naturii,
râurile umflate și lipsa podurilor vor înmulți tipul de ob-
stacole ce trebuiau înfruntate.
Astăzi condițiile s-au schimbat radical. Drumurile
sunt amenajate și balizate corespunzător. Comunitățile lo-
cale se întrec în a face călătoria cât mai plăcută pentru că
prezența pelerinilor e de bun augur. Pe întreg traseul s-au
dezvoltat spații moderne de cazare, restaurante și puncte
de aprovizionare cu cele necesare traiului. Aproape în fie-
care sat sau oraș de pe traseu există un han comunal, supus
reglementărilor guvernamentale și susținut financiar de
comunitatea locală. Prețul unui pat este de câțiva euro.
Hanurile comunale nu acceptă rezervări în avans și dau
prioritate pelerinilor pedeștri. Sunt bine întreținute, curate
și deservite de persoane amabile.
Imaginea pelerinului modern e departe de cea a
strămoșului său. Echipat cu încălțări comode, îmbrăcămin-
te ușoară și rucsac confortabil, pelerinul zilelor noastre
reflectă, cum e și firesc, caracteristicile vremurilor pe care
le trăiește. GPS-ul îl scoate din încurcătură când, neatent
la marcaje, pierde drumul. Știe cu ce viteză merge, câte

37
calorii arde, unde sunt restaurantele recomandate și care e
disponibilitatea locurilor de cazare. Își face rezervări din
timp, comandă taxiuri pentru bagaje, e la curent cu știrile
zilei și rămâne în contact permanent cu ai săi. În timpul
liber citește cărți pe tabletă sau urmărește serialele preferate.
Puțini sunt cei care, preț de câteva săptămâni, re-
nunță la obiceiurile cotidiene. Mă străduiesc să fiu printre
ei. Am cu mine un telefon vechi, fără acces la internet, pe
care îl folosesc mai mult ca aparat de fotografiat. Din când
în când trimit familiei mesaje simple, rezumate la două
cuvinte. Trăiesc clipa prezentă încercând să fiu pe drum și
nicăieri în altă parte. Sunt mulțumit pentru că lucrurile
merg așa cum mi-am imaginat. Dar, cum adesea se întâm-
plă în viață, mulțumirea unuia poate trezi nemulțumirea
celuilalt. Ratez cu nonșalanță aniversarea zilei de naștere a
soției și mă scuz după patru zile, când descopăr, întâmplă-
tor, neglijența. Am sentimentul că sunt iertat, mai puțin
din tonul convorbirii și mai mult pentru că îmi doresc să
fiu iertat. Aș vrea ca drumul meu să fie și al lor, al celor
care nu pot dar, în sufletul lor, ar dori să-l facă.
Trebuie spus că drumurile spre Compostela sunt
multe și diferite. Camino Francés sau drumul francez e cel
mai popular. Aglomerația din ultimii ani îi determină pe
mulți să aleagă un alt traseu, cel din nord, pe coasta Atlan-
ticului. E mai sălbatic, mai puțin amenajat și mai dificil.
Etapele, lungi și obositoare, oferă, în schimb, priveliști de
neuitat.
Până la frontiera spaniolă poți ajunge pe patru iti-
nerarii istorice, toate având ca punct de plecare localități
din Franța. Via Turonensis pleacă din Paris și urmează ori-
entarea coastei atlantice. Via Lemovicensis începe la Veze-
lay, iar Via Podiensis la Pui-en Velay. În sfârșit Via Tolo-
sana, cu punct de plecare Arles, încheie acest evantai de
drumuri, unul mai frumos decât altul. Traseele franțuzești

38
au, comparativ cu cele spaniole, un dezavantaj semnificativ.
Sunt scumpe și mai puțin amenajate, ceea ce le face mai
puțin frecventate. La ele te poți lega cu ușurință dacă începi
pelerinajul din Anglia, Belgia sau orice altă țară europeană.
Distanțele lungi sunt sfidate de puțini pelerini. Am
întâlnit unul singur care plecase din Paris, cu intenția de a
ajunge la Compostela. Mai era, undeva pe drum, un polo-
nez plecat cu câteva luni în urmă din Varșovia. Ei sunt
considerați adevărații pelerini pentru că încep aventura
direct din locurile unde trăiesc. E greu de estimat câți pele-
rini fac traseul întreg, într-o singură etapă. Timpul limitat
îi determină pe mulți să-l parcurgă în mai mulți ani.
Nimic din pelerinajul de azi nu seamănă cu cel de
ieri. Securitatea face parte din pachetul de servicii oferit.
Astăzi pelerinii nu mai mor mâncați de lupi sau doborâți
de molime ori răufăcători. Și totuși, în fiecare an, câțiva
dintre ei își găsesc sfârșitul, se spune, din cauza propriei
neglijențe. Unii din suferințe ascunse, scoase la iveală de
efortul îndelungat, alții din neluarea în seamă a celor cu-
noscute. Uneori zilele se termină pur și simplu.
În drum spre Larrasoana am întâlnit prima cruce.
Era a unui japonez. Pelerinii se opresc pentru o clipă și se
roagă pentru el. Așa am făcut și eu. Conaționalii leagă
eșarfe cu drapelul țării de colțurile crucii sau depun flori
ori pietricele la baza acesteia. Sunt semne de aducere
aminte a celor prea devreme plecați. Drumul spre Com-
postela e plin de cruci. Ultima dintre ele ne-a ieșit în cale
la câțiva kilometri de catedrală, înainte de ultimul asalt.
Avea înrămat chipul unei femei frumoase, tinere, pline de
viață. A plecat în somn, în noaptea dinaintea întâlnirii. Ca
și cum n-ar mai fi avut răbdare.
Indiferent de unde vin, pelerinii poartă cu ei un ce-
va anume care-i deosebește de ceilalți turiști. Îi recunoști
cu ușurință chiar și atunci când nu sunt încovoiați de greu-

39
tatea rucsacului și nu se sprijină de toiagul noduros din
lemn de esență tare. Îi întâlnesc prin oraș sau prin sate și-i
salut cu Buen Camino, cu siguranța celui care-i știe de
multă vreme, deși pe mulți nu i-am văzut niciodată. Pre-
zențe discrete și de multe ori insolite, merg apăsat, ca și
cum n-ar realiza că povara de peste zi e undeva, la un han
și nu pe umerii bătuciți.
Pelerinii adevărați, cei care fac din această călăto-
rie o cale către propria lor descoperire, n-au aerul agresiv
al turistului avid de lucruri interesante. Curiozitatea lor,
timidă, caută puncte de sprijin nu în cotidianul anost, ci în
trecutul încărcat de semnificații. Drumul spre Santiago e,
pentru mulți, un refugiu sau o revoltă împotriva rânduieli-
lor greșite în care sunt constrânși să trăiască.
Aflat în piața publică, pelerinul intră mai întâi în
catedrală și mai apoi în cârciumă, nu pentru că ar fi prea
credincios, ci pentru că pelerinajul, ca valoare spirituală,
nu se poate sustrage acestui simbol religios.
Drumul pelerinilor trece, inevitabil, prin locurile
cele mai frumoase dintr-un sat sau oraș. Nimeni nu poate
rata strada principală sau piața publică, locul unde, alături
de biserică, sunt principalele clădiri administrative ale co-
munității.
Dincolo de trăsăturile comune, pelerinii sunt indi-
vidualități distincte, proveniți din toate păturile sociale.
Bogați și săraci, credincioși și atei, tineri și vârstnici, toți
sunt în căutarea unui sens al vieții, fie că acesta e găsit
într-o legătură cu divinitatea, fie că vine dintr-un reper
moral, călăuzitor. Pelerinajul e drumul deschis tuturor; ni-
ciun criteriu restrictiv nu i se aplică. Limitele fizice, cele
care sperie și descurajează, sunt fluide. Ele pot fi împinse,
cu ușurință, către margini de toți cei ce simt nevoia unei
schimbări în viața lor.

40
 Sărbători fără tauri la Pamplona
Ajungem la Pamplona în cea de-a treia zi a călăto-
riei noastre. Traversăm o suburbie plină de eleganță, cu
case și edificii publice impresionante prin bogăția și armo-
nia arhitecturală. Admirăm combinația rafinată de elemen-
te arabe, baroce sau renascentiste, cele care fac deliciul
ochiului și sufletului.
Intrăm într-un parc și o luăm agale de-a lungul râu-
lui Arga. E 1 Mai, e sărbătoare și lumea profită, cu mic cu
mare, de ziua însorită. Trecem podul Magdalena, regăsim
cochilia pierdută a Sfântului Iacob și ne oprim la primul
han care ne iese în cale.
Casa Paderborn are o istorie interesantă. Clădirea a
fost donată de municipalitate unui oraș german cu care es-
te înfrățit. Donația a fost condiționată de amenajarea de
către primitori a unui refugiu pentru pelerini. Noii proprie-
tari au renovat casa și au transformat-o într-un mic hotel.
În fiecare an, voluntari germani vin aici și petrec câteva
săptămâni, ocupându-se de primirea pelerinilor. O fac or-
ganizat, cu profesionalism, în stil nemțesc.
Ospitalitatea casei e exemplară. Gazdele ne pri-
mesc cu ceai, cafea și sucuri reci. Helga, voluntara de ser-
viciu, ne conduce pe fiecare la locul de dormit și nu obo-
sește să repete regulile stabilimentului, într-o engleză
aproximativă, până e sigură că le-am înțeles. Suntem aten-
ționați că ușa se închide la zece fix, avertisment de care nu
e bine să ne îndoim. Camerele sunt ireproșabile. Avem
dușuri individuale, cu prosoape de picioare, la ieșirea din
cabină, prosoape de mâini la fiecare chiuvetă și săpun li-
chid, toate pentru opt euro. Micul dejun e inclus în preț.
Nicicând n-am fost mai răsfățați ca acum.
41
 Centrul orașului nu e departe. Urcăm pe lângă zi-
durile fortificate ale citadelei, trecem pe lângă arena muni-
cipală unde se organizează lupte cu taurii și ajungem în
Piața Castiliei. Înainte de intrarea în piață, cădem în mijlo-
cul a două manifestații muncitorești venind din direcții
diferite. Poliția e prezentă așa că nu se produc incidente.
De ziua muncii, muncitorii protestează împotriva șomaju-
lui, corupției și austerității. Manifestația adună pătura să-
racă a orașului, cei care-și văd locurile de muncă amenin-
țate sau trăiesc din ajutoare de șomaj. Trecerea și strigătele
lor ne amintesc că țara e în criză.
După ce admirăm clădirile din Piața Castiliei, o lu-
ăm agale pe Calle Estafeta, una din zonele pietonale cele
mai populare. Restaurantele sunt pline. Aici se servesc ce-
le mai bune tapas sau pinchos, gustări tradiționale spanio-
le care acompaniază orice băutură. Mulți preferă să bea un
pahar de vin sau bere la cele câteva mese așezate în fața
restaurantelor. Se stă în picioare, dar nimănui nu-i pasă. E
o larmă de nedescris. Se vorbește tare și repede. Nu lipsesc
gesticulațiile și râsetele zgomotoase. Peste tot e o bună
dispoziție molipsitoare. Privind în jur ai sentimentul că te
afli într-o imensă sală de teatru. Tabloul cu strigătul surd
al demonstranților a trecut în plan secund. Noul cadru e
vesel, plin de viață și de optimism.
Ne întâlnim cu Add, olandezul. Pentru că e foarte
înalt îl vedem de departe, prin mulțime. Ne invită la un
pahar de vin și un tapas. Plecăm împreună să vizităm Ca-
tedrala Sfânta Maria, o construcție gotică din secolele
XIV-XV. Vizităm clopotnița și muzeul catedralei și-l
pierdem pe Add. Ca întotdeauna, n-are răbdare pentru de-
talii.
Reîntorși în zona agitată, ne întâlnim cu Louis și
Gunvor, australienii de la fântâna lui Roland. Stau așezați
pe trotuar și iau masa de prânz. Ne invită să le ținem com-

42
panie. Flămânzi cum suntem, nu refuzăm. Luăm loc pe
caldarâm și mestecăm de zor salam picant și măsline verzi,
luate la kilogram.
Mă despart de Jaynie și plec singur să descopăr
orașul. Capitală a Navarrei, Pamplona poartă numele ge-
neralului roman Pompei, cel care, prin secolul întâi înainte
de Hristos, și-a așezat tabăra în apropiere de locul actualei
catedrale. Peste ani orașul a fost ocupat de vizigoți și de
musulmani. Recucerit, devine capitală a regilor Castiliei și
primul bastion de rezistență împotriva francezilor. Cetatea
și zidurile de apărare, întinse pe mai bine de cinci kilo-
metri, sunt considerate cel mai frumos exemplar al arhitec-
turii militare din timpul Renașterii spaniole.
Spre seară, dau nas în nas cu trupa multinațională
condusă de William. Îl recuperăm și pe Add, pierdut pe
una din străzile unde se organizează faimoasa alergare cu
taurii și petrecem, pentru a treia oară consecutiv, seara îm-
preună.
Las grupul să mai hoinărească după cină și plec cu
gândul să ajung înainte de zece la casa Paderborn. Se fă-
cuse frig, așa că grăbesc pasul. Perspectiva dormitului în
fața ușii închise nu-mi surâde nicidecum. Ajung la timp și
nu prea căci luminile sunt deja stinse. Caut prin rucsac du-
pă lucruri și, în drum spre baie, dau nas în nas cu Helga,
nemțoaica. Surprins în postura de copil neascultător, îi
promit să nu fac niciun zgomot. Mă străduiesc ca apa să
curgă liniștit și, după un duș pe furate, adorm rapid. Mă
trezesc foșnetele făcute de pelerinii harnici, cei care, pe la
șase dimineața, sunt în picioare, gata de drum.
Micul dejun e simplu, dar suficient și cu multe ca-
lorii. Helga ne servește cu ceai și cafea. Jaynie e și ea aco-
lo, așa că plecăm împreună, pe întuneric.
Orașul încă dormitează. Oameni în salopete verzi
curăță străzile după petrecerea de ieri. Se încarcă gunoaie-

43
le și se spală caldarâmul. Urmăm semnul cochiliei și tre-
cem pe lângă parcul Yamaguchi. Poartă numele orașului
cu care Pamplona e înfrățit și e organizat în stilul grădini-
lor japoneze. Traversăm un alt parc imens și ieșim din
oraș.
Încărcat de eleganța și noblețea vremurilor trecute,
Pamplona trăiește prezentul cu demnitate, fără a cădea vic-
timă nici nostalgiei și nici progresului excesiv. Drumul
spre Compostela trece prin inima lui și-l sfințește cu pașii
nevăzuți ai miilor de pelerini.

44
 Maria, regina florilor
Pamplona luptelor cu tauri rămâne în urma noastră
sub o ploaie măruntă, tomnatică. Puente la Reina e ținta
pentru ziua de azi, un traseu mediu de 25 de kilometri. În
primul sat întâlnit, vizităm o biserică veche, complet reno-
vată, aparținând ordinului Cavalerilor de Malta. În fața
acesteia e un han pentru pelerini, păstorit de același ordin.
Uit bastonul la intrarea în biserică și, cum e un element
prețios din recuzita mea de pelerin, fac cale întoarsă vreo
câțiva kilometri, să-l recuperez. Jaynie, răbdătoare, mă aș-
teaptă în ploaie.
Ieșim din sat și traversăm un câmp imens, întins
până sub poalele unei culmi înalte, plantată cu eoliene. Ca-
lea de acces trece prin mijlocul a două culturi agricole. În
dreapta e o mare de rapiță înflorită, de un galben pur, ca
aurul; în stânga un lan de grâu, verde ca smaraldul. La fie-
care adiere a vântului spicul se leagănă mlădios, într-un
dans fără sfârșit. Drumul urcă în serpentine line, grijuliu,
de parcă s-ar teme să nu strice armonia peisajului. De-a
lungul lui, aplecați sub povară, merg, într-un șir neuni-
form, pelerinii. Îl întâlnesc, după atâtea zile, pe O, sud-
coreeanul din gara Montparnasse. Ploaia s-a oprit, iar ce-
rul, luminat dintr-o dată, dă semne de vreme bună. Mărșă-
luim tăcuți către vârful din fața noastră care se cheamă al
iertării, fără să aflăm, urcându-l, de ce i se spune astfel.
Ieșise soarele când am întâlnit-o pe Maria. Mică de
statură, Maria are ceva din robustețea și simplitatea țărăn-
cilor de pe la noi. E spaniolă și nu vorbește altă limbă. A
cules din câmp maci roșii și i-a răsucit, rotund, împreună
cu spice de grâu și flori de rapiță. S-a încoronat regină pes-
te holdele bogate din jur.
45
 Am reîntâlnit-o deseori pe Maria. Florile din piept
sau de la ureche nu-i lipseau și nici zâmbetul de pe buze.
Guralivă de fel, nu-i păsa prea mult dacă înțelegi sau nu ce
vroia să-ți spună. O aprobam zâmbitor pentru că vorbele
ei, fără sens, îmi aminteau de plăcerea de a vorbi a femei-
lor simple de la țară. Natura n-o înzestrase cu prea multe
daruri, dar îi dăduse o frumusețe interioară pe care n-aveai
cum să n-o observi.
Încrezătoare în sine, Maria nu și-a pierdut zâmbe-
tul nici în împrejurări dificile. În drumul spre Crucea de
Fier am avut parte de una din cele mai grele zile de pe
Camino. La refugiul lui Thomas era învinețită de frig, du-
pă un parcurs lung și dificil, prin ploaie și lapoviță. Nepre-
gătită pentru a înfrunta vremea rea, în pantaloni scurți și
cu un bluzon subțire în spate, Maria părea pierdută într-o
lume neprietenoasă. Când am strâns-o în brațe era rece ca
un sloi de gheață. Udă, cu picături de apă prelingându-se
pe fruntea obosită, a mai găsit resurse să se bucure de în-
tâlnire. Îi spuneam de fiecare dată Reina del Flores, un
alint meritat, primit cu smerenie.
Maria a supraviețuit până la capăt. Am revăzut-o
pe timpul slujbei în catedrala de la Compostela. Am privit-
o îndelung cum se ruga în liniște. Ne-am zâmbit în speran-
ța că ne vom lua rămas bun, după ceremonie. N-a fost să
fie. De oameni ca Maria nu te desparți, ci îi iei cu tine ori-
unde te duci.

46
 Podul suspinelor
Am continuat drumul către Puente la Reina. Tre-
cem de Alto del Perdon, acoperit de o sculptură masivă
din metal, reprezentând doi pelerini călare, sau poate pe
Don Quijote de la Mancha și scutierul său, Sancho Panza.
Ne aflăm în țara acestora și de ce nu, pe urmele lor. Nu-mi
amintesc cum o cheamă pe iapa lui Don Quijote și, oare-
cum necăjit pe memoria care-mi joacă feste, pun întreba-
rea pelerinilor opriți să facă poze cu grupul statuar. Ni-
meni nu știe, semn că epoca luptelor cu morile de vânt e
demult apusă. Descurajat, mă adresez unei tinere spaniole
venită să împrăștie bilețele publicitare pentru unul din ho-
telurile din zonă. Rosinanta, îmi răspunde juna, fără să cli-
pească.
Coborâm, la fel de abrupt precum urcasem, și fa-
cem un mic popas la Obanos, locul unde Camino aragonez
se intersectează cu Camino francez. Traversăm piața prin-
cipală și ieșim printr-o frumoasă poartă medievală. Pe la
amiază ajungem la locul destinației noastre. Ratăm hanul
municipal, ieftin și încăpător, și ne îndreptăm către centrul
orașului unde ne cazăm la unul privat, ceva mai scump.
Puente la Reina e un exemplu de oraș fondat pen-
tru satisfacerea necesităților pelerinajului. Nu s-a dezvoltat
în jurul unei cetăți, după obiceiul vremii, ci de-a lungul
unei străzi principale. Merg pe Rua Mayor, îngustă și în-
tunecoasă din cauza clădirilor înalte și mă intersectez cu
grupuri de pelerini, așezați la mesele celor câteva restau-
rante deschise la ora amiezii. Maiestoase, cu porți mari din
lemn sau fier, casele renovate au păstrat blazoanele primi-
lor proprietari, ele însele mici bijuterii ale dăltuitorilor în

47
piatră. Construcțiile noi sunt integrate în arhitectura domi-
nantă realizându-se astfel un bun echilibru între clasic și
modern.
Biserica Crucii, cu origini în epoca Cavalerilor
templieri, îmbină armonios stilul roman și gotic. Cochilia
pelerinului e deseori prezentă în motivele decorative ale
bolții centrale și pe coloanele de susținere. În biserică se
păstrează o interesantă cruce de lemn adusă, se pare, pe
umeri de pelerini germani.
Rua Mayor se termină cu un pod peste râul Arga,
construit în secolul al XI-lea, o superbă ilustrare a artei
romane. Cu șase arcade aruncate peste apă, dintre care una
principală, înaltă și largă, podul era, inițial, străjuit de trei
turnuri de apărare din care nu s-a mai păstrat aproape ni-
mic.
O reîntâlnesc pe Jaynie la han. De pe terasa acestu-
ia privea asfințitul, pierdută în melancolie. O invit la un
pahar de vin. Îi privesc ochii frumoși și, în timp ce vorbeș-
te, am o vagă presimțire. A doua zi, pe când afară nu se
luminase, Jaynie era gata de drum. Trezit brusc și nedez-
meticit încă, i-am strâns mâna întinsă, apoi am privit-o
plecând. N-am mai întâlnit-o niciodată.
Ziua a început cu o tristețe nedefinită. Cu Jaynie
trăisem primele bucurii ale aventurii: traversarea Pirineilor,
serile cu grupul lui Wiliam, sandvișurile date pe din două.
Trec râul Arga și ascult apa izbindu-se de pilonii
podului reginei. Aud pașii pelerinilor impregnați, de atâ-
tea veacuri, în piatra dură. Unii dintre ei îmi sună cunos-
cut. Caut să-i identific și nu pot; senzorii mei sunt prea
săraci. Rămân cu mângâierea că merg pe urmele lor, fără
să-i ajung vreodată.

48
 Cina cea de taină
Estella, orașul la care ajung în ziua a cincea, e o
fostă reședință a regilor Navarrei. În Evul Mediu i se spu-
nea Estella la Bella și nu fără motiv. Partea veche e o ade-
vărată bijuterie a arhitecturii romane și baroce, cu palatul
regal în prim plan și cu un număr semnificativ de catedrale
și bazilici, una mai frumoasă decât alta.
La hanul unde mă cazez am parte de două momen-
te fericite. De piciorul patului de deasupra mea e agățată
pălăria inconfundabilă a lui Add, olandezul. Vecinii, o fa-
milie de francezi, îmi confirmă prezența acestuia. Tot ei
mi-au dat covorul de plastic pe care-l pierdusem, undeva
pe drum, în cea de-a doua zi a pelerinajului.
O iau agale pe strada principală, apoi urc până la
biserica fortificată, situată pe una din înălțimile orașului.
Continui plimbarea, ajung la hanul municipal și dau de
fetele lui William, gata de plecare după cumpărături. Mă
invită să luăm cina împreună. Nu peste mult timp, îl întâl-
nesc pe Add și-l aduc cu mine. Caterina, nemțoaica, pregă-
tește o omletă împănată cu multe vegetale. Înghit în sec și-
o privesc pe Charlotte, daneza, cum împarte porțiile. Îi
zâmbesc, în speranța unei farfurii mai pline. Masa se îm-
bogățește, în mod neprevăzut, cu încă doi flămânzi: John,
un canadian și Johann, un austriac, amândoi cam de vârsta
fetelor.
Ne așezăm cuminți în jurul mesei. Add a înfulecat
totul din două înghițituri. Șterge farfuria cu o bucățică de
pâine. Fetele mestecă delicat fiecare îmbucătură. A mai
rămas ceva pe fundul tigăii. Privim pe furiș, dar nu în-
drăznește nimeni să ceară. Caterina împarte firimiturile în

49
opt părți și le redistribuie. Spălăm farfuria cu coltucul de
pâine, ca Add. N-am mâncat niciodată o omletă mai bună.
Niciodată n-am fost mai sătui ca acum.
Ne retragem pe scaunele din jur, în timp ce alți pe-
lerini ne iau locul la masă. John găsește o chitară într-un
colț. Cântă frumos, un amestec de folk american și canadi-
an. Are o voce melodioasă cu inflexiuni și treceri rapide
dintr-un registru într-altul. E un tip înalt și atletic, ca și Jo-
hann. Tinerețea nu e singurul lor punct comun. Drumul pe
jos i-a dărâmat. John se plânge de dureri cumplite la ge-
nunchi și glezne, iar Johann îi ține isonul. Scot din rucsa-
curi tot felul de alifii și-și masează zonele dureroase. E
drept că ceva vaiete vin și din tabăra fetelor. Deși au bătă-
turi care riscă să se infecteze, se plâng mai puțin.
Mesele comune sunt frumoase și ieftine. Pentru ci-
na din seara aceasta am cheltuit doi euro. E unul din avan-
tajele grupului. Dacă ești singur cheltuielile sunt mai mari.
Majoritatea hanurilor comunale și private oferă facilități
pentru prepararea hranei. Bucătăriile sunt amenajate în
spații separate și sunt echipate cu minimul necesar, adică
plite electrice, veselă, tacâmuri și, adesea, frigider. E lesne
să cumperi de la supermarket produsele de care ai nevoie
și să gătești ce vrei. Vegetarienii, nu puțini la număr, sunt
mulțumiți de această formulă pentru că restaurantele frec-
ventate de pelerini n-au întotdeauna meniuri potrivite.
Am recurs deseori la această opțiune, dar nu pot
spune că am economisit prea mulți bani. Produsele ieftine
erau în cantități mari și, în consecință, deveneau scumpe, în
raport cu nevoile tale. În loc de un ou plecai cu o duzină. N-
am ezitat să cumpăr mai mult și să împart surplusul cu cei-
lalți. Am făcut-o, de fiecare dată, cu bucuria de a dărui și le-
am mulțumit celor care au acceptat să primească.
Gătitul prin bucătăriile hanurilor de popas, avea, pe
lângă utilitatea practică imediată, și un alt avantaj. Pătrun-

50
deai, fără voie, în culisele artei culinare de pe mapamond.
Miresmele preparatelor asiatice, picante și bogate în pră-
jeli, se amestecau cu cele sud-americane, mai ușoare sau
cu diversitatea bucătăriei europene. În acest peisaj insolit,
sud-coreenii erau nelipsiți, probabil pentru că nu se împă-
cau cu ceea ce găseau pe piață și preferau rețetele lor. Nu
improvizau ca mine, ci pregăteau adevărate festinuri. Bu-
cătăresele asiatice erau, contrar așteptărilor, extrem de gă-
lăgioase și îndrăznețe. Îmi amintesc că, odată, cineva mi-a
luat tigaia din mână, e drept într-un moment în care nu
eram prea hotărât ce să fac cu ea, iar o alta m-a împins bi-
nișor pentru a trece, în locul meu, la chiuvetă.
Seara comună se apropie de sfârșit. Mă ofer volun-
tar la spălatul vaselor. Add caută un partener pentru resta-
urant. La dimensiunile lui, bucățica de omletă nu i-a ajuns
nici pe-o măsea. S-a dus singur. L-am auzit intrând târziu,
după ce se ospătase cu specialitatea locului: gorrin, un fel
de friptură din purceluș de lapte.
Noaptea e lungă și chinuitoare. Deși n-am răni, mă
dor tălpile și încheieturile. Mă scol și le ung cu cremă.
Aud, la fiecare oră, bătăile orologiului bisericii de peste
drum. Dopurile din ureche nu m-au ajutat prea mult.
Număr orele și mă întreb dacă știu cu adevărat ce
caut prin locurile astea, departe de casă. Deschid ochii. În
întunericul nopții nu e nicio lumină. Îi închid din nou.
Printr-o pâclă subțire îi revăd pe ai mei, pe mama, mereu
aplecată de griji. Tata pare mai relaxat și se învârte fără
rost.
Deși am dormit pe sponci, în mod surprinzător,
dimineața, m-am trezit odihnit. Azi m-a durut spatele. Mă
rog lui Dumnezeu să aibă grijă. O întrerupere a călătoriei
ar echivala cu o mare nefericire. E lucrul pentru care sunt
cel mai puțin pregătit.

51
 Ridică-te și mergi
Prima săptămână a pelerinajului este esențială pen-
tru decizia de a continua sau renunța. Oboseala se acumu-
lează, durerile se simt în tot corpul. Nepregătit, acesta
reacționează la efortul continuu, umbrind bucuria călători-
ei. Dacă adăugăm bătăturile, micile și dureroasele răni din
talpa picioarelor, avem un tablou aproape complet al sufe-
rinței fizice căreia trebuie să-i faci față în fiecare zi. De la
banalele vezicule pline cu lichid și până la apariția unei
infecții grave, nu e decât un pas. Un picior infectat stârneș-
te panică. Cei mai puțin motivați renunță repede. Alții se
opresc câteva zile, își îngrijesc rănile și continuă drumul.
Majoritatea pelerinilor le tratează din mers, apelând la tru-
sa medicală improvizată pe care oricine o are asupra sa.
Niciun mijloc nu e lăsat deoparte, de la soluțiile dezinfec-
tante până la cremele cele mai renumite. Degetele rănite se
colorează în violet, galben sau purpură, după natura sub-
stanțelor folosite. E un spectacol al suferinței și deznădej-
dii. Cei mai puțin afectați dau sfaturi sau ajutor celor epui-
zați și neputincioși.
Ofer cu generozitate, cui are încredere, tinctura de
propolis, de-acasă. Unii mai știu câte ceva despre proprie-
tățile cicatrizante ale acesteia, alții sunt reticenți și preferă
medicamentele recomandate de farmaciști. Nicole, o fran-
țuzoaică din sudul Franței, avea să renunțe la drum din ca-
uza rănilor de la picioare. Durerile îi anihilaseră orice plă-
cere a călătoriei, iar întoarcerea acasă i s-a părut cea mai
înțeleaptă hotărâre. Propolisul meu n-a ajutat-o prea mult.
Surprinzător sau nu, primele victime sunt tinerii.
Prezenți în număr relativ mic, ei sunt mai puțin motivați

52
decât adulții. Mulți dintre ei caută aventura ori mirajul
unei întâlniri neașteptate. Cum nu se întâmplă întotdeauna,
se descurajează repede și renunță. Abandonul e mai mare
în cazul băieților. Fetele, mai numeroase, îndură mai ușor
suferința și sunt mai hotărâte să termine drumul. Când am
întâlnit-o, Amanda avea picioarele făcute praf. Șchiopăta
atât de tare încât aveai impresia că e purtătoarea unui han-
dicap real. Se clătina din toate încheieturile la fiecare miș-
care, așteptându-te s-o vezi căzând în orice clipă. Nicioda-
tă nu s-a plâns. A ajuns până la capăt.
Nu există glorie fără suferință, suna unul din me-
sajele scrijelite pe peretele din camera unui han. Dacă des-
pre glorie nu știam mare lucru, despre suferință începusem
să învăț, câte puțin, în fiecare zi.
Drumul în sine nu e lipsit de pericole. Sunt porțiuni
bine amenajate, cu bitum sau dale de piatră precum aleile
unui parc. Trecerile prin munți sau prin păduri au toate
dezavantajele unei căi sălbatice. Pietre ascuțite sau lune-
coase, noroi sau suprafețe inundate cu apă, rădăcini nere-
gulate, întinse peste drum, sunt tot atâtea obstacole care îți
fragmentează ritmul și îți solicită atenția.
Françoise, o franțuzoaică pe care o cunoscusem în
Pirinei, s-a împiedicat de unul din șireturi și a căzut, rosto-
golindu-se până la capătul pantei. Și-a luxat brațul drept și
și-a fisurat nasul. A trebuit să cheme salvarea și să i se fa-
că investigații la spital. Când am revăzut-o, era într-o stare
de nerecunoscut. Fața plină de vânătăi, nasul bandajat,
mâna prinsă de gât. La aproape șaizeci de ani, se pricopsi-
se cu tot ce-i lipsea. Prietenul cu care venise o abandonase
între timp, așa că a trebuit să se descurce singură. E un fel
de a spune pentru că, în astfel de situații, descoperi solida-
ritatea celor din jur. Françoise a mers mai departe. Deși
plecase la drum cu un oarecare scepticism fiind, ca mulți
dintre francezi, o adeptă a cugetării libere, dezamăgirea
aproapelui și suferința fizică au îndârjit-o să continue.
53
 Add, cum aveam să descopăr curând, avea și el
destule probleme. Bătăturile din tălpi sângerau, iar la câte-
va degete primul strat de piele era dus. Ca și cum n-ar fi
fost destul, la una din mâini i-a apărut o ulcerație purulen-
tă. Într-o zi m-a rugat să-i pansez rănile produse de greuta-
tea rucsacului. În ciuda aparențelor de om vânos și rezis-
tent, Add căzuse victimă drumului lung și efortului mare.
Trecuse de șaizeci de ani, lucru pe care se străduia să-l as-
cundă cum putea mai bine.
Dacă în primele zile n-am avut probleme cu bătătu-
rile, situația s-a schimbat în cea de-a doua săptămână. Fața
unuia din bocanci a făcut o cută întoarsă spre interior, din
cauza mersului, un fel de obstacol dur pentru pielea dege-
tului mare. Așa am intrat în rândul pelerinilor adevărați.
Când durerea devenea insuportabilă, mă opream, spăr-
geam veziculele cu lichid, aplicam un bandaj steril și con-
tinuam drumul. În locurile unde înnoptam ieșeam în gră-
dină și, profitând de soare, expuneam rănile la uscat, apoi
le tratam cu propolis. Dimineața arătau bine, dar povestea
se repeta pentru că nu reușeam să înlătur cauza. Succesiu-
nea de umezeală și praf înăsprise pielea bocancului fă-
când-o tot mai rigidă. Teama cea mare era infecția. Dacă
se întâmpla trebuia neapărat să mă opresc. Până la urmă
lucrurile s-au rezolvat. Am pus mai multe bandaje, unele
peste altele, creând astfel un strat protector. Am continuat
să merg, gândindu-mă că niciun bandaj din lume, oricât de
bun ar fi, nu va avea efecte miraculoase dacă nu voi crede
în vindecare.

54
 Fântâna cu vin
Plec din Estella împreună cu Add. Olandezul are
picioare lungi și merge în alt ritm, așa că ne despărțim de
îndată ce părăsim orașul. Drumul până la Los Arcos, deși
nu e foarte lung, ar putea deveni unul dificil. Traversează
o zonă lipsită de apă, pe mai bine de jumătate din distanță.
Continui călătoria singur. Ultimele clădiri ale ora-
șului rămân în urmă, în liniștea dimineții neîncepute. Spa-
niolii, mari iubitori de seri târzii, nu s-au trezit. Păsările au
început concertul obișnuit. Mă opresc în vârful unei pante
să-mi trag sufletul. În zare, peste dealurile acoperite de o
pâclă cenușie, răsare soarele, semn că ziua va fi caldă și
frumoasă.
Drumul trece prin câmpuri nesfârșite de viță de vie.
Suntem la Irache, loc vestit încă de prin secolul al XII-lea
pentru bogăția vinului și calitatea pâinii. Aici se află celebra
fântână cu vin, unică în lume. O fântână în care, în loc de
apă, curge vin, e învăluită de legende. Unele spun că ar fi
lucrarea călugărilor mânăstirii din apropriere pentru peleri-
nii însetați, știut fiind că împrejurimile sunt lipsite de surse
de apă. În realitate, fântâna a fost construită în 1991 de către
proprietarii pivnițelor din Irache, din motive publicitare. E
posibil ca pivnicerii actuali să fi exploatat una din poveștile
locului spre propriul folos. O inscripție săpată în piatră ne
invită să luăm o gură din licoarea binecuvântată, în timp ce
alta ne reamintește consecințele neplăcute ale abuzului de
alcool. Între cele două tronează, înțelept, invitația de a vizita
cramele și de a cumpăra vin.
Contrar a ceea ce se crede, cantitatea de vin din
fântână nu e nelimitată. Butoiul din spatele acesteia poate

55
fi lesne golit de primii pelerini, dacă sunt foarte însetați,
privându-i pe cei ce vor urma de bucuria unei degustări
gratuite. Cei care, din lăcomie, preferă să-și facă provizii
pentru prânz, nu sunt bine văzuți. Apoi, dacă începi dru-
mul prea bine dispus ai puține șanse să-l termini în aceeași
stare. Alegerea e simplă. În stânga ai robinetul cu vin, în
dreapta cel cu apă. Gust vinul pentru plăcerea clipei și mă
aprovizionez cu apă rece, din belșug.
Mănăstirea Santa Maria de Irache domină poalele
muntelui Montejura. Începând cu secolul al XI-lea, peleri-
nii găseau aici primul spital construit pe drumul spre
Compostela, chiar înaintea celui din Roncesvalles.
Ora e matinală și drumul aproape pustiu. Întâlnesc
doar câteva grupuri de pelerini francezi și un tânăr austri-
ac. Nu prea are chef de vorbă așa că îl las cu gândurile lui.
Instinctiv, la prima intersecție, aleg un traseu sălbatic ce
trece printr-o zonă muntoasă, evitând puținele sate indicate
pe hartă. Drumul e plăcut și variat. Porțiunile de urcuș al-
ternează cu cele de platou unde podgoriile sunt înlocuite
cu mari suprafețe cultivate cu grâu. În depărtare, spre
dreapta, se văd lanțurile de munți stâncoși cu vârfurile încă
înzăpezite. Maci roșii și flori de rapiță cresc de o parte și
de alta a potecii prăfuite. Aerul miroase a floare albă de
zarzăr, amestecată cu salcâm.
Singurătatea drumului nu mă sperie, ci dimpotrivă,
îmi dă o stare de bine. Ies din pădure și continui printr-un
peisaj plin de arbuști înfloriți. Mă bucur în tihnă de ceea
ce văd în jurul meu. Descopăr cele mai frumoase flori săl-
batice pentru că ochii mei sunt larg deschiși, iar eu pregă-
tit pentru privire. Îmi admir umbra proiectată pe drumul
galben, plin de pietre și praf. Conturul pălăriei, corpul
alungit, sprijinit de toiag, pașii fără repaus. O imagine
vie, mișcătoare, asemănătoare umbrei copacilor, mișcă-
toare și ea, la adierea slabă a vântului.

56
 Sunetul pașilor nu e zgomot, ci cântec. Îl aud ur-
când, din tălpi până-n străfundul urechilor. Trec prin mie-
zul zilei și vibrația propriului corp e parte din unduirea
firelor de albăstrele, din zgomotul curgerii norului alb,
pufos, pe cer. Trăiesc în prezentul efemer, golit de orice
gând, ca și cum aș pluti într-o stare de imponderabilitate.
Mă ridic și cobor la cea mai mică adiere a vântului, ca un
balon scăpat din mâna unui copil.
Dacă plec ochii văd frumusețea încremenită a pie-
trelor, formele lor tari, tăiate neregulat. Pietrele nu mai
sunt obstacolele de care să-mi feresc glezna, aruncarea lor
în calea mea, nu e fără rost. Printre ele, o întreagă lume
trăiește în același ritm cu mine. Văd furnicile harnice în
graba lor cotidiană, gândaci colorați, păianjeni și musculi-
țe neînsemnate. Merg împreună cu mine sau eu împreună
cu ele, până când drumurile se despart. Am grijă să nu le
calc și, când o fac, din nebăgare de seamă, sufăr.
În această hipersensibilitate în care intru, simțuri-
le funcționează altfel. Mi se pare că aud mirosul florilor
lovindu-mi celulele senzitive ale nasului. Sunetul culorilor
scapă de pe retină topindu-se în străfundul urechii precum
gustul sălbatic, acrișor, al adierii primăvăratice, în gură.
Ce sunt eu în această lume a minunățiilor, altceva decât
un intrus, un surd al surzilor, un neștiutor al celor știute?
Un orb înzestrat cu cea mai nefirească orbire, aceea prin
care cele văzute sunt nepricepute, iar cele ascunse vederii
nu există.
Ajung pe la două în Los Arcos, un orășel cu case
vechi și străzi înguste, specifice epocii medievale, înconju-
rat de ziduri înalte, de-a lungul cărora curge, liniștit, un
râu. Piața centrală, largă și însorită, plină de restaurante și
baruri, e dominată de catedrala Sfânta Maria. Aici aveam
să aud, către seară, unul dintre cele mai frumoase concerte
de orgă.

57
 Catedrala, construită în stil gotic, e impresionantă
prin aranjamentul volumelor interioare, finețea și bogăția
ornamentelor. Coloanele masive care sprijină bolta sunt
mult retrase spre margine, lăsând în mijloc un spațiu gene-
ros. Orga, situată la balcon este, ea însăși, o bijuterie arhi-
tecturală. Tuburile sonore sunt dispuse într-o ordine anu-
me în care legile simetriei lasă loc fanteziei artistului.
Lumea bună a orașului e prezentă la concert în ți-
nută elegantă, potrivită cu evenimentul. Pantalonii scurți și
puloverul deja ros, în care sunt îmbrăcat, nu mă împiedică
să fiu un bun ascultător. Mai sunt câțiva pelerini, risipiți
printre fidelii concertelor de orgă, tolerați ca și mine. În
trecerea lor de secole, pelerinii fac parte din decorul coti-
dian, nimeni nu se sinchisește de ei.
Ziua e superbă. Hanul comunal, întins pe două
aripi, are o curte largă, plină de verdeață. William, scoția-
nul și fetele lui pregătesc de zor masa. Sunt invitat, într-un
târziu, să mă alătur. Starea de bine în care intrasem, ca în
transă, mă împiedică să răspund entuziasmului lor tine-
resc. Mă întorc la salamul uscat pe care-l găsisem la unicul
magazin din orașul vechi. După spectacolul din biserică,
n-am nevoie de mai mult. Singurătatea drumului nu se
sfârșise. Adorm, gândindu-mă la toate și la nimic. E felul
meu de a prelungi cât mai mult starea euforică trăită peste
zi.

58
 Valea zânelor
Eram de-o săptămână plecat când m-am îndreptat
spre Logroño, capitala provinciei Rioja. Lăsasem în urma
mea Navarra, cea încărcată de istorie, cu pământuri bogate
în grâne și viță de vie. Lungă de aproape 30 de kilometri,
etapa de azi ne pune, din nou, la încercare, puterile.
Drumul trece prin mijlocul satelor și, inevitabil,
prin fața bisericilor, prilej pentru scurte opriri de admira-
ție. Majoritatea acestora sunt bine conservate și întreținute.
Altele poartă povara nemeritată a timpului pe care-l trăim.
Banii pentru credință sunt mai puțini ca altădată. Prin cră-
păturile zidurilor cresc în voie flori sălbatice aduse de vânt
sau mănunchiuri de iarbă. Nișele turlelor sunt pline de
cuiburi unde, berzele, credincioasele statornice ale veacu-
lui nostru, se odihnesc, nestingherite. În fața unei astfel de
biserici aveam să cunosc un personaj interesant.
Jaime e din Los Angeles. Scrie romane de ficțiune
și, în peregrinările lui, în căutare de subiecte noi, a desco-
perit România. A vizitat aproape toată țara. Sunt impresio-
nat de ușurința cu care își amintește numele locurilor pe
unde a trecut și de rostirea lor într-o românească surprin-
zător de bună.
Cum îndeletnicirea lui privilegiată e să reconstituie
epoci care nu mai sunt, e veșnic îndrăgostit de legende și
de mister. Nu și-a putut imagina că, în România zilelor
noastre, poate exista un sat care se cheamă Valea Zânelor.
Numele îl fascinează pur și simplu. Subiectul noii lui cărți
e plasat în vechea Dacie, cândva, înainte de epoca romană.
Prin intermediul fanteziei și inspirației, Jaime încearcă să
identifice în obiceiurile de azi, rădăcinile de ieri ale mituri-

59
lor și credințelor dacilor. Personajele pe care le creionează
se mișcă într-un spațiu istoric larg, în care parfumul realu-
lui e bine asortat cu aroma ficțiunii.
L-am reîntâlnit deseori pe Jaime în călătoria mea.
Ultima dată l-am văzut într-un han. N-a scos un cuvânt.
Și-a lăsat bagajul sprijinit de marginea patului și s-a culcat
îmbrăcat. Către ziuă, când m-am apropiat să-mi iau rămas
bun; patul era gol, ca și cum nimeni nu l-ar fi atins.
În Logroño trag la hanul municipal, mare, modern
și confortabil, apoi vizitez orașul. Fondat de romani, Lo-
groño a fost, ani de-a rândul, obiectul disputelor, fie între
navarezi si castilieni, fie între spanioli și francezi. În seco-
lul al XIII-lea era deja un oraș plin de fortificații, dar și de
spitale, biserici și castele regale.
La una din terasele pieței centrale, îl întâlnesc pe
Add. Bem un excelent vin de Rioja, împreună cu Ray, un
englez simpatic și John. Fost medic, John, un american
de70 de ani, și-a petrecut toată viața în spitalul de urgență.
Cu doctorul John aveam să leg o prietenie frumoasă care
continuă și astăzi.
Iau masa de seară la han. Sunt la prima experiență
de pelerin bucătar. Am supă, ouă, brânză și vin. Cum nu le
pot nici mânca pe toate, nici căra cu mine, le împart cu
ceilalți.
Adorm greu, încercând să retrăiesc, prin ochii co-
pilului de altădată, povestea lui Jaime despre Valea Zâne-
lor. Refugiul în copilărie e un balsam ideal pentru durerile
trupului, revoltat binișor după cele șapte zile de marș.

60
 Cântecul pelerinului
Plec spre Najada dis-de-dimineață, având în față o
etapă lungă de aproape 30 de kilometri, ca și cea din ziua
precedentă. Pe ultimii zece îi parcurg cu oarecare dificul-
tate. Oboseala se simte prin fibra fiecărui mușchi, din tălpi
până-n creștet. Cu o zi în urmă intrasem în Rioja, țara vi-
nului bun, plină de podgorii cât vezi cu ochii. Mugurii
ciorchinilor noi au înflorit pe ramurile tăiate scurt, semn că
rodul va fi bogat.
Petrec o parte din drum cu Rebeca, o australiancă
de 20 de ani din Brisbane. Discutăm despre tinerii zilelor
noastre, eu cu nostalgia vremurilor de altădată, ea liberă de
orice prejudecăți. Nu știu cum se face că amândoi ajungem
la o concluzie asemănătoare: noua generație e prea preo-
cupată de drog, alcool și distracție. Ne rușinăm mai apoi
de generalizarea făcută și de cât de ușor putem cădea în
greșeală. Rebeca, la fel ca ceilalți tineri, are motivele ei să
fie pe Camino. Cele spirituale nu sunt neapărat printre ele.
Nici Tobias din Dresda, funcționar la o companie de
electricitate, nu e foarte religios. La cei aproape 40 de ani e
așezat la casa lui și e mereu în căutare de ceva nou. Peleri-
najul îi deschide căi necunoscute și-i oferă timp pentru me-
ditație. Nu se îndepărtează prea mult de viața reală. Profită
de prezența mea și vrea să afle ce gândesc, ca vecin, despre
situația din Ucraina. Tocmai a izbucnit criza. Ne amintim,
fără voie, de război, un subiect de care scăpăm repede. Pe
Camino vrem să stăm departe de relele lumii. Mă despart de
Tobias, nu și de întrebările lui. Gândul îmi fuge la rânduiala
care ne așează pe fiecare într-un loc mai ferit sau mai plin
de primejdii, fără să avem niciun merit și, poate, nicio vină.
61
Pentru o clipă, răul întâmplat altora mă face solidar cu sufe-
rința și mă îndeamnă să prețuiesc și mai mult starea de pace
adâncă pe care o trăiesc pe drum.
Najada are puține hanuri. Sunt fericit atunci când
prind ultimele locuri la cel municipal. Deși e gratuit, nu
ezit să introduc, în cutia pentru donații, monedele echiva-
lente prețului pe care-l plătesc la hanurile comunitare. Fără
resurse nimic nu poate supraviețui.
Hanul are o singură încăpere, pregătită să primeas-
că 70 de pelerini. Paturi suprapuse, dispuse într-o sală lun-
gă, fără capăt. E o aglomerație de nedescris. Peste tot ba-
gaje, rufe la uscat, haine agățate. Câteva ferestre deschise
sunt insuficiente pentru eliminarea aerului închis. Sub lu-
mina neoanelor puternice zăresc chipurile obosite ale pele-
rinilor. Mulți se resimt după drumul lung și au adormit.
Alții își îngrijesc rănile, o îndeletnicire curentă. Miresmele
de camfor se amestecă cu cele ale trupurilor epuizate de
efort. În fața dușurilor aglomerate se stă la coadă. În aștep-
tare, se completează jurnalele de călătorie, se consultă me-
sajele pe internet sau se schimbă impresii despre Camino.
Iau în primire patul repartizat, fac un duș și ies în
oraș. Mă simt slăbit, așa că intenționez să-mi refac forțele
apelând la meniul pelerin. La ieșire mă întâlnesc cu Add.
Mă invită la un pahar și, în drum, îl pescuim, din mers, pe
doctorul John, mare amator de vin bun și bere rece. John e
atât de obosit încât renunță la masă. Plec cu Add în căuta-
rea unui restaurant convenabil. Trecem pe lângă mânăsti-
rea Santa Maria la Real pe care o admirăm pe dinafară.
Renunțăm la vizită pentru că ne-ar lua mult timp și nu mai
suntem în stare. La fel facem și cu grotele săpate de călu-
gări în faleza care înconjoară orașul.
Mă întorc la han înainte de zece. În harababura
existentă n-aș fi în stare să identific patul pe întuneric.
Sunt la etaj, ca de obicei. În stânga mea doarme o japone-

62
ză. Cu trupurile vârâte în sacul de dormit facem cunoștință
și ne urăm somn ușor. Trebuie să fiu atent peste noapte, să
nu fac vreo mișcare greșită. Ne despart doar câțiva centi-
metri.
Ușa dormitorului e deschisă. Din holul de primire
răzbate murmurul celor ce au rezistat bine drumului și mai
au resurse pentru sporovăit. Stau la un pahar de vin. Deo-
dată se aud strunele unei chitare acompaniind o voce pu-
ternică. E un pelerin bătrân care-și petrece serile la han,
cântând. S-a făcut liniște. Cântecul urcă și coboară, de
parcă ar fi o doină de pe la noi. Una de jale. Adorm gân-
dindu-mă acasă, la ai mei.

63
 Miracolul Sfântului Domingo
Mă trezesc noaptea, în repetate rânduri. Mă întorc
pe o parte și pe alta, căutând o poziție în care să simt mai
puține dureri. Dacă tot nu pot dormi încerc să stau cât mai
relaxat. Destinderea fizică și gândurile frumoase sunt o
alternativă bună la insomnie. Scot dopurile din urechi și
ascult concertul sforăielilor. Nu e un zgomot ca oricare
altul, ci unul plin de viață. Îl urăști pentru că nu te lasă să
dormi, dar dacă elimini acest inconvenient, constați că e
un sunet interesant. Mă întreb ce muzică ar putea ieși din
aranjarea notelor într-o ordine anume. Cu siguranță una
care s-ar revendica drept cea mai umană dintre toate.
Nu identific sursa insomniilor de care sufăr de la
începutul călătoriei. Mi-e teamă ca oboseala acumulată să
nu-mi afecteze starea de spirit, excelentă, în care mă aflu.
În ciuda puținătății somnului, dimineața mă simt odihnit,
gata de drum.
Etapa de azi e mai scurtă, dar nu e chip să lânce-
zești atunci când, în jurul tău, a început foiala. Pe întune-
ric, la lumina telefoanelor mobile sau a lanternelor de bu-
zunar, pelerinii, nerăbdători, au început pregătirile. Uneori
mă număr printre ei. E bine să începi drumul dimineața
devreme. În primele zile, împachetatul lucrurilor pe întu-
neric mi-a dat bătaie de cap. Pierdeam mult timp cu pregă-
tirile de plecare. După câteva exerciții am reușit să strâng
rapid, fără să uit, cum se întâmpla de obicei, ba cutia cu
dopurile pentru urechi, ba prosopul ori sticla cu apă. Peste
micul dejun săream frecvent. Era înlocuit de o cafea, la
primul bar, apoi completat cu sandvișul obișnuit cu salam
corizo.

64
 Plec către Santo Domingo de la Calzada. Orașul
poartă numele sfântului care l-a fondat prin secolul al XI-
lea, un protector al pelerinilor. Făcător de poduri și îngriji-
tor de drumuri, Sfântul Domingo e renumit prin minunile
săvârșite. Cea mai cunoscută e legată de călătoria unei fa-
milii germane spre Compostela. Una din servitoarele ha-
nului unde trăseseră peste noapte se îndrăgostește de fiul
lor și, neprimind niciun semn de răspuns, decide să se răz-
bune. Îi strecoară printre bagaje câțiva taleri și-l acuză de
furt. Denunțat, tânărul este condamnat și spânzurat. După
încheierea pelerinajului, la întoarcere, părinții trec prin sa-
tul cu întâmplarea nefericită. Nu mare le-a fost mirarea
văzându-și fiul încă viu în lațul spânzurătorii. Înțelegând
că s-a produs o minune a Sfântului Domingo, merg la ju-
decător să ceară clemență. Acesta nu crede o iotă din toată
povestea și, la masă fiind, le spune părinților disperați: fiul
vostru e tot atât de viu precum cocoșul și găina din proțap
pe care mă pregătesc să le mănânc. Abia a terminat de zis
când cele două păsări s-au ridicat din cuptor și-au început
să cânte.
Cocoșul și găina din miracolul Sfântului Domingo
se regăsesc într-o frumoasă reprezentare în stil gotic, pla-
sată pe frontispiciul Catedralei del Salvador. Aici sunt de-
puse și moaștele Sfântului Domingo. În Evul Mediu cei ce
se rugau în jurul mormântului primeau indulgențe, un fel
de răscumpărare a păcatelor, după cum atestă arhivele ca-
tedralei.
Pelerinii de azi, la fel de păcătoși ca și predecesorii
lor, nu mai cer indulgențe. Iertarea păcatelor a devenit un
exercițiu complicat. Se pare că nici rugăciunea la moaștele
Sfântului Domingo nu mai e purtătoare de minuni. Găina
și cocoșul sfârșesc liniștiți în pântecul judecătorilor. În
ciuda acestor evidențe drumul spre Compostela e mereu
mai plin.

65
 Locul unde nu cresc oameni
Ziua e frumoasă și călduroasă. Pe drum întâlnesc
câțiva din bunii mei prieteni. Add e printre ei. Îl cunosc pe
Nelson, un brazilian de douăzeci și ceva de ani. Discutăm
despre revoltele recente din Brazilia și reformele președin-
telui Lula. Deși le apreciază, Nelson crede că, pe termen
lung, protecția socială excesivă, acordată clasei sărace, va
stimula nemunca și va afecta viitorul țării.
Nelson e fotograf profesionist. Înarmat cu un apa-
rat de ultimă generație, se oprește frecvent și imortalizează
cadre. Natura e darnică cu cei ce știu să privească, direct
sau prin ochiul unei prisme sofisticate. Suntem înconjurați
de holde verzi, alternând cu viță de vie. În depărtare se văd
crestele munților, acoperite cu zăpadă. Drumul e plin de
arbuști înfloriți. Un cadru natural ideal pentru un fotograf
talentat.
Traversăm trei sate în drumul nostru. Aceleași case
vechi, construite în jurul bisericilor. Berzele sunt nelipsite.
Numărul lor pare mai mare decât al locuitorilor întâlniți pe
stradă.
În sfârșit, pe un câmp plat, vedem, din depărtare,
semnele unei așezări moderne, din zilele noastre. În partea
stângă, la intrare, se întinde, pe hectare bune, un teren de
golf. Iarba e tunsă impecabil. Din loc în loc, ochiuri de
apă, pâlcuri de copaci, piste de acces. Terenul e îngrădit,
semn că accesul e restricționat.
Intrăm în oraș. Totul e nou. Străzi largi, trotuare
din dale colorate, stâlpi ornamentați pentru lumini. Con-
strucțiile sunt de tip rezidențial, aflate în curți închise.
Blocuri moderne, viu colorate, cu câteva etaje sau case cu

66
grădină și curte individuală. Peste tot, gazon tuns scurt,
alei de acces, locuri de joacă pentru copii, toate noi. În
mijloc, piscine largi, albastre și spații verzi pentru odihnă.
Sunt cu Dan, un american din Michigan. Ne oprim
pe la mijlocul orașului, acolo unde găsim o fântână cu apă
potabilă. Facem o pauză bună și ne minunăm de ceea ce
vedem. Nu e nimeni pe drum, cu excepția pelerinilor. Dez-
legăm rapid misterul. Orașul e nelocuit. E lipsit de viață,
nu în urma unui cataclism, ci din cauza crizei. Gardurile
sunt împânzite cu anunțuri. Se vinde tot, dar cine să cum-
pere? Privind în jur, realizăm dimensiunea economică, dar
și umană a crizei. În Spania zilelor noastre peste două mi-
lioane de locuințe își așteaptă proprietarii.
O spaniolă, pelerin ca și noi, se oprește și se des-
carcă. Nu înțelegem nimic din ce spune, nu din cauza lim-
bii, ci pentru că nu e nimic de înțeles. Disperarea din vo-
cea ei e ca un strigăt de revoltă. În ce lume trăim? Nimeni
n-are răspunsul. Se ridică și pleacă, continuând să vor-
bească. O urmăm și noi, din solidaritate. Ce altceva putem
face?

67
 Ești ceea ce alegi să fii
În San Domingo de la Calzada mă opresc la Casa
de la Cofradia del Santo, un refugiu situat într-o clădire
veche, renovat și modernizat în urmă cu câțiva ani. Hanul
a fost vizitat de regina Sofia, suverana Spaniei, interesată
de condițiile pe care municipalitățile le oferă pelerinilor.
Camerele, dispuse pe mai multe etaje, sunt cochete și au
un număr redus de paturi suprapuse, lucru rar întâlnit pe
Camino. Ne bucurăm de această intimitate nesperată și
privim cu invidie o familie de francezi care au identificat,
într-o nișă protejată de o perdea, un pat matrimonial. La
parter găsim o sală de oaspeți, spațioasă și plină de lumină,
demnă de recepția unui hotel, cu mese și scaune din lemn
masiv. Într-un colț tronează un șemineu cu arcada largă,
înnegrită pe alocuri de fum, și o bucătărie bine echipată.
Încăperea dă într-o curte interioară, amenajată pentru des-
tindere.
După lucrurile obișnuite pe care le fac în primele
ore ale sosirii, adică dușul, spălatul tricoului și al ciorapi-
lor, iau o bere rece de la automatul din hol și mă alătur ce-
lor dornici de trândăveală. Doctorul John e printre ei. Stă
liniștit la o masă și se bucură de răcoarea berii, după căl-
dura caniculară de peste zi. Mi-a urmărit discret programul
administrativ și a zâmbit dezaprobator. Remarca lui, ne-
rostită, se referă la alegerile mele. Continui să fiu prizonie-
rul propriilor obiceiuri și metehne. Tirania lucrurilor mă-
runte mă urmărește oriunde aș fi. Nu fac ceea ce vreau, ci
ceea ce trebuie. Îmi înfrânez pofta de o bere rece pentru
că, mai întâi, trebuie să-mi spăl ciorapii. Încep cu ciorapii,
de teamă că nu va fi timp suficient pentru uscarea lor. Se-
68
tea puternică și plăcerea îngurgitării lichidului auriu, spu-
mos și rece, nu fac doi bani în comparație cu o pereche de
ciorapi curați.
După berea băută cu John, vine berea oferită de
Louis. Perechea australiană ajunge mai târziu la han. Ne
bucurăm împreună de revedere. Ne așezăm într-un colț,
mai la umbră și stăm la taclale. Louis e din Africa de Sud
și are în vene sânge franțuzesc, de hughenot. E un om sen-
sibil și mare iubitor de natură. E și profund religios, deși
n-o arată. A avut o tinerețe agitată ca toată istoria țării lui
din acea perioadă. Într-una din zile îl provoc să-mi poves-
tească. O fac delicat pentru că nu vreau să stârnesc amin-
tiri dureroase. Nici el nu-și duce mărturisirile până la ca-
păt. Ca să scape de povara lungă a serviciului militar a in-
trat în poliție, ca alternativă.
A întâlnit-o pe Gunvor, un medic psihiatru din
Norvegia, la un congres din Cape Town. S-au plăcut și de
atunci sunt împreună, nu în Africa de Sud și nici în Nor-
vegia. S-au instalat la Perth, în Australia. Împreună, fac o
pereche bună. Louis, blând și împăciuitor, Gunvor, dina-
mică și hotărâtă. Servim masa de seară la han. Gunvor e
bucătăreasă bună. Pregătește un platou din câteva conserve
de pește, brânză și ouă fierte. Mă alătur cu fructe și salată
verde.
După masă ne retragem tăcuți la locurile noastre.
John a adormit și respiră greu. Din camera vecină se aud
sforăituri puternice. Nu vom scăpa de ele pentru că trece-
rea se face liber, fără ușă. Îmi îndes, adânc, dopurile în
urechi și încerc să adorm.

69
 Cu Louis și Gunvor în curtea hanului

Revăd tabloul serii, în grădină, cu mine în mijlocul

celorlalți, toropiți de oboseală și căldura zilei. Doctorul
John bea o bere rece, înainte de toate. Pofta inimii e priori-
tatea absolută. Ca fost medic de urgență știe că viața se
poate opri în orice clipă. Dacă s-ar produce, marele regret
al plecării ar putea veni de la ultima bere rece, nebăută.
Louis și Gunvor, odată ajunși, se retrag, într-un colț, pen-
tru o rugăciune. Au avut momente când viețile lor au atâr-
nat de un fir de păr. Acum sunt recunoscători pentru fieca-
re clipă primită în dar. Eu, sărac de orice filozofie, mă re-
ped la lucrurile casnice, să le pun în ordine. O ordine în
care eu contez cel mai puțin.
Sub hainele asemănătoare de pelerin, fiecare alegem
să trăim diferit drumul spre Compostela și, poate, drumul
vieții. O alegere care ar putea fi a noastră deși nu e.

70
 Grăbește-te încet
Giorgio și Vito sunt doi italieni simpatici. Giorgio e
mai tânăr și e supraponderal. Cântărit din ochi, bate bine suta
de kilograme. Picioarele îngroșate nu-i permit o deschidere
mare a pasului și de aceea înaintează greu. Vito e înalt, dar
ceva mai suplu. Are același ritm lent, din cauza vârstei. Îmi
sunt dragi pentru că drumul lor e unul diferit de al celorlalți;
are mai multă trudă și suferință.
Întâlnirile cu Georgio și Vito îmi amintesc de po-
vestea iepurelui și a broaștei țestoase, aflați în competiție
pentru câștigarea unei curse de alergat. Sunt întotdeauna
înaintea mea. Îi depășesc și-i găsesc către sfârșitul zilei la
han, cu cazarea făcută. Mi-a trebuit mult timp să descopăr
misterul. Cei doi se culcă devreme și se trezesc cu noaptea
în cap. Fac pauze scurte sau deloc. Continuă să meargă cu
pași mici, iar graba lor înceată le dă un avantaj nesperat, în
raport cu ceilalți.
Dacă Georgio și Vito se grăbesc încet și ajung de-
parte, un alt italian se grăbește repede și ajunge tot acolo.
L-am botezat Speedy pentru că, atunci când l-am întâlnit
prima oară, alerga. Nu e un lucru neobișnuit să vezi un pe-
lerin grăbit, dar unul care aleargă tot timpul e mai rar.
Pentru Speedy alergarea pare starea lui normală. O
face fără un scop anume. La Leon, după ce m-a depășit în
viteză, l-am văzut învârtindu-se de vreo trei ori prin fața
hanului măicuțelor benedictine. Îl căuta ca o mașinărie
stricată, până l-am oprit și i l-am arătat. Cu toată graba lui
am ajuns la Compostela în același timp.
Ne-am revăzut mai apoi, pentru ultima oară, pe
drumul de la Fisterra către Muxia. Fiind în compania unui
71
alt italian am aflat mai multe lucruri despre el. Speedy, pe
numele lui adevărat Gaetano, e un zidar din Sicilia. Și-a
pierdut un ochi într-un accident de muncă și, în ciuda gra-
bei cu care-și trăiește viața, e un om normal.
Mereu în alergare, n-are noțiunea spațiului parcurs.
După calculele lui mai aveam de mers vreo două ore până
la destinația noastră. Faptul că, în realitate, am făcut șase,
nu-i diminuează cu nimic credibilitatea. În mod cert tim-
pul nu e același pentru toți.

Camino, drumul tuturor

Greutățile drumului sunt expresia propriilor slăbi-

ciuni. Eu le ignor cu bună știință câtă vreme nu pot să scap
de ele. Giorgio și Vito le-au declarat război. Le înfruntă cu
curaj și seninătate, în fiecare zi.
Speedy e în luptă cu timpul care curge prea lent.
Vrea s-o ia înaintea lui. Giorgio și Vito merg prea încet,
Speedy prea repede. La capătul zilei toți ajungem în ace-
lași loc.

72
 La Polul Nord prin Maramureș
Drum lung și obositor între San Domingo și Belo-
rado. Poteca pelerinului urmează, în bună parte, șoseaua
națională de care nu vom scăpa până la Burgos.
Îmi lipsește liniștea, lichidul amniotic în care plu-
tesc de când am început aventura. Întoarcerea către înce-
puturi e puternic perturbată de zgomotul motoarelor, al
cailor sălbatici, scăpați din frâu, într-o cursă nebună. Ziua
însorită și verdele amețitor de primăvară mai taie din amă-
răciunea clipei.
Drumul vechi, bătut de sute de mii de pelerini, su-
praviețuiește, în simplitatea lui, alături de cel nou. E moa-
le, e pufos, grijuliu cu gleznele obosite. Miroase frumos, a
pământ uscat, prăfuit. Simți diferența de îndată ce pășești
pe gudronul rigid, neprimitor, cu aromă de smoală încinsă,
ca în cazanele infernului. Calea, oricât ar fi de dreaptă, nu
se poate sustrage, în totalitate, realului.
Părăsesc Rioja și intru în provincia Castilia și Le-
on. Îl revăd pe Nelson, fotograful brazilian, mereu în cău-
tare de imagini inedite pentru colecția lui de fotografii.
Întâlnesc și primii vecini, două unguroaice simpatice, nu
foarte dornice de o tovărășie comună. Nici Ilona, o altă
unguroaică pe care am cunoscut-o într-un han, nu era prea
prietenoasă. Asta nu m-a descurajat să le salut, ori de câte
ori le-am revăzut și chiar să le îmbrățișez, camaraderește.
Camino e și drumul iertării păcatelor nefăcute.
Ajuns la Belorado, mă grăbesc către primul han ie-
șit în cale. De mare capacitate, hanul are facilități excelen-
te pentru cazare, inclusiv un loc separat pentru sforăitori.
Construit la intrarea în oraș, într-o zonă verde, e înconjurat

73
de o grădină încărcată de flori. Grădina se termină cu o
piscină deschisă, în a cărei apă rece ne odihnim picioarele
obosite. Acolo îl întâlnesc pe Jean-Marie, un canadian care
călătorește cu fiul său.
Jean-Marie e cercetător. Petrece cea mai mare par-
te a timpului său profesional în zona arctică. Studiază
schimbările climatice și cauzele lor. Familia îl urmează
îndeaproape, cei doi copii născându-se într-una din stațiile
de cercetare. Din când în când părăsește tăcerile înghețate
și revine printre oameni. Pelerinajul e parte a acestor în-
toarceri. Un fel de iertare pe care el, cel ce cunoaște răul
făcut naturii de semenii lui, ar vrea s-o obțină pentru ei.
Jean-Marie e ultimul din cei 19 copii ai unei fami-
lii modeste de fermieri canadieni. Cunoaște bine România.
A vizitat-o prin anul 2000 ca membru al unei corale, pe
timpul unui festival internațional. Are amintiri frumoase
despre Brașov și Maramureș. Vorbește la superlativ de co-
legii români și de primirile extraordinare de care s-a bucu-
rat. Are și o amintire de suflet. La unul din concerte s-a
produs o pană de curent care n-a putut fi remediată imedi-
at. Coriștii au decis să cânte în întuneric, la lumina slabă a
lămpilor de avarii. Publicul s-a prins în jocul artiștilor și i-
a ascultat, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Muzica are
destulă lumină în sunetele ei pentru a fi văzută și în întu-
nericul cel mai negru.

74
 Întâlniri ratate
Către seară vizitez Belorado. La hanul comunal,
unde ar fi trebuit să ajung, e agitație mare. Se aud râsete
din curtea umbrită de câțiva copaci bătrâni, semn că starea
de spirit printre pelerini e bună. Doctorul John e în piața
publică, la o bere rece cu o familie de americani. E lume
puțină la ora înserării, doar câțiva localnici trag de un pa-
har cu vin. S-a lăsat frigul așa că nu mă alătur chefliilor de
peste ocean. Întru în biserică pentru o scurtă rugăciune
apoi mă grăbesc să ajung la han înainte de zece.
Dimineața plec devreme. La câteva sute de metri,
în fața unei biserici vechi, dau de Louis și Gunvor discu-
tând cu pastorul. Au petrecut noaptea în refugiul parohial,
amenajat în clădirea unui vechi teatru. Cei doi îmi poves-
tesc despre întâlnirea spirituală din seara precedentă, fă-
cându-mă să regret oprirea la hanul cu piscină.
Mi s-a întâmplat deseori să ratez astfel de ocazii.
Mici ca dimensiuni, cel mai adesea cu un confort sumar,
refugiile parohiale sunt vânate de cei bine informați. Cei
ce le păstoresc propun întâlniri spirituale unde pelerinii
participă la discuții colective. Animate de preoți sau de
voluntari, serile petrecute sunt de neuitat.
Sfârșeala drumului, graba sau teama de a rămâne
fără adăpost, au fost pricini care m-au descurajat să le ca-
ut, știut fiind că multe dintre ele sunt în locuri ferite vede-
rii. Oricât am părea de puternici, la capătul unei zile de
mers, nu rezistăm primei ispite ieșite în cale. Să fie obo-
seala cauza păcatelor făptuite, chiar și atunci când suntem
mai atenți ca niciodată la ne-săvârșirea lor?

75
 Miracolul luminii
Părăsesc Belorado însoțit de Louis și Gunvor. Pe-
trecem ziua împreună, după îndelungi clipe de singurătate.
Cei doi au ritmul lor, molcom, de oameni așezați, plecați
la drum lung, fără grabă. Cum timp avem destul, e mo-
mentul destăinuirilor căci, după întâlniri succesive, avem
multe de spus. O facem simplu, fără prefăcătorie sau min-
ciună și fără să punem deoparte lucrurile care nu ne plac.
Drumul spre Compostela lasă omenescul din noi să iasă la
suprafață ca untdelemnul deasupra apei.
Louis și Gunvor sunt oameni calzi și deschiși. Au
un mod natural în purtare și în felul în care gândesc. La
ora prânzului, ne retragem într-un loc umbros, ferit de ra-
zele fierbinți ale soarelui, în pădurea în care intrasem de
curând. Ne scoatem bocancii prăfuiți lăsând picioarele să
respire. Calc pe mușchiul verde și pufos ferindu-mă de
înțepăturile crengilor uscate. Louis și Gunvor aleargă ca
doi copii printre copaci și tufișuri. Gunvor pregătește ma-
sa, o combinație simplă din salam, brânză și salată. Am
doar câteva mere și dulciuri pe care le pun pe ștergarul
comun.
E o liniște paradiziacă. Câteva raze de soare stră-
bat covorul des de frunze și se împrăștie în jurul nostru.
Mâncăm tăcuți pentru că nu vrem să stricăm, cu cuvintele
noastre nepotrivite, mirajul clipei pe care o trăim.
Ajungem pe la amiază la San Juan de Ortega, după
ce traversăm o pădure de pini și stejari. Orașul se înalță la
poalele vârfului Pedraja, extremitatea occidentală a munți-
lor Sierra de la Demanda, cei ce formează limita naturală a
Castiliei. De sus, priveliștea orașului merită efortul urcu-

76
șului. Turnurile mânăstirii San Juan de Ortega se înalță,
triumfătoare, spre cer, spintecând aerul cu sobrietatea lor
gotică.
San Juan de Ortega, un discipol al sfântului Do-
mingo de la Calzada, a fost un bun inginer și un protector
al pelerinilor. După planurile lui s-a construit, pe la 1150,
mănăstirea care-i poartă numele. În ea se află cripta ctito-
rului și un superb sarcofag monolitic sculptat. Mânăstirea
este vestită prin miracolul luminii. În timpul echinocțiului
de primăvară și de toamnă, o rază de soare pătrunde, la
apus, prin ochiul unui vitraliu umbros, iluminând o splen-
didă reprezentare a Vestirii fecioarei Maria, sculptată pe
una din coloanele mânăstirii. O fascinantă coordonare în-
tre planurile arhitecturale și dinamica elementelor astro-
nomice.
Nefiind la momentul potrivit, nu vedem miracolul,
dar ne bucurăm de existența lui. Dintr-un motiv pe care nu
mi-l amintesc, nu rămânem peste noapte la refugiul tentant
al mănăstirii, așa cum ne sfătuiau ghidurile noastre. Louis
ne îndeamnă să mergem mai departe și să facem popas la
următorul sat. La Agés, o așezare cu câteva case, aveam să
trăim miracolul unei întâlniri speciale. O întâlnire unde
lumina cade, în fiecare zi, pe un suflet generos.

77
 Ania, ce dor îmi e de tine
Până la Agés mai sunt patru kilometri. Cu Louis și
Gunvor alături, distanța pare neglijabilă, așa că ajungem la
destinație pe la orele cinci după amiază, fără a fi epuizați
fizic. Satul, vechi de când lumea, pare uitat la marginea
drumului. Două restaurante mici, pline de farmec, invită
clienții la mâncăruri tradiționale. Sunt și două refugii pri-
vate. În curtea unuia întâlnesc o veche cunoștință, un itali-
an pe care-l cunoscusem la Pamplona. O revăd pe Miriam,
olandeza, cea care călătorea cu fiica ei de 14 ani. Miriam,
mereu în căutare de lucruri speciale, ne trage deoparte și
ne invită la un han, altfel decât celelalte. Așa am cunoscut-
o pe Ania.
Ania e norvegiancă, la fel ca Gunvor. A venit în ti-
nerețe în Spania și n-a mai plecat. Acum e la pensie după
ce, o viață întreagă, a lucrat la Médicins sans Frontières. E
puțină la trup, dar încă vânjoasă, la cei peste 70 de ani. Îi
cădem cu tronc de cum ne vede și nu mai vrea alți clienți.
Suntem șase, eu, Louis, Gunvor, Miriam, Talia și Antony
din Louisiana. Antony e singurul pe care nu-l cunoaștem.
Ania ne propune o cină comună la ea acasă. Antony
are deja cumpărați niște cârnați. Adăugăm două cutii cu fa-
sole boabe și câteva sticle de vin. Gazda noastră se oferă să
pregătească fasolea și cârnații după o rețetă proprie. Până
atunci, profităm de ultimele raze de soare și stăm, la o bere,
pe prispa unei case de peste drum. Ania ne însoțește și se
așează, tinerește, pe bordură. Începem să ne cunoaștem.
Povestea Aniei e interesantă. În urmă cu câțiva ani,
în pelerinajul ei către Compostela, se oprește, întâmplător,
ca și noi, la Agés, unde rămâne peste noapte. Vede o casă

78
veche în apropierea hanului, în paragină. Nu-i trebuie mult
să ia o decizie care-i va marca viața. Cumpără casa și se
stabilește în sat. O renovează și-o deschide pelerinilor. Nu
cere bani, însă musafirii pot face donații, discret, într-o
cutie aflată pe masa din hol. Sunt destule hanuri care su-
praviețuiesc în acest fel. Pelerinii adevărați știu că ospitali-
tatea are prețul ei și răsplătesc serviciile casei după cum le
e punga sau sufletul.
Consolidarea casei s-a făcut cu păstrarea caracteru-
lui acesteia. Holul de la intrare e relativ larg și e împodobit
cu obiecte vechi, din inventarul locuințelor tradiționale.
Urcăm scările cu trepte din piatră, ferindu-ne capul de
proeminența grinzilor și bolților pe care se sprijină greuta-
tea construcției. Ajungem în podul casei, un spațiu des-
chis, împărțit pe din două. În partea stângă e locul unde
vom înnopta, cealaltă jumătate comunică cu o sală aflată la
primul etaj. Este sala în care Ania organizează frecvent,
expoziții de artă locală.
Ne alegem, după bunul plac, saltelele și locul unde
vom dormi. În mijloc, prins între doi stâlpi de susținere, e
un hamac în care ne balansăm pe rând. Gândul ne fuge la
podul bunicilor. Prin ochiul de geam din acoperiș cade o
lumină difuză. Suntem toți atinși de nostalgia copilăriei, cu
excepția Taliei. Ne învârtim fără rost prin încăpere, nești-
ind ce căutăm. Lucrurile pe care le-am pierdut pentru tot-
deauna.
Ania se apucase de treabă. Coborâm să n-o lăsăm
singură. Bucătăria e o colecție de obiecte vechi, începând
cu mobilierul și cu soba de gătit, o piesă rară din fontă,
lucrată cu multă măiestrie. Alături e pivnița, neatinsă de
lucrările de reamenajare, și bucătăria originală, cu cuptor
deschis. La capătul hornului înnegrit de fum se vede un
petic de cer.
Ania recuperase, cu răbdare, nu numai obiectele ca-

79
re existau în casă în momentul cumpărării, dar îmbogățise
colecția cu diverse piese rare, vechi, strânse de prin târguri.
Singurul intrus e boilerul din baie, un aparat modern, ali-
mentat cu gaz de o butelie. În afară de pod, mai e o cameră,
la fel de simplă, cu câteva saltele sprijinite de perete.
Atmosfera din bucătărie e intimă și încărcată de
amintiri. Obiecte vechi din porțelan sau cupru, vase de mă-
rimi diferite, farfurii și căni sunt aranjate pe etajere din lemn,
pe aproape toți pereții. Nu lipsesc cărțile scrise în toate limbi-
le pământului, lăsate acolo de pelerinii aflați în trecere.
Fasolea cu cârnați miroase bine. Ania pusese tot
felul de mirodenii și legume din rezerva ei. Ne servește pe
fiecare în parte. Nu uităm să spunem o rugăciune de mul-
țumire, fiecare în limba lui. Vinul dezmorțește bine spirite-
le. Cântăm un cântec pe care-l considerăm reprezentativ
pentru locurile de unde venim. Ania și Gunvor cântă, în
duet, un cântec de leagăn norvegian, foarte popular pe
vremea copilăriei lor.
Ania ne întreabă de ce suntem pe drum și dacă
simțim în noi schimbarea pe care o căutăm. Juna Talia e
singura încurcată de întrebare. La cei 14 ani Camino îi
place pur și simplu.
Ania nu ne spune prea multe despre trecutul ei. A
supraviețuit salvând oameni, acolo unde răutatea celorlalți
i-a împins către moarte. S-a luptat cu molime și plăgi des-
chise, cu intoleranța și diferențele religioase, cu obiceiurile
rele și cu mentalitățile unei culturi complicate. În acest
hățiș de nepătruns a descoperit sufletul uman atins de sufe-
rință și a stat lângă el, alinându-l. După un pelerinaj de-o
viață prin savanele africane, s-a retras, cuminte, la margi-
nea drumului. Prezența ei completează semnele după care
ne ghidăm spre Compostela. Alături de cochilia sfântului
Iacob și de săgeata galbenă, oameni ca Ania stau acolo
pentru confirmarea drumului cel bun.

80
 Poveștile Aniei, deși puține, au un final neașteptat
și puțin misterios. Cu ani în urmă, într-unul din satele prin
care trecea, se găsise corpul neînsuflețit al unui ciclist.
Presa, la vremea respectivă, avansase scenariul unei crime
comise de hoții de organe. Dincolo de motivele adevărate
ale morții, pelerinii au fost profund impresionați și s-au
rugat tot restul drumului pentru sufletul celui plecat. După
terminarea pelerinajului, Ania se întâlnește cu un vechi
prieten din Barcelona căruia îi relatează întâmplarea. Ci-
clistul ucis era vărul lui.
Adormim cu ferestrele podului deschise. Peste
noapte auzim orologiul bisericii din sat bătând regulat
orele. O pasăre neagră a pătruns prin fereastra deschisă
și s-a zbătut printre grinzile încrucișate ale podului. Lu-
mina palidă a lunii pline a ajutat-o, într-un târziu, să gă-
sească drumul de ieșire. Apoi s-a așternut liniștea.
Pe la șase, o muzică divină urcă din sala de expo-
ziții. La început abia auzită, ca un foșnet, apoi din ce în ce
mai tare. E un concert de Bach. Nu știu dacă visez sau e
aievea. Deschid ochii și rămân nemișcat. Mi-e bine, un
bine cum n-a mai fost altul. Podul vibrează de acordurile
bogate ale corzilor dezlănțuite.
Louis, retras pe la jumătatea nopții în hamac, co-
boară primul. Revenim, încet, cu picioarele pe pământ și
ne strângem lucrurile. Ania ne așteaptă la micul dejun. Ne
servește cu ceai, cafea, margarină și mai multe feluri de
dulceață, preparate de ea. Se făcuse opt și tot nu ne îndu-
ram să plecăm. Antony sparge gheața și dispare rapid. O
îmbrățișăm îndelung pe Ania și plecăm și noi. În pragul
casei ne privește, deznădăjduită, cu brațele încrucișate, ca
o mamă care-și vede copiii plecând la război. Of, Ania, ce
dor îmi e de tine.

81
 Iertarea păcatelor
După dimineața minunată petrecută cu Ania plec sin-
gur spre Burgos, unul din cele mai frumoase orașe de pe Ca-
mino. Drumul e agreabil până aproape de oraș. Ratez un traseu
recomandat din cauza marcajului insuficient de vizibil și intru,
fără voie, în zona industrială. Ocolesc un aeroport apoi ajung
în strada principală, încărcată de trafic.
Într-un târziu întâlnesc un alt grup de pelerini, la
fel de dezamăgiți de capcana în care căzusem. Supărarea i-
a determinat să ia autobuzul, o decizie înțeleaptă care i-a
scutit de vreo două ore de mers pe jos. Mă încăpățânez să
nu-i urmez. Vreau ca pelerinajul să-l fac exclusiv pe jos.
Trec pe lângă nesfârșite depozite de mărfuri și spa-
ții comerciale și suport cu stoicism zgomotul infernal și
mirosul gazelor de eșapament. N-a mai rămas nimic din
liniștea zilelor precedente, din aerul curat și proaspăt, în-
cărcat cu parfumul florilor de primăvară. Sunt în lumea
civilizată și mă bucur din plin de binefacerile ei. Transpi-
rat și fără chef, fac un scurt popas pe una din băncile așe-
zate pe marginea drumului. Nu rămân singur multă vreme.
Fritz, un pelerin elvețian, se așează lângă mine să gustăm
amărăciunea clipei, împreună.
Fritz face parte din categoria de pelerini simpatici,
adică a celor ce știu să te scoată dintr-o stare proastă fără a
face niciun efort. E francofon, deși după nume ar trebui să
fie germanofon. E la pensie și are motive serioase pentru
pelerinaj. Am lucrat 15 ani în industria tutunului, spune
Fritz. În tot acest timp n-am făcut altceva decât să-i con-
ving pe oameni că fumatul e cel mai bun lucru din lume.
Fritz fusese responsabilul unei agenții publicitare. Apoi am

82
realizat, continuă Fritz, că drumul meu în viață e unul gre-
șit și am schimbat meseria. Următorii 30 de ani i-am pe-
trecut în industria alcoolului.
Modul în care se autoironizează e atât de sincer că
nu știi ce să faci, să izbucnești în râs sau să-l compătimești.
Desigur, industria alcoolului și a tutunului sunt activități
respectabile. Aduc bani mulți, iar faptul că ne alimentează
apucăturile rele nu are legătură cu moralitatea lucrătorilor.
Fritz, prin mărturisirea lui plină de umor, realizează neno-
rocirile cauzate de cele două vicii, fără a fi sigur dacă are
sau nu vreo responsabilitate în perpetuarea acestora. E între
ciocan și nicovală. Pe de o parte se bucură de beneficiile
obținute, iar pe de altă parte e bântuit de frământări etice.
În ultimii ani, Fritz a fost responsabilul național
pentru comercializarea berii Heineken. O poziție socială
de invidiat în care Fritz nu s-a simțit prea confortabil.
Când a cerut sa-i fie înlocuit Mercedesul de serviciu cu o
mașină mică, economică, a fost refuzat. Ascultându-l, ești
tentat să crezi că te afli în fața unui personaj bizar. Unul
care suferă pentru că merge cu Mercedesul la serviciu, că
are un salariu prea mare și o locuință prea luxoasă.
Îl privesc cum își scoate bocancii. Picioarele fine,
de om bogat, sunt tot o rană. Nu cred că Fritz se autoflage-
lează pentru păcatele făcute. Pur și simplu, la finalul unei
cariere frumoase în care a câștigat mulți bani, a constatat
că sensul vieții lui e destul de sărac. Ar vrea s-o ia de la
capăt, altfel. Îmi vorbește despre proiectele viitoare. Vrea
să se implice în acțiuni umanitare. Simpatizează cu ecolo-
giștii și aspiră la o mai mare apropiere de natură. Pelerina-
jul e momentul așteptat pentru a-și pune gândurile în ordine.
Fritz, slujitorul diavolului pe pământ, merge la
Compostela să se pocăiască. S-ar putea să fie primit cu
brațele deschise precum, odinioară, fiul rătăcitor. Sau să
constate că răul făcut e, uneori, de neîntors.

83
 Hanul de lux cu vedere la ocean
Cu două zile în urmă îl întâlnisem din nou pe doc-
torul John, medicul american care a petrecut 40 de ani
într-un spital de urgență. Are 70 de ani și a pornit singur
pe Camino. De obicei, întâlnirile noastre aveau loc la un
pahar cu bere. Nu și de astă dată. John mergea singur pe
un câmp deschis și părea a fi într-o stare proastă. Era obo-
sit peste măsură, picioarele îi sângerau și, cel mai grav,
avea moralul la pământ. Îmbătrânit, se deplasa încet, spri-
jinindu-se de toiagul de pelerin. Ochii lui, altminteri veseli
și sclipitori, deveniseră inexpresivi, aruncând o privire re-
ce, plină de umbre. Deși trecuseră doar câteva ore din ziua
de marș, intenționa să se oprească la primul han și, fie să-
și refacă forțele, fie să renunțe.
Starea lui John îmi stârnește compasiune. Aș vrea
să-l ajut și nu știu cum. Forța de a surmonta clipa de nefe-
ricire prin care trece e în el și nimeni altcineva n-are acces
la mecanismele ei. Merg, alături de el, până la următorul
refugiu și-l țin de vorbă. Un șiretlic care nu reușește să-i
reconstruiască entuziasmul pierdut de care suferă.
John, cum e lesne de înțeles, e un om bogat, ca toți
medicii din America. În California unde locuiește, are o
casă mare, pe malul oceanului. Nisipul auriu e la câțiva
metri. În zilele însorite îi place să lenevească pe terasă, să
se bălăcească în piscină și să se ocupe de florile din grădi-
nă. Când nu călătorește, petrece timpul cu nepoții, iar când
n-are nimic de făcut admiră lumina roșiatică a apusului de
soare și ascultă foșnetul valurilor. Viața lui John e perfectă.
Și totuși John e pe Camino, cu rucsacul în spate, cu
picioarele făcute zob și cu o tristețe infinită în ochi pentru

84
că presimte că nu va reuși. Doarme în locuri aglomerate,
printre sforăieli necontenite, respirând aerul îmbibat cu
sudoare și miros de camfor. Se spală în dușuri comune
economisind apa caldă pentru următorul pelerin. Se scoală
când somnul e mai dulce, lovindu-se de toate obiectele pe
care ochii lui, slăbiți, nu le mai vede bine, atunci când îm-
pachetează în grabă. Mănâncă sandvișuri ieftine, improvi-
zate, cu salam și șuncă, și bea vin la litru.
Discuțiile cu mine se pare că i-au făcut bine. Îl în-
curajez cât pot și ne despărțim la primul sat. Aveam să-l
revăd în Burgos, peste două zile. Se refăcuse și luase un
taxi pentru recuperarea distanței pierdute. Nu vroia să-și
piardă vechii prieteni.
Ne întâlnim la hanul municipal, din întâmplare.
Are patul repartizat deasupra mea. Îi ofer locul meu, fără
ezitare. Îl regăsesc la terasa restaurantului de peste drum
unde ajung și eu, după duș și spălatul obișnuit al rufelor.
Clatină din cap și mă dojenește, dezamăgit că n-am învățat
nimic din sfaturile lui. Gestul meu de a-i ceda patul l-a
mișcat. Se repede la bar și-mi face cinste cu o bere. A do-
ua zi ne-am îmbrățișat îndelung. Presimțisem că ne vedem
pentru ultima oară.
John a sărit câteva etape și a terminat drumul. S-a
întors acasă. Pe coasta însorită a Pacificului, lumea nu mai
e ca înainte. E decis să se întoarcă pe Camino. Ca doctor
știe că lucrurile, odată începute, trebuie duse până la capăt.

85
 Burgos, orașul despărțirilor
Fondat prin secolul al IX-lea din rațiuni militare,
Burgos a apărut pe harta Spaniei ca rod al politicilor de
repopulare a teritoriilor recucerite de la musulmani. Cele-
brul Rodrigo Diaz de Vivar, sau Bivar, supranumit El Cid,
eroul popular al luptelor cu maurii, se odihnește aici, într-
una dintre cele mai frumoase catedrale spaniole, Sfânta
Maria.
Capitală a provinciei Castilia și Leon în Evul Me-
diu, Burgos a fost, în timpul războiului civil, sediul guver-
nului naționalist al generalului Franco. Situat la o altitudi-
ne de 900 metri, orașul domină împrejurimile cu nenumă-
rate construcții monumentale, de mare valoare arhitectoni-
că. Printre ele se află catedrala Santa Maria, înscrisă în
patrimoniul mondial al umanității. Burgos este locul de
intersecție a multor trasee care duc la Compostela. Ruinele
spitalelor medievale și numeroase biserici atestă importan-
ța orașului pentru pelerinaj.
Ajuns în centrul vechi, caut Casa de Peregrinos
Emaus, un han parohial despre care se vorbește la superla-
tiv în toate ghidurile. Nu-l găsesc așa că mă îndrept, re-
semnat, către hanul municipal. Amenajat într-o frumoasă
clădire din secolul al XVI-lea, cu fațada complet renovată,
hanul e, în interior, o construcție modernă, cu ascensoare
rapide și cu facilități bune de cazare. Am noroc și prind
ultimele locuri la etajul șase.
După obișnuitele treburi gospodărești, plec să des-
copăr orașul. Nu sunt singurul român prin zonă. Mai mulți
compatrioți sunt așezați în fața catedralei sau în piața ma-
re, la cerșit. E drept, unii dintre ei, înveselesc atmosfera

86
duminicală cântând la acordeon bucăți dâmbovițene sau
piese celebre din repertoriul internațional.
E o zi superbă de primăvară, lucru rar într-un oraș
vestit prin climatul său umed, cu multe ploi și puține zile
însorite. Terasele sunt pline, e sfârșit de săptămână, iar
spaniolii, în familie sau cu prietenii, știu să petreacă.
Trec pe sub porțile încărcate de istorie, urc zidurile
cetății care înconjoară orașul vechi, admir nenumăratele
biserici, toate bijuterii ale artei gotice. Burgos e ca un mu-
zeu deschis, nu te mai saturi privindu-l. Am lăsat către fi-
nal catedrala Sfânta Maria și bine am făcut. La terminarea
vizitei nu mai e nimic de văzut.
Construită de-a lungul a trei sute de ani, între seco-
lele XIII și XVI, catedrala este cea de-a treia, ca mărime,
după Sevilia și Toledo. Am avut norocul să le văd pe pri-
mele două, dar parcă niciuna nu m-a impresionat atât de
mult.
Catedrala nu e un simplu loc de cult. Bogăția și di-
versitatea stilurilor arhitectonice, soluțiile constructive no-
vatoare, organizarea minuțioasă a spațiilor interioare, cre-
ează atmosfera unui muzeu în care s-au adunat toate valo-
rile unei epoci întregi. Într-adevăr, construcția catedralei a
beneficiat de priceperea celor mai vestiți arhitecți și con-
structori care existau în Europa acelor timpuri.
Vizita ghidată, pe care o parcurg, de-a lungul a
peste două ore, a fost una dintre cele mai interesante. Ca-
tedrala de azi e rodul mai multor generații de ctitori care
au adăugat, succesiv, noi dimensiuni arhitecturale proiec-
tului inițial, făcându-l măreț și impresionant. Monumenta-
litatea coloanelor, dantelăria meșteșugită a arcadelor, colo-
ritul frescelor sau frumusețea neasemuită a vitraliilor, mă
fac să cred că spiritul și puterea creatoare a omului depă-
șesc cu mult înzestrarea lui naturală și că toate aceste
zvâcniri către perfecțiune ar putea proveni dintr-o altă sur-

87
să, aflată în afara lui. Nu întâmplător astfel de minuni sunt
scoase în calea pelerinilor.
În muzeul bogat al catedralei, reîntâlnesc o tânără
familie olandeză cu care petrecusem una din serile peleri-
najului nostru. Ne bucurăm de revedere și ne îmbrățișăm
pentru ultima oară. Drumul lor se oprește aici. În zori, se
întorc acasă. Burgos e ultimul popas și pentru Miriam.
Vacanța fiicei ei s-a terminat și, odată cu ea, și pelerinajul
lor. De doctorul John mă despărțisem cu câteva ore mai
devreme.
Copleșit de atâtea despărțiri, mă întâlnesc cu Louis
și Gunvor, vechii prieteni. Servim meniul pelerinului într-
un restaurant liniștit și cochet din centrul orașului. E tot o
seară de adio pentru că cei doi au decis să rămână în Bur-
gos cel puțin o zi. Dimineața, la plecare, mă așteaptă o altă
despărțire. Întâmplarea făcuse să am, în repetate rânduri,
vecine de pat două spaniole, una înaltă și guralivă din Le-
on, cealaltă scundă și potolită, din Barcelona. Burgos e
destinația finală și pentru ele. Am cântat, la despărțire, me-
lodia lui Freddy Mercury, Barcelona, lucru pe care-l făcu-
sem de câte ori ne întâlneam. De acum înainte îl voi fre-
dona singur.
Prietenii de drum sunt oameni necunoscuți. Îi în-
tâlnești pentru o clipă și-i îndrăgești, fără un motiv anu-
me. Împarți cu ei bucuria călătoriei, a clipei prezente. Te
legi de ei repede, pentru că reperele prieteniei adevărate
sunt simple. Pe Camino, cei întâlniți nu sunt cei plecați, ci
cei ce vor să fie.
Mi-e dor de toți cei pierduți pe drum, cei care-au
abandonat sau au fost siliți să renunțe. De voi ajunge la
capăt, mă voi ruga pentru ei, așa cum știu că fiecare ar fi
făcut-o pentru mine.

88
 Semeni ne-asemenea nouă
Părăsesc dis-de-dimineață orașul Burgos cu desti-
nația Hornillos del Camino. O etapă obișnuită, nu foarte
lungă, și fără dificultăți în acest sezon. Drumul continuă
prin platouri descoperite intersectându-se, pe alocuri, cu
șosele naționale sau cu porțiuni de cale ferată. În prima
parte a zilei călătoresc cu Elisabeth, o olandeză cam de
vârsta mea, funcționară la bancă. N-avem același ritm de
mers, în schimb avem chef de vorbă.
Olandezii m-au fascinat dintotdeauna prin felul lor
de a fi. Sunt lipsiți de prejudecăți și din această libertate,
dobândită prin educație, se naște un mod de viață mai
apropiat de natura ființei umane.
Elisabeth are doi copii. Ambii sunt studenți la uni-
versități de prestigiu, prilej să discutăm despre sistemul
educațional public, un element de succes al olandezilor.
Suntem de acord că educația formează mentalitățile și
comportamentele societale, cele care îi așează pe oameni
într-o zonă rezonabilă de confort colectiv sau dimpotrivă,
într-una conflictuală.
Ca olandeză, Elisabeth se simte mai bine ca oriunde
în țara ei. Are și de ce. Căsătorită cu o femeie duce o exis-
tență fericită, într-un mediu în care opțiunea sa sexuală nu
surprinde pe nimeni. Nonșalanța cu care mi-o spune nu poa-
te fi egalată decât de naturalețea cu care primesc vestea.
Elisabeth e pe Camino și nu e nicio mirare în asta.
Calea pe care mergem e deschisă tuturor, nediscriminato-
riu, semn că Domnul ne iubește pe toți, așa cum suntem.

89
 Rătăciri
Cu Pepa aveam să petrec ceva mai mult timp. Vine
din Noua Zeelandă fiind prima persoană pe care o întâl-
nesc din acel capăt al lumii. Și eu pentru ea sunt primul, de
la capătul celălalt. Deși n-a mai cunoscut români, Pepa știe
destule despre România. Vrea să facă o excursie, anul vii-
tor, cu fiica sa, în estul Europei. Cum e interesată să afle
detalii, vorbesc mai mult eu.
Pepa e asistentă medicală și, pentru pelerinaj, a so-
licitat un concediu neplătit de șase luni la care are dreptul
orice funcționar, o dată în viața profesională. În drumul ei
se luptă cu kilogramele. Are mai multe decât își dorește. O
face discret, fără să se plângă. O vezi cum se îndârjește să
țină un ritm bun. Ne despărțim de mai multe ori și ne regă-
sim întâmplător. Așa se face că în Hornillos ajungem îm-
preună.
Epuizată, Pepa e hotărâtă să rămână la primul han
întâlnit. Eu sunt mai rezervat cu cheltuiala și caut munici-
palul, la jumătate de preț. Cum ajung prea târziu, mă în-
torc la cel privat și prind, fericit, ultimul pat. Vântul rece și
uscat de peste zi mă obosise destul, iar până la următorul
popas era cale lungă.
Bucuria norocului n-a durat mult. Ușa se deschide
și, în cadrul ei, apare o pelerină. Patronul îi dă, nemilos,
vestea cea rea. Femeia rămâne nemișcată. Un oftat adânc
i-a ieșit din piept. Privește în jur, deznădăjduită, căutând
ajutorul celorlalți. Instinctul de conservare acționează per-
vers făcându-mă incapabil de orice gest. Realizez brusc că
durerile mele sunt mai importante, neodihna mea e mai
mare, nevoile mele, mai stringente decât ale celorlalți.

90
Afară e vântul rece și niciun sat prin apropiere. Mintea mi-
e plină de patul cald și de plăcerea încheieturilor destinse.
Mă uit în gol și tac. Într-o secundă n-a mai rămas nimic
din individul săritor și altruist, deschizătorul politicos al
ușilor grele, zâmbitorul de serviciu și alinătorul de suferin-
țe. Lipsită de orice gest de bunăvoință, femeia a ieșit, dez-
amăgită. Prin ochiul de geam am privit-o mergând agale,
fără nădejde, până s-a pierdut pe strada pustie.
Răul nu e întotdeauna evident în momentul produ-
cerii lui. A început lucrarea seara, în patul incomod, plin
de cuie ascuțite. Atunci genele n-au odihnă și, în loc să se
închidă, protectoare, pâlpâie ca limbile unui foc răvășit de
vânt. Somnul nu vine pentru că neliniștea minții îl alungă.
Ce căutam aici? Pentru ce toată această zbatere
dacă sufletul meu nu poate vibra la nevoile celor din jur?
Noaptea avea să fie lungă și chinuitoare. Parcă
toți sforăitorii lumii se adunaseră în jurul meu. Dopurile
din urechi nu mai puteau face față zgomotului asurzitor.
Prea atent la semnele din afară pierdusem obișnuința as-
cultării interioare. Calea mea cea dreaptă rătăcea, nepu-
tincioasă, prin întuneric și eu nu eram acolo s-o luminez.

91
 Berberi dezrădăcinați
După noaptea frământată de gânduri negre, pără-
sesc devreme Hornillos del Camino, ca un infractor rușinat
de cele făcute, și mă îndrept către Castrojeriz. Suntem încă
în Meseta, o zonă aridă, cu ierni severe și veri dogoritoare,
întinsă pe mai bine de jumătate din teritoriul Spaniei. Cu
înălțimi ce variază între 400 și 1000 de metri, platoul Me-
seta acoperă mai multe regiuni administrative, inclusiv
Castilia și Leon, pe unde trece drumul nostru.
Înfrunt cu stoicism, ca și în ziua precedentă, aspri-
mea climatului regiunii. Vântul rece dinspre munți îmi pă-
trunde prin toate încheieturile. Vremea nefavorabilă nu e
un impediment pentru culturile agricole. De o parte și de
alta a drumului sunt câmpuri încărcate de holde, iar pe
pantele blânde ale dealurilor se întind șiruri nesfârșite de
viță de vie.
Drumul trece prin mijlocul vestigiilor unei mănăs-
tiri din secolul al XIV-lea, aparținând ordinului Sfântului
Anton, aflată în paragină. Credincioșii acestui ordin erau
renumiți, în epocă, pentru îngrijirile acordate celor loviți
de boli incurabile precum ciuma și lepra. Cum nimeni nu-
și mai amintește de sacrificiul lor, mânăstirea a intrat în
uitare. Ovidio, pelerin, scriitor și avocat, descendent al
unei mari familii din Burgos, e singurul care încearcă să
înfrunte lucrarea timpului. Prin eforturi proprii, reușește să
redea locului funcționalitatea de altădată reamenajând re-
fugiul pentru pelerini. Antony, scriitorul din Louisiana în-
tâlnit la Ania, a rămas aici peste noapte.
Castrojeriz se vede în zare de îndată ce cobor o
pantă abruptă și traversez un lan de grâu, amestecat cu

92
maci roșii. Contrastul dintre verdele crud al grâului și fo-
cul aprins al macilor e amețitor. Satul se întinde la poalele
unei coline, dominat de ruinele unei cetăți de apărare.
Ajung prea devreme la hanul parohial ținut de vo-
luntari nemți. Se deschide după vreo două ore. Dezamăgit,
mă îndrept către municipal și rămân acolo, molipsit de bu-
curia revederii unor vechi cunoștințe. Însetat fiind, mi-am
amintit de sfatul doctorului John și, odată formalitățile de
instalare terminate, m-am îndreptat către unul din restau-
rantele deschise la orele amiezii. Aici îi întâlnesc pe Ne-
nadz, un croat, stabilit în Italia și Nadia, o pariziancă, năs-
cută dintr-un tată berber și o franțuzoaică.
Pe Nenadz l-am cunoscut în ziua a doua a călători-
ei. Are 65 de ani și multe probleme cu picioarele. Asta nu-
l face să renunțe sau să-și ia zile de recuperare. Menține
același ritm și ajungem în același timp la Compostela. Ne-
nadz e medic psihiatru și are propriul lui cabinet. E un om
generos și cumsecade. Bunătatea lui a făcut-o pe Nadia să
se apropie de el și să parcurgă drumul împreună.
Nadia, deși a împlinit 35 de ani, e încă bântuită de
confuzii existențiale. După o copilărie strictă, petrecută în
filozofia Coranului, Nadia trăiește o adolescență aproape
tragică, între recuperarea anilor pierduți și supravegherea
discretă a tatălui, mereu pe urmele ei. Fizionomia de ară-
boaică îi închide multe porți, chiar și în Franța ultraliberală
de azi. Are prieteni întâmplători și locuri de muncă insta-
bile. Nu și-a găsit ritmul și nu știe cum și unde să-l caute.
Petrec, în drumul meu, ore în șir cu Nadia. Se destăi-
nuie ușor. Are nopți când plânge fără motiv. Nenadz, psihia-
trul, e acolo și o reechilibrează periodic. Nadia simte binefa-
cerile, fie că vin din sfaturile lui Nenadz, fie din calea pe care
o străbate. Capătă încredere în ea și e mai optimistă. Nu știu
dacă e creștină cu adevărat sau musulmană. Într-una din zile
îmi dăruie o iconiță, mică cât un medalion.

93
 Când am întâlnit-o pe Nadia la Castrojeriz era bine
dispusă. Bem o bere rece și facem fotografii să nu ne ui-
tăm. Ne amuzăm pe seama lui Nenadz și a modului în care
soția lui își manifestă dragostea față de el. Din când în
când îi face rezervări la hoteluri de lux, pentru o noapte.
Nenadz nu e de acord, dar n-are încotro. Trecerea bruscă
de la patul comun, tare și auster, la confortul celor patru
sau cinci stele, nu-i face bine. Îl luăm, cu gentilețe, peste
picior și-l facem pelerin de lux. Știm că nu e așa, dar avem
suficiente argumente să-l punem la colț.
O întâlnesc deseori pe Nadia, cu rucsacul în spate,
ajutându-se de două bastoane, unul de pelerin, celălalt im-
provizat dintr-un lemn găsit prin pădure. Are un mers le-
gănat, inconfundabil. La Compostela o revăd în curtea ofi-
ciului unde se distribuie certificatul de pelerin. Stătea de
vorbă cu un american, student la teologie, unul din priete-
nii drumului. Se înțelegeau cu greu, din cauza limbii. Du-
pă felul în care-l privea, cred că-l plăcea. La despărțire l-a
întrebat dacă poate să-l îmbrățișeze, lucru firesc între pele-
rini. Preotul, neînțelegând ce-i cere, s-a mulțumit să-i
zâmbească. Surprinsă, Nadia a plecat privirea și s-a în-
dreptat, dezamăgită, spre ieșire. Fac un semn simplu și
preotul reacționează. O ajunge din urmă și-o strânge în
brațe. Trag o poză cu cei doi, înlănțuiți, și-o intitulez:
americanii și lumea musulmană. Dacă, printr-un miracol,
gesturile spontane de iubire s-ar răspândi mai repede decât
ura, multe războaie ar fi câștigate înainte de a începe. Din
nefericire, nimeni din cei ce ar trebui să știe nu e pe Camino.

94
 Drum bun, pelerinule
Castrojeriz e unul din satele pitorești prin care tre-
cem. Casele vechi, cu fațade roase de timp, par încremeni-
te în eternitate. Strada principală, pavată cu piatră dură, e
îngustă încât cu greu pot trece două mașini în același timp.
Pe la începutul veacului trecut, satul era unul înflo-
ritor, numărând peste 2000 de locuitori. Astăzi sunt în jur
de 800 și cifrele sunt în scădere. Merg întins pe trotuarul
îngust, strecurat pe lângă pereții caselor pustii. Zgomotul
pașilor și împunsătura metalică a bastonului sunt singurele
sunete din jur.
O bătrână îmbrăcată în negru, apare pe celălalt
sens, după o curbă. Privește în jos la pașii mărunți, adunați
cu zgârcenie și înaintează ușor. Îi spun Buen Camino cu
oarecare reținere. Mă tem că urarea mea să n-o trezească
brusc din lumea în care e cufundată și să cadă. Buen Ca-
mino, peregrino, vine răspunsul. Un salut repetat de atâtea
veacuri și de unii și de alții. M-am oprit și am privit-o cum
se îndepărtează încet, până s-a pierdut în tăcerea grea a
zidurilor de piatră. Vocea ei caldă și viguroasă, în contrast
cu slăbiciunea trupească, mi-a rămas în urechi, rezonând
lung, ca ecoul unui clopot.
Relațiile pelerinilor cu localnicii nu sunt foarte bo-
gate. Prea puțini dintre cei ce urmează calea, cunosc limba
locului. Drumul spre Compostela e ca un râu liniștit. Chiar
și atunci când debitul e prea mare, nu produce stricăciuni.
Cei ce trec știu să-i respecte pe cei ce rămân. Un set de
norme nescrise reglează, în mod natural, relația dintre mu-
safir și gazdă.
Trecerea prin viața localnicilor se face fără strica-

95
rea rânduielilor existente. Nu ești acolo pentru a judeca ce
e bine și ce nu, ci pentru a te bucura de ceea ce găsești. O
casă bogată, cu porțile larg deschise, în care ești primit,
necondiționat, la orice oră din zi și din noapte. Noblețea
gestului, înțeles de cea mai mare parte a pelerinilor, obligă
prin el însuși la o conduită decentă.
Dovezile de simpatie nu lipsesc de pe drum. Gă-
sești o biserică veche, închisă, și cineva vine să-ți deschidă
ușa. Rătăcești și cineva îți arată calea. Prietenia purtată
pelerinilor nu e neapărat una mercantilă. Dincolo de bene-
ficiile economice aduse, pelerinul se bucură de un anumit
respect care vine din însăși misiunea lui.
Rezultat al unei culturi cu rădăcini străvechi, pele-
rinajul a devenit ulița principală pe care trec continuu oa-
menii pământului, fără a stârni îmbulzeală sau neînțele-
geri. Nu e niciun semn că lucrurile vor fi altfel câtă vreme
cei ce se întâlnesc își vor ura reciproc Buen Camino.

96
 Întâmplări neîntâmplătoare
În tinerețe, la malul mării fiind, s-a întâmplat să mă
îndrăgostesc de-o fată. O chema Adina. Era studentă și
membră a coralei Song, un grup vocal studențesc de mare
succes în acele vremuri. Ne-am văzut o zi sau două, apoi a
dispărut pentru totdeauna. Am rămas cu bucuria dulce-
amară a lucrurilor de care n-ai parte.
Cu două săptămâni înainte de plecarea în pelerinaj,
deschid, întâmplător, televizorul și văd o emisiune aniver-
sară cu grupul Song, după 40 de ani. Mă uit printre chipu-
rile din prim-plan, doar o voi revedea pe Adina. Inima a
început să bată mai tare. Camera insistă pe câțiva din foștii
membri, azi personalități cunoscute din lumea muzicii și
teatrului. Sunt cei care, în toiul amintirilor, preiau inițiati-
va și vorbesc mult. Cineva cere o confirmare a celor spuse
și o întreabă pe Adina, aflată undeva, în planul secund. O
văd pentru câteva clipe și-o recunosc cu greu.
Cam în aceeași perioadă când am cunoscut-o pe
Adina, Peter, un indian stabilit în Franța, venea frecvent în
România cu afaceri. Într-o zi, sătul de atmosfera scorțoasă
din restaurantele frecventate de străini, a intrat într-o câr-
ciumă. Aici l-a cunoscut pe Constantin, un tânăr vorbitor
de franceză. La acea oră Constantin era suficient de bine
dispus să nu realizeze pericolul unei conversații în spațiul
public cu un străin. După închiderea cârciumii, l-a invitat
pe Peter acasă. Locuia, împreună cu mama și sora lui, într-
un apartament mic și sărăcăcios, undeva la marginea Bu-
cureștiului. Așa se face că Peter, un prosper om de afaceri,
s-a îndrăgostit de Adina, sora lui Constantin. A vizitat-o la
fiecare trecere prin București. Impresionat de sărăcia în

97
care trăiau, Peter o întreba, de fiecare dată, ce să-i aducă
din lumea lui. Într-o zi mama Adinei a îndrăznit să-i ceară
o andrea. Cea veche se rupsese și nu mai găsise una ase-
mănătoare prin magazinele socialiste.
Nu știu cât de profundă a fost povestea dintre Peter și
Adina. Știu doar că, atunci când îi rostea numele, o făcea cu
drag. Se emoționa ca un june îndrăgostit pentru prima oară,
vocea îi tremura ușor, iar în ochi îi apăreau străluciri ciudate.
Și-a botezat primul copil cu numele Adinei.
Îl întâlnesc pe Peter în drum spre Compostela fără
să știm că purtăm, amândoi, o întâmplare din tinerețe,
asemănătoare. De cum mă vede începe povestea. Îl ascult
și-o continui până la capăt. E diferită și e aceeași.
Nelson e fotograful brazilian cu care mă intersec-
tez frecvent pe Camino. Deși preferă să meargă singur din
rațiuni profesionale, petrecem, de fiecare dată, minute bu-
ne împreună. Numele lui nu e unul comun în Brazilia. E
mândru de el, fiind al cincilea Nelson din generațiile iden-
tificate printre strămoși. La Roncesvales, locul unde a în-
ceput pelerinajul, s-a auzit strigat. S-a întors să răspundă,
dar n-a mai fost nevoie. Altcineva o făcuse deja. Era un
bărbat înalt, un pelerin, un alt Nelson, tot din Brazilia, ba
chiar din Rio, orașul lui. Nu era singura coincidență trăită
cu Nelson. Unul din verii lui se căsătorise cu o româncă,
întâlnită prin Stockholm, în Norvegia.
Pedruzo Arca O Pino este ultimul loc de popas îna-
inte de Compostela. Zilnic sosesc aici sute de pelerini, îna-
inte de asaltul final. Aglomerația mă sperie și aleg un han
retras la marginea orașului. Primesc patul într-o cameră nu
foarte mare. Sunt ultimul sosit din cei zece. Îi privesc ne-
dumerit și nu știu ce să cred. Sunt toți prietenii mei. Fred,
olandezul, alergătorul de maraton, cele două franțuzoaice
surori, Peter, un fermier cât un munte din Africa de Sud,
plecat la drum cu soția sa, Barbara, istoricul de artă din

98
Seattle, Megan din Sacramento, Jef belgianul și fiica lui.
Unul singur mi-e străin. E Ion din București, singurul ro-
mân întâlnit până la Compostela.
Peter, indianul, consideră că aceste coincidențe nu
sunt întâmplătoare. Adina, fata de care m-am îndrăgostit la
20 de ani, e sau poate nu e aceeași de care s-a îndrăgostit
Peter. Amândouă poartă același nume. Dintre miile de pe-
lerini în drum spre Compostela, trebuia să-l întâlnesc pe
Peter ca să-mi spună o poveste pe care o știam deja. Așa
cum Nelson a dat, la mii de kilometri distanță, peste un
brazilian cu același prenume care trăiește în același oraș.
Același Nelson are ceva în comun cu singurul român pe
care-l cunoaște. Vărul lui, însurat cu o româncă, trăiește în
România. La Pedruzo, locul cel mai aglomerat din tot pe-
lerinajul, îi întâlnesc pe toți prietenii mei în aceeași came-
ră. Cum de s-au întâmplat toate acestea? Peter are teoria
lui, eu n-am nimic. Trăiesc aceste coincidențe ca pe un
mister pe care nu vreau să-l dezleg, de frică să nu-i pierd
neînțelesul.

99
 Exerciții cu flori de mac
De la primele contacte, fie cu tovarășii de drum sau
cu oamenii locului, urarea de drum bun sau Buen Camino
e forma de salut nelipsită. Fiecare o practică pe limba lui,
cu accente dintre cele mai diverse. Păstrată de sute de ani,
urarea a fost și continuă să fie o expresie simplă a solidari-
tății colective, a sprijinului pe care îl găsești în ceilalți, în
încercarea ta de a ajunge la capăt. În trecut ea exprima
speranța că drumul tău va fi ferit de pericole. Sensul ei era
unul corect câtă vreme pelerinii sfârșeau, de multe ori,
sfârtecați de animale sălbatice, uciși de tâlhari ori secerați
de molime și boli. Astăzi urarea are și alte sensuri legate
mai mult de spiritualitate și mai puțin de temeri fizice.
Drumul bun nu înseamnă numai unul plăcut mer-
sului, dar și unul plăcut sufletului. Calea de azi e sigură și
confortabilă. Balizajul modern îți indică pașii de urmat.
Treci cursuri de apă pe poduri moderne, construite special
pentru pelerini sau traversezi autostrăzi prin pasaje subte-
rane, pentru a te proteja de pericolul mașinilor grăbite. Dar
urarea de azi are și o altă semnificație.
Drumul bun e cel pe care fiecare îl caută, dincolo de
cel fizic. E invizibil deși îl purtăm în noi. Pentru mulți e la fel
de necunoscut ca și cel spre Compostela. Uneori, arid și ru-
gos, împietrit de vânturile uscate de pe platoul numit Meseta.
Alteori, vălurit de dealuri și munți, cu urcușuri abrupte și
obositoare, precum drumul până la Crucea de Fier.
Ne chircim sub pelerina neîncăpătoare de pelerin,
simțim picăturile de gheață prelingându-se pe șira spină-
rii și mergem mai departe. Nu e o experiență nouă, ci una
care se repetă. Am făcut deseori drumul acesta. Când ne-
100
au plecat cei dragi, când am fost deposedați și umiliți,
când am fost judecați fără vină sau neiertați pentru cele
făcute și mărturisite.
Trecem prin locuri nevăzute și ne minunăm de
frumusețea lor. Ne încântă un castel sau o cetate, o cate-
drală sau o pictură murală. Câte dintre ele, la fel de fru-
moase, nu zac în noi, nedescoperite?
Am plecat pe Camino în căutarea timpului nostru,
cel furat de cotidian, cel vândut sau cel pierdut. Dacă-l
vom găsi, vom știi ce să facem cu el? Nu-l vom irosi a do-
ua oară, judecându-ne viața, în loc s-o trăim așa cum ne-a
fost dată?
Camino nu e un drum obișnuit pe care suntem, în-
tâmplător, în trecere, într-o frumoasă vacanță de primă-
vară. E viața fiecăruia retrăită într-o altă dimensiune, cea
interioară, unde întrebările și răspunsurile se caută reci-
proc.
Mergi singur, te îndepărtezi de oameni pentru a te
apropia și mai mult de ei. Te izolezi plecând devreme, cu
stelele încă pe cer, sperând că singurătatea e cea care-ți
lipsește ca să redevii tu însuți. Singurătatea e o iluzie de-
șartă și un refugiu inutil. Nu putem fugi de noi înșine. N-
avem unde.
În tăcerea cea mai adâncă se aude foșnetul gălă-
gios al vieții. Nu trebuie decât să pleci urechea și să as-
culți. E vântul care adie sau trecerea păsărilor în zbor, e
zgomotul florilor înflorind, al căderii polenului pe iarba
verde, al mirosului izbindu-se de nările întredeschise.
O floare de mac a înflorit în mijlocul drumului ie-
șind printre pietrele ascuțite și glodul uscat. Un roșu pal
pâlpâie, ca o lampă sărăcăcioasă, în vârful tulpinii firave.
Pe margine, maci sfidători și puternici, cei pe care rându-
iala i-a așezat pe locul cel hrănitor. Dar nu spre ei îmi
îndrept privirea, ci spre îndârjirea cu care bobul nenoro-

101
cos vrea să rodească și să înfrunte destinul. La fel ca și
copacul uscat pe lângă care trec. I-au căzut frunzele și a
rămas gol, în mijlocul primăverii, când toți ai lui s-au în-
veșmântat de sărbătoare. Crengile sunt întinse spre cer
într-o rugă. A celor loviți, dar încă în picioare. Intensita-
tea clipei îmi dă putere să privesc înăuntru. Poate voi ve-
dea ce e de nevăzut și-l voi auzi pe cel ce așteaptă demult
să-mi vorbească.

102
 Despre sensul și filozofia mersului
Trecem pe Camino ca prin propria viață. Am ajuns
la o răspântie și căutăm semnele. Spre dreapta e drumul
cel bun, umbrit și ferit de rele, dar mai lung. Spre stânga e
scurtătura, de-a lungul șoselei, cu zgomot și praf. Ești
obosit și deprimat, de griji, de neîmpliniri. Alegi scurtătu-
ra crezând că, suferind puțin, vei scăpa mai repede de
apăsări. E jocul în care intri, pierzând. Graba a decis în
numele tău.
N-avem timp pentru așteptări, ne spunem, pentru
că măsurăm așteptările în ore și zile și nu în trăiri. Când
timpul ne lipsește suntem nefericiți, când ne prisosește nu
știm ce să facem cu el. Frustrarea că, într-un fel, suntem
deposedați de un bun ce ne aparține de drept, prinde con-
tur. Hoții de timp sunt mai perfizi decât credem. Lucrurile
furate de ei nu le mai putem recupera. Nu le putem recla-
ma la judecată pentru că, ce dreptate ar fi aceea în care,
călăul și victima sunt unul și același?
Am făcut Camino pentru a șaptea oară, spunea un
tovarăș de drum. Camino nu se face, se trăiește. Pregătim
cu grijă rucsacul crezând că suntem suficient de echipați
pentru ceea ce căutăm. Avem sacul de dormit în spate, sti-
cla cu apă la brâu și un tricou de plastic în rucsac. Măr-
șăluim, fără odihnă, cu speranța că miracolul se va pro-
duce. Plecăm cu noaptea în cap, în fiecare zi, să ajungem
cât mai departe. Acolo este ținta, la Compostela, locul de
unde așteptăm minuni. Vom intra în catedrală, vom primi
binecuvântarea și vom ieși vindecați de relele de care su-
ferim. Dacă toate astea nu se vor întâmpla vom adăuga,
resemnați, o altă dezamăgire la cele existente.

103
 Camino, pentru a da roade, trebuie înțeles într-un
alt sens. Ca toate drumurile, mai întâi trebuie parcurs fi-
zic, cu picioarele. Apoi cu sufletul. Drumul parcurs cu su-
fletul nu începe în același loc și nu sfârșește la vreun ca-
păt. Poți să ai norocul să-l descoperi, mergând pe Cami-
no. Pelerinajul nu te conduce la el, ci te ajută să-l găsești.
Plecăm pe Camino ca pe un drum al speranțelor.
Vrem ca la capătul lui să scăpăm de partea din noi care
nu ne place. Dormim pe sponci, mâncăm pe apucate mese
sărăcăcioase, trudim continuu pe poteci nesfârșite, cu
gândul că prețul plătit ar fi suficient. E ca și cum vremea
indulgențelor papale s-ar întoarce din nou. Plătim ca să
scăpăm de păcate. Asta să fie calea? Dacă n-am încerca-o
am ști și mai puțin.
Printre miile de pelerini suntem atât de singuri. În
lupta cu noi înșine n-avem prieteni. Crucea pe care-o pur-
tăm e a fiecăruia. Simbolul ei e singura speranță comună.
Camino e, în egală măsură, o încercare, de multe
ori nereușită, de desprindere de cotidian. Am vrea să zbu-
răm, dar, în locul aripilor, picioarele de lut ni se par sufi-
ciente. Sentimentul că suntem pe drum e unul iluzoriu.
Stăm cu ochii pe ceas. Mai avem câteva zile până ne în-
toarcem la civilizație. Ne așteaptă o mașină luxoasă sau
una modestă, casa simplă sau cea cu multe etaje. Facturi-
le care trebuie plătite. Imaginile cu peisaje insolite și ca-
tedrale mărețe se estompează pe măsură ce se apropie zi-
ua finală. Pe birou sunt treburi neterminate, decizii nelua-
te. Platoul Meseta e veșnic, hârtiile de pe masă, iluzorii în
esența lor, sunt legătura cu prezentul. De prezent nu ne
putem rupe decât în vis. Toți ai mei depind de el. Peste o
zi voi fi din nou în clocotul adevărat al vieții.
Drumul acesta lung m-a obosit peste măsură. A
meritat să-l fac dacă am ajuns de unde-am plecat?
Camino este un drum al solitudinii, a regăsirii si-

104
nelui după lungi căutări. E o întoarcere în lumea interioa-
ră, locul de început al gândului. Singuri, cu mirările noas-
tre nedezlegate, suntem mai aproape de adevărul propriu,
cel care ne definește și ne diferențiază de ceilalți. Aban-
donăm voluntar legăturile nefirești cu lumea din jur și tră-
im, pentru câteva clipe, agățați de propriul cordon ombili-
cal, mirajul renașterii. Camino ne dă șansa de a fi singuri
în mijlocul mulțimii, de a rezona la vibrațiile interne ale
sufletului, de a trăi povestea sinelui. Pentru asta ai lăsat
în urmă familia, prietenii, viața obișnuită. Vrei ca, pentru
o clipă, să-ți aparții numai ție însuți, așa cum fătul din
pântecul mamei e numai al ei.
Camino e un experiment modern, deschis tuturor.
Cei ce nu cred vor să-și întărească necredința, să demon-
streze că drumul lung și anevoios e unul oarecare și nu
unul miraculos, că penitența nu vindecă nicio suferință, că
pelerinii nu sunt altceva decât ființe curioase, în căutare
de lucruri inedite. Credincioșii adevărați sunt greu de
identificat. Rămân anonimi, amestecați cu gloata. Vocea
lor are muțenia pământului, trebuie să pleci urechea sme-
rit, s-o auzi. Credința lor e, deseori, mărturisită în gesturi
simple pe care și cei necredincioși le fac, din cu totul alte
motive. Dacă-i privești, ochii lor au o cumințenie aparte și
o lumină strălucitoare. Un fel de aură care țâșnește din ei
înspre tine și pe care, dăruind-o, o primesc înapoi, înzecit.
Camino e drumul celor care, alegându-l, se meta-
morfozează în ființe speciale. Se întâmplă frecvent, în mod
natural și nu ca rezultat al unei minuni mult așteptate.
Plecarea în pelerinaj, dincolo de motivațiile individuale,
creează în jurul fiecăruia o stare emoțională aparte. Pri-
mul dormit în comun te sperie. Apoi descoperi că acolo, în
paturile suprapuse, aliniate pe multe rânduri, ca la ca-
zarmă, deosebirile se estompează. Nu există bogați și să-
raci, tineri sau bătrâni, învățați sau neștiutori. Nici măcar

105
femei sau bărbați. Sunt doar trupuri obosite, cu mirosul
acru, de ființă vie, cu vaietul prelung al respirației zgomo-
toase, cu gemete nocturne și plimbări somnambule. Simți
că ceva se întâmplă cu tine. Intri, fără să vrei, în ritualul
zilnic al sculatului devreme și împachetatului pe întuneric,
al mesei frugale din zori, al cafelei fierbinți, luată, în gra-
bă, la primul popas. Pe măsură ce înaintezi, renunți la
fricile care ți-au bântuit plecarea. Descoperi că ești în
stare de fapte la care nu te-ai gândit, că saluți, prietenos,
pe toată lumea și te destăinui necunoscuților, că e sufici-
ent să zâmbești ca să alungi orice suspiciune.
Te entuziasmezi de lucruri simple, cum ar fi cânte-
cul păsărilor și susurul izvoarelor. Te întrebi cum de ți se
întâmplă toate astea acum, tocmai ție, plecat la drum
dintr-o toană, să fi în pas cu moda.
Faci, inexplicabil, gesturi neobișnuite: împarți ul-
timul măr cu primul întâlnit, îngrijești picioarele însânge-
rate ale unuia care e prea obosit s-o facă, reduci ritmul de
mers riscând să n-ai unde dormi peste noapte doar să fii
alături de cineva care și-a pierdut puterile.
Din ce dai mai mult, mai mult primești. De la se-
meni, de la vremea frumoasă, de la copaci și de la flori, de
la pământul drumului pe care-l calci.
Pe Camino oamenii obișnuiți devin speciali fără să
facă ceva anume. De ce se întâmplă așa e un mister pe
care nimeni nu încearcă să-l dezlege.

106
 Casa cu sufletul deschis
S-au întâlnit în 2007 pe Camino. El, un italian ple-
cat să exploreze profunzimea naturii umane pe diferite me-
ridiane. Ea, o spaniolă din Valencia, iubitoare de frumos.
Descoperirea reciprocă dintre doi artiști tineri nu rămâne
fără urmări. Pictura, muzica și fotografia sunt câteva din
ingredientele folosite în aventura lor comună. După întâl-
nire, cei doi cumpără o casă veche în Castrojeriz. O reno-
vează și o transformă în locuință muzeu. O plăcuță indica-
toare o semnalează, discret, printre celelalte case.
La „Hanul de suflet” cum ne indică inscripția,
intri cu ușurință. Ușa e permanent deschisă. Doar câteva
trepte și ai ajuns. E semiîntuneric pentru că singurele sur-
se de lumină sunt lumânările de ceară arzând pe la col-
țuri. Lumina pâlpâie în ritmul unei muzici în surdină. Ca-
merele sunt mici și scunde. Pereții albi, din piatră văruită,
se sprijină pe bârne învechite și groase. Rafturi mici și
cufere deschise zac încărcate cu cărți de diferite mărimi.
Printre ele, o întreagă colecție de obiecte casnice, recupe-
rate din veacul trecut. Cu fiecare pas intri într-o lume ca-
re nu mai există, dar al cărei spirit e recreat cu migală.
Penumbrele continuă să joace în ritmul sunetelor. În aceas-
tă ambianță misterioasă pătrunzi în lumea fotografiei.
Mau, italianul, artist fotograf, descoperă semnifi-
cații acolo unde ele nu sunt evidente. „În căutarea propri-
ei noastre umbre” e titlul expoziției. De la umbrele care-și
caută identitatea, la cele care se topesc în tristețea solitu-
dinii. Fiecare fotografie are un comentariu. Sunt cuvinte
cu tâlc care ne ajută să citim ceea ce vedem și să înțele-
gem ceea ce nu e la vedere. Autorul ne spune că sunt pre-

107
luate de la înțelepții, misticii, nebunii și poeții care-au că-
lătorit pe pământ înaintea noastră.
Trec dintr-o cameră în alta și nu mă satur privind
și ascultând. În sala cea mare, pe o masă întinsă, e o ca-
rafă cu cafea și una cu ceai cald. Mere roșii și dulciuri
stau alături, într-un coș împletit din nuiele. Urc scările
așa cum îmi indică sensul vizitei. Suntem în dormitorul
proprietarilor de frumos. Un pat simplu, în mijloc. Pe pe-
reți, alte fotografii. La fel în bucătărie și în locuri mai in-
time. Casa nu e casă, ci un spațiu spiritual, decupat în mai
multe părți, cu destinații precise. Cobor și mă îndrept spre
grădină. Nia, proprietara, e acolo, pe un scaun, citind. O
pisică cu trei pisoi jucăuși își freacă nasul de picioarele
ei. În asfințitul roșiatic realizez cât e de frumoasă.
Grădina dă într-o stâncă înaltă. O grotă săpată în
piatră adăpostește „Biserica sălbatică”. Un crucifix stă
prins deasupra unei mese încărcate cu lumânări aprinse.
Aceeași ambianță, plină de mister. „Dacă crucea pe care
o porți e prea grea, las-o aici” ne îndeamnă o inscripție.
A mea nu e, îmi spun și trec mai departe.
Proiectul celor doi pelerini, Nia și Mau e deschis
tuturor. Intri fără să dai nimic și primești atât de mult. E
susținut din donații. El oferă celor ce-i trec pragul o infi-
nită bucurie. Plec purtând cu mine dialogul tăcut al omu-
lui cu umbrele lui, din tablourile lui Mau. Sub una din ele
era scris: „atunci când nu ști încotro mergi, privește îna-
poi și află de unde vii”.

108
 La o margine de câmp
Într-una din dimineți, la marginea unui câmp, stă-
tea un om lângă un cort ponosit. Îmbrăcat sărăcăcios,
murdar și cu barba crescută în dezordine, ființa din fața
mea avea toate caracteristicile unui cerșetor. O pancartă
plasată în apropiere îndemna călătorii la milă, în mai multe
limbi. Nu m-am obosit să citesc despre ce e vorba și am
trecut, nepăsător, mai departe. După câțiva pași m-am în-
tors, rușinat, și i-am dat o monedă. Mai târziu aveam să
aflu că presupusul cerșetor era un suedez plecat în peleri-
naj, unul diferit de al nostru.
Neputința mea în recunoașterea semnelor drumului
m-a întristat. Când mă credeam mai puternic ca oricând m-
am regăsit fragil și neajutorat. Un gust al zbaterii inutile
îmi umpluse gura și se scurgea, inevitabil, în interior.
Am sentimentul că pășesc peste un vid și nu pe o
potecă solidă riscând să mă prăbușesc în hău, în orice
moment. Pământul tare de sub picioare nu e decât iluzia
propriilor mele dorințe și așteptări. Unde mă duc dacă
ochii mei orbi nu văd decât înainte, înspre ce mă îndrept
dacă suferința aproapelui nu mă înduioșează? Cel ce cau-
tă e cel ce înțelege, altminteri căutarea e lipsită de sens.
Umilința nu e un dar, ci o stare la care trebuie să ajungi
după încercări îndelungi. În dimineața aceea rece, una
dintre ele a eșuat. Câte vor mai fi până la capăt nu știu
așa cum nu sunt sigur dacă, dintre cele întâlnite până
acum, se va fi trecut vreuna.

109
 Isus e printre noi
Castrojeriz, satul mic și depopulat, nu ascundea
nimic misterios care să-l facă un punct de reper în drumul
nostru. Gloria de altădată rămăsese încremenită în tăcerea
bisericilor somptuoase, ca un stindard aruncat peste o bă-
tălie pierdută. O victorie câștigată de timp, una pe care
oamenii vroiau s-o întoarcă de partea lor. Nașterea unei
case se izbise de ruinele celei vechi, iar acum arhitecții se
străduiau să integreze arcadele rotunde, bine conservate
ale pivniței, în planurile unei construcții moderne.
Hanul comunal a fost renovat de curând. E sufici-
ent de încăpător, iar gazdele sunt primitoare. În fața lui o
întâlnesc pe Pepa. Decide să nu rămână. O slăbiciune
omenească o împinge la confortul sporit al unei case rura-
le. Sătui de condițiile vitrege, unii pelerini iau o pauză
într-un hotel sau sar peste o etapă dificilă preferând taxiul.
Fiecare are motivele lui s-o facă. Dacă-i judeci pe oameni
nu mai ai timp să-i iubești. Sunt cuvintele folosite de Nia
și Mau în expoziția lor.
Cu Nadia și Nenadz beau o bere rece. La amiază
soarele arde ca în miez de vară. Seara căldura se împrăștie
repede. Mă învârt prin târg punând în spate tot ce am de
îmbrăcat. Mă întâlnesc cu Giorgio și Vito. Nu se opresc, ci
merg la următorul popas. E frig și renunț la vizitarea cetă-
ții aflată pe dealul din apropiere. Lumina zilei se împuți-
nează treptat așa că mă retrag către han.
A doua zi plec devreme și mă îndrept către Fromis-
ta. Drumul urcă brusc până la o mie de metri. Prind răsări-
tul pe culme. Satul, adormit la adăpostul colinei, e învăluit
într-o pâclă cenușie. Razele luminoase pătrund printre rui-

110
nele cetății și se revarsă peste câmpul verde, încărcat cu
grâu.
Din locul de unde sunt am o perspectivă largă
asupra lumii mele de pelerin. În spate, soarele, cetatea,
ziua care începe. În față drumul și speranța. Merg înainte
ca umbrele din fotografiile lui Mau și Nia. O pace adâncă
îmi cuprinde sufletul. Mă las purtat de pași ca și cum aș
pluti. Nu simt nimic din moleșeala trupului sau povara
rucsacului.
Peste câmpurile cu maci adie vântul rece al Mese-
tei. Cupele roșii se leagănă mlădios și tandru. Între miș-
carea trupului meu și lumea din jur se stabilește, treptat, o
relație specială. Sunt dealul pe care l-am urcat sau valea
pe care o cobor, cerul tivit pe margini cu nori zdrențuiți,
calea care mă cheamă fără cuvinte.
Drumul e drept și pustiu. Cât vezi cu ochii nu e un
copac de care să te sprijini, să-ți răcorești odihna. Într-un
târziu apare un semn, ca o pată cenușie pe verdele intens al
grâului crud. Este mânăstirea Sfântul Nicolae, așezată ca o
speranță în calea pelerinilor. Rămasă în paragină, mânăsti-
rea e renovată de Confreria Sfântului Iacob, o asociație din
Perugia, și transformată în han pentru pelerini. Ajung la
han împreună cu doi italieni, interesați și ei să afle cât mai
multe despre acest loc neobișnuit.
Construită din piatră, într-o formă simplă, paraleli-
pipedică, biserica se împarte între funcționalitatea necesa-
ră găzduirii pelerinilor și prezervarea spațiului spiritual,
dedicat ritualului religios. Înspre răsărit, un altar deschis,
cu icoane și cruci și alte obiecte de cult. La mijloc o masă
lungă, pregătită pentru cină. În capăt, cele douăsprezece
paturi suprapuse, cu scărițe metalice de acces pentru cele
din rândul de sus.
Cei ce au norocul să rămână peste noapte au parte
de un ritual ancestral, ținut în viață până azi: spălarea pici-

111
oarelor și oblojirea rănilor. În numele lui Hristos te primim
în acest han. Fie ca puterea lui să se pogoare asupra ta și
să te întărească în drumul pe care-l ai de făcut. Nu există
electricitate. Slujba de binecuvântare are loc la lumina lu-
mânărilor. Acum știu de ce Georgio și Vito au preferat să
continue marșul cu încă două ore. Bucuriile mari ca și co-
morile ascunse, nu ne sunt date gratuit. Trebuie căutate cu
truda trupului.

112
 Poeți pe datorie și alți visători
În drum spre Fromista îl reîntâlnesc pe Antony,
americanul cu care petrecusem noaptea la Ania. Antony e
artist și om liber. A început cu dansul, fiind coregraful
unei trupe de balet din New York. Orașele mari îl deprimă,
așa că pleacă la New Orleans. Atmosfera boemă de aici îi
priește și-l inspiră.
Viața fără griji are costurile ei. Antony trebuie să
muncească pentru a-și plăti datoriile. Le-a făcut în împreju-
rări pe care nu le destăinuie. A început să scrie poeme, dar
poezia, aici ca oriunde, nu-i umple visteria goală. Înființează
un site cu o ofertă generoasă. Scrie poezii la comandă, în
schimbul unei donații, dacă cele scrise îți sunt pe plac. Poate
fi un dolar sau cât crezi că e prețul corect. Într-o lume în care
imaginația continuă să surprindă, Antony strânge ceva bani,
nu suficienți să trăiască. Se întoarce periodic la New York,
pentru câteva luni, apoi colindă lumea. Nu se leagă de lu-
cruri. Toată viața lui de până acum încape într-un rucsac, pu-
țin mai mare decât cel pe care-l poartă acum. Pelerinajul la
Compostela e una din călătoriile care-l umple de sens.
Antony nu e singurul american care-și trăiește via-
ța în ritmul ales de el. Sean, mai tânăr, e tot american și tot
răzvrătit. Sean începe pelerinajul în sens invers: pleacă de
la capăt către început. Capătul îl știe, e lumea în care tră-
iește și pe care n-o acceptă. Începutul trebuie să fie de cea-
laltă parte.
La cei 22 de ani face schimbarea. Își vinde mașina
și tot ce-i amintește de trecut. Își îmbrățișează părinții și-i
avertizează că s-ar putea să fie ultimul sărut. Pleacă în lu-
me, într-un periplu fără întoarcere.
113
 Când începe pelerinajul la Compostela e deja falit.
Și-a cheltuit toți banii. Lipsa resurselor nu-l neliniștește;
pe Camino nu mori de foame. Se hrănește cu ce găsește
prin frigiderele hanurilor. Nimeni nu cară surplusul, ce nu
se consumă rămâne pentru cei ce au nevoie. Drumul invers
nu e atât de simplu precum s-ar crede. Semnele sunt făcute
pentru ceilalți. L-a pierdut de atâtea ori, dar asta nu-l des-
curajează. Va ajunge undeva, acolo unde îl vor duce pașii.
Posibil în lumea pe care o caută.
Bee e nemțoaică și pare tot de vârsta lui Sean. E
frumoasă și cântă superb la chitară. E pe Camino adică
merge, se oprește pe la hanuri și-i ajută pe voluntari, apoi
pleacă mai departe. Nu neapărat înainte. Îi place cercul și
modul în care, învârtindu-te în interiorul lui, simți bucuria
adevărată a vieții. Nici Bee nu are resurse. La ce i-ar tre-
bui? Tinerețea îi poate hrăni orice speranță.
Lizi e o altă nemțoaică pe care o găsesc în drum
spre Fisterra. Stă retrasă într-un colț de pădure, odihnindu-
se. Îngrijorat că ar putea avea nevoie de ceva, mă apropii.
Lizi e bine. Pornim la drum împreună. Poartă niște teniși
subțiri care-i vor distruge tălpile. Nu mai suportă bocancii
așa că i-a scos și i-a prins de gât. Lizi e pe drum și totuși în
căutarea acestuia. O încurajez spunându-i că rătăcirile ado-
lescentine sunt firești. Am dat-o în bară rău de tot. Deși
nu-i arată, are mai mult de 30 de ani. A lucrat prin fermele
de fructe din Noua Zeelandă și prin barurile londoneze. N-
are niciun chef să se întoarcă acasă. După Compostela ce
va urma?
Takeo e din Osaka. Si-a pierdut locul de muncă ce-
ea ce în Japonia nu e ceva peste care să treci cu ușurință.
Tinerețea e de partea lui, dar o fi suficient? Are tot Cami-
no să se gândească la asta.
Alex e rus, din Sankt Petersburg. Face reclame pu-
blicitare să-și asigure existența. Câștigă suficient pentru că

114
nu plătește taxe, adică lucrează la negru. El știe de ce e pe
Camino. Pregătește o carte, o poveste în imagini despre
oamenii pe care i-a întâlnit. O intitulează Pelerini moderni
și, la ora la care scriu, a apărut în format electronic. Ne
îndeamnă pe toți să contribuim la proiectul lui. Vrea să
însoțească fotografiile noastre de comentarii individuale
despre Camino. O experiență care-i reușește. Ne trimite un
mesaj cu locul unde o putem găsi. E un proiect interesant,
bine primit de pelerini. Mulți dintre prietenii lui Alex sunt
și prietenii mei. Unii erau de-a dreptul nerăbdători să se
regăsească într-o carte. Pozele sunt reușite, iar comentarii-
le potrivite.
Megan e americancă din California. Camino e un
tezaur neprețuit pe care-l descoperă repede și profită de el.
Întâlnește oameni speciali. Stă în apropierea lor și-i isco-
dește. E silitoare și umple carnețelul cu notițe. Despre im-
presiile zilei sau despre cărțile pe care trebuie să le citeas-
că. E mulțumită de parcursul ei. Are aceeași vârstă ca
Sean, dar privirea îi e ațintită înainte. Știe ce va face în
perioada următoare. Camino o va ajuta să facă alegeri bune.
Maria e braziliancă. Frumoasă, cu un trup atletic,
ars de soarele fierbinte al Copacabanei. După locurile un-
de-și face cumpărăturile, înțelegem că e o femeie bogată.
E măritată și are doi copii. Merge zilnic câte 50 de kilo-
metri, uneori mai mult. Vrea să-și epuizeze corpul și să
uite. Nu vom ști niciodată ce anume.
Câte personaje atâtea destine. Fiecare duce cu sine
propria-i poveste. Câtă povară, atâta speranță. Pe unii îi
cunoaștem, despre alții știm doar că există. Separat sau
împreună, fiecare avem un drum de parcurs. Unul pe care,
într-o frumoasă zi de primăvară, îl trăim, mergând.

115
 Iubește-ți aproapele
Las în urmă capela San Nicolas, înghițită de plato-
ul vast al Mesetei și, după ce traversez râul Pisuerga pe
cele unsprezece arcade care susțin podul roman Puente
Fitero, intru în provincia Palencia. O întâlnesc pe Juanita,
o spaniolă simplă, plecată în pelerinaj din convingeri reli-
gioase. E fericită tot timpul. Se oprește să asculte cântecul
păsărilor sau să miroase florile sălbatice din marginea
drumului. În absența unei limbi comune găsim alt mijloc
de comunicare: cântăm tot ce ne trece prin minte. Reperto-
riul ales ne plasează, fără dubiu, în aceeași generație. Zona
pe care o traversăm e plată, plină de culturi agricole și ca-
nale de irigație. Lălăitul fără cuvinte se potrivește cu pei-
sajul monoton și ne face drumul mai ușor.
După canalul Pisuerga dăm de canalul Castilia, una
din marile construcții hidraulice ale secolelor trecute. În-
ceput în anul 1753 din rațiuni economice, canalul, funcțio-
nal până în zilele noastre, a fost proiectul cel mai grandios
al iluminismului spaniol. Construcția lui a durat aproape o
sută de ani. Traversez una din cele 49 de ecluze și intru în
Fromista.
Ajung devreme, cu mult înainte de deschiderea ha-
nului municipal. Sunt primul care se așază la rând, pe băn-
cile de așteptare din fața acestuia. La scurt timp sosește o
franțuzoaică din Paris, o doamnă distinsă, cu părul alb. Cu
ani în urmă primise în casa ei un tânăr din București, pri-
gonit de autorități. L-a ajutat să intre în Ordinul călugărilor
iezuiți, cei ce-i vor finanța, ulterior, studiile religioase.
După terminarea lor se va întoarce acasă și va sluji într-
una din bisericile din România.

116
 Timpul trece și locul se umple de pelerini. Va de-
veni, în curând, neîncăpător. Cei rămași pe dinafară vor fi
direcționați la hanul privat de lângă ecluză. Alții, mai
odihniți, își vor încerca norocul în satul următor. Deși nu e
o practică frecventă pe Camino, femeile și bărbații sunt
plasați în camere diferite. Printre pelerini o revăd pe Pepa
pe care o credeam pierdută. În dormitor îl cunosc pe Me-
fisto, un tânăr italian care a lucrat câțiva ani pe malurile
Dâmboviței.
Profit de soare și-mi spăl lucrurile obișnuite, adică
tricoul și ciorapii, după care mă întind pe un fotoliu rămas
liber. Lângă mine e Pell, un suedez cu părul grizonat. Pro-
fesor de meserie, își duce viața profesională printre străini,
învățându-i limba țării pe care au ales-o, temporar, sau
pentru restul zilelor. Vorbim despre pelerinaj, dar și despre
romii prezenți, în număr tot mai mare, prin nordul conti-
nentului. Cad cu ușurință în capcana românului jenat de
situație, care vrea să-i convingă pe ceilalți că singura legă-
tură comună cu răufăcătorii blamați e plasarea geografică
în aceeași țară. Barbara, nevasta lui, e nemțoaică și e mai
puțin conciliantă decât soțul ei în problemele migrației.
Nonșalanța cu care vorbesc despre nevinovăție mă înde-
părtează de calea pe care merg. Nepregătit să înfrunt pro-
priile îndoieli, mă retrag discret, înainte ca discrepanța
dintre mine, omul real și cel ce vreau să fiu, să se adân-
cească și mai mult.
Biserica San Martin e principala atracție turistică a
orașului. Ridicată pe ruinele unei mânăstiri benedictine din
secolul al XI-lea, este una din cele mai frumoase reprezen-
tări ale artei romane spaniole. Păstrătoare a unui stil arhi-
tectonic riguros și simplu, biserica, recent restaurată, im-
presionează prin arcadele largi și formele zvelte ale cupo-
lelor. Capitelurile coloanelor sunt încărcate de scene bibli-
ce precum păcatul originar, alungarea din Paradis sau ado-

117
rația magilor. Motivele religioase sunt completate cu scene
din mitologie sau motive vegetale și animaliere.
Plec încântat de această bijuterie arhitectonică și
vizitez alte două biserici, construite în stil gotic. Căldura
de peste zi a trecut și, cum deseori se întâmplă pe platoul
Meseta, se lasă frigul, odată cu apusul soarelui. Mă gră-
besc să ajung la han înainte de căderea întunericului. Mă
opresc în sala de socializare. Un foc blând arde în cămin.
Câțiva pelerini consultă traseul pentru ziua următoare. Iau
o masă bogată, cu iaurt și fructe. În dormitor lumina e
stinsă, iar sforăielile sunt în toi.
Mă pregătesc de culcare pe întuneric. Discuția cu
Pell mă frământă, fără să știu de ce. În graba mea de a-i
iubi pe ceilalți, devin selectiv. Se pare că unii merită mai
mult decât alții.

118
 Pregătit pentru trecere
De la Fromista la Corrion de los Condes sunt mai
puțin de 20 de kilometri. O etapă scurtă, binevenită pentru
refacerea forțelor. Plec singur la drum pe un traseu mai
lung care ocolește drumul național. Efortul suplimentar e
prețul plătit pentru liniștea de care am nevoie.
Dimineața e senină și rece. Râul pe lângă care
merg o bună bucată de drum adaugă un plus de răcoare.
Îmbrăcat subțire, în pantaloni scurți, aștept căldura binefă-
cătoare a amiezii. Până atunci măresc ritmul în speranța că
încheieturile înghețate se vor încălzi.
Părăsesc râul și continui prin câmp deschis. În de-
părtare se văd turlele unei biserici. Construcția masivă, din
piatră, răsare pe fondul verde al grâului stropit de roșul
macilor în floare. Nu e țipenie de om în jur, iar porțile în-
chise ar putea fi un semn că biserica e abandonată.
Priveliștea locurilor de cult lăsate de izbeliște nu e
una nouă. Izolarea lor de miezul comunităților umane și
scăderea dramatică a numărului de credincioși le plasează
într-o nemeritată zonă gri, pradă timpului și uitării. În ciu-
da pustietății din jur, berzele se încăpățânează să revină.
Refac cuiburile vechi și veghează ca liniștea din jur să nu
se transforme în eternitate.
Carrion îi primește pe pelerini cu mai multe refugii
parohiale. Îl aleg pe primul care îmi iese în cale. E ținut de
măicuțele ordinului întemeiat de Sfânta Clara la începutul
secolului al XIII-lea, la îndemnul Sfântului Francisc din
Assisi.
Construcție monumentală din piatră, mânăstirea, în
formă rectangulară, e înconjurată de clădiri înalte. Feres-

119
trele mici, așezate pe două rânduri, indică funcționalitatea
religioasă a acesteia. În vremurile bune mânăstirea avea
câteva sute de măicuțe. Trec porțile mari din lemn și ajung
în curtea interioară.
Locul mă cucerește de la bun început și decid să
rămân. Cum se întâmplă să fiu primul pelerin, îmi anunț
sosirea prin bătaia unui clopot arămiu. Sunetul se reflectă
de pereții reci de piatră, apoi dispare spre singura fărâmă
de cer vizibilă printre ziduri. Din spatele unei uși apare un
bătrân înveșmântat în negru. Mă privește absent și după
înscrierea datelor într-un registru cu coperți groase, mă
conduce la locul de dormit.
Hanul pentru pelerini e amenajat în fostele chilii,
în aripa vestică a mânăstirii. Drumul trece prin culoare în-
guste și întunecate până ajunge într-un spațiu deschis, fo-
losit ca loc pentru spălat și uscat rufele. Din el se intră di-
rect în chilii printr-o ușă subdimensionată, adăugată ulteri-
or, printre grinzile de rezistență. Încăperile sunt mici, cu
paturi puține, suprapuse, și treceri dintr-o cameră în alta.
Un loc auster unde lumina pătrunde cu greu printr-un ochi
de fereastră, săpat în adâncimea zidurilor.
Mă retrag în curte. După frigul de peste zi simt ne-
voia să stau îndelung la soare. Locul e cu adevărat special.
Pe una din laturile clădirii, etajul superior se sprijină pe
coloane zvelte din piatră, cu capiteluri dorice, lăsând dede-
subt un culoar vast, luminos și însorit la orele amiezii. Mai
mulți pelerini s-au așezat aici, pe băncile de lemn. Citesc
sau se reculeg. Vorbesc în șoaptă. Nimeni nu vrea să tul-
bure liniștea din jur.
Ceasul vechi din turn începe să bată ora prezentă,
apoi totul reintră în nemișcare. Îl revăd pe Antony, poetul
de criză, așezat sub pridvor, căzut într-o meditație adâncă.
Alături de el, două fete tinere, sunt definitiv pierdute în
lumea virtuală a tabletei. Dacă n-ar fi mișcarea continuă a

120
degetelor pe tastatura electronică ai avea impresia că sunt
două chipuri dăltuite în piatră. Pe aleea din fața noastră
trec, grăbindu-se spre ieșire, trei măicuțe. Pășesc ușor pe
dalele reci, de parcă ar pluti.
Particip, fără voie, la o discuție între franțuzoaica
din Paris, pe care o cunoscusem la Fromista, o femeie cul-
tivată și evlavioasă, și o familie din nordul Franței. Trece-
rea măicuțelor a stârnit sentimente contradictorii. Familia
din nord nu le vede rostul între zidurile bisericii. Parizian-
ca le ia apărarea convinsă fiind că sacrificiul lor nu e inu-
til, opinie cu care raționaliștii lui Descartes nu sunt de
acord. A doua zi îmi mărturisesc că au fost șocați de ideile
exprimate de pariziancă.
Discuția la care am asistat nu mă tulbură, ci îmi
reamintește de lumea în care trăim. Chiar și pe Camino,
drumul ce se vrea a fi unul al împăcării, intoleranța are
zvâcnirile ei. În cazul de față, contestatarii credinței sunt
oameni de vârsta a treia. I-am întâlnit, gâfâind din greu, pe
înălțimile de la Crucea de Fier, cu încălțările pline de no-
roi sau însetați, prin praful înecăcios al Mesetei. Deși au
serioase probleme cu picioarele și cu spatele, nu se întorc
din drum. Confortul casei despre care mi-au vorbit nu e
suficient de puternic să-i determine să renunțe la acest
chin asumat, fără un scop anume. În ființa lor, controlată
de rațiune, o forță nevăzută îi împinge înainte, una mai
puternică decât îndoiala care le macină sufletul.
Iau cu mine caietul cu însemnări, buzunarul în ca-
re păstrez savoarea timpului petrecut pe Camino. Mă dau
prins clipei prezente și uit de lumea din jur. Trăiesc într-
un timp construit din ceea ce simt acum, în această secun-
dă, fără legătură cu trecutul. N-am amintiri, nici regrete și
nici speranțe. Mi-e bine, un bine care nu știu de unde vine.
Din împăcarea cu mine însumi, din liniștea din jur, din
lumina soarelui.

121
 Pe drumul prăfuit de azi am văzut o floare de mac
crescută în glod, printre piatra aspră a drumului. Tulpina
ei firavă a supraviețuit trecerii, ridicându-se după fiecare
strivire a pașilor grei. S-a înălțat cu câteva degete deasu-
pra solului bătătorit și a înflorit. O floare mică cât o flă-
căruie scoasă din scrâșnetul unei gămălii de chibrit. La
câțiva centimetri mai încolo, pe marginea drumului, maci
bogați, cu tulpini înalte și viguroase, legănau adierea vân-
tului în cupe mari, umplute de un roșu aprins. Floarea de
mac, cea mică, are ceva din măreția învingătorului singu-
ratic. Petalele mici, rozalii, se rotunjesc în jurul fructului,
protejându-l. Într-o zi semințele ei vor atinge solul cel ro-
ditor, aflat atât de aproape.
Nu mai scriu și nu mai vorbesc. Ascult tăcerea zi-
durilor și privesc prin lumina zilei, spre nicăieri. Trupul,
așezat pe un scaun din lemn, e ușor ca un fulg. Nu simt
nimic. O senzație de imaterialitate mă cuprinde din tălpi
până la creștet. Parcă aș fi imaginea crucii din mijlocul
curții, cea alcătuită din două coloane unite, de piatră. O
simt cum, părăsindu-și materia greoaie, se înalță la cer.
Eu sunt în jurul ei ca aerul care sprijină un zbor în curs
de făptuire. Plutesc în jurul crucii și împreună cu ea. Las
totul în urma mea, fără niciun regret. Sunt mai pregătit ca
oricând pentru plecare. Numai plecarea nu e pregătită să
mă primească.

122
 Steluțe colorate
Carrion e un oraș cu un centru vechi, pitoresc și
multe biserici. Le vizitez în tihnă în după-amiaza însorită.
Biserica Santiago din secolul al XII-lea a fost distrusă, în
bună parte, de trupele napoleoniene. A rămas, aproape in-
tact, zidul de la intrare, o impresionantă lucrare în stil ro-
man. Frontonul e dominat de turnul înalt al clopotniței în
care urc pe scările spiralate până la platforma din vârf.
Printre ferestrele crenelate, desfășurate concentric, se vede
orașul vechi, cu străzi înguste și drepte plecând radial, din
piața centrală către margini.
Zidurile bisericii Santiago, refăcute, adăpostesc un
interesant muzeu cu obiecte rare de cult și artă bisericeas-
că. Printre ele, un pelerin din ipsos, în mărime naturală,
purtând cu mândrie recuzita epocii. Toiagul cu capătul no-
duros, mantaua lungă și pălăria cu boruri largi ne aduc în
memorie imaginea călătorului medieval, plecat într-o
aventură periculoasă, plină de speranțe.
În piața principală mă întâlnesc cu Bernard, fost
pompier voluntar în regiunea pariziană. Călătorește îm-
preună cu doi prieteni și par de nedespărțit. Rănile de la
picior îl vor obliga, ulterior, să-și continue drumul singur.
Sunt cazați la un alt han parohial. Mă invită să petrecem
seara împreună. Va fi o masă comună, cu cântece religioa-
se și rugăciuni pentru succesul călătoriei începute. N-am
să merg pentru că, în acel moment, mă simțeam mai mult
atras de liniștea chiliei mele decât de o experiență spiritua-
lă colectivă.
Am încheiat seara la biserica Sfânta Maria, patroa-
na pelerinilor. Biserica e aproape plină. După terminarea

123
slujbei obișnuite are loc o binecuvântare dată pelerinilor.
Preotul o face în limba engleză așa că înțelegem cu toții
mesajele transmise. La final, beneficiem de un ritual spe-
cial. Ne împărțim în două grupuri și ne îndreptăm spre al-
tar. Preotul și una din măicuțele benedictine se roagă, pen-
tru câteva secunde, pentru fiecare în parte. Ne prind capul
în palmele lor și rostesc cuvinte de ocrotire. La sfârșit,
primim daruri. Steluțe din hârtie, decupate și colorate de
măicuțe, un semn încărcat de simboluri pe care l-am păs-
trat până la sfârșitul călătoriei. Steluțe desprinse din câm-
pul cu stele.

124
 Bucuria darului mărunt
Între Carrion și Calzadilla de la Cueza nu sunt de-
cât 17 kilometri, o distanță foarte scurtă în raport cu cele-
lalte. Drumul e rectiliniu și fără variațiuni. Suntem încă pe
platourile Mesetei, mai pustii ca niciodată și fără surse de
apă. Aparenta monotonie a peisajului nu mă sperie. E lo-
cul perfect pentru noi întâlniri.
O cunosc pe Maria, o austriacă care călătorește
singură. Soțul ei intenționează să viziteze Ardealul pe bi-
cicletă așa că sunt întrebat dacă locurile sunt sigure. Îmi
imaginez că, în pregătirea călătoriei prin fostul Imperiu, a
strâns destule fapte îngrijorătoare.
Lidia, o italiancă din nord, are o cu totul altă viziu-
ne despre România. Pentru că iubește călătoria, știe să
aprecieze lucrurile care dau culoare unei țări. A făcut din
cunoașterea lumii un mod de viață. Alege destinații exoti-
ce. Distanțele mari n-o sperie, iar diferențele culturale o
atrag. Nu ezită să se afunde în jungla amazoniană sau pe
înălțimile muntoase columbiene. Folosește mijloacele de
transport aflate la îndemână, doarme pe la localnici sau în
hoteluri ieftine. Îi place să descopere viața așa cum este,
necosmetizată, chiar dacă uneori aventura ei e plină de ris-
curi. Nu merge singură, are un grup statornic de prieteni,
cam din aceeași croială. Pe Camino e cu Giancarlo, un
pensionar de 70 de ani, fost carabinier în Sardinia.
Lidia și Giancarlo rămân la Calzadilla, la un han
privat, modern și cu piscină în curte. Deși e devreme, mul-
tă lume s-a oprit aici, fiind recomandat de majoritatea ghi-
durilor turistice ca punct final de etapă. Până la următorul
popas sunt încă două ore și ceva de mers. Cum mă simt în
formă, pornesc la drum fără ezitare.
125
 Terradilos de los Templarios sună promițător de
cum îl pronunți. Rezonanța sa medievală nu se prea potri-
vește cu realitatea. Are doar două hanuri. Despre unul din-
tre ele se spune că e cel mai modern de pe Camino. Cum
nu se încadrează în așteptările mele de bun pelerin, plec
mai departe. Un brazilian, venind din sens opus, mă lămu-
rește repede că la cel de-al doilea han nu mai sunt locuri
libere. Facem împreună cale întoarsă. Doi tineri francezi ni
se alătură.
Hanul arată așa cum e descris în cărți, frumos și
elegant. Suntem patru pentru trei locuri. Brazilianul, mai
în vârstă, e primul la coadă, eu în spatele lui. Așteptând,
ne-am exprimat cu toții îngrijorarea privind disponibilita-
tea locurilor de cazare, într-o perioadă relativ liniștită. Ma-
rea aglomerație urma să aibă loc în iulie și august, odată
cu vacanța de vară.
Teama de a rămâne noaptea pe dinafară i-a făcut
pe mulți să adopte formula rezervării anticipate, lucru po-
sibil numai la hanurile private. Ideea mi se părea nepotri-
vită cu filozofia pelerinajului și mi-am propus să nu apelez
la ea decât în cazuri extreme. Un pat e darul meritat după
o zi de efort. A-l găsi ocupat de cineva care-și trimite ba-
gajele înainte și hoinărește prin restaurante, nu e ceea ce
aștepți de la Camino. Mi-am potolit repede nemulțumirea
amintindu-mi că drumul acesta e al tuturor și prima regulă
învățată e că nu trebuie să-i judeci pe semenii tăi. Dacă n-o
faci, ei te vor răsplăti oferindu-ți șansa de a fi generos. Așa
se face că nu stau pe gânduri atunci când gazda ne spune
că suplimentarea cu un pat nu e posibilă. Ofer locul meu
celor doi tineri și plec mai departe, în ciuda protestelor lor.
Nu știau că bucuria mea, dăruind, era infinit mai mare de-
cât a lor, primind.

126
 Ziua picioarelor rupte
Traversez satul cu un sentiment de fericire fără
seamăn. Nu-mi pasă de oboseală, de soarele care arde la
amiază, de foamea care-mi roade stomacul. La numai șase
kilometri e un han mic de 20 de locuri sau dacă nu, e un
altul la opt kilometri. Ce sunt aceste cifre cu care mă joc,
fără să le pricep semnificația, pe lângă bucuria de a fi aici?
Trec pe lângă un restaurant plin de pelerini veseli,
așezați la mese umbrite de câțiva arbori decorativi. Sunt
norocoșii care au prins locuri la hanul municipal. Câțiva
prieteni mă invită la o bere rece. N-am timp de ei, am încă
drum lung de făcut, așa că îmi înfrânez poftele stârnite și
pornesc la drum.
La ieșirea din sat îl întâlnesc pe Walter, un neamț
aflat pentru a șaptea oară pe Camino. Mândru de perfor-
manța lui, îmi dă să citesc câteva din tipăriturile vremii în
care e menționat. A primit și o distincție de la nu știu ce
organizație internațională. Walter nu pare preocupat de
cazare. Îmi spune ceva despre un han, deschis recent, aflat
la vreo oră de mers, din locul unde ne aflăm. Cum nu-l
simt prea dornic să călătorim împreună, mă despart și con-
tinui drumul singur până dau de Amanda.
Amanda e o americancă tânără din Sud. În viața de
toate zilele se ocupă de persoane atinse de maladii incurabi-
le. Privită din depărtare, ai impresia că stă, în mijlocul dru-
mului, așteptând ceva. În realitate, mersul ei e atât de lent
încât pare că se târăște. Are picioarele făcute zob. Vederea
lor îmi stârnește un profund sentiment de compasiune.
Înțeleg de unde i se trage tot răul, atunci când o
ajut să descarce povara de pe umeri. Mă ia gura pe dinain-

127
te și, în loc s-o încurajez, o cert pentru nechibzuința cu ca-
re-și încărcase rucsacul. E prea mult chiar și pentru mine,
așa că mă feresc să-i fac vreo ofertă. Nici n-ar fi acceptat-
o. Mândră cum e nu pare îngrijorată nici de capacitatea
limitată de deplasare și nici de locul unde va înnopta. Tot
ce pot să fac e să-i țin de urât, cât mai mult timp posibil,
angrenând-o în discuții care s-o distragă de la suferințele
fizice. În final, va trebui s-o abandonez, condus de o logi-
că plină de prejudecăți. Ca americancă, Amanda își poate
permite să doarmă la primul hotel care îi iese în cale. O
supoziție care n-are niciun temei, dar pe care o fac, deși
știu că ar putea fi greșită.
Nicole, o franțuzoaică de vreo 40 de ani din Biar-
ritz, n-are, aparent, nimic în comun cu Amanda. Cochetă
și cu nasul pe sus, Nicole neglijează total cunoștințele me-
le de limbă franceză și mă chestionează, în engleză, pe un
ton de superioritate. Vrea să știe dacă am date despre un
han aflat prin apropiere. Și picioarele ei sunt zob. Se pare
că nici cu moralul nu stă prea bine. Se plânge cu disperare
de durere, de oboseală, de foame. Nimic nu-i tihnește.
Continuăm, ca doi caraghioși, dialogul, eu în franceză, ea
în engleză. Nicole e, ca și mine, victimă a lipsei locurilor
de cazare. Până la Terradilos, bagajele sosiseră cu taxiul.
Negăsind pat, fusese obligată să le care în spate câteva ore,
efort care-i înrăutățise starea picioarelor.
La intrarea în Moratinos e un hotel. Îl privesc cu
jind. Ce bine mi-ar prinde o oprire. Deși am bani suficienți
trec mai departe. Surprinzător, Nicole mă urmează. E cert
că în spatele fetei sclifosite se ascunde altceva. După câte-
va sute de metri norocul ne surâde. Semnul cu cochilia
Sfântului Iacob ne indică un han în apropiere. O fi cel nou,
semnalat de Walter. Mă rog să găsesc locuri libere și rugă-
ciunea mi-e ascultată.
Proprietarul deschide podul hanului. Pe podea sunt

128
înșirate mai multe saltele. Ce fericire. În acest mic palat,
un veritabil pod de casă fără nicio amenajare, am șansa de
a alege un loc privilegiat. Franțuzoaica nu se așază lângă
mine, ci la capătul celălalt. O face pe riscul ei. Nu știe lân-
gă cine va dormi peste noapte.
Hangiul e un italian simpatic. A identificat oportu-
nitatea și a construit o casă mare. Sunt aproape sigur că
afacerea îi merge bine. Urcă în pod să vadă cum ne-am
instalat. Pe Nicole o mănâncă limba. În loc să-și exprime
mulțumirea, îl critică pentru praful de pe podea, în binecu-
noscutul stil franțuzesc. Nici italianul nu se lasă mai prejos
și-i dă o replică pe măsură.
Lovită în orgoliu Nicole răbufnește, vărsându-și
focul pe mine. O ascult și-o las să se descarce. E ca o le-
oaică în cușcă. Abia când își scoate încălțările îmi dau
seama de unde-i vine irascibilitatea. Picioarele sunt carne
vie. Răni în talpă, între degete, la călcâie, nimic n-a rămas
neatins. E un miracol că nu s-au infectat deși cred că pro-
cesul e în curs. Vederea rănilor îi accentuează revolta și e
gata să izbucnească în plâns. E la capătul puterilor. Se an-
gajase, fără să știe, într-o aventură care-i depășeau posibi-
litățile. Ziua de azi, cu căratul bagajelor și incertitudinea
cazării, îi pusese capac. E decisă să se oprească aici.
Furia și deznădejdea o împiedică să gândească
limpede. Știe că e într-un moment de cumpănă, între nepu-
tința continuării călătoriei și acceptarea înfrângerii. Sufe-
rința îi mai estompează din aroganță. Devine, dintr-o dată,
ceea ce e, o ființă neajutorată. Tristețea îi dă ceva din fru-
musețea luptătoarei învinse. O invit la masă, dar cum e
supărată pe italian, nici nu vrea s-audă. Intră în sacul de
dormit și trage fermoarul. S-a foit toată noaptea. Gustul
eșecului e ca o cafea amară. Te ține treaz tocmai când ai
mai multă nevoie de somn.

129
 Reverii tomnatice
O las pe Nicole să se zvârcolească în neputința ei.
Afară e o zi frumoasă și caldă. Pelerinii profită de grădina
mare, încărcată cu flori. Cele câteva șezlonguri sunt deja
ocupate. Vecinele mele de saltea s-au așezat lângă fântâna
arteziană din mijlocul grădinii. Susurul apei le inspiră în
dialogul electronic cu prietenii de-acasă. Liniștea e între-
ruptă din când în când de semnalele sonore ale mesajelor
care vin și pleacă.
Cristina e austriacă. Are un zâmbet frumos, reținut,
în ton cu statura atletică cu care a fost înzestrată. Castelia e
braziliancă și ar putea concura pentru Miss Camino. E su-
ficient s-o privești ca să uiți de toată oboseala drumului.
Maria e nemțoaică, puțin rebelă și neconformistă. Întâlni-
rea periodică cu ele îmi provoacă mici momente de revoltă
împotriva timpului care trece. Amanda ajunge și ea într-un
târziu și se alătură grupului feminin.
Iau o chitară și mă așez într-un colț. Cânt, fără suc-
ces, melodii vechi, de prin anii adolescenței. Un tânăr de
vreo 20 de ani practică yoga, în spațiul dintre șezlonguri și
fântână. Corpul, lipsit de orice rezistență, se îndoaie sub
propria-i greutate în forme dintre cele mai ciudate, în timp
ce mușchii trupului se arcuiesc gata să plesnească, la fieca-
re mișcare. Ca un magnet, privirile fetelor sunt atrase,
aproape instantaneu, de yoghin.
Continui să cânt nebăgat în seamă. Un grup de trei
italieni de vârsta a treia vin alături de mine, stârniți de
amintiri nostalgice. Serenadele noastre, în tonalități reuni-
te, nu fac nicio victimă. Ne ascundem tristețea sub masca
unor cântece vesele, un surogat pe care-l mestecăm ca pe o
gumă fără aromă.
130
 Soarele a apus. Yoghinul și-a terminat exercițiile și
a dispărut brusc. Fetele chicotesc fericite. Nicole încearcă
să doarmă, după ce înghițise un sedativ. Mă roagă să-i re-
fac rezerva de apă. Luna plină începe să strălucească la
crepuscul.
Câteva bătăi de clopot ne cheamă la masă. Gazda
ne propusese o seară italiană, comună. Mă așez, norocos,
lângă grupul de fete, în fața Amandei. Sunt flămând și mă
reped la aperitivul cu salată, garnisit cu urme vagi de șun-
că. Cristina e vegetariană și-mi dă și urmele ei. Hangiul,
cu o imensă bonetă albă pe cap, trece pe la fiecare și ne
servește spaghete cu brânză și sos de roșii. Mănânc cu pof-
tă și cu un ochi la sticla de vin. Mă întreb dacă vegetarienii
au restricții la vin. Nu au. În dreapta noastră e un american
tăcut și o doamnă mai în vârstă. Sticla lor rămâne aproape
plină. Amanda îmi dă de înțeles că vinul roșu face bine,
dar sunt prea timid pentru gestul cu pricina. Îl face ea, în
stil american, adică pur și simplu. Mă pricopsesc cu un
pahar încercând să înțeleg de ce îndrăzneții au totul.
Atmosfera e veselă. În spatele meu, pe un ecran de
plasmă, se derulează, fără încetare, un documentar cu
imagini despre Camino. E bine făcut, cu fotografii inedite
despre oameni și locuri. Revederea lor îmi readuce bucuria
în suflet. Ce seară minunată.
Adorm greu, între braziliancă și austriacă. Căldura
nisipului fierbinte și răceala Alpilor bavarezi nu-mi fac
tocmai bine. Închid ochii și cad în visare, una nemărturisi-
tă. Dorm puțin, dar încerc să nu mă foiesc prea tare. În
zori mă trezesc devreme și-o iau la sănătoasa. Trupul, per-
turbat binișor peste noapte, are nevoie de multă caznă pen-
tru a-și găsi echilibrul pierdut.

131
 Pisoii lui Cristian
Cum până la Sahagun sunt doar zece kilometri, de-
cid să merg mai departe și să împart etapa următoare, mai
lungă, în două. Același drum drept prin platoul Mesetei, cu
mici urcușuri și coborâri, doar pentru alungarea monotoni-
ei. Îl întâlnesc pe Paolo, un italian aflat, ca și mine, în pri-
mul an de pensie. Ne bucurăm amândoi de noua îndeletni-
cire, el ceva mai mult decât mine. Nu știu ce a lucrat dar
năduful cu care spune laboro basta mă lasă să ghicesc că
n-a avut o muncă ușoară. Îl las să-și savureze în tihnă plă-
cerea vieții libere.
La îndemnul italienilor din seara trecută, am accep-
tat o rezervare la un han privat din El Burgo Ranero, ur-
mătoarea destinație. M-am lăsat furat de insistența lor, oa-
recum îngrijorat de perspectiva unei zile asemănătoare cu
cea de ieri. A fost prima și ultima experiență de acest gen.
La ora la care am ajuns, la han erau încă destule paturi li-
bere. Câteva au rămas goale și peste noapte, așa că temeri-
le cu dormitul sub cerul liber nu se confirmă. Lăsatul în
voia sorții e plin de surprize, iar eu nu vreau să le ratez.
Cristian, hangiul, un tânăr de vreo 30 de ani, e din
Barcelona și are câțiva prieteni români. Se bucură de în-
tâlnirea cu mine și-l suspectez că mi-a făcut un preț prefe-
rențial, de român sărac. Am plătit doar cinci euro, cel mai
scăzut cost pentru un han privat. Pe timpul formalităților
de primire mă invită să gust din prăjiturile aflate pe birou.
Satul e mic, cu câteva case și un magazin cu pre-
țuri accesibile, lucru rar întâlnit în zonele izolate. Trec pe
lângă hanul comunal, o clădire ecologică cu două etaje,
construită în întregime din chirpici. Comunitatea locală

132
vrea să revigoreze acest material tradițional, ieftin, curat și
sănătos. Un panou ilustrativ, montat la intrare, ne explică
avantajele folosirii lui și tehnica de fabricație.
Mă întorc în grădina lui Cristian și mă relaxez la
soare. Câțiva canadieni și italieni fac același lucru. Curtea
e mică și plină de verdeață. Într-un colț, într-o căsuță im-
provizată dintr-o cutie de carton, lenevesc trei pisoi jucă-
uși. Pisica mamă mă privește cu oarecare suspiciune
atunci când mă apropii să-i mângâi.
Din balconul de deasupra grădinii aud voci cunos-
cute. E grupul celor trei nimfe. Brazilianca, în costum de
baie, mă invită să le țin companie, la o bere. Ce n-aș da s-o
pot face, însă gura mă ia pe dinainte și amân vizita pe mai
târziu. Un târziu care n-o să vină niciodată.
Cristian se așează lângă mine și stăm de vorbă.
Englez după tată și spaniol după mamă, nu și-a găsit rit-
mul vieții, ca mulți tineri din generația lui. A lucrat prin
baruri de noapte la Londra, o perioadă de care nu-și amin-
tește cu plăcere. Muncă fără încetare, într-o atmosferă îm-
bâcsită de alcool și fum de țigară. Mărturisește că nu știe
să facă mai nimic, iar prestațiile fizice îl sperie. Are un
mariaj nefericit, ceea ce nu e de mirare cu firea lui. Se te-
me să nu-și piardă copilul, după divorț.
Hanul nu e al lui cum am crezut inițial, ci al unei
mătuși care l-a rugat să-i țină locul, o vreme. E în spital
pentru o problemă de sănătate. Se va întoarce și se va ocu-
pa singură de han, iar Cristian va trebui să plece. Perspec-
tiva îl întristează. Îi place contactul cu pelerinii și asta se
vede în fiecare gest. Jovial și plin de solicitudine, Cristian
e modelul de gazdă pe care vrei să-l întâlnești pe unde
mergi. Lucrează pentru pelerini și nu pentru bani. A cazat
câțiva în locuința mătușii atunci când aceștia n-au mai gă-
sit locuri la han.
În fiecare zi trăiește momente speciale. Odată s-a

133
îndrăgostit de o italiancă, forțată să rămână la han mai
multe zile. Avea o gleznă umflată și nu putea merge mai
departe. A ajutat-o să se refacă, fără să bănuiască încurcă-
tura în care avea să intre. Într-o zi italianca a plecat așa
cum venise. S-a întristat, dar n-a făcut nimic. Așteaptă ca
destinul să decidă în locul lui. Tresare și acum la orice
zgomot al telefonului mobil. Nu sunt decât apeluri de la
cei ce fac rezervări. Se emoționează până la lacrimi nu
numai când povestește, dar și atunci când îi spun câteva
cuvinte frumoase despre cum îl percep. Îl încurajez pentru
că e o ființă fragilă, predispus la depresii și suferințe inuti-
le. N-a făcut pelerinajul la Compostela, însă cred că i-ar
prinde bine. Povestește frumos și-l îndemn să scrie o carte
despre experiența lui de hangiu de ocazie.
Petrecem seara împreună la restaurantul de alături
unde îmi oferă o bere. S-a lăsat frigul și noaptea. Pisoii lui
Cristian s-au culcat cu năsucul vârât în blănița caldă a
mamei. Luna plină aruncă o lumină rece, ca de gheață,
peste hanul pustiu. Mă bag în pat mai devreme ca nicioda-
tă. Întâlnirea cu Cristian m-a tulburat. Lumea e încă plină
de visători și nu știu dacă e un semn bun sau rău.

134
 Întrebări șoptite
Ziua începe devreme. În ciuda melancoliei stârnite de
discuțiile cu Cristian, dorm bine și mă trezesc, în mod neo-
bișnuit, pe la cinci. Împachetez în grabă și plec pe întuneric,
asumându-mi riscul de a mă rătăci la prima intersecție.
E o dimineață senină și rece cu câteva grade în
termometre. Ies din sat relativ ușor și continui, pe un drum
plat și drept, mai mulți kilometri. Peisajul e copleșitor. În
spate, deasupra satului, e cerul roșu pregătindu-se pentru
răsărit. În stânga, peste un lan de grâu, o lună plină coboa-
ră spre apus. În depărtare, bolta albastră se sprijină pe un
lanț muntos, întins cât vezi cu ochii de la est către vest, cu
piscurile încă albe de zăpadă. De acolo vine adierea rece a
vântului, cea care-mi îngheață mâinile și picioarele.
Drumul pustiu și liniștea profundă sunt un bun pri-
lej de meditație. Între ziua care se naște și noaptea care
pleacă e loc destul pentru întrebări. Răspunsul nu e nici
între zidurile catedralelor și nici în zbuciumul nopților
nedormite.
Aș vrea să-mi privesc chipul în unda liniștită a
unui ochi de lac, să văd ce s-a schimbat în mine, cel de
dinainte și cel de-acum. Am ajuns la jumătatea drumului,
iar în curând voi fi la capătul aventurii. Răcoarea dimine-
ții mă ajută să-mi controlez gândurile. Descopăr, cu sur-
prindere, că sunt la un pas de o lamentabilă înțelegere cu
mine însumi. Dau și aștept ceva în schimb, ca în cel mai
banal troc al cotidianului. Știu că primesc îndoit din ceea
ce dau, dar nu știu că dăruirea nu trebuie, sub niciun chip,
condiționată.
Câte daruri de mulțumire am oferit astăzi pentru

135
aerul pe care-l respir, pentru cerul albastru pe care-l văd,
pentru pământul frumos și rotund pe care-l calc, pentru
privirea mirată pe care tu mi-o arunci?
Merg și ritmul pașilor mei se potrivește cu ritmul
universului. La fiecare apăsare lumina pulsează mai pu-
ternic. În curând verdele îndepărtat al grâului se aprinde.
Va răsări soarele și va lumina pământul, o bună bucată de
timp, împreună cu luna. Vibrația luminii mă găsește des-
chis, ca pe o poartă de cetate. Nu trebuie decât să intru.
Merg înainte, fără oprire. Nu las nicio urmă după
mine, niciun semn. De trecerea mea nu știe nimeni, eu în-
sumi nu voi fi capabil s-o reproduc mai apoi. Aș vrea să
fiu potecă sau râu, să curg dintr-un capăt în celălalt, măr-
turisind astfel pe unde am fost și pe unde am rămas și de
ce nu m-am împuținat în ciuda acestei risipiri continue.

136
 Cuceriri vremelnice
Cei peste 800 de kilometri până la Santiago de
Compostela pot fi parcurși într-un număr variabil de zile,
în funcție de alegerea fiecăruia și de mijloacele folosite.
Pelerinul tradițional preferă mersul pe jos, cel modern
merge cu bicicleta. Sunt și cei ce parcurg drumul călare, o
opțiune tot mai rară în zilele noastre. Etapele, cu lungimi
ce variază între 20 și 50 de kilometri sunt indicative, fieca-
re urmând a decide mărimea celei alese, în funcție de rit-
mul propriu și timpul disponibil. În ceea ce mă privește
am preferat varianta celor 33 de zile, fiind sedus în alege-
re, nu numai de simbolistica cifrei, dar și de sfaturile din
ghidul practic, procurat înainte de călătorie. Autorul, un
fost pelerin, a alcătuit etapele folosind experiența sa înde-
lungată pe drumurile către Compostela. Recomandările lui
pleacă de la o bună cunoaștere a itinerarului și a nivelului
de angajare fizică la care ești supus. Locurile de staționare
propuse sunt cele tradiționale și au infrastructura necesară
bine dezvoltată.
Pentru cei interesați de o cunoaștere mai profundă
a Spaniei, încărcătura culturală și spirituală joacă un rol
important în alegere. Oprirea la locul potrivit înseamnă o
explorare a istoriei orașului, o descoperire a acestuia prin
contactul direct. Uneori acest lucru n-a fost posibil din
considerente practice. Când ai de parcurs o etapă scurtă de
17 kilometri, urmată de alta de 33, ești tentat să le tran-
sformi în două de câte 25. O capcană în care cazi cu ușu-
rință. Așa s-a întâmplat cu Sahagun, un frumos oraș, de-
semnat capăt de etapă, prin care am trecut fără să zăbo-
vesc. Pregătirea insuficientă dinaintea plecării e cauza

137
principală a ratărilor de acest fel. Cu cât ști mai mult cu
atât faci alegeri mai bune.
Intru în Sahagun pe o poartă monumentală din pia-
tră ce-mi amintește de cetatea Alba Iulia, de acasă. Orașul
e, din punct de vedere arhitectonic, reprezentativ pentru
stilul Mudéjar. Bisericile San Tirso și San Lorenzo sunt
bogat ornamentate cu elemente ale acestui stil, rezultat al
unei fericite simbioze dintre cultura creștină și arabă.
Pașii răscolesc parfumul vechi al timpurilor trecute
căci semnul cochiliei urmează calea de odinioară a peleri-
nilor. Văd pe dinafară bisericile din drum și continui călă-
toria cu o grabă nejustificată. Meseta, platoul nesfârșit mă
așteaptă la ieșire cu un drum drept, pierdut în depărtare. O
cale care, în ciuda monotoniei, are ceva de spus. Prin grija
comunității locale, din zece în zece metri, au fost plantați
platani, pe o distanță de aproape 15 kilometri. Sunt tineri
acum, dar au luat avânt și se duc către cer. Cum va arăta
calea platanilor peste 20 de ani? În acest mic exercițiu de
imaginație e o clipă de amărăciune pentru că, de bună
seamă, eu nu voi fi pe drum să mă bucur de umbra lor.
Pablo, un spaniol din Santander, pare a mă contra-
zice. Are părul alb și lung, la fel ca și barba stufoasă.
Ochii rotunzi sunt vii și neastâmpărați, semn al unei ener-
gii încă nesecate, ascunse în trupul îmbătrânit. Pablo are
76 de ani.
La un popas din drum mă opresc să văd ce e cu bă-
tătura de la piciorul drept. Dimineața pare vindecată, dar
peste zi se reactivează. Acum sunt două vezicule pline cu
lichid, în loc de una. Le sparg și le tratez cu propolis.
Teama unei infecții n-a dispărut. Prietenii mei, o familie
din Brazilia pe care o întâlnisem la Fromista, mă încura-
jează. Lor li se alătură un compatriot hipiot, cu tatuaje
multiple și un întreg arsenal gospodăresc, agățat de rucsac.
Călătorește cu câinele său și, de bună seamă, petrece nop-

138
țile în cort. Nebărbierit și cu o igienă îndoielnică are aerul
cuiva, puțin dus în lumea lui.
O reîntâlnesc, ce bucurie, pe Maria, regina florilor,
pe care o îmbrățișez cu drag și pe care o trădez, mișelește,
în următoarea secundă, cu o poloneză tânără și frumoasă.
Profesoară de limba spaniolă în Gdansk, orașul lui Lech
Walesa, e pe Camino nu din motive religioase, ci mai mult
din curiozitate. Fiind în contact permanent cu civilizația
spaniolă, a auzit multe despre pelerinajul la Compostela și,
într-o zi, s-a decis să-l facă.
Discutăm despre educație și despre noua generație,
apoi despre artă și literatură, cu puținele cunoștințe pe care
le am. O dau gata cu un vers de Adam Mickiewicz, un po-
et polonez, contemporan cu pașoptiștii, tradus în limba
română, pe care mi-l amintesc într-o interpretare liberă.
Rămâne surprinsă de cele auzite, poetul fiind puțin cunos-
cut chiar în țara lui. Șocul trece repede. Abilitățile mele de
bard n-o conving să mă urmeze și rămâne la Mansilla de
las Mulas. Se vede că nici puterea versurilor de dragoste
nu mai e cea fost odată.

139
 Pelerini zgârciți
Mansilla de las Mulas, oraș medieval datând din
secolul al XII-lea, e înconjurat de ziduri puternice de apă-
rare, păstrate în bună stare până în zilele noastre. Sunt im-
presionat de înălțimea lor, pe alocuri de peste zece metri și
de materialul de construcție folosit, un fel de piatră mărun-
tă, prinsă într-un liant rezistent.
Orașul are mai multe biserici clădite în stiluri dife-
rite, în funcție de epoca în care s-au ridicat. Piața centrală
este dominată de monumentul pelerinilor, un grup statuar
reprezentând trei pelerini odihnindu-se pe treptele unui
podium ce sprijină o cruce din piatră. Pe două din fețele
opuse acesteia stau statuile Fecioarei Maria și Mântuitoru-
lui. Locul monumentului e bine ales, el reprezentând jonc-
țiunea drumului francez cu via Romana.
Mă despart de cea căreia îi șoptisem prea târziu un
vers de dragoste, și, în mai puțin de două ore, sunt la Pu-
ente Villarente. Trec peste un pod medieval, o construcție
grandioasă cu 20 de arcade și mă opresc la un han familial,
cu câteva locuri. Proprietara, lucrătoare la restaurantul de
alături, mă taxează cu cinci euro și-mi oferă toată casa,
după care dispare. Fiind primul sosit, am dreptul să aleg
cel mai confortabil loc. Sunt două camere, una cu patru
paturi suprapuse, cealaltă cu opt. La scurt timp apare Pablo
pe care-l invit, cu generozitate, la mine. Camera de alături
se umple cu un grup de francezi, sosiți mai pe seară.
Nu e nimic de văzut la Puente Villarente în afară
de podul peste care am trecut. E un sat fără istorie pe care-l
parcurg cu disperare în cinci minute, în căutarea unui ma-
gazin deschis. E sâmbătă și cum n-am nicio șansă pentru o

140
masă ieftină, accept invitația francezilor de a cina împreu-
nă la hanul dinaintea podului. Sunt trei familii din Bretag-
ne plecate în pelerinaj în felul lor. Au închiriat un micro-
buz cu care transportă bagajele dintr-un loc într-altul, în
timp ce ceilalți fac drumul pe jos.
Nu știu la ce înțelegeri secrete au ajuns francezii cu
patronul restaurantului, dar cina servită a fost una dintre
cele mai bogate și gustoase dintre cele posibile la cei zece
euro plătiți. Chelnărița, plinuță și veșnic zâmbitoare, ase-
menea hangițelor din vremea lui Don Juan, nu ne-a slăbit
o clipă cu atenția ei. A încărcat masa cu aperitive delicioa-
se, fripturi suculente și câteva sortimente de dulciuri. N-au
lipsit vinurile, după preferința clienților și nici ofertele din
partea casei, un fel de delicatese pregătite după rețete tra-
diționale. Străduințele ei au fost deșarte. La plecare, după
o îmbrățișare călduroasă, pungile s-au deschis cu zgârce-
nie, lăsând să curgă doar câțiva bănuți. Condiția de pelerin
ne îndemna la cumpătare când era vorba de răsplătirea ce-
lorlalți.

141
 La hanul măicuțelor benedictine
Părăsesc Punte Villarente devreme și intru în Leon
pe la nouă și jumătate. E duminică și străzile sunt pustii. În
fața mea un grup de pelerini caută cu atenție însemnele
cochiliei. La câți localnici sunt pe stradă nu e un moment
bun pentru a te rătăci.
Leon, capitală a provinciei cu același nume, are o
lungă și bogată istorie. Fondat de romani prin secolul I,
orașul duce o existență zbuciumată fiind cucerit, succesiv,
de vizigoți și de arabi. Recucerit de spanioli în secolul al
IX-lea, e atașat regatului Castiliei un secol mai târziu. La
puțin timp după alungarea arabilor, orașul e întărit cu forti-
ficații și cunoaște perioade de înflorire și declin. Urmele
strălucirii de altădată sunt prezente în centrul vechi, încon-
jurat de ziduri înalte și turnuri de apărare. Peste tot sunt
case mari și bogate, palate administrative și multe catedrale.
Leon e un oraș care respiră în voie. Cartierul
umed, cel căutat de toată lumea, e locul sărbătorilor și pe-
trecerilor. La ora amiezii găsești cu greu o masă liberă.
Ghidul ne recomandă refugiul municipal foarte
modern, de mare capacitate, dar și hanul ținut de măicuțele
benedictine, aflat în centrul vechi, nu departe de catedrală.
Îl prefer pe acesta din urmă și, după o lungă așteptare în
fața unei porți somptuoase, nedeschise încă, iată-mă înă-
untru.
Hanul e amenajat într-o fostă mănăstire de maici.
Spațiile interioare au fost modernizate și echipate cores-
punzător pentru a primi circa 150 de pelerini. Refugiul pe-
lerinilor ocupă doar una din aripile mănăstirii, celelalte
fiind transformate într-un modern hotel de trei stele. Holul

142
acestuia, alături de funcționalitatea obișnuită, adăpostește
o expoziție permanentă de obiecte și tablouri cu caracter
religios.
Măicuțele sunt prezențe rare prin curtea bisericii.
Le vedem, din când în când, trecând dintr-o zonă în alta,
administrarea propriu-zisă a refugiului fiind lăsată în sea-
ma voluntarilor.
Profit de timpul frumos și plec să descopăr orașul.
Primul popas e la biserica Santa Maria del Camino din
apropiere, dar adevărata țintă e catedrala din Leon. Capo-
doperă a goticului spaniol timpuriu, catedrala a fost con-
struită între secolele XIII-XIV, în memoria victoriei împo-
triva arabilor. La vremea aceea, Leon număra în jur de
cinci mii de locuitori. O comunitate relativ mică pentru un
proiect gigantesc. Era epoca în care, în lumea catolică, în-
cepea construcția marilor catedrale, cele care dăinuie până
în zilele noastre. Ambiția oricărui oraș era să aibă un edi-
ficiu mai frumos decât cele existente și de aici o concuren-
ță creativă și o mobilizare fără precedent.
Entuziasmul, oricât de mare ar fi nu poate, singur,
să facă minuni. Prin secolul al XIX-lea, bucăți mari din
boltă au început să se desprindă. Clădirea era în pericol de
dărâmare și n-a lipsit mult să se și întâmple. Se pare că la
originea problemelor era, pe lângă unele greșeli de proiec-
tare, bugetul redus folosit. Piatra ieftină și mai puțin rezis-
tentă, a cedat, roasă de timp. Ruinele romane peste care s-
a ridicat fundația au încurcat și ele planurile constructori-
lor. După câteva încercări nereușite, intervenția salutară a
unui arhitect spaniol celebru a salvat, ca printr-un miracol,
catedrala de la o prăbușire sigură. O bună parte din corpul
acesteia a fost demolat și reconstruit.
Alături de bogăția decorațiunilor interioare, cate-
drala impresionează prin frumusețea fără seamăn a vitralii-
lor. Acestea au fost demontate piesă cu piesă și recompuse

143
identic, după consolidare. Au rămas până azi cele mai
frumoase vitralii din Spania ocupând, ne spun specialiștii,
locul al doilea în Europa, după cele din catedrala de la
Chartres.
Servesc masa de prânz la una din terasele mai pu-
țin aglomerate și caut, pentru cină, un supermarket lăsân-
du-mă ghidat de sacoșele pline ale altor pelerini. O invit
pe Nadia, berbera, în bucătăria refugiului și organizăm
împreună o masă bogată, cu conserve ieftine de pește, roșii
și fructe, cele care ne-au lipsit în ultimul timp. Nadia e fe-
ricită de invitație și îmi oferă un medalion cu iconiță, un
dar neașteptat care m-a umplut de bucurie. N-avea să fie
ultimul. Măicuțele benedictine organizau o slujbă de bine-
cuvântare pentru pelerini și eram cu toții invitați să parti-
cipăm, în biserica mânăstirii. Slujba a fost scurtă și recon-
fortantă. Am cântat, împreună cu măicuțele, cântece bise-
ricești de mulțumire și am primit, la final, un răvaș cu o
rugăciune. Una scrisă într-o limbă ce n-are nevoie de tăl-
măcire.
Nadia îmi spune că, după fiecare slujbă, se simte
mai liniștită și mai împăcată cu ea însăși. Doarme mai bi-
ne, iar nopțile cu coșmaruri au devenit rare, semn că pute-
rea celor trăite pe Camino începea să lucreze.

144
 Pelerini de lux în spitalul săracilor
Leon e un oraș de care nu vrei să te desparți ușor.
Mulți decid să mai rămână o zi sau două. Forțele trupului
se refac, iar sufletul se încarcă cu energia pozitivă a locu-
lui. Nu mă număr printre ei așa că, dis-de-dimineață sunt
în picioare, pregătit pentru drum. Servesc micul dejun la
refugiu. Margarină, pâine cu gem și cafea cu lapte, un
adevărat regal.
La ieșirea din oraș trecem pe lângă hotelul San
Marcos, o construcție monumentală din secolul al XI-lea,
transformată azi în hotel de lux. Construit sub patronajul
soției regelui Ferdinand I, ca adăpost pentru săraci, edifi-
ciul devine în scurt timp un popas căutat de pelerini. Bise-
rica din incintă e și astăzi un loc ales pentru reculegere și
rugăciune.
Nenadz, croatul emigrat în Italia, petrece noaptea
aici. E victima dovezilor de iubire primite de la soția lui,
cea care-i face, periodic, rezervări în hoteluri bune, pentru
refacere. Astăzi cei doi aniversează ziua căsătoriei lor, așa
că evenimentul merită un efort financiar suplimentar. Ne-
nadz va dormi în perne de puf, pe măsura celor 280 de eu-
ro, cât costă camera. San Marcos, construit pentru săraci,
primește azi călători de lux. Cum Nenadz nu e pelerinul
medieval de altădată, n-are complexe să schimbe, din când
în când, perna soioasă a refugiului cu moliciunea satinului
frumos mirositor. Noi, prietenii, știm ce luptă aprigă se dă
în sufletul lui, ori de câte ori e silit să accepte compromi-
suri asemănătoare. De aceea îl privim cu înțelegere și-l
numim pelerin de lux.
Asemenea lui Nenadz sunt mulți cei care, periodic,

145
renunță la straiele de pelerin și redevin turiști obișnuiți. Se
cazează la hoteluri bune, se bălăcesc în apele spumoase ale
unei băi calde și se scufundă în tihna propriilor sforăieli.
După zile întregi de frustrare, nimic nu-i mai plăcut decât
reîntoarcerea la civilizație. Îmi pot imagina cu ușurință
sentimentul de confort retrăit în intimitatea unei camere de
hotel, după promiscuitatea vieții de la han, dar cred că aș
avea dificultăți a doua zi s-o iau de la capăt, ca și cum ni-
mic nu s-ar fi întâmplat. Așa că îmi ofer, gratuit, plăcerea
de a admira hotelul San Marcos pe dinafară, lăsându-l pe
Nenadz și pe cei asemenea lui să aleagă ceea ce vor, după
pofta inimii.
Clădirea hotelului, de formă rectangulară, e o biju-
terie arhitectonică. Nimic din noblețea dantelăriei de piatră
care ornează partea superioară a ferestrelor sau poarta de
intrare principală, nu amintește de destinația inițială. Tur-
nul din mijloc, cu orologiu și emblema orașului, sugerea-
ză, mai degrabă, ideea unui edificiu public important sau
un palat rezidențial și nicidecum un spital al celor fără
adăpost. De bunul gust, la acea vreme, se bucurau deopo-
trivă cei bogați și cei săraci.

146
 La început a fost iubirea
La ora matinală la care sosesc în piață, fațada hote-
lului San Marcos e încă luminată de reflectoare puternice.
Mai mulți pelerini s-au oprit pentru imortalizarea momen-
tului. Printre ei câțiva cunoscuți.
Calvin e, în viața de toate zilele, un om de afaceri,
iar pe Camino, un personaj carismatic. Fire religioasă,
Calvin e partenerul oamenilor simpli, în special a celor
defavorizați. A înființat o întreprindere pentru persoane cu
dizabilități. Afecțiunile angajaților săi nu sunt atât de gra-
ve încât să-i scoată de pe piața muncii. Calvin le dă o șan-
să. Întreprinderea e la limita profitului, dar supraviețuiește.
Investește împreună cu familia multă energie. Din fericire,
una regenerabilă.
Cristen e o americancă de vreo douăzeci și ceva de
ani și colindă lumea. Una mai puțin frecventată de călăto-
rii obișnuiți. Recent a traversat Muntenegru, s-a oprit la
Sarajevo și Bratislava, apoi s-a dus la Belgrad și Budapes-
ta. Înainte de plecarea spre Compostela a vizitat Timișoa-
ra. Are amintiri plăcute. Recunoaște că a umbla cu sacul în
spate prin Balcani e o provocare pentru mulți. Nu și pentru
cea care, în viața de zi cu zi, are grijă de cei nefericiți. E
asistentă socială pentru persoane cu handicap.
Megan e tot americancă și un pic mai tânără. Vine
din Sacramento și poartă în vene destul sânge spaniol pen-
tru a o face volubilă și prietenoasă. Petrece mult timp cu
Calvin. Îl provoacă cu o curiozitate adolescentină și-l as-
cultă cu un interes neobișnuit pentru generația ei. Megan
are un demaraj existențial tipic american. După universita-
te, lucrează ca acompaniator în instituții pentru persoane

147
cu dizabilități. O cunoștință îndepărtată o invită în Spania,
la Madrid unde pentru masă și casă dă cursuri de limba
engleză celor două fetițe ale gazdei. În timpul liber lucrea-
ză ca voluntar la o casă de bătrâni.
O ajungem din urma pe Amanda, americanca cu
picioarele zob. Ni se alătură și mergem o vreme împreună.
Ca și ceilalți a ales să fie aproape de cei în nevoie. Trăiește
printre suferinzii de Alzheimer și-i ajută cum poate.
Grupul din fața mea s-a format, aparent, spontan.
Calvin e în mijlocul lor, dominator. Nu știu ce le spune,
dar e ascultat cu atenție.
Deși diferiți, cei patru pelerini au un lucru comun:
iubesc oamenii. Pe cei neajutorați, căzuți sau născuți în
genunchi. Pentru ei Camino e drumul certitudinilor. Nu
caută nimic pentru că ceea ce era de găsit s-a aflat dinainte.

148
 Albul scrijelit al trecerii noastre
Etapa de azi e lungă și, cum o luăm pe un drum
ocolitor, ferit de zgomotul șoselei, devine și mai lungă.
Decidem s-o împărțim în două. Ne oprim la Villar de Ma-
zarife, un sat vechi și nu foarte populat. Drumul urmează
vechiul traseu al pelerinilor și traversează sate pitorești,
ceva mai retrase din calea civilizației.
E primăvară. Lucrătorii pământului au ieșit prin
grădini. Sunt oameni bătrâni, aplecați de spate peste solul
reavăn. E cam tot cea mai rămas după exodul tinerilor.
Nu suntem prea numeroși pe calea lungă. În afară
de grupul nostru mai întâlnim câțiva pelerini singuratici.
Mulți sunt nerăbdători s-ajungă la capăt și-au ales scurtă-
tura.
Villar de Mazarife are trei hanuri, unul mai intere-
sant decât altul. Toate oferă, pe lângă condiții bune de ca-
zare, meniuri gustoase și ieftine. Ne oprim la Refugiul lui
Isus pentru că ne place numele. De cum treci poarta, intri
în atmosfera hanurilor de altădată. Construit ca un conac
boieresc, cu cerdac de-a lungul etajului și cu o curte inte-
rioară spațioasă, hanul e adăpostit într-o singură clădire, cu
patru aripi, legate între ele. Camerele au fost reamenajate
astfel încât să ofere un confort satisfăcător oaspeților.
Sosim printre primii și suntem întâmpinați cu căl-
dură. E un han fără reguli. Alegem ce e mai bun din ceea
ce există. Urcăm la etaj pe niște scări înguste de lemn și
acaparăm o cameră de patru locuri, un adevărat lux. Fe-
reastra dă în grădina de la intrare, cu gazon englezesc tăiat
scurt, mese pentru odihnă și un colț pentru spălat și uscat
rufe. Curtea interioară e plină de obiecte vechi, din inven-

149
tarul gospodăriei țărănești din secolul trecut. La parter,
alături de sala de socializare, e un restaurant și o bucătărie.
Pe lângă atmosfera de vechi și autentic, hanul are,
în plus, ceva care-l deosebește de celelalte. Cartea de oas-
peți unde poți lăsa impresiile drumului e hanul însuși. Pe-
reții albi de pe holuri sau din camere sunt plini cu inscrip-
ții și desene. Pelerinii sunt liberi să scrijelească cu uneltele
aflate la îndemână, gândurile trecerii lor. Fiecare se ex-
primă în stilul său, folosind citate celebre sau reflecții per-
sonale. Unii le ilustrează cu desene pentru a le face mai
sugestive. Lectura acestora îți dă o idee despre tipologia
călătorilor care s-au oprit la han și despre ce gândesc.
Americanii declamă pragmatic că nu există glorie
fără suferință. Nemții, mai spirituali, cred că pelerinajul e
o penitență valorizantă.
Sunt multe mesaje de dragoste, mărturisiri făcute
de el sau de ea, dezamăgiri ori strigăte de disperare. Citești
ca într-o carte scrisă sub ochii tăi povești de viață, prinse
în câteva cuvinte. Îndemnuri contradictorii la cumpătare
sau exces, semne de prietenie necondiționată, atitudini de
revoltă sau de renunțare. Nimic din bogăția unui spirit ne-
liniștit nu lipsește din meniul mural. Valorile vieții sunt,
pe rând, cântărite în fraze simple. Se sugerează rețete pen-
tru curaj și pentru puterea de a continua experiența peleri-
najului. Fiecare vrea să facă uz de libertatea oferită. Unii
se descarcă emoțional, alții se mărturisesc cu sfială. Nu
lipsesc nici exprimările indecente, lăsate spre a ne aminti
că viața nu încetează să ne surprindă.
Lecturez cu amuzament și curiozitate o bună parte
din inscripțiile lăsate de pelerini. Fiecare gând scrijelit are
un sens al lui. Împreună alcătuiesc povestea celor plecați
pe drum. Peretele alb o păstrează și-o transmite mai depar-
te. Când se va nărui se va naște legenda. Cea care, în lupta
cu timpul, iese mereu învingătoare.

150
 Strângătorul de lucruri vechi
Plec împreună cu Calvin prin sat, în căutare de lu-
cruri interesante. Biserica veche din apropiere e închisă,
așa că ne lăsăm purtați de pași pe strada principală unde
descoperim, din întâmplare, un muzeu al telefonului.
Avem șansa să-l găsim pe proprietar, acasă. Fost lucrător
al Companiei naționale de telefonie, Miguel, odată pensi-
onat, decide să-și umple timpul cu ceva interesant. Rămas
singur în împrejurări necunoscute nouă, transformă pro-
pria locuință, o casă veche de peste o sută de ani, într-un
cochet și instructiv muzeu al telefoniei. În cele trei încă-
peri a strâns toate tipurile de telefoane, de la cele cu mi-
crofon și receptor separat până la cele moderne. Le-a aran-
jat pe panouri din lemn, prinse de pereți, și le-a conectat la
centrale telefonice. Multe exponate sunt în stare de funcți-
onare și astăzi.
Miguel n-a strâns numai aparatele lui Edison. Mu-
zeul său mai cuprinde o bogată colecție de afișe de epocă,
cărți și ziare vechi. Se pare că nu numai perioada telefoni-
ei cu fir îi provoacă nostalgii, ci și vremurile franchiste.
Discursurile și portretele generalului sunt expuse la vede-
re, într-o încăpere separată. Citim, la întâmplare, titluri
declamatoare și pasaje din paginile deschise. O curiozitate
care nu trece neobservată de către gazdă.
Într-o epocă dominată de tehnologia deșteaptă nici
telefoanele cu fir și nici dictatorii nu mai sunt la modă.
Miguel, un strângător de lucruri vechi, le pune laolaltă, în
propria-i casă, amintindu-ne, fără să vrea, că puterea lor,
de netăgăduit cândva, e trecătoare.

151
 Antidot la prezent
Ne întoarcem la Refugiul lui Isus. Mai sunt câteva
ore bune până se întunecă. Soarele încălzește cu zgârcenie,
dar e plăcut să stai afară. Iau, cu permisiunea hangiului, o
chitară dintr-un cui și încep să cânt ce-mi trece prin cap.
Ceva mai departe două franțuzoaice spală de zor garderoba
de pelerin, fără a se lăsa perturbate de serenadele mele. Ci-
neva îmi aduce un pahar de vin invitându-mă, indirect, fie
să continui, fie să tac. Aleg să continui, bucurându-mă de
primul meu câștig din muzică și zdrăngănesc corzile și mai
tare. Într-un final frigul și foamea mă conving să renunț.
Calvin și Megan mă așteptau în bucătărie pentru cină.
Facem o omletă amestecată din belșug cu dovlecel
și usturoi. Calvin pregătește paste cu sos de roșii în timp
ce Megan ne umple, binevoitoare, paharele cu vin. Nu
suntem singuri. Alți pelerini descoperă locul și ocupă me-
sele din jur. Ca de obicei, preparasem mai mult decât era
nevoie așa că invităm vecinii flămânzi să cineze cu noi.
Masa, în loc să sărăcească, devine mai bogată. Fiecare
adaugă câte ceva din ce are. Omleta cu usturoi în exces are
succes. Nu rămâne nicio firimitură și primim laude.
Cu burțile pline ne alăturăm chefliilor din restau-
rant și ne facem siesta la o bere rece. Câțiva localnici,
obișnuiți de-ai casei, pălăvrăgesc gălăgios printre vaporii
de alcool. Pe ecranul de deasupra noastră se derulează știri
despre greve, războaie și o criză monarhică. Regele Spani-
ei a abdicat. Veștile trec pe lângă noi ca niște povești irea-
le. N-avem nimic în comun cu lumea agitată din jurul nos-
tru. Mirosul de usturoi ne protejează de cele rele precum
odinioară, de dinții vampirilor.

152
 Orientul pe dedesubt
Vreme rece și umedă. Plouă mărunt, tomnatic deși
suntem în plină primăvară. Am plecat spre Astorga cu
Megan și Calvin. Atmosfera grea din jurul nostru ne face
tăcuți. Alegem, ca și în ziua precedentă, un traseu mai
lung, pentru evitarea naționalului. După amiază vremea se
îmbunătățește și ne apar zâmbetele în colțul gurii.
Așezat pe ruinele unui vechi oraș roman, construit
de Octavian, împăratul, Astorga se află la intersecția a do-
uă drumuri importante pentru istoria pelerinajului la Com-
postela: drumul francez, plecat de la poalele Pirineilor și
un altul, mai puțin frecventat, numit Calea argintului, în-
ceput la Sevilia. Ca mai toate orașele de pe Camino, dez-
voltarea cetății a fost influențată de prezența pelerinilor.
Incinta fortificată e presărată cu biserici, spitale și hanuri,
elemente indispensabile unui loc obligatoriu de trecere că-
tre Compostela. Astorga e și astăzi ultimul bastion înaintea
asaltului final unde pelerinii profită de câteva clipe de ră-
gaz, pentru refacerea forțelor.
Partea veche a orașului e dominată de catedrala
Santa Maria de Astorga, o construcție monumentală din
secolul al XV-lea și de Palatul episcopal, ridicat după pla-
nurile cunoscutului arhitect Gaudi, la începutul secolului
al XX-lea.
Ne lăsăm amăgiți de nume și tragem la hanul Sfân-
tului Xavier, la doi pași de catedrală. În locul unui refugiu
parohial dăm de unul privat pentru care plătim nouă euro.
Amenajat într-o casă veche, cu mult caracter, spațiile des-
tinate locuirii sunt vaste așa că nu ne așteptăm la o noapte
liniștită. E îmbulzeală mare de oameni și bagaje, bastoane

153
și bocanci îmbibați cu miresme, căci hanul nu are reguli și
nici spații speciale de depozitare a acestora. Sunt în jur de
o sută de locuri într-o singură încăpere. Poziția de lângă
fereastră pe care o aleg nu-mi dă multe speranțe în ceea ce
privește calitatea aerului așa că duc, fără succes, o propa-
gandă activă printre pelerini îndemnându-i să lase bocancii
lângă scările de la intrare.
Calvin iese în oraș în căutarea unui restaurant, eu și
Megan pentru cumpărături la supermarket. Alături de me-
re, luăm lucruri obișnuite adică salam, cașcaval și pâine.
Nu lipsesc pastele, sosul de roșii și sticla de vin. Alegem
unul medaliat la un târg de vinuri ieftine pe care îl împăr-
țim cu noul prieten de bucătărie, Antony. Antony e un en-
glez de vreo 30 de ani. Are o meserie plicticoasă, de func-
ționar la căile ferate și locuiește la Londra. Îl invităm la
masă din două motive: seamănă cu Tony Blair și zâmbește
tot timpul. Antony va fi o prezență plăcută pentru urmă-
toarea zi ploioasă.
Vremea rece și umedă nu ne dă prea mult ghes să
ieșim din casă. Pândim un moment mai uscat și vizităm,
pe dinafară, catedrala Santa Maria. Vizita ghidată e prea
scumpă, așa că renunțăm. La Palatul episcopal al lui Gaudi
ajungem aproape de ora închiderii. Vizităm, gratuit, grădi-
nile și exteriorul palatului. Interiorul îl admirăm, tot gratu-
it, într-un album expus la vânzare, în magazinul de la in-
trare.
După periplul cultural, petrecem seara la han. La
parterul acestuia se află o încăpere vastă, terminată cu un
colț de bucătărie. În mijloc arde focul într-un șemineu ma-
re. Pe bancheta din fața lui sunt trei tinere asiatice, o japo-
neză și două sud-coreene. În timp ce stau de vorbă și-au
întins, la uscat, lenjeria intimă. Mă pozez cu grupul vesel
și cu piesele dantelate.
Văd primul grup de cehi, mai gălăgioși decât alții

154
și mai puțin prietenoși. Amanda, americanca din Texas a
ajuns și ea, într-un târziu. Nu se dă niciodată bătută. Fața
ei inexpresivă și liniștită, n-are nicio umbră de suferință.
Cum o fi reușind să mascheze durerea fizică care o chinuie
de la începutul călătoriei, nu știu. Zice că-i e mai bine, însă
realitatea o contrazice. A doua zi o recunosc, de departe,
după același mers legănat, cu piciorul drept mai mult târât
decât ridicat.
Dorm bine după ce, înainte de culcare, o speriasem
pe o australiancă, așezată deasupra mea, cu nivelul neaș-
teptat al decibelilor pe care sunt în stare să-i emit peste
noapte. Mai mult s-o tachinez. Avertismentul meu nu pro-
duce efecte și, în zori, ne despărțim prieteni.
Ploaia a bătut în acoperiș toată noaptea. Orologiul
din turnul catedralei i-a ținut isonul. Ne trezim devreme și
ne pregătim de plecare. În trecere le revăd, la lumina pali-
dă a ochiului de geam, pe cele trei asiatice dormind dus.
La picioare, pe bara metalică a patului, expoziția multico-
loră de intimități e încă deschisă.

155
 Ceaiul de la ora cinci
De la Astorga la Rabanal del Camino sunt doar 20
de kilometri. O etapă scurtă, dar obositoare din cauza tim-
pului nefavorabil și a urcușului accentuat. Ploaia măruntă
ne împiedică să ne bucurăm de frumusețea naturii. Se spu-
ne că drumul de la Leon și până la Santiago e greu, dar
efortul e răsplătit de frumusețea neasemuită a peisajului.
În perioada primăverii, când totul e în floare, sentimentul
că te afli în paradis nu e o iluzie prea mare.
La această stare de bine contribuie și entuziasmul
debordant al pelerinilor aflați atât de aproape de țină. Ni-
meni nu se plânge de oboseală sau de vreme. Santiago de
Compostela atrage ca o forță magnetică, descătușând
energii ascunse în fiecare.
Acoperiți de pelerine monocolore, pelerinii, înșirați
de-a lungul drumului, par ființe venite din alte galaxii. Grija
pentru protecția rucsacului le deformează corpul și-i tran-
sformă în mogâldețe mișcătoare. Sub ploaie i-am cunoscut
pe Jo și Michel, o familie de doctori din Sidney. Împreună
cu ei călătorește Alex, un rus din Sankt Petersburg. La un
popas, Alex îmi face câteva poze. Pregătește o carte despre
pelerinii moderni. Îi fotografiază și-i întreabă de ce sunt pe
Camino. Alex mi-a trimis cartea, câteva luni mai târziu. În
ciuda bucuriei interioare, poza din cartea lui Alex arată un
individ încruntat și posac, cu toate corăbiile înecate. Nu în-
totdeauna ce-i înăuntru e și în afară.
Traseul urmează, în bună parte, drumul național.
Poteca ar putea fi agreabilă pe vreme uscată, acum e plină
de noroi și băltoace. Din loc în loc întâlnim crucile peleri-
nilor. Drumul lor s-a oprit aici. Ca și ploaia care nu înce-
tează să cadă, semnele ridicate în amintirea celor plecați
156
fac parte din lucrurile firești. Nu vorbim prea mult despre
asta, dar simpla privire a crucilor nu rămâne fără ecou.
Devenim mai tăcuți și mai atenți la propriile noastre vul-
nerabilități.
Refugiul Gaucelmo e primul care ne iese în cale.
Înghețați cum suntem, așteptăm încă o oră până la deschi-
dere. Referințele bune oferite de ghid sunt reale. Refugiul
a fost, cu ani în urmă, o ruină. Noul proprietar, o asociație
britanică a confreriei Sfântului Iacob, l-a reconstruit, după
planurile originale, transformându-l într-un spațiu funcțio-
nal și modern.
Gazdele noastre, o scoțiancă și o irlandeză, ne pri-
mesc cu multă solicitudine. Dormitorul e rece și nu foarte
mare. În sfârșit sacul meu de dormit, cel care mi-a mâncat
zilele la împachetat din cauza dimensiunilor mari, e util cu
adevărat. N-am să simt frigul așa că îi ofer, cu generozitate,
pătura mea unei mai vechi cunoștințe. Abandonată de soțul
ei, obligat să se întoarcă la slujba cotidiană, Caty călătorește
singură fiind, fără îndoială, cea mai frumoasă negresă de pe
Camino. Ne bucurăm împreună de revedere. Obișnuită cu
căldurile tropicale, Caty suferă permanent de frig. Pătura mea
n-a ajutat-o prea mult. Dimineața e înghețată bocnă.
Nu e nimic de vizitat prin Rabanal, așa că nu ieșim
la plimbare. În jurul refugiului e o grădină frumoasă de
care, din cauza vremii, nu putem profita. Găsim cu greu un
loc de uscat rufele, în apropierea șemineului din sala de
socializare. Ne-am adunat cu toții acolo, în jurul focului.
Revedem câțiva prieteni. Printre ei, doi tineri polonezi, o
scriitoare de romane nepublicate și un antreprenor de obi-
ecte sportive. Frumoasă și inventivă, tânăra poloneză are,
printre altele, certe înclinații în arta vestimentară. Pentru a
se proteja de ploaie și-a confecționat un elegant costum
deux-piece din doi saci menajeri din plastic. Combinația
galben-negru îi vine de minune.

157
 La ora cinci, un clopoțel dă de știre celor ce-au ui-
tat că se află pe teritoriul Majestății sale, Regina, și că toa-
tă lumea e invitată la ceai, pe cheltuiala ei. Gazdele noas-
tre aduc recipientele cu ceai fierbinte și împart fiecăruia
bucăți dintr-o prăjitură scoasă din cuptor, cu puțin timp în
urmă. Ceaiul cald, aromat și gustul dulce al prăjiturii ne
pătrund direct în suflet.
Iau dintr-un colț o chitară și murmur un cântec. În
jurul căminului sunt cărți în câteva limbi. Câțiva nu ezită
să le răsfoiască în timp ce majoritatea stă aplecată deasu-
pra tabletelor sau a caietelor cu însemnări zilnice. Barbara,
un istoric de artă din Seattle, citește din Garcia Lorca.
Suntem înștiințați că la șase punct e slujba de sea-
ră. La doi pași e biserica Sfânta Maria, un locaș foarte
vechi, aflat, cu puțin timp în urmă, în ruină. Patru călugări
benedictini, foști pelerini, decid să se instaleze la una din
mânăstirile din apropiere și să salveze biserica de uitare.
Zilnic au loc slujbe, iar la nouă, binecuvântări ale pelerini-
lor. La slujba de seară biserica e plină cu pelerinii strânși
de la toate hanurile. La binecuvântare suntem doar câțiva,
poate și din cauza orei înaintate.
Biserica e mică, formată dintr-o navă simplă, cu
bolta arcuită în semicerc, sprijinită pe trei arcade din pia-
tră, amestecată cu cărămidă. Arcadele, ca și tavanul, au
crăpături adânci din care au căzut deja bucăți importante.
Numai o minune mai ține bolta nenăruită. Privesc bucățile
mari de zid, pregătite pentru cădere și cred că viața noastră
e, cu adevărat, în mâinile Domnului.
Cântările benedictine sunt simple și monotone.
Unul din preoți cântă un psalm, iar ceilalți îl repetă, în
aceeași tonalitate. Cântarea lor e ca și drumul pe care-l fa-
cem. Auzim cântecul și încercăm să răspundem. La vocea
Lui, cu vocea noastră.

158
 Greutatea păcatelor noastre
Plecăm din Rabanal devreme. Traversăm satul pe
strada principală. Pustiu la această oră matinală, satul pare
împietrit și la propriu și la figurat. Totul este construit din
ceea ce natura oferă, cu generozitate, aici. De formă rec-
tangulară și, de regulă, cu un singur cat, casele sunt făcute,
în întregime, din rocă dură.
N-am scăpat de vremea rea nici azi. Plouă mărunt și
e frig. Traversăm porțiuni întregi de teren în care poteca e
acoperită de apă. Ne strecurăm cu dificultate printre arbuștii
țepoși, specifici platourilor înalte, ocolind zonele noroioase
și evitând mersul direct prin apă. Precauții care nu ne ajută
prea mult. În curând vom simți umezeala în cele mai ascun-
se locuri ale corpului. Megan și-a cumpărat un pulover care
o protejează de frig. Tenișii vechi cu care mărșăluiește sunt
precum gălețile ciuruite, se umplu și se golesc continuu, în
ritmul mersului. De două zile își învelește picioarele în
pungi de plastic, o metodă practică care dă rezultate.
Drumul alternează cu urcușuri abrupte și porțiuni
mai domoale de care profităm, pentru a ne trage sufletul.
Vom urca până la 1500 de metri după care vom coborî
brusc până la 500. O adevărată încercare pentru picioare
dacă avem în vedere lungimea de 33 de kilometri a etapei.
Printre valurile de ceață care se succed fără înceta-
re, admirăm peisajul. E o zonă săracă în păduri. Câmpurile
sunt acoperite de o mare varietate de arbuști, amestecați cu
tufe de flori sălbatice. Totul e în floare. E un covor imens
țesut dintr-un galben auriu, alternând cu mov și alb. Nuan-
țele multicolore din jurul nostru ne transpun, în ciuda plo-
ii, într-o lume feerică, de o frumusețe rară. Nu știi dacă să

159
înaintezi riscând ca totul să dispară sau să te oprești și să te
lași purtat de parfumul discret al florilor mici, sălbatice.
Pe măsură ce urcăm apar și primii stropi de ploaie
amestecați cu zăpadă. Bucăți mici de gheață ne lovesc ne-
milos obrajii expuși, înroșindu-i ca focul. Pe unul din ver-
sanții spre care ne îndreptăm e un covor subțire de nea
proaspătă.
Trecem pe lângă un loc amenajat pentru odihnă și
ne imaginăm cum ar fi un popas, într-o zi însorită, într-un
astfel de peisaj mirific. Vântul puternic ridică poalele pele-
rinei reducând și mai mult suprafața părților uscate. Panta-
lonii, uzi până aproape de coapse, sunt rigizi și mă inco-
modează la mers. Cu bocancii îmbibați de apă și noroi,
fiecare pas e un efort tot mai mare.
Drumul bolovănos reduce mult ritmul de deplasa-
re. Depășim, prin ceață, un grup de trei pelerini. Au rucsa-
cul protejat cu huse colorate și, pe măsură ce mă apropii,
revăd culorile tricolorului românesc. Cu mâinile înghețate,
caut aparatul de fotografiat prin buzunarele ude. Până să
găsesc o poziție favorabilă unei fotografii reușite, grupul
se mișcă și strică ordinea culorilor. Am ratat momentul,
dar nu și semnificația lui. Îmi place să mă simt român,
aici, în creierul munților sau oriunde. Sunt primit cu sim-
patie atât de cei ce știu câte ceva despre țara mea cât și de
cei care o situează, generic, undeva în Europa.
Monumentul la care ajungem, într-un târziu, e
punctul cel mai înalt al călătoriei noastre și cel mai semni-
ficativ. Se cheamă Crucea de Fier și e o construcție meta-
lică simplă. Plasată în vârful unui catarg din lemn de stejar
de cinci metri, crucea domină vârful Puerto Irago și cei
peste 1500 de metri ai săi. În jurul ei s-a creat o legendă pe
care pelerinii din toate timpurile o hrănesc cu propriul lor
mister. Unii spun că aici ar fi fost un altar construit de ro-
mani, închinat zeului Mercur. Alții susțin că ar fi locul un-

160
de țăranii din Galiția, în drumul lor spre Castilia, lăsau bu-
căți de piatră, cel mai probabil pentru a marca punctul cel
mai înalt ori pentru orientarea drumeților.
Pelerinii sunt cei care au adăugat sensuri noi, mai
profunde și mai apropiate de spiritualitatea călătoriei. Con-
form tradiției, respectată până în zilele noastre, fiecare pe-
lerin aduce din locul de unde vine o piatră și o depune aici.
Inițial, mărimea pietrei trebuia să fie proporțională cu cea
a păcatelor săvârșite în timpul vieții, o cerință greu de în-
deplinit ieri ca și azi. Un alt înțeles, la fel de adevărat, ne
amintește că piatra purtată în rucsac e inutilă pentru scopul
călătoriei. A te debarasa de ea echivalează cu dorința de a
renunța la lucrurile mărunte, neimportante din viață, în
favoarea celor esențiale.
Pelerinii zilelor noastre continuă legenda și aduc cu
ei mii de pietricele pe care le depun la picioarele crucii. Ală-
turi de pietre pot fi văzute mesaje scrise, fotografii sau obiec-
te personale. Bocancii sparți sau uzați, abandonați la poalele
crucii, vorbesc de la sine despre dificultatea drumului.
Megan mă ajută să scot pietricica mea, pusă într-
unul din buzunarele exterioare ale rucsacului. O depun la
picioarele crucii cu gândul la locul de unde am plecat.
Ploaia și ceața ne sting treptat entuziasmul și plecăm, fără
să zăbovim prea mult.
Ajungem la refugiul lui Thomas înghețați de-a bi-
nelea. Thomas e un personaj interesant de pe Camino. Fost
lider sindical în Madrid, renunță, în urma unui pelerinaj la
Compostela, la viața citadină, confortabilă și îndestulătoa-
re, și se retrage în munți, la Manjarin unde construiește un
refugiu. Lipsit de apă curentă și electricitate, refugiul pri-
mește pelerinii incapabili să meargă mai departe sau pe cei
dornici să petreacă o noapte, într-o izolare totală. Cei ce nu
rămân sunt întâmpinați cu cafea și ceai fierbinte de ultimul
templier, cum îi place lui Thomas să se definească.

161
 Rebegiți de frig, obosiți și înfometați, năvălim în
refugiu fără să stăm prea mult pe gânduri. Pe mesele lungi
din lemn sunt mai multe recipiente cu cafea și ceai. Tho-
mas e printre pelerini, având grijă să mențină resursele
salvatoare mereu pline. E o atmosferă caldă, întreținută de
focul din cămin și de mulțumirea pelerinilor.
Sala de primire e mică și aglomerată. Pe mese și
etajere sunt mici suveniruri confecționate de gazde și ofe-
rite spre vânzare. Ceaiul și cafeaua sunt gratuite. Las o
parte din mărunțișul din buzunar în cutia pentru donații, la
fel ca majoritatea pelerinilor.
Printre călători o revăd pe Maria, botezată de mine
regina florilor. Maria e în pantaloni scurți. Are picioarele
învinețite, iar când o îmbrățișez am sentimentul că strâng
în brațe o bucată de gheață. Abia e în stare să spună câteva
cuvinte. Ce-o fi avut în cap când și-a ales garderoba asta
văratică e greu de bănuit.
Pereții încăperii sunt plini de obiecte simbolice, le-
gate de pelerinaj. Fotografii sau pagini cu înțelepciunea
lumii, rezumată în câteva cuvinte, cochiliile Saint Jaques,
tricouri cu însemnele Compostelei și steagurile templieri-
lor. Aglomerația ne împiedică să facem turul și să admi-
răm obiectele expuse.
Refugiul lui Thomas e un fel de buric al pământu-
lui. De aici se măsoară distanțele către restul lumii. Indica-
toare din lemn ne spun că până la Santiago mai sunt doar
200 de kilometri. Steagurile Spaniei, alături de cele ale
Ordinului Cavalerilor Templieri, flutură în bătaia vântului.
La ieșire câteva patrupede lățoase ne privesc fără interes
amintindu-ne de semnificația vremii de câine. Scăpați de
greutatea păcatelor și binecuvântați de cafeaua fierbinte,
timpul urât de afară nu-i decât un biet obstacol pe care-l
trecem, nepăsători.

162
 Oaspeți în casa Domnului
Începem coborârea celor peste 20 de kilometri care
ne despart de destinația noastră. Drum bolovănos și întor-
tocheat, pantă abruptă, ceață, ploaie și vânt, într-un cuvânt
un meniu din care nu știu ce lipsește. O pierd pe Megan,
de câteva ori, prin ceață. Mergem fiecare cu gândurile lui,
tăcuți, fără chef de vorbă. Picioarele ne dor, tendoanele
sunt solicitate la maximum.
După amiază, ploaia se oprește și pe alocuri ceața
se ridică. Sunt semne încurajatoare care ne readuc pe linia
de plutire. Apare și primul sătuc în această imensă pustie-
tate, umedă și neospitalieră. Ne oprim și profităm de pauză
pentru a ne potoli foamea cu un sandviș. Nu scap de privi-
rea cerșetoare a unui câine, la fel de flămând ca și mine, și
împart cu el ce mi-a mai rămas din bucata de pâine cu sa-
lam. Altădată, mai îndestulat, n-aș fi făcut-o.
Luăm o cafea fierbinte și rezistăm invitației unei
hangițe de a rămâne peste noapte la hanul ei. N-a fost ușor
să refuzăm un pat cald și un duș fierbinte, în starea în care
ne aflam. E încă devreme și nu ne-am făcut norma pentru
azi. Ar fi păcat să nu profităm de îmbunătățirea vremii
pentru a continua traversarea munților. Cine știe ce ne aș-
teaptă a doua zi.
Se pare că am luat o decizie bună. În curând se lu-
minează, norii negri se sparg și, pentru câteva momente,
apare soarele. Facem opriri dese să admirăm depărtările.
Mai multe culmi muntoase se succed în fața noastră și, la
capătul lor, vedem o aglomerație urbană. E posibil să fie
locul unde trebuie să ajungem.
Ne putem bucura, în sfârșit, de verdele crud, de

163
crestele albe ale vârfurilor din depărtare, de florile sălbati-
ce aflate într-un fel de erupție disperată împotriva timpului
potrivnic.
Pe măsură ce coborâm, temperatura crește simțitor.
Un localnic ne oferă un pumn de cireșe roșii, semn că pri-
măvara e mai aproape decât bănuiam. Trecem peste un
pod roman și intrăm în Molinaseca unde decidem să în-
noptăm. Ponferrada e locul la care ar fi trebuit să ajungem,
însă calculele ne spun că e mai bine, după o zi extrem de
solicitantă, să nu ne epuizăm toate resursele.
Molinaseca e un sat pitoresc de care ne îndrăgos-
tim la prima vedere. Așezat la poalele munților, satul e
pentru pelerinul obosit ca o oază în deșert. După încercări-
le de peste zi, nimic nu e mai bine-venit ca o așezare uma-
nă plină cu de toate.
Casele vechi de pe strada principală sunt încărcate
cu flori. Restaurantele te invită la un meniu pelerin sau la
diferite delicatese locale. Prin grădini cireșii stau aplecați
de greutatea rodului.
Ne lăsăm conduși de ghid și nu ne oprim la primul
refugiu care ne iese în cale, ci la un altul, amenajat într-o
fostă biserică. De cum pășim în interior suntem încântați
de ce vedem. Salonul și spațiile sanitare ocupă partea de
jos. Un foc molcom arde într-o sobă modernă, cu ventila-
tor și programare electronică, dispusă în mijlocul încăpe-
rii. O scară metalică ne conduce în podul bisericii, amena-
jat în dormitor comun. Separat de salon printr-o platformă
din lemn, podul, spațios și primitor, a păstrat câte ceva din
spiritul religios al vechiului așezământ. Din grinzile grele
de susținere a acoperișului se degajă un amestec de tămâie
și ceară arsă.
După un duș fierbinte ne revenim complet și facem
planuri mari pentru diseară. Vom cina la restaurant pentru
refacerea forțelor, zdruncinate serios de efortul zilei de azi.

164
 Vremea se menține bună, un pic răcoroasă, dar us-
cată. Ies în fața hanului pentru a profita de ultimele raze de
soare și sunt surprins că pelerinii nu se opresc aici. Pe câ-
țiva îi cunosc și-i invit să rămână. Cei mai mulți preferă să
meargă mai departe, până la Ponferrada, un orășel cu mul-
te tentații. Nenadz cu Nadia sunt singurii care mă ascultă,
poate pentru că sunt frânți și incapabili să facă o mișcare
în plus.
Spre seară plecăm către restaurantul recomandat de
gazda noastră și, în drum, ne întâlnim cu Michel, doctorul
australian și trupa lui, îmbogățită între timp. Alăturăm me-
sele și tragem o petrecere pe cinste. Împreună cu Michel e
Jo, soția lui, Alex, rusul din Sankt Petersburg, Fred mara-
tonistul, un fost funcționar de bancă olandez, Jef, belgia-
nul flamand cu fiica lui, Inge. Mâncarea e excelentă, iar
vinul roșu, servit din belșug, ne dezleagă limbile. E o at-
mosferă cum numai pe Camino o poți avea.
Facem haz de ziua de azi și ne bucurăm că am scă-
pat cu picioarele întregi. Ne întoarcem la han fericiți, după
o zi reușită. Căldura sobei urcă domol către locul unde
suntem și adormim rapid. Podul bisericesc, plin de taine
nedezlegate, miroase a smirnă topită.

165
 Pierduți prin cetatea templierilor
Lăsăm în urma noastră cochetul Molinaseca și ne
continuăm drumul printr-o livadă cu cireși în pârg. Nu re-
zist ispitei, întind mâna și iau câteva din fructele oprite. Le
împart cu Megan, pe din două. Sunt curios cum va reacți-
ona la gestul meu. Nici nu mă aprobă, dar nici nu mă cear-
tă. Nu același lucru îl va face Tom, un canadian, căruia îi
mărturisesc păcatul, la trecerea printr-o altă livadă, la fel
de tentantă. Ne aflăm, după reacția vehementă a acestuia,
într-un conflict cultural major. Ceea ce pentru el e un sa-
crilegiu, pentru mine nu e decât satisfacerea unei pofte ne-
vinovate. Mi-e dor de copilăria mea, de vremea când m-
am înfruptat, fără opreliști, din toate roadele pământului,
fără să am vreodată sentimentul vinovăției. Îl compătimesc
pe Tom care nu știe, nici măcar din cărți, ce înseamnă bu-
curia copilului strecurat pe furiș în cireșul vecinului, um-
plându-și sânul cu fructele încărcate cu cea mai gustoasă
aromă din lume.
Peisajul prin care trecem e diferit de cel al zilei an-
terioare. Reapar colinele domoale și podgoriile pline de
rod. Împrejmuirile de piatră de pe marginea drumului sunt
rare și năpădite de maci roșii.
Ponferrada e primul oraș întâlnit, locul unde majo-
ritatea pelerinilor a înnoptat. Intrăm în oraș pe unul din
celebrele poduri cu arcade. Simbol al trecerii, podul e un
element important în drumul pelerinului, dar și al culturii
spaniole. Undeva am văzut o expoziție de fotografie cu
toate podurile de pe Camino. O adevărată colecție de artă.
Edificiul cel mai căutat din oraș e Castelul Templi-
erilor, o capodoperă a artei medievale. Castelul, construit

166
pe structura unei citadele romane, este întărit și transfor-
mat în spațiu locuibil de cavalerii Ordinului Templierilor.
După unele surse, aceștia îl dobândesc de la regele Leonu-
lui în schimbul misiunii de a-i ajuta și apăra pe pelerinii
aflați în trecere spre Compostela. Posesia templierilor asu-
pra castelului durează până la desființarea ordinului, pe la
1312.
Construcția pe care o vedem astăzi e rezultatul
modificărilor succesive petrecute pe parcursul întregului
Ev Mediu. Păstrat într-o stare bună, castelul adăpostește o
bibliotecă și un centru de studii istorice. Intrarea principală
te impresionează cu cele două turnuri crenelate, în vârful
cărora flutură steagurile Spaniei și al Ordinului. Înconjurat
de ziduri înalte de piatră, castelul are douăsprezece turnuri
de apărare, dispuse în puncte cheie.
Facem turul pe lângă zidurile înalte și ne imagi-
năm cum va fi arătat viața cetății acum opt secole, cu ca-
valeri înzăuați, dar și cu oameni obișnuiți, cu atacuri
dușmane, dincolo de porți, dar și cu perioade de liniște.
Astăzi strigătele de bătălie sunt stinse, smoala fierbinte nu
ne curge peste frunțile mirate și nici săgețile otrăvite nu
ne sfârtecă trupul. Pe vârful de stâncă deasupra râului Sil
trăiesc mirajul clipei prezente, convins fiind că toată fru-
musețea vieții e în miezul unui singur minut de pace.
Se spune despre Ponferrada că e locul unde nu te
poți rătăci, atât de vizibile sunt cochiliile și săgețile galbe-
ne către Compostela. Dominați de măreția castelului nu
luăm seama la drum și ne lăsăm ghidați de câteva rucsa-
curi pe care le vedem în zare. Bănuim că sunt pelerini și
nu trebuie decât să-i urmăm. N-a fost așa. Intrăm în orașul
nou și ne pierdem pe străzile aglomerate.
Ponferrada e capitala administrativă și culturală a
unui district care regrupează mai multe municipalități, deci
un oraș mare. Nu ne facem griji crezând că până și copiii

167
știu calea spre Santiago, o presupunere pe care o reevalu-
ăm foarte curând. Surprinzător, mulți din cei întrebați dau,
neștiutori, din cap. Căutăm vârstnicii la care avem mai
mult succes. Ne răspund cu amabilitate și cu detalii: la cel
de-al treilea sens giratoriu trebuie să facem stânga. Ajunși
la locul cu pricina, întrebăm din nou și aflăm că trebuie să
mai trecem de încă trei sensuri giratorii.
Mergem de aproape două ore și suntem încă la pe-
riferia orașului, mereu în căutarea drumului bun. La o in-
tersecție, sub acoperișul unei clădiri, Tom, canadianul pe
care-l cunoscusem cu puțin timp înainte, pare pierdut, ca și
noi. Tom vine din lumea modernă. Telefonul mobil, de
ultimă generație, ar trebui să-l scoată din încurcătură. Du-
pă bolboroseala supărăcioasă înțelegem că itinerarul spre
Compostela nu se regăsește pe hărțile sateliților cu care e
conectat. Neavând de ales, se lasă convins cu ușurință și
plecăm împreună, ghidați de nesfârșita bunăvoință a local-
nicilor. Cum începuse din nou ploaia și din cei 30 de ki-
lometri până la Villafranca del Bierzo nu parcursesem ni-
mic în două ore de rătăcire, întrăm într-un mic restaurant
de cartier să ne înecăm necazul. Tom face cinste cu trei
cafele. Proprietarul ne oferă, din partea casei, un suc de
portocale și o prăjitură. Tot el ne va indica și drumul cel
bun, pe care, în sfârșit, îl găsim. Așa am reușit să scăpăm
de orașul unde nu te poți rătăci niciodată.

168
 Viața în sens invers
Pe măsură ce ne apropiem de Compostela, însem-
nele Sfântului Iacob sunt tot mai prezente. Statuia acestuia
o regăsești la răspântia drumurilor sau în reprezentările
pictate pe zidurile bisericilor. Traversăm sate frumoase,
diferite, ca stil arhitectural, de cele deja văzute.
Suntem depășiți de tot mai mulți pelerini pe bici-
cletă. Singuratici sau în grupuri mici, pelerinii bicicliști au
de înfruntat porțiuni dificile, cu urcușuri abrupte ori poteci
întortocheate, pline de obstacole. Se pot feri mai greu de
umezeală și sunt, pe vreme ploioasă, plin de noroi, din cap
până-n picioare. Asta nu-i descurajează, ci dimpotrivă.
Unul dintre ei îmi mărturisește că n-ar fi în stare să facă
drumul pe jos. Parcursul semi-motorizat are avantajul vi-
tezei de deplasare, dar și multe inconveniente. Singurăta-
tea drumului e unul dintre ele.
Călătoria alături de Tom e plăcută. După o scurtă
perioadă petrecută ca psiholog într-un centru de recupera-
re, Tom abandonează profesia pentru care s-a pregătit în
favoarea industriei cinematografice. Devine șeful unei
echipe tehnice și lucrează pentru directorul de imagine. N-
are un contract permanent, ci e angajat în funcție de nevoi-
le ad-hoc. Așa a ajuns să participe la realizarea filmului
Dosarele X, un succes de piață al cinematografiei ameri-
cane.
Tom ne introduce în culisele meseriei sale printr-o
experiență personală trăită pe platourile de filmare. Un
program zilnic de peste 14 ore, din care nu lipsesc ploile,
zăpada sau temperaturile extreme. Tom și echipa lui nu au
altceva de făcut decât să răspundă celui mai mic capriciu

169
al realizatorului, chiar dacă asta presupune montarea de
douăzeci de ori a aceluiași decor. Tom ne spune că un mi-
nut de film are în spate cinci-șase ore de muncă. În cele
opt luni cât lucrează pe an, viața lui n-are decât două repe-
re: munca și somnul. Nu e de mirare că cele două mariaje
n-au rezistat prea mult. De origine poloneză, Tom intenți-
onează să-și viziteze, pentru prima oară rudele, imediat
după Compostela. Fire spirituală, leagă momentul peleri-
najului cu acela al descoperirii rădăcinilor. Toată aventura,
așa cum e planificată, se va încheia la Roma, la Sfântul
Scaun.
Drumul alternează cu treceri prin podgorii nesfârși-
te sau prin coline împădurite, încărcate cu flori. Ajungem
la Villafranca del Bierzo, nu foarte devreme, după rătăciri-
le prin Ponferrada. Locurile la hanul municipal sunt epui-
zate, așa că ne încercăm norocul la Ave Fenix. Amenajat
cu mult gust într-o clădire veche, hanul e plin de caracter.
Sunt mai multe corpuri unde se poate locui și, după numă-
rul bocancilor înșirați la uscat, ne dăm seama cât de aglo-
merat e.
Deși a ieșit soarele, nu sunt prea multe grade afară.
Facem un duș, mai mult rece decât cald. Ne întâlnim cu
trupa lui Michel, doctorul din Australia. E ziua de naștere
a lui Alex, rusul din Sankt Petersburg. Ne invită la un pa-
har de vin. Alături avem biscuiți locali și nelipsitele alune,
oferite de Jo. În sat ne refacem proviziile de hrană și ne
răsfățăm cu un meniu pelerin la unul din restaurantele din
centru. Încerc o experiență culinară nouă, nefericită, rețetă
sigură pentru neodihna de peste noapte. La masă ni se ală-
tură două gemene finlandeze, frumoase și spirituale.
Prin nu știu ce întâmplare îl pescuim pe Sean, un
tânăr american, rebel, aflat pe Camino, într-un pelerinaj
special. A început călătoria cu Santiago de Compostela,
adică face drumul invers. Surprinși de ineditul experienței,

170
intuim că Sean e purtătorul unei povești interesante. Înain-
te de plecare, a vândut tot ce avea și și-a îmbrățișat părin-
ții, pentru ultima oară.
Sean, prin experiența lui inedită, vrea să înfrunte
timpul și cursul normal al vieții; parcurge drumul nu îna-
inte ca toți ceilalți, ci înapoi. Înainte e capătul, înapoi ce
va fi? Privarea voluntară de cele lumești, reprezentată,
simbolic, prin lucrurile de care a scăpat, ar putea fi sem-
nul eliberării de o povară inutilă pe care, de la naștere și
până la moarte o cărăm cu noi fără ca, la final, să înțele-
gem de ce.
Sean e falit. Trăiește din hrana lăsată de pelerini
prin frigiderele hanurilor. E împăcat cu sine însuși și fără
griji. Viața în sens invers n-are nevoie de planuri pentru
ziua de mâine.

171
 Fără suferință nu există glorie
Reprizele dese de ploaie ne-au ținut toată după
amiaza aproape de han. A doua zi, la plecare, am traversat
orașul lăsându-ne purtați de parfumul medieval al unui
burg declarat, nu fără temei, patrimoniu național. Aflat la
confluența a două râuri, Valcarce și Burbia, Villafranca
del Bierzo se dezvoltă în același timp cu pelerinajul spre
Compostela. Ca și Astorga, orașul e locul ideal de refacere
și pregătire pentru asaltul final.
Admirăm, în trecere, impunătorul castel din secolul
al XVI-lea, aflat nu departe de han, o proprietate privată
care-l ține în afara circuitului turistic. În apropiere se înalță
Iglesia del Camino, o biserică din secolul al XII-lea, cu
celebra Puerta del Perdon. Tradiția spune că, trecând pe
sub această poartă, pelerinii bolnavi care nu mai puteau
continua drumul, obțineau iertarea păcatelor. Biserica
Sfântul Nicolae, ceva mai recentă, impresionează prin fa-
țada austeră din piatră, terminată cu două turnuri dispuse
asimetric. În dreapta, turnul cu ceas și cu două clopote
deasupra, în stânga, un altul cu două arcade întrerupte la
mijloc, ca două brațe întinse spre rugăciune.
Traversăm râul Burbia admirând statuia Sfântului
Iacob, așezată pe una din arcadele podului. Două căi ni se
deschid înainte. Una urmează drumul de acces către O Ce-
breiro, pe firul apei. Cealaltă ia muntele pieptiș și se pierde
pe creastă oferind o spectaculoasă priveliște asupra văii
râului Valcarce. E un drum recomandat celor foarte bine
antrenați, din cauza dificultății urcușului și a riscurilor ca-
uzate de vremea schimbătoare. Oricum, etapa de azi e una
dificilă pentru că se încheie cu un urcuș abrupt de vreo ze-
ce kilometri, indiferent de traseul ales.
172
 Avem de urcat o diferență de nivel de aproape o
mie de metri. Lungă de peste 30 de kilometri, etapa are
același grad de dificultate ca și trecerea peste Pirinei. Îna-
inte de luarea deciziei, consultăm cărțile după care ne ghi-
dăm pașii. Pelerinii trec pe lângă noi și aleg, fără ezitare,
traseul obișnuit. Michel și trupa lui înclină pentru varianta
dificilă. Vremea e incertă, fără soare și cu destui nori
negri, adunați pe cer. Nimeni nu poate da o prognoză co-
rectă în această regiune muntoasă, renumită prin instabili-
tatea ei. Grupul se mișcă spre calea cea grea. Cu excepția
lui Fred, maratonistul, ceilalți sunt mai tineri decât mine.
Va fi rezistența fizică adevărata provocare a zilei de azi?
Încep urcușul la câțiva pași de grup. Distanța se
mărește progresiv, pe măsură ce înaintăm. Pe versanții
stâncoși citesc mesaje care îndeamnă la prudență. Încă e
timp pentru cale întoarsă, dar nu pasul înapoi e ceea ce
mă frământă acum. Mergând, îmi amintesc de cuvintele
scrijelite pe pereții hanului din Villar de Mazarife: nu
există glorie fără chin. Evaluez rapid durerea de mijloc și
starea picioarelor și decid să continui. Calea spre suferin-
ță e garantată.
Urcușul e abrupt și continuu, iar opririle mele tot
mai frecvente. Inima zvâcnește tare, să-mi spargă pieptul.
Tendoanele se întind și se arcuiesc sub povară, mușchii
picioarelor mă dor. O durere molcomă cu care m-am
obișnuit să trăiesc.
Nu sunt singur deși grupul pare că s-a pierdut un-
deva, printre serpentinele drumului. Din când în când îl
văd oprindu-se, privind în urmă, asigurându-mă că, la
nevoie, e acolo. Mă eliberez treptat de fricile fizice, lăsân-
du-le deoparte, la marginea drumului. În nări simt aerul
rece, încărcat de ozon năvălind dureros în plămâni, de
parcă acum aș respira întâia oară.
Lumina caldă a zilei îmi inundă sufletul producân-

173
du-mi o bucurie nespusă. Cerul s-a spart, primele porțiuni
de albastru sunt deasupra mea. Ceața se ridică ușor de
prin văi. Mă cuprinde amețeala privind, de sus, albia șer-
puindă a râului Valcarce intersectând, periodic, șoseaua
gudronată. Trec degetele mâinii prin florile mărunte de
munte. Boabele rotunde de rouă se sparg, molcom, la pri-
ma atingere. Îmi aud suflarea și zgomotul pașilor. Prin
liniștea moale și pufoasă înaintez ca un somnambul cu
mâinile întinse.
Nu caut nimic pentru că nimic din ceea ce aș putea
găsi nu-mi e de trebuință. Am tot ce vreau și în acest prea
plin de înavuțire nu mai încap multe din cele știute. Merg
și aștept să mă întâlnesc cu lucrurile care nu există. Cele
care, odată descoperite, vor umple partea din mine care-
mi lipsește.
Îndrăzneala de dimineață nu rămâne nerăsplătită.
Peisajul e mirific. Soarele scapă periodic din încătușarea
norilor aruncând lumini și umbre peste coamele verzi ale
versanților, de o parte și de alta a râului. Facem, în sfârșit,
un popas și luăm o gustare frugală.

Gloria scurtă a învingătorului

174
 Ne tragem sufletul și pornim mai departe. La scurt
timp, drumul coboară și se alătură traseului obișnuit. Co-
pleșiți de bucuria reușitei, ne regăsim cadența normală,
după o încercare peste care trecusem cu bine.
Fred, maratonistul, cel ce părea cel mai bine pregă-
tit fizic, se resimte. Are amețeli și o stare de sfârșeală.
Rămâne în urmă și nu vrea să-l așteptăm pentru a nu ne
perturba ritmul. Asigurările lui n-au darul de a ne liniști.
Facem un popas mai lung în timp ce Michel pleacă să-l
recupereze. Ne liniștim și ne bucurăm când, într-un târziu,
îi vedem mergând alături.
Suntem abia la începutul drumului. Ne refacem
forțele la un popas aglomerat unde servim cafea și dulciuri
energizante. Muntele rămâne nepăsător în urma noastră în
timp ce noi, ființe plăpânde, ne continuăm, învingători,
mișcarea spre înainte.

175
 Hora iertării
Traversăm sate mici și pitorești, pline de pensiuni
și hanuri pentru pelerini. Drumul nostru trece de o parte și
de alta a râului Valcarce sau urmează șoseaua națională.
Din fericire traficul nu e foarte intens, așa că suntem rela-
tiv feriți de zgomot și poluare.
Intrăm în Galicia, ultima provincie spaniolă înainte
de Santiago. Pe un bloc masiv de piatră, de mărimea unui
om, sunt săpate, alături de crucea roșie a pelerinului, în-
semnele regale. Veche provincie romană, Galicia e vestită
prin frumusețea peisajului, tradițiile culturale și arta culi-
nară. Până la capătul călătoriei vom gusta câte puțin din
fiecare.
Începem să urcăm din nou. E ultimul asalt înainte
de O Cebreiro. Aproape trei ore de mers pentru a surmonta
o diferență de nivel de peste 700 de metri. Prea obosiți
pentru lamentări, nu ne rămâne decât să ne continuăm
drumul în liniște. Fiecare se descurcă cum poate. Săptă-
mânile de efort și sutele de kilometri, lăsați în urmă, ne
dau curaj.
La Faba e un sătuc cățărat în vârful muntelui. Câ-
teva case și o biserică de piatră, așezată pe culme. Ne în-
dreptăm către ea și descoperim un frumos han privat, ținut
de o familie de voluntari nemți. Nu stăm mult pe gânduri
și rămânem aici. A ieșit soarele și merităm căldura lui, du-
pă o zi grea.
Refugiul e întins pe două corpuri, cu locuri pentru
dormit și multe anexe administrative. Curtea e plină de
cearceafuri puse la uscat. Grete, gazda noastră, le întoarce
după soare, păzindu-le cu grijă de ploaie.

176
 După spălatul cotidian al rufelor, ies în curte și mă
întind pe una din băncile însorite. La câțiva metri mai în-
colo, o pariziancă își îngrijește rănile de la picioare. Îi ofer
câteva picături din rezerva mea de propolis. Acceptă lea-
cul într-o doară, doar ca să nu mă refuze. N-are încredere
în efectul tămăduitor propus. După cum mă chestionează
se pare că nu numai despre propolis are o impresie proas-
tă. Mă privește cu suspiciune, de parcă și-ar fi amintit de
vreun rău suferit de pe urma mea. Cine știe ce experiențe
triste o fi avut cu concetățenii mei pripășiți pe la poalele
turnului Eiffel. Alte două franțuzoaice ni se alătură, nu
peste mult timp. Vin din sud, dintr-un sat de pe lângă Sa-
int-Etienne. N-au prejudecățile pariziencei, așa că stăm la
taclale preț de vreo oră, atât cât a ținut căldura soarelui. Ne
vom împrieteni de-a lungul etapelor următoare, când ne
vom întâlni de mai multe ori. O revăd și pe Maria, regina
florilor, cu care fac o poză, lângă statuia Sfântului Iacob,
din curte.
La slujba de seară ne regăsim împreună, în biserica
de piatră. Preotul lasă canoanele obișnuite de-o parte și ne
invită la un adevărat moment spiritual. Ne ridicăm și, ți-
nându-ne de mână, ne rotim într-un cerc uman, în timp ce
fredonăm cântece religioase. E hora bucuriei drumului
nostru, dansată în ritmul picioarelor frânte. Spunem apoi
Tatăl nostru, fiecare în limba lui, și primim binecuvânta-
rea pentru călătorie. Ne îmbrățișăm cu căldură la finalul
ceremoniei. În stânga mea, din întâmplare, e franțuzoaica
nesuferită. O prind în brațe și-o strâng mai tare decât s-ar
fi cuvenit. Un fel de a-i spune că am iertat-o.

177
 Miresme nedesfăcute de samba
O Cebreiro e un mic sat de munte, devenit faimos
în urma unui miracol produs în Evul Mediu. Un țăran din
împrejurimi decide să meargă la slujbă pe o vreme de iar-
nă câinoasă, cu frig și ninsoare viscolită. Credința și efor-
tul acestuia nu-l impresionează pe preot. Cu un singur eno-
riaș în biserică, a început slujba fără tragere de inimă, ca și
cum ar fi îndeplinit o sarcină oarecare. Nu mare i-a fost
mirarea când, pâinea și vinul, înălțate conform ritualului
catolic, s-au transformat în corp omenesc și sânge. Minu-
nea a fost interpretată ca o pildă dată preotului șovăitor și
o recompensă pentru credința puternică a țăranului. Mira-
colul continuă și azi să atragă pelerini din întreaga lume.
Străzile înguste și casele vechi din piatră, învăluite de par-
fumul celtic al burgului medieval, alcătuiesc cadrul perfect
pentru producerea de noi minuni. Trecem prin el fără să
asistăm la vreuna.
Continuăm să mergem prin Galicia cea plină de
verdeață, încărcată cu dealuri și creste înalte. Ploile abun-
dente, prezente în cea mai mare parte a anului, fac ca ve-
getația să fie bogată, gata să explodeze de verdele greu,
agresiv. Alto de San Roque, vârful cel mai înalt pe care-l
traversăm în drumul spre Santiago, e dominat de o statuie de
bronz înfățișând un pelerin în luptă cu potrivnicia naturii.
După o perioadă lungă de coborâre, ajungem la
Triacastela, un sat plin de hanuri private și restaurante co-
chete. Tragem la hanul municipal adăpostit într-o clădire
impunătoare, relativ nouă. Până în 1993, hanurile din Ga-
licia erau gratuite. Cum bunele intenții nu sunt veșnice,
administrarea acestora a trecut în domeniul privat, munici-

178
palitatea impunând un preț rezonabil, de cinci euro de per-
soană.
Dormitoarele sunt confortabile, cu doar patru pa-
turi suprapuse, separate de hol prin două porți oscilante,
ca-n cârciumile din filmele cu cowboy. Alături de Megan
mai e o braziliancă din Sao Paulo și o tânără din Bulgaria.
Vecina de peste Dunăre, după o scurtă conversație, s-a as-
cuns în sacul de dormit și n-am mai văzut-o până a doua
zi. Cu brazilianca ne încingem la taclale până noaptea târ-
ziu. Ființă misterioasă și plină de șarm, vorbește mult și
spune puține lucruri despre ea. Nu reușim să aflăm de ce e
pe drum. Știm doar că parcurge zilnic peste 50 de kilo-
metri, până la epuizarea fizică. Să uite.
Adorm încercând să înțeleg de ce, atunci când gre-
șim cu mintea, invocăm iertarea, pedepsindu-ne trupul.

179
 De optzeci de ori Willy
Bucuria zilei de ieri avea să fie reîntâlnirea cu Wil-
ly și Hilde, austriecii pe care-i cunoscusem în prima zi, în
trenul care ne ducea spre Saint Jean, punctul nostru de
plecare. Așadar Willy și soția lui se țineau bine. Aveau
ritmul lor, mai lent, dar disciplina cu care își organizau
marșul compensa acest mic inconvenient.

De optzeci de ori Willy

Willy împlinește 80 de ani. L-am strâns în brațe cu

un sentiment de admirație și teamă. Va rezista până la ca-
păt? Pe dinafară pare fragil și neajutorat. Poartă, ca mai
toți pelerinii, o pălărie din pânză kaki. Când zâmbește în-
treaga figură e inundată de lumină, ca un orizont curățat de
ploaie. Vorbește calm străduindu-se să folosească cuvinte
180
simple pentru a fi înțeles. Când realizează că n-am price-
put mare lucru, mai strecoară câte un cuvânt englezesc și
completează explicațiile cu gesturi largi.
Ce frumos a răsunat urarea noastră de La mulți ani,
într-o melodie cu iz american, cântată cu accent românesc
și nemțesc. Acolo, în mijlocul drumului, eu și Hilde ne-am
învârtit în jurul sărbătoritului într-un dans admirativ, un
amestec de mișcare și sonorități hilare și majestoase în
același timp.
Cu Willy și Hilde am avut mai multe tăceri decât
conversații, în orele în care am mers împreună. Nevoia
noastră de comunicare n-a găsit o limbă comună așa că
ne-am mulțumit să vorbim prin semne. Un surâs sau un
zâmbet împărtășit spunea mai mult decât înțelegeam eu
din limba lor și ei dintr-a mea. Prin ce complicitate am
ajuns să trecem peste cuvinte e greu de spus. Descope-
ream pur și simplu că, cu cât știam mai puțin unii despre
ceilalți, cu atât ne apreciam mai mult. Nu era un sentiment
mărturisit, ci unul trăit. În îmbrățișările calde în care ne
legănam secunde bune, eu dintr-un sentiment de admirație
pentru dăruirea lor, ei dintr-un exercițiu al bucuriei întâl-
nirii, era o sinceritate adâncă, misterioasă.
Ziua de azi n-avea să fie ca toate celelalte. Willy
împlinea 80 de ani. Cum e să ai în spate 80 de toamne și
un rucsac de pelerin? Să parcurgi 20 ori poate 30 de ki-
lometri pe zi, să înfrunți ploaia și frigul sau căldura prea
mare, oboseala și patul tare, la comun?
La fiecare pas simți forma neregulată a pietrei, nu
cu nervul, ci cu carnea dezgolită de piele. Nu poți scăpa
de semnele timpului, de amorțeala degetelor piciorului
stâng, de zbaterea pleoapei drepte, încețoșată în plină zi.
Sprinteneala e un cuvânt uitat, datul jos din patul supra-
pus, un chin și o frică paralizantă. Oare câte ceasuri să
fie, îți spui, numărând anii lăsați undeva în spate?

181
 Cum poți să te desparți de cel de ieri fără să-ți fie
milă de cel de azi? Mărșăluind cu demnitate ca și cum ni-
mic nu s-ar fi întâmplat, trăind clipa cu disperarea celui
ce-i prețuiește valoarea. Poate fi ultima sau poate vor mai
urma multe altele. Până atunci la ce bun să faci astfel de
socoteli? Continuă să mergi, e tot ce contează.
Willy și Hilde n-au o vârstă anume în ciuda anilor
pe care-i sărbătoresc azi. Nu sunt nici mai tineri și nici
mai bătrâni decât lucrurile pe care vor să le facă. Cânte-
cul pe care-l cântăm împreună, ca să marcăm momentul, e
unul banal. Bucuria noastră comună îi dă o notă solemnă,
aristocratică. Una care vine din străfundul destinului nos-
tru paradoxal, de ființă trecătoare și veșnică.
Îi las pe Willy și Hilde să se bucure în tihnă de
aniversarea lor. Aveam să-i revăd la Compostela peste câ-
teva zile, într-un moment în care eram prea bulversați să
ne luăm rămas bun. Așa că, ne-am îmbrățișat, ca de obicei,
pregătiți pentru întâlniri viitoare.

182
 Să fi rămas, plecând
Dimineața ne trezim devreme. E ziua de naștere a
lui Michel. Soția i-a cumpărat un tort, așa că mergem în
camera lui să-l sărbătorim. Cântăm pe șoptite, îl îmbrăți-
șăm și, cu foamea potolită pe gratis, plecăm mai departe,
bine dispuși. Trupa e completă, cu Alex, rusul, Fred olan-
dezul, perechea australiană și Megan, americanca. Nu pen-
tru mult timp. La prima intersecție părerile sunt împărțite.
Eu vreau să trec prin Samos unde se află una din cele mai
mari mânăstiri din Spania. Traseul e mai lung și descura-
jant, din pricina unei căi gudronate care-l urmează îndea-
proape. Nu reușesc să-i conving pe ceilalți cu veștile bune
pe care le am din ghidul meu. Riscul de a pleca singur e
mare. Megan e apropiată de Jo, soția lui Michel, singura
femeie din grup. Au mers împreună multă vreme și nu
cred c-au epuizat toate subiectele femeiești. Ne urăm drum
bun și ne despărțim. Surprinzător, Megan se răzgândește
în ultima clipă și vine cu mine. O luăm de-a lungul șoselei,
în timp ce ceilalți se pierd pe o potecă prin pădure.
Ideea unei alegeri greșite dispare curând. Șoseaua,
deși bine întreținută, nu e circulată; ne-au depășit doar câ-
teva mașini. În schimb peisajul e din ce în ce mai frumos.
Trecem printr-un fel de chei săpate în stâncile nu foarte
înalte. Zgomotul râului ne sună gălăgios în urechi până
când drumul o ia pe o scurtătură. Poteca urcă și coboară,
trece peste poduri și podețe, traversează sate răsfirate prin
locuri greu accesibile.
Multe din așezările prospere odinioară sunt astăzi
în paragină. Tinerii n-au motive să rămână pe locul stră-
bunilor și migrează către zone citadine. Casele, puține la

183
număr, îți dau sentimentul că timpul a stat pe loc. Sunt
simple figuri paralelipipedice, cenușii, monolitice, fără
căldură. Până și acoperișul e din bucăți cioplite de piatră,
așezate unele peste altele, după metode tradiționale. Din
stâlpii de lemn coboară firele electrice sau de telefon, sin-
gurele legături cu lumea modernă. Lipsite de mișcare, sa-
tele prin care trecem par abandonate. Mugetul sporadic al
vacilor ori cotcodăcitul păsărilor de curte sunt ultimele
pâlpâiri ale unui foc gata să se stingă.
Oricât de mici ar fi, satele nu sunt lipsite de biseri-
că. Cimitirele sunt formate din cripte dispuse pe verticală,
în trei sau patru rânduri, pe una din laturile curții bisericii.
Morților li se acordă cinstea cuvenită. Plăcile de marmură,
gravate cu numele celor plecați, nu fac distincție între bo-
gați și săraci. În cimitir, inegalitățile sociale sunt netezite,
căci niciun mort nu e mai important decât altul.
Uneori apele râului pe lângă care trecem sunt devia-
te către o moară de apă, încă în funcțiune, alteori către un
iaz cu pește. Pe ulița îngustă, ne strecurăm pe lângă o turmă
de oi albe, mânate agale de o femeie între două vârste. În
fața unor porți mai înstărite sunt mașini vechi sau tractoare.
Un univers rural, specific zonelor izolate din Galicia.
Oamenii locului trăiesc, după toate semnele, din
dărnicia pământului. Cei întâlniți, puțini la număr, nu sunt
nici fericiți și nici triști. Traseul spiritual trece pe lângă
casele lor și îi face, inevitabil, părtași la o experiență mon-
dială. Unii pot crede în ea, alții nu. Din gesturile lor mini-
male nu rezultă niciodată nimic care să te descurajeze să-i
saluți cu respect, atunci când îi întâlnești. Buen Camino e
o urare și un răspuns de care toți avem nevoie. Drumul
fiecăruia trebuie să fie unul bun, fie că duce la Composte-
la, fie la capătul unei zile obișnuite. Totul e să-l parcurgi
așa cum se cuvine.
Toată Galicia e plină de monumente închinate pele-

184
rinilor. Printre ele, reprezentările Sfântului Iacob și simbo-
lul crucii însângerate. Sunt nu numai mărturii ale credinței,
ci și semne de speranță arătate celor cu puterile slăbite.
Drumul e cu adevărat magic. Intrăm prin coridoare
verzi, formate din copaci bătrâni, cu ramurile întinse, pro-
tector, deasupra căii de acces. E un fel de tunel al cărui
capăt se pierde după curbele domoale din depărtare. Ne
oprim deseori să admirăm tulpinile seculare, îndoite de ani
și de greutatea multiplelor brațe, răsfirate într-o coroană
bogată. Un animal sălbatic, asemănător cu o veveriță, dar
cu mult mai mare, îmi taie calea și dispare, înainte să-l
identific.
Călătoresc singur, Megan a luat-o înainte. Simțim
nevoia să savurăm, în felul nostru, liniștea din jur. Apele
râului Oribio ne urmăresc îndeaproape. Sunetul undelor,
spart de mici cascade, e singurul zgomot de care avem parte.
Pe culme, un indicator ne spune că am ajuns în
Samos. După câteva sute de metri, ascunsă într-o vale,
apare, maiestoasă, mănăstirea San Julian. Ceața nu s-a ri-
dicat în totalitate, așa că din monumentalitatea faimoasă
nu vedem decât zidurile înalte de incintă și turlele ascuțite.
Fondată în secolul al VI-lea, mânăstirea e ocupată
de arabi, recucerită de creștini, jefuită și incendiată de mai
multe ori. Regii și prinții locali au reconstruit-o de fiecare
dată, adăugându-i elemente arhitecturale noi. Așa se face
că mânăstirea de azi e o îngemănare de stiluri reflectând
diferite viziuni arhitectonice, în funcție de epocile parcur-
se. Între arcadele gotice ale culoarelor și barocul târziu al
fațadei, tronează austerul stil herrerian, după numele arhi-
tectului Juan de Herrera, cel care a construit Escurialul,
vestitul complex arhitectural din apropierea Madridului.
Curtea interioară e plină de alei și aranjamente florale. În
secolul al XIX-lea mănăstirea devine sediul Ordinului Be-
nedictinilor. O bibliotecă cu peste douăzeci de mii de vo-

185
lume întregește ideea de spațiu spiritual de excepție în care
s-au format mulți din cărturarii vremii.
Ajungem la mănăstire prea devreme, înainte de ora
de vizită. Avem de așteptat, așa că ne omorâm timpul pri-
vind exponatele din magazinul de la intrare. Admirăm
meșteșugul lucrăturii în metal sau în lemn, icoanele pictate
pe sticlă sau obiectele de podoabă cu teme religioase, fă-
cute de călugări.
Între timp, numărul vizitatorilor crește și, la ora
stabilită, părintele Lorenzo ne invită la o vizită ghidată, în
limba spaniolă. Se pare că sunt singurul care nu înțelege
sensurile celor spuse de părinte. Megan le sintetizează pe-
riodic și mă ține la curent. Trecem prin culoare imense,
pictate cu scene religioase din viața lui Isus sau cu alte te-
me biblice. Ultimele tablouri au fost făcute de un pictor
contemporan, iar zidurile albe așteaptă noi voluntari să
continue povestea murală, începută cu secole în urmă.
Vizităm biserica, de o frumusețe aparte, și muzeul
mânăstirii. Aflăm de la părintele Lorenzo că spațiile imen-
se pe care le vedem sunt în grija a doar treisprezece călu-
gări. Paradoxal, pentru o Spanie catolică și pentru faima
locului. Lucrările, atât cele religioase cât și cele lumești,
nu pot fi duse la bun sfârșit de o comunitate așa de mică.
Găzduirea pelerinilor se adaugă problemelor existente.
Mânăstirea e mereu în căutare de voluntari.
Sunt sedus de încărcătura spirituală din jur și, pen-
tru o clipă, gândul de a rămâne îmi trece prin minte. Peri-
oada minimă de o lună, mă descurajează. Impulsul pe ca-
re-l simt nu e atât de puternic încât să schimbe planul ini-
țial. Învins de propriile slăbiciuni, părăsesc mânăstirea
descurajat. Aș fi vrut ca o parte din mine să rămână acolo,
între ziduri, în timp ce cealaltă să continue drumul. A lipsit
rânduiala ca lucrurile să se întâmple așa.

186
 Hanul cu vise
Facem un popas în fața unei case abandonate, un
fel de conac boieresc cu curte largă și cu multe construcții
din piatră, în paragină. Rezemați de rucsacuri, mușcăm
fără grabă din bagheta de pâine umplută cu cașcaval și co-
rizo. O toropeală plăcută ne inundă corpul. Ne relaxăm și,
cum suntem prea leneși să explorăm orizontul, lăsăm pri-
virea să zăbovească pe casa părăsită. După minute în șir de
tăcere, ne dezmeticim și izbucnim în râs. Nu era greu de
înțeles ce se petrecuse. Amândoi ne gândisem la același
lucru. Ce-ar fi dacă, într-o zi, ne-am întoarce la casa pără-
sită?
La Agés, inspirați de povestea Aniei și de frumuse-
țea locului, discutasem cu Louis despre un astfel de pro-
iect. Era doar un joc de imaginație pe care îl propuneam
tovarășului meu pentru a-mi testa propriile reacții. Megan
îmi mărturisește că ideea de a se reîntoarce, cândva, în
Spania și de a deschide un han pentru pelerini începuse să-
i treacă prin minte de ceva vreme. Își imagina o casă mare,
cu grădină și multe flori. Ea, în poartă, surâzând și îndem-
nând trecătorii să se oprească la o cafea sau un ceai fier-
binte. Un han construit după așteptările pelerinilor, un fel
de popas intermediar între pământ și paradis. Nu era greu
să-ți imaginezi cum ar arăta un astfel de loc. Întâlnisem, în
drumul nostru, destule.
Visul lui Megan nu e unul nerealist. Paulo Coelho
spunea undeva că, dacă-ți dorești un lucru, întreg universul
te va ajuta să-l realizezi. Megan nu e doar o tânără plină de
romantism, ci și o pragmatică. Știe care sunt pașii următori
în viață și unde vrea să ajungă. De la Tom și Barbara a re-
ținut o listă lungă cu cărțile importante pe care să le ci-
187
tească. Pe Calvin l-a îndrăgit pentru felul lui de a face
bani, ajutându-i pe ceilalți. Cu Michel și Jo a discutat cum
poți să-ți depășești condiția socială prin forțe proprii.
Intenționat sau nu, Megan folosea Camino ca pe o
școală. Asculta și punea întrebări luând de la cei întâlniți
câte ceva din experiența lor. La 20 de ani e departe de mo-
delul adolescentului pierdut în opțiuni fanteziste, izvorâte
din poveștile americane de succes. Sportul îi întărise voin-
ța și puterea de luptă, în timp ce voluntariatul o ajutase să
descopere sensul profund al existenței.
Visul lui Megan nu e unul singular. Frații Thomas
au renunțat la confortul citadin și s-au izolat în munți.
Ania, medicul fără frontiere, împarte casa cu cei ce caută
un adăpost. O face fără să ceară nimic în schimb. Tinerii
artiști Nia și Mau au grijă de sufletul drumeților. Expoziția
de fotografie, organizată în propria lor locuință, e deschisă
oricui dorește să-i treacă pragul.
Drumul spre Santiago e plin de visători. Unii dintre
ei coboară cu picioarele pe pământ și lucrează în hanuri, ca
voluntari. Sunt, în egală măsură, manageri de hotel și servi-
tori. Ziua de muncă începe dimineața devreme și se încheie,
invariabil, a doua zi, cu spălatul dușumelelor și toaletelor.
Sunt mulțumiți că gestul lor îi ajută pe ceilalți să-și realizeze
dorințele. Umilința pusă în serviciul altora îi înnobilează. Nu
așteaptă mulțumiri și adesea nici nu le primesc. Le ajunge
bucuria din ochii celor ce-și iau rămas bun. Nu sunt feriți nici
de critici sau de comportamente nepotrivite, dar cei ce sunt
angajați pe acest drum știu că numai Dumnezeu e perfect.
Hanul cu vise e un loc real, pe pământ. Îl putem
găsi în timpul vieții noastre dacă într-o zi vom decide că
merită să-l căutăm și să rămânem la el, peste noapte.

188
 Focul cu ochii umezi
Sarria, în ciuda pitorescului specific oricărui orășel
galițian, n-are o faimă tocmai bună printre pelerini. Situat la
circa 100 de kilometri de Santiago de Compostela, Sarria e
punctul de plecare pentru cei ce vor să obțină certificatul
de pelerin fără prea mult efort. Conform uzanțelor, e sufi-
cient să demonstrezi că ai parcurs această distanță pe jos
pentru a fi uns, oficial, pelerin merituos.
Cei care vor să judece au la îndemână un material
bogat. Numărul pelerinilor se multiplică de câteva ori.
Dintr-o dată masa amorfă de trupuri încovoiate capătă cu-
loare și viață. Grupuri de tineri gălăgioși invadează hanuri-
le și terasele restaurantelor, altminteri locuri liniștite. Îi
vezi întinși pe treptele de piatră ale trotuarelor amuzându-
se cu o chitară sau pe băncile din fața hanurilor. Dorm pe
apucate câteva ore, se stropesc binișor cu vinuri ieftine și
strigă după fetele de pe celălalt trotuar.
Magia sub care am trăit până la Sarria e pe cale să
se destrame. Mă plimb pe străzile înguste ale orașului, așa
cum deseori fac când ajung în locuri necunoscute. La ora
după-amiezii sunt pline de pelerini. Urcă și coboară strada
principală în căutarea unui loc liber. Sub presiunea cres-
cândă a numărului de călători, orașul s-a adaptat triplându-
și capacitățile de primire. La fiecare colț de stradă e un han
sau o săgeată care te conduce spre cele mai puțin vizibile.
Noii veniți se deosebesc de cei care au început pe-
lerinajul mai devreme. Mă uit la mine însumi ca să reali-
zez diferența. Am bocancii stâlceați și plini de praf și figu-
ra unui om îngândurat. Din ochi mi-a dispărut strălucirea
de altădată, zâmbesc arareori cu un fel de grimasă ascunsă

189
în colțul gurii. Ceilalți sunt odihniți, cu poftă de viață și de
aventură. În mod paradoxal, prezența lor nu mă deranjea-
ză, ci dimpotrivă, îmi face bine. Încet, mă molipsesc de
bucuria lor și prind puțină culoare. Camino e un bulevard
larg, pentru toată lumea. Încap toți în el pentru că nu con-
diționează, nu pune întrebări și, mai ales, nu judecă, cum
nu trebuie s-o fac nici eu.
Mă întâlnesc cu Tom și Megan. Tom a descoperit o
bodegă specială și insistă să-l însoțim. Aici a băut cel mai
bun vin din Spania și, evident, a mâncat cel mai gustos tapas.
N-am de ales, intrăm în cârciuma vestită și ne așezăm pe niș-
te butoaie vechi. Interiorul e amenajat cu gust, în stil tradițio-
nal. Cârciumarul e și el un om al timpurilor trecute, rotofei și
roșu în obraz. Are o anumită grație în mișcări, atunci când
începe să taie din jambonul uscat de porc, feliuțe subțiri, ca
pânza de păianjen. Ne servește cu vin alb și roșu. Gustăm din
renumitele preparate de șuncă și, în timp ce mestecăm, ascul-
tăm povestea vinului și a cărnii. Între timp, paharele sunt
umplute până la refuz cu licoare. Ne-am dezmeticit cu adevă-
rat la nota de plată. Flămând și însetat aveam toate motivele
să fiu nemulțumit. Nu cheltuiala prea mare m-a făcut neferi-
cit, ci incapacitatea mea de a mă alătura entuziasmului de-
bordant cu care Tom nu înceta să laude gustările și vinul.
Sper că figura mea deprimată să nu-l fi întristat. La urma ur-
mei nu era decât o chestiune de gust culinar.
Cum banii pentru o masă adevărată se duseseră m-
am retras devreme, cu gândul la o odihnă mai lungă. Eram
deja în sac când mă trezesc lângă mine cu Alex, rusul.
Trupa lui Jo continua să-l sărbătorească pe Michel. Nu-i
chip să scap așa că, fără chef, îl urmez pe Alex pe niște
străduțe lăturalnice. Era ultima seară a australienilor, îna-
inte de plecare.
Hanul unde trăseseră era unul frumos. La intrare ne
așteaptă, din partea casei, un fel de aperitive alcoolice, ex-

190
trem de aromate. În interior atmosfera era deja încinsă. Un
foc imens ardea într-un șemineu deschis și înalt, cât pere-
tele încăperii. Un grup de vreo 20 de persoane profitau de
atmosfera caldă, îndestulându-se cu tapas și vin. Îl îmbră-
țișez, încă o dată, pe Michel, sărbătoritul. Alături de el e
Jo, Megan, ajunsă aici nu se știe cum, Fred, olandezul și
Alex. Mai sunt și câțiva colegi canadieni și francezi întâl-
niți pe Camino, dar și mulți necunoscuți. Doi dintre ei cân-
tă vechi melodii franțuzești, acompaniați la chitară. Cum
aperitivul de adineauri îmi căzuse bine, mă alătur duetului,
fără ezitare. Cei doi au vreo 70 de ani, dar se vede bine că,
odată, au stăpânit îndeajuns armonia și ritmul pentru a re-
produce sonorități plăcute.
Mă încălzesc la foc și mă relaxez, ajutat de un pa-
har de vin roșu. Când cei doi obosesc, preiau chitara și
continui cu ceea ce știu sau cu ce se nimerește. Încet, cei
din jur ni se alătură, mai timid, la început, apoi mai cu cu-
raj. Francezii n-au încotro și se pliază pe sonoritățile mele.
Disperat, un neamț cam tot de vârsta noastră, sătul de at-
mosfera franțuzească, ridică mâinile, încercând să intervi-
nă. Oprim repertoriul și-i cedăm, cu generozitate, o repri-
ză. Are o voce baritonală foarte puternică și melodioasă.
Mozart, ne spune, mândru, la final, pe fondul aplauzelor
sincere. Facem ochii mari și-l invităm să continue. Se vede
treaba că suntem prea ignoranți într-ale muzicii pentru a-l
convinge. Se retrage glorios, în colțul lui și mai comandă o
bere în timp ce noi ne continuăm cheful.
În cămin focul se potolise. Peste tăciunii fierbinți o
flăcăruie galben-roșiatică pâlpâie, din ce în ce mai slab. Jo ne
privește gânditoare, sprijinită de una din coloanele șemineului.
Câteva lacrimi i se preling pe obraz. Profitând de hărmălaia
din jur, Jo le șterge pe furiș rușinându-se de propria-i slăbiciu-
ne apoi aruncă un vreasc în spuza focului adormit. Prea târziu.
Flacăra plecată n-a mai avut puterea să se-ntoarcă.

191
 Oglinzile orașului scufundat
Drumul către Portomarin pare unul obișnuit, cu ur-
cări și coborâșuri, cu poteci șerpuind prin sate mici, cu po-
duri vechi peste apele care drenează zonele înalte ale Gali-
ției. E o zi senină, caldă și luminoasă. Același peisaj cu
copaci seculari, cu tulpinile dezvelite pe dinăuntru într-un
fel indecent, cu coroana aplecată la pământ, prinsă de un
hățiș de iederă verde, sufocantă. Din loc în loc se văd ce-
lebrele horreos gallegos, un fel de depozite de cereale,
omniprezente în peisajul galițian.
Horreos Gallegos sunt construcții din piatră de
mici dimensiuni, un fel de hambare paralelipipedice, sus-
pendate pe patru piloni. Stâlpii de susținere se termină cu
un fel de pălărie circulară, destinată împiedicării accesului
rozătoarelor la bunătățile din cămară. Corpul celor vechi e
din piatră, însă construcțiile recente folosesc cărămida și
lemnul. Și unele și altele sunt dispuse astfel încât să prote-
jeze conținutul de intemperii, dar și să asigure o ventilație
naturală corespunzătoare.
În horreos se pot păstra peste iarnă nu numai ce-
reale, ci și alte produse. Vestitul jambon iberic petrece ce-
va timp în astfel de spații, aerisite și răcoroase, înainte de a
ajunge în marile restaurante. Deși par a fi specifice Galiți-
ei, se întâlnesc frecvent în toată zona de nord a Spaniei.
Un horreos gallegos e nu numai un spațiu utilitar, ci și un
element de arhitectură tradițională, locală. Cele foarte
vechi au stil și sunt bine conservate. Cele contemporane,
lipsite de frumusețe, sunt construite simplu și funcțional,
din beton și cărămidă.
Drumul către Portomarin e și unul al întâlnirilor cu

192
prieteni dragi. Îi revăd pe Paulo, șeful neoficial al grupului
brazilian de pe Camino, pe Nenadz și pe Nadia, pe Caty,
prințesa neagră din Togo, pe care îmi place s-o strâng în
brațe la fiecare întâlnire. O revăd, ce mare surpriză, pe
Barbara, americanca. Ne întreabă dacă poate veni cu noi.
Vom rămâne împreună până la Compostela.
La cei 72 de ani, Barbara ne dă lecții de drumeție.
E zveltă, plină de viață și de optimism. Locuiește la Seattle
și are o familie numeroasă. Dan, fiul cel mare, a făcut o
criză cu complicații și n-a lipsit mult ca Barbara să-și în-
cheie călătoria, înainte de vreme. Acum e mai bine, așa că
stă liniștită.
Barbara e istoric de artă. S-a pensionat, dar conti-
nuă să caute prin arhive și să publice regulat. Ne vorbește
despre ultima sa carte, o cercetare întreprinsă printre artiș-
tii plastici americani de origine japoneză. Deveniți indezi-
rabili după atacul de la Pearl Harbour, aceștia sunt trimiși
într-un loc special, un fel de lagăr de concentrare. Acolo
revolta lor s-a exprimat prin lucrări valoroase pe care Bar-
bara, în studiul ei, le-a adus la lumină, odată cu drama cre-
atorilor.
Portomarin e un oraș strămutat. Din rațiuni econo-
mice, prin anii 60, aici s-a construit un baraj ale cărui ape
au inundat orașul, în totalitatea lui. Printr-un efort colosal,
cele mai importante edificii au fost strămutate pe o colină
din apropiere. Și astăzi se mai văd, pe zidurile înalte ale
bisericii Sfântul Nicolae, cifrele scrise cu vopsea pe fieca-
re piatră, pentru a permite reclădirea ei, așa cum a fost. De
la înălțimea barajului, în zilele senine, se poate vedea ora-
șul scufundat, rămas ca o stafie împietrită pe fundul lacu-
lui. În verile secetoase când apele scad, turlele adormite
ale clădirilor înalte ies la lumină, ca niște mâini întinse
spre salvare.
Întrucât prindem locuri la hanul comunal și eco-

193
nomisim bani, ne permitem un dineu pelerin la unul din
restaurantele așezate chiar deasupra lacului. L-am cooptat
cu noi și pe Tom, iar la masă ni se alătură alți doi canadi-
eni simpatici. Fructele de mare sunt specialitatea casei.
Modul specific de preparare le-au făcut faimoase în toată
Spania. Dacă treci prin Galiția e musai să te înfrupți din
ele. Se potrivesc cu un vin alb, la fel de bun ca cel roșu, cu
care ne obișnuisem. Avem o masă bogată și o priveliște
măreață, deasupra lacului. Suntem fericiți, dar această sta-
re de mulțumire e de scurtă durată. Azi am lăsat în urmă
borna cu cei 100 de kilometri până la Santiago. După atât
de mult, puținul rămas, în loc să ne bucure, ne întristează.

194
 Ministrul creștinătății
Părăsim Portomarin trecând peste unul din podurile
care traversează apele lacului de acumulare. Plouă mărunt.
Cu fiecare zi pătrundem tot mai adânc în inima Galiției,
vestită prin frumusețea naturii și pământurile roditoare.
Urcăm și coborâm, ca într-un dans monoton, dealurile
molcome care ne ies în cale. Din când în când ploaia se
oprește și apare soarele. Verdele intens din jur pare că țâș-
nește din interiorul luminii, risipindu-se în străluciri dia-
mantine. Momentele însorite ne dau o stare de bine și ne
înzecesc forțele.
Noua cunoștință a zilei de azi e Xavier, un spaniol
din Barcelona aflat la primul pelerinaj spre Compostela.
Xavier e un vechi prieten al românilor. Organizația din
care face parte e înfrățită cu una similară din Timișoara.
Se ocupă, încă de prin anii 90, de copii instituționalizați. A
făcut nenumărate vizite în Romania unde are mulți prie-
teni. Știe câteva cuvinte românești pe care le pronunță im-
pecabil, de câte ori ne întâlnim.
Copiii cu dificultăți nu sunt singura preocupare a
lui Xavier. Organizația lui își propune să schimbe sau să
influențeze valorile sistemului educațional actual, așe-
zându-l pe alte principii. Sloganul ei este: mai aproape de
natură, mai aproape de Dumnezeu. Patronată de biserică,
organizația promovează valorile creștine tradiționale prin
modalități practice, simple și atractive. Are un nume pe
măsură: Ministerul creștinătății. Xavier e unul din miniștri
cu portofoliu. Copiii, prin programele educaționale propu-
se, sunt ajutați să înțeleagă mai bine mediul natural în care
trăiesc și să conviețuiască în armonie cu el. Profesorii, ca

195
și părinții aderenți la program, urmează stagii de pregătire,
înainte de a fi implicați în activitățile practice. Inițiativa
lor, o alternativă la actualul sistem educațional, propune o
metodă simplă de vindecare a răului înainte ca acesta să se
producă.
Mă despart de ministrul creștinătății cu bucuria de
a-l fi cunoscut. În apropiere de Compostela, Xavier e aș-
teptat de soția sa și de cei doi copii. Am asistat, întâmplă-
tor, la momentul revederii. Scena se petrecea lângă mo-
numentul ridicat cu ocazia vizitei papei Ioan Paul al II-lea
la Santiago de Compostela. Prin mulțimea pelerinilor, co-
piii l-au recunoscut de departe și au alergat în întâmpina-
rea lui strigând de bucurie. I-au sărit în brațe și l-au sufo-
cat cu îmbrățișări tandre. Privindu-i, mi-am amintit de cu-
vintele lui Isus și mi-am imaginat cum ar arăta lumea sub
conducerea unui adevărat minister al creștinătății.

196
 Despre o mirare și încă una
Ajungem, tot pe vreme rea, la Palas de Rei, urmă-
torul nostru popas. Ne oprim la primul han, atrași de o
ofertă aniversară avantajoasă în care, pentru 15 euro, pri-
mim cazare, micul dejun și masa de seară. Hanul e aproa-
pe un hotel, cu condiții excelente de cazare.
Vremea mohorâtă de afară nu m-a împiedicat să
dau o raită prin orășel. Sunt câteva biserici interesante care
merită să fie văzute. Într-una din ele aveam să ascult un
frumos concert de fado înregistrat pe bandă magnetică.
Genul muzical fado nu e singurul element portughez întâl-
nit în drumul nostru. Ca multe alte locuri, Galiția e un spa-
țiu cultural comun celor două nații, unde tradițiile și limba
vorbită nu cunosc bariere geografice.
Galițienii, în ciuda atmosferei mohorâte care dom-
nește în provincie, sunt deschiși și calzi. Patronul hanului,
în timp ce serveam masa de seară pe terasă, mi-a ținut
companie. N-a uitat să aducă încă o sticlă de vin din care a
tot umplut paharele. Are cuvinte frumoase despre hărnicia
românilor cu care a venit în contact.
La han ajunge și un grup de sud-coreeni. Către seară
s-au adunat în hol și au cântat aproape o oră. Vocile bine ar-
monizate și modul de abordare a repertoriului nu lăsau loc la
prea multe îndoieli. Era un cor profesionist, plecat în peleri-
naj. În fiecare zi, prin locurile unde înnoptau, repetau sau dă-
deau spectacole. Cântecul vechi al pelerinului renăștea peste
ani din sufletul acestei corale, venită atât de departe.
În ciuda condițiilor bune, am avut parte de un
somn agitat. Am visat mult, iar atunci când n-am făcut-o
am ascultat sforăielile celorlalți.

197
 Oboseala nopții nedormite s-a resimțit din plin a
doua zi. La starea de spirit proastă a contribuit și vremea
mohorâtă. A plouat aproape fără încetare toată ziua.
Umezeala ne-a pătruns în oase. Fără chef de vorbă ne-am
deplasat tăcuți, sub apăsarea unui drum mai lung decât
toate celelalte. Ne apropiam de capătul călătoriei, după
30 de zile de la plecare.
M-am simțit dintr-o dată îmbătrânit, vlăguit de pu-
teri, tocmai acum când mai aveam foarte puțin de parcurs.
Orele treceau încet ca și cum timpul ar fi stat pe loc. Nu
măsura secundele, ci fiecare icneală a pașilor grei, puși în
mișcare cu un efort din ce în ce mai mare. În spate parcă
strânsesem toată apa de ploaie căzută, rucsacul, ca de
plumb, se umflase, sub pelerina protectoare.
Ceața de-afară se instala încet în minte și în suflet
și, odată cu ea, îndoiala. Ce caut pe acest drum nesfârșit
și alunecos, singur prin locuri străine și îndepărtate? Ce
forțe pe care nu le înțeleg mă împing să continui, să men-
țin ritmul sacadat al mișcării, ca un mecanism amorsat de
o cheie mecanică nevăzută?
Trupul a devenit o povară nedorită, zădărnicia e
mai aproape decât speranța. Doamne, nu mă lăsa să rătă-
cesc. Mai am atât de puțin. Un puțin care mă sperie mai
mult ca orice pentru că nu știu ce va fi după.
La Furelos intrăm în biserica San Juan. Pe perete-
le din dreapta e un crucifix în mărime naturală purtând un
Crist însângerat. Mâna dreaptă s-a desprins din cuiul de
pe cruce și zace de-a lungul trupului. Lumina palidă a lu-
mânărilor alungă, prin pâlpâiri regulate, umbrele de pe
chipul răstignitului. Ochii, umbriți de suferință, sunt vii și
îngăduitori. Ne privesc fără nicio urmă de reproș. Ies din
biserică liniștit și împăcat. Crucea pe care o port pare
grea pentru că nu înțeleg rostul poverii.

198
 Încă puțin
La Ribadiso del Baixo ajungem obosiți și înghețați.
Hanul municipal la care tragem e amenajat într-un vechi
spital pentru pelerini. Situat pe malul unui râu, hanul are
mai multe corpuri funcționale, toate din piatră masivă.
Spațiile vechi au fost reamenajate cu grijă, astfel încât cei
ce poposesc să aibă condiții minime de locuit.
Hangița are de la început mici probleme cu peleri-
nii neascultători. Își aleg paturile după preferințele lor și
nu după repartiția primită. E suficient ca cineva să nu res-
pecte regula pentru ca haosul să se instaleze. Hangița e o
spaniolă inimoasă, cu simțul datoriei. Vrea ca totul să fie
ordonat și organizat în cele mai mici detalii, ceea ce e
aproape imposibil de făcut. După străduințe deșarte se re-
semnează, lăsând lucrurile în voia lor.
Aflați aproape de capătul experienței, pelerinii n-
au nevoie de prea multe informații pentru a supraviețui
felului întortocheat în care e organizat hanul. Grădina
acestuia e un fel de parc, cu alei și bănci pentru odihnă. La
capătul ei e un pavilion din lemn și sticlă unde sunt dușuri-
le și chiuvetele pentru spălat rufe. Dușul sfârșitului de zi
ne înviorează. Apa e călduță, iar cabinele sunt aproape sub
cerul liber.
Pe jumătate înghețat, explorez ultima clădire din
apropiere. E bucătăria, construită tot din piatră masivă, cu
un șemineu mare, cât toate zilele, pe una din laturi. Doi
tineri au încropit un foc. Dau buzna și mă așez aproape de
flăcările fierbinți. Printr-un ochi de geam pătrunde o lumi-
nă difuză. În mijloc sunt câteva mese din lemn, iar într-un
colț o chiuvetă, o plită electrică modernă și un frigider.

199
Pare a fi locul ideal pentru o cină romantică. Efortul muni-
cipalității e lăudabil, nu lipsește nimic în afară de veselă și
tacâmuri. Nici un pelerin nu cară astfel de lucruri cu el.
Tinerii șușotesc într-o limbă necunoscută. Miroase
a lemn ars și aer cald. Mă așez la masa pustie și mănânc,
singur, jumătatea de sandviș rămasă de dimineață. Barbara
și Megan nu știu pe unde se învârt. Printre umbrele stârni-
te de flăcările focului, revăd cu ochii minții vânzoleala
unui loc viu, așa cum fusese cu ani în urmă. Ce va fi în-
semnat spitalul pelerinilor la acea vreme?
Spre seară intru în restaurantul de peste drum. Îi
regăsesc, alături de Barbara și Megan, pe Tom, Jef, belgi-
anul și fiica lui și pe Peter indianul. Abia acum văd că Pe-
ter seamănă cu Gandhi. Dincolo de asemănarea fizică, în-
doielnică poate, Peter e un înțelept, în felul lui. Purtăm
lungi discuții la un pahar de vin, în compania a două olan-
deze. Despre umilință și măreție, despre îndrăzneală și
blazare, despre numărul clipelor de înălțare dintr-o viață
anostă.
Oboseala ne prinde încet pe la gene. Căscăm adânc
în timp ce Peter, indianul, ne vorbește despre reincarnare.
Vinul bun începe să lucreze. Ne repezim spre han, înainte
ca profețiile lui Peter să se adeverească.

200
 Sao cu eșarfa neagră
Penultima zi. Suntem în drum către Pedrouzo, Ar-
ca-O Pino. Ce nume frumos pentru un loc. Nu știu ce
semnificație are și nici nu vreau să aflu. Mi-e teamă să nu
distrug parfumul misterios pe care îl simt la pronunțarea
numelui. Privesc mulțimea pelerinilor din fața și din spate-
le meu. Asociez, fără să vreau, Arca-O Pino cu arca lui
Noe, oprită după scăderea apelor, repopulând pământul.
În sfârșit, după multe zile întunecate, a apărut soa-
rele. E senin, iar vremea se încălzește ușor. Odată aflat pe
drum, parcă am renăscut. Energiile pierdute sunt recupera-
te, mi-e poftă de viață și de mișcare. Merg împins de o for-
ță necunoscută. Nu mai am răbdare. Nu văd satele prin
care trec, râurile pe care le traversez. Doar trupurile mișcă-
toare din fața mea urcând și coborând, în același ritm. Nu
sunt decât o părticică dintr-un val, într-o mare de oameni
care nu încetează să vibreze la unison.
Ne oprim la un popas pentru un croasant și o cafea
și nu mai descopăr tihna de altădată cu care savuram gus-
tul amar al licorii negre. E o foială și o grabă inexplicabilă.
Parcă am fi într-o competiție în care fiecare minut contea-
ză. Tovarăși vechi trec pe drum fără să se oprească. Nu e
timp de pierdut, de stat la taclale. În aer freamătă o nerăb-
dare molipsitoare de a continua drumul, de a merge mai
departe.
Îl revăd pe Sao, un brazilian pe care-l întâlnisem de
câteva ori. Îmi dăruiește o bentiță colorată, primită de la
preotul lui, înainte de plecare. O prind la încheietura brațu-
lui drept. N-am nimic să-i dau în schimb. Câteva ore mai
târziu, ne revedem și mergem, o parte din drum, împreună.

201
Are capul acoperit cu o eșarfă neagră. Pe Camino, inimile
se destăinuie ușor. Tatăl lui Sao a murit ieri. Eșarfa neagră
e semnul de doliu. Nu-i nimic de făcut. Depărtarea e tot
atât de mare ca și distanța dintre viață și moarte. Sunt
momente când întoarcerile devin imposibile. La Santiago
îl așteaptă familia. Așa fusese planificat și așa avea să se
întâmple.
L-am întâlnit pe Sao în piața din fața catedralei, a
doua zi, la scurt timp după regăsirea familiei. Stătea, întins
pe caldarâm, cu rucsacul sub cap. Lângă el erau soția și
băiatul de zece ani. L-am salutat, discret, cu o scurtă încli-
nare a capului și m-am pierdut în mulțime.

202
 De ce nu suntem îngeri
Continuăm drumul într-un ritm alert. Numărul ma-
re de pelerini ne face să ne gândim la disponibilitatea locu-
rilor de cazare. Cum îngrijorarea nu e pe lista lucrurilor
necesare, ne liniștim repede. De aici și până la Santiago,
drumul e plin de hanuri. În ele sunt și locurile noastre.

Împreună cu Tom, Megan și Barbara

Însemnele Compostelei apar din ce în ce mai des.

Chipul Sfântului Iacob cu toiagul de pelerin e la fiecare
răscruce. Pe borne din piatră sunt săpate cifrele cu numă-
rul de kilometri rămași.
Pe lângă crucile credinței sunt și cele ale pelerini-
lor plecați prea devreme. Un brazilian de 40 de ani și o
203
irlandeză, aflată la al doilea pelerinaj. Erau atât de aproape
și totuși s-au grăbit s-ajungă mai devreme. Irlandeza are
un epitaf care prinde, în câteva cuvinte, toată filozofia vie-
ții. A plecat în somn și nu s-a mai întors.
Ajungem în Arca-O Pino devreme. Municipalul nu
ne place. E prea înghesuit și n-are grădină. Vrem un loc
liniștit, cu spații largi în care popasul să ne tihnească. Ja-
mes, un prieten canadian ne recomandă hanul lui. Nu ră-
mânem pentru că Megan descoperă printre clienți, un en-
glez nesuferit. La cel de-al treilea eu am obiecții: nu-mi
place afișul din fereastră. Dacă vrem să gătim, trebuie să
plătim, suplimentar, trei euro pentru curent.
O luăm pe o stradă care iese din oraș. Dăm, din în-
tâmplare, peste cel mai luxos han pe care l-am întâlnit pe
Camino. Tovarășii de cameră sunt foști prieteni de drum.
Printre ei și Ion, primul român pe care-l întâlnesc.
Hanul are o curte interioară mare care se termină
cu un câmp cu flori. Construcția e nouă și are toate facili-
tățile necesare. După zilele umede, vremea e ideală pentru
spălat. Culmea e plină, de la lenjerie intimă și până la pro-
soape, pulovere, tricouri și pantaloni. Toți vrem să intrăm
în catedrală, curați.
Denise și Bernadette, surorile franțuzoaice, și-au
pus costumele de baie și se tolănesc la soare. Trecute bine
de 60 de ani, au corpuri frumoase, de invidiat. Inge, mult
mai tânără, e și ea în costum de baie. Se plimbă cu natura-
lețe pe culoare de parcă ar fi într-o stațiune estivală. Ne-
răbdarea de peste drum s-a risipit lăsând loc calmului
obișnuit. Competiția s-a oprit pentru o clipă. Va fi reluată
mâine dimineață.
Trag un șezlong lângă franțuzoaice și cad pe gân-
duri. Azi am refuzat, fără un motiv anume, trei hanuri.
Pentru prima oară căutam ceva mai bun. Apoi am cheltuit
mai mulți bani pentru mâncare, în coș punând altceva de-

204
cât obișnuitul corizo și cașcaval feliat. Am nimerit într-un
han modern și ceva mai scump când pe toată durata pele-
rinajului am căutat locuri ieftine. Ce se întâmplase?
Pierdeam, pe măsură ce ne apropiam, câte ceva
din esența lucrului care ne adusese până aici? Revolta
abstinențelor de tot felul câștigase bătălia și noi asistam
neputincioși la savurarea victoriei? Unde erau umilința,
smerenia, cazna și suferința care ne mobilizaseră până
acum să trecem munții și apele, să mărșăluim sute de ki-
lometri, până la epuizare?
Am închis ochii și am ațipit. Poate că deturnarea
de sensuri pe care o trăiam fusese scrisă să se întâmple ca
o mărturie a fragilității noastre. În întunericul în care
bâjbâim, singura certitudine e îndoiala. Cea care ține ba-
lanța în cumpănă dreaptă și ne apropie de divin fără a ne
depărta prea mult de țărâna din care suntem făcuți. La
urma urmei așa ne-a lăsat Dumnezeu, cu măriri și căderi
pentru a ne deosebi de îngeri.

205
 Santiago de Compostela
Ultima etapă. Până la Santiago mai sunt 20 de ki-
lometri. Plecăm dis-de-dimineață. Vrem să prindem sluj-
ba cea mare de la prânz. Îmi iau la revedere de la Ion. N-
am să-l mai văd de-atunci. Ghidul nostru de buzunar ne
îndeamnă ca, pe ultimii kilometri, să ne gândim la cei ca-
re, cu voia sau fără voia lor, n-au reușit să termine drumul.
S-au oprit sau l-au abandonat înainte de a-i cunoaște capă-
tul. Sau la cei care nu-l vor face niciodată.
Întrăm în oraș pe vechiul drum al pelerinilor. Urcăm
și, deodată, la capătul străzii, printre clădirile înalte, rândui-
te de o parte și de alta, apar săgețile ascuțite ale turlelor ca-
tedralei. La început abia perceptibile, apoi din ce în ce mai
mari. Am ajuns în centrul vechi al orașului. Urmăm, fără
grijă, șuvoiul de pelerini din fața noastră și trecem printr-un
tunel prins între două clădiri înalte. Un galițian, îmbrăcat în
costum tradițional, ne întâmpină cu un marș local, intonat la
cimpoi. Ieșirea din tunel dă într-o piață largă, încadrată de
clădiri monumentale vechi. Între ele, ca o regină a arhitectu-
rii, se înalță catedrala.
Ca orice lucrare durabilă catedrala are o istorie ve-
che, învăluită de legende. Una dintre ele e strâns legată de
martiriul Sfântului Iacob, unul dintre apostolii lui Isus.
După uciderea acestuia în Ierusalim, rămășițele pământești
ajung în Galiția, pe atunci provincie romană. Persecuția
creștinilor practicată de romani, face ca mormântul Sfântu-
lui Iacob să cadă în uitare. Potrivit legendei, acesta e des-
coperit câteva secole mai târziu, pe la anul 814. O stea
strălucitoare s-a aprins deasupra locului. Informat, regele
dispune construcția unei capele de reculegere, el făcând și

206
primul pelerinaj la moaștele apostolului. La scurt timp ca-
pela este înlocuită cu o biserică, apoi cu o alta mai mare,
construită câteva decenii mai târziu, în stil romanic.
Distrusă de unul din califii de Cordoba, lucrările
noii catedrale au început după recucerirea spaniolă a teri-
toriilor ocupate de arabi. Construcția a durat peste 50 de
ani și s-a încheiat în anul 1122. Lucrări importante de lăr-
gire și înfrumusețare au continuat în secolele al XVI-lea,
al XVII-lea și al XVIII-lea pentru a se ajunge la edificiul
pe care îl avem azi. Clădirea este un complex arhitectural
care îmbină caracteristicile artei romanice cu cele ale goti-
cului și barocului epocilor prin care a trecut. Inclusă în pa-
trimoniul mondial al umanității, catedrala din Santiago de
Compostela e unul din cele mai importante locuri de pele-
rinaj, după Ierusalim și Roma.
Anual, mii de credincioși din lumea întreagă se re-
culeg la moaștele Sfântului Iacob. Mulți dintre ei aleg să
reînvie traseul spiritual început acum o mie de ani, de pe-
lerinii mânați de iertarea păcatelor sau de speranța unor
miracole menite să le vindece suferințele fizice.
Ajungem la timp pentru a asista la slujba oficială
de duminică. Catedrala e plină. Cântările au început. Pri-
vesc în jur și o revăd, smerită, sprijinită de o coloană, pe
Maria, regina florilor. Ascultă cuvintele preoților cu nesaț,
ca și cum ar fi așteptat tot drumul momentul acesta. Câțiva
pași mai încolo, Sao are ochii înlăcrimați.
Ne apropiem de momentul culminant numit Bota-
fumeiro, un ritual pe care-l traduc cu românescul „cădelni-
țarea”. Deși efectul pare a fi același, ceremonialul n-are
nimic în comun cu cel cunoscut nouă. Cădelnița, cea mai
mare din lume, cântărește 80 de kilograme și are o înălți-
me de aproape doi metri. E suspendată de bolta catedralei
printr-un mecanism de scripeți și frânghii. În anumite oca-
zii e coborâtă de opt voluntari, îmbrăcați în robe roșii și

207
umplută cu 40 de kilograme de cărbune și boabe de tămâ-
ie. Pusă în mișcare de energia voluntarilor, cădelnița se
balansează, dintr-un capăt în altul al catedralei, ca un pen-
dul uriaș, cu viteze atingând peste 80 de kilometri pe oră.
E un spectacol rar și impresionant pe care am avut norocul
să-l văd. Nu știm exact originea și semnificațiile ritualului
la care asistăm. Se pare că totul a plecat de la o necesitate
practică, aceea de a diminua, prin diluare, duhoarea sutelor
de pelerini care, în epocă, ajungeau la capăt în condiții
precare de igienă.
După slujbă, urmează reculegerea la relicvele
Sfântului Iacob. În spatele altarului, o statuie aurită a Sfân-
tului e obiectul adorației pelerinilor, drept pentru care ne
încolonăm cuminți și așteptăm să ne vină rândul. Îmbrăți-
șez statuia după obiceiul practicat de cei din fața mea și
rămân, pentru o clipă, cu brațele prinse de umerii acesteia.
Mă gândesc la toți ai mei, plecați sau în viață și adaug
gândul de mulțumire pentru momentul trăit.
În catedrală e o forfotă continuă. Piața mare e plină
de pelerini și de turiști. Grupurile organizate se intersec-
tează grăbite, urmând semnele de recunoaștere fluturate de
ghizi. E o atmosferă plină de emoție. Oameni cunoscuți
sau necunoscuți se îmbrățișează și se felicită.
Mă întâlnesc cu Willy și Hilde, cu Nenadz și Na-
dia, cu surorile franțuzoaice, cu aproape toți prietenii de pe
Camino. Cu unii am petrecut multe zile împreună și ne
cunoaștem bine, cu alții m-am intersectat întâmplător.
Strângerile la piept nu fac nicio diferență. Sunt la fel de
calde și sincere.
E o bucurie imensă în sufletul tuturor. Fiecare sim-
te nevoia să se elibereze, să transmită această stare de feri-
cire celuilalt. Atingerile sunt îndelungate și profunde.
Emoțiile înlăcrimează multe fețe. Am reușit, e cuvântul
rostit de cei care credeau, cu puțin timp în urmă, că un

208
marș de peste 800 de kilometri e un lucru aproape imposi-
bil de făcut. Ființe firave, neobișnuite cu truda mersului și
a vieții improvizate, sunt astăzi aici. Nehotărâții și nepu-
tincioșii au biruit. Îndoiala și-a pierdut puterea, miracolul
s-a produs. Mereu și mereu același, de sute de ani.
Orașul e plin, tarabele sunt încărcate cu tapas, bere
și vin. Ne așezăm la altă coadă, la capătul căreia ne așteap-
tă certificatul de pelerin. Primim cu mândrie bucățica de
hârtie, completată pe loc cu numele scris în limba latină,
după verificarea atentă a îndeplinirii condițiilor. Conside-
rându-ne pelerini adevărați, prezentăm nenumăratele
ștampile, colecționate în cele 33 de nopți de popas.
Între două îmbrățișări caut să nu mă pierd de Bar-
bara și Megan. Mergem împreună la Manolo, cel mai ves-
tit restaurant de pe Camino. Fost pelerin, Manolo culege
rețete faimoase, le combină în formule noi și le oferă călă-
torilor la cel mai mic preț din oraș.
Stăm din nou la coadă, formată chiar pe scările de
la intrare. Restaurantul e plin. Personalul e într-o agitație
fără seamăn, comenzile se transmit cu voce tare la bucătă-
rie și numai o practică îndelungată face ca tăvile încărcate
cu bunătăți să nu fie proiectate în capul mesenilor. Manolo
e prezent în mijlocul lor. Din când în când vine spre noi și
se scuză pentru așteptare. Nu-i nimic de făcut, cei instalați
la mese nu se grăbesc, e ultimul dejun petrecut cu prietenii
și-l savurează în tihnă. Așa facem și noi. Plecăm înainte de
spălarea podelelor.
Megan are zbor diseară la nouă. Barbara intențio-
nează să mai rămână o zi. Eu n-am luat nicio decizie. Ne
despărțim și ne dăm întâlnire către seară.
Entuziasmul zilei m-a golit de orice putere. Rătă-
cesc pe străzi fără noimă. Intru în magazine cu suveniruri
și nu cumpăr nimic. Sunt aici și nu știu ce să fac de parcă
am pierdut sensul lucrurilor reale. Bucuria anterioară s-a

209
transformat, brusc, într-un fel de pace care-mi estompează
toate trăirile. Am rămas singur, o singurătate care nu-mi
face bine, dar de care refuz să mă despart.
Poate e timpul să mă întorc acasă. Trec pe la ofi-
ciul de turism și iau informațiile necesare. Resemnat, intru
în primul supermarket și fac provizii pentru drum. Cu sa-
coșa în mână mă întâlnesc cu Valeria, o estoniană stabilită
în Anglia. Mâine pleacă spre Fisterra. O privesc descum-
pănit. N-a pierdut nimic din entuziasmul inițial. Seara ne
întâlnim cu Tom. Și el merge mai departe.
Ceasul despărțirii de Megan se apropie. Ne îmbră-
țișăm și ne luăm rămas bun. Dimineața fac același lucru cu
Barbara. O las în fața catedralei, fluturând brațul drept, ca
după o despărțire grea. Privesc înapoi, de câteva ori, apoi
caut pe zidurile groase, semnul săgeții galbene, cea care
mă adusese până aici, cea care mă va duce mai departe.
Capătul lumii e atât de aproape. Încă trei zile de mers și
încă o zi până la Muxia. Nu știu de unde am atâta putere.
În urmă, catedrala rămâne mută și sfidătoare. Răceala ei
îmi arde spatele ca o flacără nevăzută. Continui să merg
înainte, să mă eliberez. De mine, de teama morții sau a
vieții veșnice.

210
 Camino
Santiago de Compostela e un oraș binecunoscut
din nord-vestul Spaniei. Faima acestuia nu vine nici din
gloria trecutului și nici din măreția faptelor de azi. De pes-
te o mie de ani Compostela e ținta unei experiențe spiritua-
le care nu încetează să uimească lumea. Zeci de mii de pe-
lerini ajung în fiecare an la mormântul Sfântului Iacob,
după o epuizantă cursă de peste 800 de kilometri.
Compostela e capătul unui drum personal, e sfârși-
tul sau începutul unei trăiri emoționale, diferite de celelal-
te. Către el se îndreaptă cei descurajați și slabi cu speranța
că se vor întări, cei neliniștiți, aflați în căutarea răspunsu-
lui, cei vinovați pentru învățarea îndreptării. Pelerinajul la
Compostela e un exercițiu inițiatic la care unii participă
din convingere, alții din curiozitate, iar mulți alții fără să
știe de ce.
Cei ce cred devin și mai puternici în credința lor.
Se vor întoarce acasă mulțumiți că au făcut un lucru nece-
sar. Ei vor fi, cu mici diferențe, aceiași care au plecat. Ma-
rii câștigători ai pelerinajului sunt necredincioșii și neștiu-
torii. N-au așteptări pentru că nu se hrănesc cu iluzii. Por-
nesc la drum fără un scop anume. Pentru ei Camino e o
tentație la îndemână, e cool, e la modă și, mai ales, e dis-
tractiv.
Imaginea unui parcurs plin de aventuri e, în sine, o
motivație destul de puternică pentru cei ce vor o schimba-
re în cotidianul anost. Prima zi e piatra de încercare. Con-
stați că cele șapte sau opt ore de mers continuu nu-s o joa-
că. Între corpul fizic și cel mental se stabilesc relații noi,
necunoscute. Începe o luptă între ceea ce vrei și ceea ce

211
poți. Constați că armele de care ai nevoie nu sunt la înde-
mână și începi să le cauți în interiorul tău, prin cotloane
ascunse și neștiute. A doua zi o iei de la capăt, deprimat și
fără vlagă. Propriile slăbiciuni ies la iveală. Nici întrebări-
le puse și nici răspunsurile găsite nu-ți plac. Asta te ne-
mulțumește și te revoltă. Între timp, în drumul tău, apar
munții pe care trebuie să-i treci, văile pe care să le cobori,
ploaia rece și vântul tăios pe care trebuie să le înfrunți.
N-ai timp să meditezi la fleacuri sau poate ai prea
mult și de aceea gândul îți fuge prin colțuri neumblate. Te
oprești, fără să ști de ce, la primul coș de gunoi și arunci
programul trenurilor cu însemnările făcute cu roșu de către
funcționara de la gară. Fie ce-o fi, merg înainte, îți spui.
Într-o zi descoperi, ca din întâmplare, că zâmbetul unui
necunoscut îți face bine, că liniștea dintr-o catedrală e cea
mai frumoasă muzică auzită vreodată, că mărul primit de
la un necunoscut e cel mai frumos dar.
Camino e drumul oamenilor obișnuiți. Sigmund e
unul dintre ei. Anul trecut a făcut traseul francez. În apro-
piere de Compostela a suferit un infarct. De atunci inima e
cârpită cu trei bypassuri. Îl întâlnesc în drum spre Fisterra.
Urmase Camino Norte, traseul paralel cu oceanul, cam de
aceeași lungime, dar cu mult mai dificil. Este semnul său
de mulțumire pentru că scăpase cu viață. Are aproape 70
de ani și e în plină formă.
Jef a suferit, tot anul trecut, o intervenție chirurgi-
cală. Are o tijă metalică la o coapsă. Cu o zi înainte de
Compostela se lovește, din neatenție, de marginea unui pat
metalic și cade. Singura temere era să nu întrerupă călăto-
ria. Ne-am reîntâlnit în catedrală.
Mulți alții pe care i-am cunoscut erau la începutul
drumului. Nadia, berbera, debusolată la cei 30 de ani, și-a
găsit o slujbă după pelerinaj. Se pregătește pentru întâlni-
rea cu Dumnezeu. Se va boteza în curând, renunțând la

212
religia musulmană. Lizi, o nemțoaică cam de aceeași vâr-
stă, e la fel de confuză ca și înainte. Colindă lumea și nu se
poate fixa într-un loc. Nu știe ce va face. N-are încă răs-
punsuri deși e la capătul drumului. Takeo a rămas fără
slujbă, ceea ce în Japonia nu e ceva obișnuit. Jaynie și-a
pierdut bărbatul și fiica într-un accident de mașină. Berna-
dette, franțuzoaica, are soțul pe moarte, iar Friz, bogătașul
elvețian, vrea să-și ispășească păcatele pentru că toată via-
ța le-a spus oamenilor că tutunul și băutura sunt lucruri
bune.
Camino e un parcurs al bucuriei și suferinței, al în-
doielii și încrederii, unul care poate să ducă undeva sau
nicăieri. Am plecat pe el cu încredere sperând să-i dăm de
capăt. S-ar putea să constatăm că, așa cum nu are început
nu are nici sfârșit. Unii vor fi fericiți de izbândă, alții dez-
amăgiți în așteptările lor. Oricare vor fi sentimentele trăite
la întâlnirea de azi, un lucru e cert. Cei ajunși nu sunt cei
plecați. O experiență precum pelerinajul la Compostela nu
trece fără urme.
Mâine ne vom risipi în toate colțurile lumii, așa
cum ne-am adunat. Vom păstra în noi ceva din Camino. O
amintire, o prietenie, o vorbă de duh. Sao, Nelson și Paulo
nu sunt doar brazilieni. Sunt prietenii mei. La fel, Louis și
Fred și Barbara și mulți alții. La Compostela ne despăr-
țim. Drumul nostru comun devine drumul fiecăruia. Cum a
fost dintotdeauna, în ciuda aparențelor.
Cât îmi vor lipsi foșnetul discret al dimineților ne-
trezite, micul dejun improvizat, cafeaua întăritoare, băută
la prima tavernă și patul sărăcăcios. Vânzoleala de seară,
cu gemete nocturne și sforăieli necontenite, cu insomnii
dureroase, cu miresme naturale de trupuri frânte.
Camino e drumul fiecăruia. Unii aleg să-l parcur-
gă, alții să-l trăiască. La capătul lui e ceea ce vrei să fie.
Ultima zi din cele treizeci și trei de fericire.

213
 Prin ochii altora

Călătoria

Este urarea pe care o auzim cel mai des în drum

spre Santiago. Buen Camino, spun locuitorii satelor și ora-
șelor, Buen Camino, răspund pelerinii. Care să fie semni-
ficația acestui cuvânt atât de drag? Camino înseamnă călă-
torie, cale, drum. Calea către Santiago, drumul către Com-
postela.
Drum bun. Să ai o călătorie frumoasă. Oare acesta
să fie sensul adevărat al cuvântului? E drept că nu întot-
deauna reușim să traducem, în propria noastră limbă, înțe-
lesurile adânci spuse într-un alt grai. Pentru mine urarea la
care ne referim are o altă semnificație, una care stăruie în
mintea mea mult timp după încheierea pelerinajului la
Compostela.
Călătoria. Nu este acest cuvânt mai apropiat de ce-
ea ce reprezintă drumul spre Compostela? Când părăsești
hanul la care ai tras peste noapte și hangiul își ia la revede-
re de la tine cu Buen Camino sau când locuitorii satelor îți
surâd cu aceeași urare, la ce se gândesc? La călătoria pe
care o faci și pe care o doresc a fi una frumoasă și folosi-
toare ție. Să ai o călătorie bună, sună cuvintele rostite de
cei pe care-i întâlnești.
Călătoria, asta este. De ce e important pentru oa-
meni să meargă pe jos peste 800 de kilometri și să înfrunte
potrivnicia vremii, de la zăpadă și ploaie până la arșița fi-
erbinte? De ce ne punem viața în pericol acceptând riscuri
mai mari sau mai mici pentru a ajunge acolo? Tot punând

214
întrebări ne apropiem de sensul adevărat al răspunsului.
De ce suntem pe drum? Din nenumărate motive.
Pentru unii precum prietena mea Grace, pelerinajul
e o experiență religioasă. Pentru alții e o călătorie spiritua-
lă, în timp ce pentru frumoasa și eleganta Anna din Irlan-
da, drumul nu e decât un exercițiu de fitness. Printre cei ce
încearcă să găsească sensurile mai profunde ale pelerinaju-
lui sunt destui care descoperă un adevăr simplu: Camino,
adică drumul, nu e același pentru toți. Călătoria e trăită
diferit pentru că viața fiecăruia e diferită.
Am întâlnit o olandeză pe care am ajutat-o să trea-
că muntele. Stătea sprijinită de un vârf de stâncă, cu pute-
rile sleite, abia trăgându-și respirația. Camino e la fel ca
viața, greu, mi-a mărturisit. Ceea ce nu a realizat această
femeie e că acest drum nu e la fel ca viața, ci e viața însăși,
cu bucuriile și durerile ei. Călătoria nu se termină la Santi-
ago. Drumul spre Santiago nu e decât un capitol din călă-
toria vieții tale.
Adesea, de-a lungul drumului, întâlnești pelerini pe
care, ca și în viață, crezi că-i vei revedea undeva, mai târ-
ziu. Drum bun, să ne revedem sănătoși la următorul po-
pas. Nu-i mai întâlnești, ca și în viață. Te întrebi ce s-o fi
întâmplat cu ei. Nimic rău numai că au dispărut pentru
totdeauna lăsând, ca o dâră parfumată, urmele trecerii lor.
Nu trebuie să mergi pe Camino ca să înțelegi asta.
Păstrăm fiecare în memorie amintiri cu cei care ne-au fost
alături și au dispărut. Mă gândesc la George Wilson, cel
mai bun prieten. Am pierdut contactul cu el și nu l-am mai
văzut de 20 de ani. Ce-ți trece prin minte când auzi una ca
asta?
Deci, atunci când spun Buen Camino, care să fie
sensul cel adevărat? Ce-ai zice de: să ai o viață frumoasă?
Pentru mine călătoria nu s-a încheiat la Santiago.
Continuă în fiecare moment inclusiv acum când tu citești

215
aceste gânduri. Pelerinajul m-a ajutat să înțeleg ce e im-
portant în viață și cum pot să trăiesc esențialul în cel mai
simplu mod. Hrana, mișcarea, odihna, iată trei elemente
care ne leagă de univers. Ia cu tine doar ce ai nevoie.
Am învățat să apreciez gustul unei picături de apă
sau aroma galbenă a unei banane. Am învățat cum să fii
recunoscător pentru o haină curată sau un loc îngrijit pe
care să-ți odihnești capul peste noapte. Am învățat să tră-
iesc în prezent și să apreciez timpul petrecut cu oameni pe
care n-am să-i mai văd niciodată. Am învățat să accept cu
inima ceea ce înțelesesem demult cu mintea.
Blândețea nu e un semn de slăbiciune, ci expresia
forței interioare. Am redescoperit profunzimea naturii
umane, scoasă la iveală prin generozitate și compasiune
pentru ceilalți. Am învățat și ceva nou, umilința de a ac-
cepta bunătatea și compasiunea celorlalți. Am învățat să
privesc muntele din fața mea fără să mă sperii și să accept
provocarea de a-l trece. Aceste lecții, și multe altele, mi-au
fost date, spre învățare, pe Camino. Cu cât le știu mai bine
cu atât vreau să le înțeleg mai mult. Și poate într-o zi rodul
mult așteptat va da în pârg spre bucuria mea și a voastră, a
celor din jurul meu. Iar pentru asta sunt atât de recunoscă-
tor…

Jaime, scriitor din SUA

216
 Camino cel de toate zilele

Dorința de a face pelerinajul la Compostela a venit

cu mult timp înaintea șansei de a-l realiza. Câțiva membri
ai familiei îl trăiseră și de la ei am aflat că e ceva special.
Momentul a sosit când cel mai tânăr dintre copii ne-a pă-
răsit casa plecând în drumul lui. Golul rămas trebuia um-
plut cu ceva. Bun prilej pentru a reflecta la ce-am făcut și,
mai ales, la ce vom face. Călătoriile erau parte din viața
noastră. Următoarea putea fi una ca oricare alta. Ceea ce a
urmat avea să depășească cu mult așteptările.
Ne-au plăcut simplitatea și rutina călătoriei. Trezi-
tul devreme. Mersul. Micul dejun. Noua repriză de marș.
Oprirea la han. Spălatul rufelor și al corpului. Siesta. Cina-
tul la apusul soarelui. Odihna. A doua zi, totul de la capăt.
Repetitiv ca rostitul unei rugăciuni. Odihnitor pentru trup
și suflet.
Țara prin care am mers era frumoasă, vinul din
belșug, iar bucatele delicioase. Nimic nu se compară însă
cu oamenii pe care i-am întâlnit. Veneau de pretutindeni.
Prietenia se năștea repede, în mod natural. Mersul alături
de cineva, pe același drum, e de neprețuit. N-am împărțit
numai poteca, ci și mesele și timpul. Timpul trăirilor și al
mărturisirilor. Nu există cale mai bună pentru prietenie.
Pelerinajul la Compostela e, în sine, o călătorie și
nu o destinație. Una în care au contat oamenii pe care i-am
întâlnit. Ceea ce a fost adevărat pe Camino trebuie să fie
adevărat și în viața noastră de zi cu zi. Asta e lecția pe care
am învățat-o.

Michel și Jo, medici din Australia

217
 Ultima jumătate de inci

Poate a fost mai puțin de jumătate de inci1, partea

care mi-a creat neplăceri. Mă refer la acea porțiune a pi-
ciorului care a atins pământul pe timpul pelerinajului la
Compostela. Diferența până la șapte inci și jumătate s-a
simțit bine. Întrebat de tovarășii de drum sau de prietenii
de-acasă: cum îți merge? răspunsul a fost, invariabil, ace-
lași. Excelent, cu excepția jumătății de inci din partea in-
ferioară a corpului. Într-adevăr, totul a fost perfect dacă
nu era povestea dureroasă a bătăturilor. Durerea de spate,
cea pe care o aveam de mai bine un an, n-am mai simțit-o.
Picioarele s-au purtat bine în primele patru zile.
Am început la Saint Jean Pied de Port și nimic nu anunța
dezastrul. Ajuns la Pamplona, m-am bucurat în liniște de
unul din cele mai frumoase orașe de pe Camino. Am refă-
cut, liniștit și în siguranță, cursa cu taurii, am gustat din
delicioasele pinchos pe Calle Estafeta și am servit cea mai
bună cafea cu domnul Hemingway, la cafeneaua Iruña.
Am mers mile nesfârșite pe jos în California, în pre-
gătirile mele pentru Camino. Mi-am cumpărat cei mai buni
bocanci și, deși știam că bătăturile sunt neplăcerile cele mai
frecvente de care se plâng pelerinii, credeam că e ultimul
lucru care mi s-ar putea întâmpla. M-am temut de ploi și de
furtuni, dar n-am întâlnit decât câteva și acelea liniștite.
Eram îngrozit de păduchi și nu i-am văzut cum arată.
S-a întâmplat la o zi după Pamplona când, vrând să
țin pasul cu o familie din Australia, am mers mai repede

1
Unitate de măsură pentru lungimi folosită în țările anglo-saxone. Un
inch reprezintă 2,54 centimetri.
218
decât ar fi trebuit. Coborârea abruptă de după Alto del
Perdon și poteca bolovănoasă au pus la grea încercare pi-
cioarele. Pe ele contasem și ele m-au trădat primele. Am
simțit durerea cum crește, la fiecare mișcare, dar nu m-am
oprit. Am continuat să merg, șchiopătând până la Punta la
Reina. Când, într-un târziu, mi-am scos ciorapii, era prea
târziu. Inevitabilul se produsese.
Convins că știu ce trebuie să fac cu veziculele în-
tinse peste tot, le-am deschis și am înlăturat pielea lăsând
descoperite zone largi, cu speranța că se vor usca repede.
Veziculele mai mici le-am drenat pur și simplu. A fost un
fel de experiment pentru a vedea care metodă va duce, mai
rapid, la vindecare. N-a ținut. Toate s-au vindecat în ace-
lași timp, pe măsură ce mărșăluiam, adică după patru săp-
tămâni.
Rutina zilnică începea cu trezitul devreme și pansa-
rea rănilor. După un pahar cu apă rece, începeam ziua de
mers, de regulă pe la șase și jumătate, când afară era liniște
și răcoare și nu se luminase încă. Primii o sută de metri îi
făceam cu pași mici. Precauțiile mele erau inutile. Revolta
picioarelor era la datorie. Lucrurile se mai echilibrau ulteri-
or și, după primul kilometru, păreau a intra în normal.
Am mers tot timpul către vest. Am văzut și revă-
zut, în orizontul îndepărtat, centura lui Venus aruncată
peste dealurile verzi sau munții înzăpeziți. M-am întors și
am privit, către est, roșul înflăcărat al răsăritului. Drumul
era pustiu la acest început de zi. Singurătatea m-a ajutat să
cobor liniștit în mine, să mă bucur de priveliștea din jur și
să respir aerul rece al dimineții. După vreo cinci sau zece
kilometri mă opream pentru o cafea sau o tortilla, ori poa-
te un suc de portocale.
Ajuns la locul de înnoptat, am aplicat strategia: be-
rea mai întâi. Știu că majoritatea pelerinilor încep cu spă-
latul rufelor pentru a fi siguri că vor avea suficient timp

219
pentru uscare. Ideea mea era alta. Dacă, prin absurd, s-ar fi
întâmplat o nenorocire, aș fi fost trist, nu din lipsa lucruri-
lor curate, ci de plăcerea ratată a berii nebăute. Așa că, în-
cepeam cu o bere sau poate cu două și lăsam, mai la urmă,
corvoada zilnică a pregătirii zilei următoare.
Dacă vrei să uiți de problemele lumii, fă o călătorie
lungă într-o țară unde limba vorbită nu e a ta. N-am putut
citi nici ziarele și nici înțelege programele de televiziune.
Nu te poți rupe întotdeauna de problemele personale, însă
pe celelalte le poți lăsa deoparte. Pe Camino cea mai mică
nevoie devine, dintr-o dată, o provocare. Un pat cald și
curat, un duș fierbinte, starea drumului și a vremii, sunt
singurele lucruri care contează.
Am călătorit singur cea mai mare parte a timpului.
Unul din motive era ora matinală la care începeam ziua, de
multe ori fiind primul care părăsea hanul. Uneori, din cau-
za drumului îngust, era imposibil să mergi alături de cine-
va și să stai de vorbă. Poate că auzul începe să mă lase, dar
aveam dificultăți să-l înțeleg pe celălalt, presupunând că
vorbea o engleză acceptabilă. A fost unul din motivele
pentru care dialogurile erau scurte și întâmplătoare.
N-am avut un ritm prea rapid, dar am fost constant.
Am oprit rar și doar când a fost necesar. Călătorind singur
și cu problemele bătăturilor în picioare, n-a fost ușor. Am
petrecut prea mult timp cu ochii pe starea drumului, pentru
a evita alunecările sau obstacolele de care m-aș fi putut
împiedica. Din cauza asta sunt convins că am pierdut lu-
cruri pe care ar fi trebuit să le văd.
Timp am avut destul, dar odată ajuns la Composte-
la, impresia mea a fost că m-am grăbit. Cu toate acestea
puține mi-au scăpat din cele importante. Mult timp am de-
dicat participării la slujbele de seară, atunci când am avut
ocazia. Preoții spanioli le termină repede, în mai puțin de
20 de minute.

220
 Cea mai frumoasă parte a aventurii, așa cum anti-
cipasem, a fost întâlnirea cu pelerinii din întreaga lume.
Mulți dintre ei erau mărșăluitori înveterați, cu multe călă-
torii deja făcute. Alții erau la prima încercare, ca mine,
plecați într-o simplă aventură. Am întâlnit mulți canadieni,
olandezi și australieni și mai puțini americani decât m-am
așteptat. Cu unul dintre ei lucrasem în același spital, în
urmă cu 30 de ani.
Aș vrea să mă întorc într-o zi și să fac partea dintre
Burgos și Leon, cea pe care am sărit-o, din cauza bătături-
lor. Dacă am să reușesc voi merge mai puțin în fiecare zi
și voi petrece mai mult timp cu prietenii. În ultimă instanță
e ceea ce contează cel mai mult pe Camino.

Dr. John din SUA

221
 Viața mea pe Camino

Păstrăm din copilărie imaginea lucrurilor care ne-

au impresionat cel mai mult: întâia zăpadă, primul pom de
Crăciun cu lumânări adevărate, prima călătorie cu trenul...
Toate erau experiențe noi și câte n-au fost în acel timp al
descoperirilor. Mai târziu, lumea a devenit din ce în ce mai
mare. Prima zi de școală, prima slujbă, prima dragoste de
adolescent visător. Prima zi în care devii tată și, mai apoi,
bunic. În timp lucrurile noi se împuținează. Avem impre-
sia că totul e deja văzut. Într-un astfel de moment am decis
să plec pe Camino. Singur. Din pragul casei mele, adică
din Olanda. Am pus câteva lucruri într-un sac, strictul ne-
cesar pentru o călătorie simplă.
Drumul prin Belgia și Franța a fost unul al singură-
tății. Numărul pelerinilor întâlniți, în cele șase săptămâni,
îl pot număra pe degetele de la o mână. Prilej bun să mă
apropii de mine însumi. De câteva ori am întâlnit oameni
speciali. Localnici curioși să afle mai multe despre Cami-
no, oameni care mi-au vorbit, m-au ajutat, m-au primit,
uneori, în casa lor. Un fel de re-descoperire a locului ce-
lorlalți în viața noastră.
Apoi am ajuns la Saint Jean Pied de Port. Mulți pe-
lerini încep aici călătoria. M-am alăturat lor, am călătorit
împreună, am vorbit, am mâncat și am dormit sub același
acoperiș. Oameni din toate colțurile lumii. E de mirare cât
de ușor te poți înțelege în limba lor sau într-o limbă comu-
nă. Lumea e mică. Uneori m-am simțit ca într-o mare fa-
milie.
M-am bucurat de drumul meu realizând cât de
mulți pelerini au făcut această cale înaintea mea și câți o

222
vor face după mine. Deseori am fost surprins despre ce am
auzit sau văzut, de poveștile tovarășilor de drum. Uneori
am mers mai multe zile cu aceeași oameni, legându-ne
unii de alții. Alteori am preferat singurătatea. Am intrat în
biserici când am fost obosit, pentru un scurt popas sau fără
motiv, doar pentru a aprinde o lumânare. Mergând, am
realizat că destinația nu e importantă. Ceea ce contează e
drumul până acolo și oamenii pe care îi întâlnești. Probabil
din această cauză, odată ajuns la capăt, nu m-am simțit
iluminat și nici altfel.
Camino nu e doar o călătorie. E ceva pe care nu-l
poți cuprinde în cuvinte. Trebuie să-l trăiești ca să-l înțe-
legi. Aș vrea ca fiecare să aibă parte de un astfel de drum.
Mi-a luat 80 de zile pentru a ajunge din Olanda până la
Fisterra. O clipă din viață, dar una atât de bogată.
Ceea ce am trăit nu s-a stins. Continui să am întâl-
niri virtuale cu oamenii pe care i-am cunoscut. Cuvintele
lor sunt vii în memoria mea. Se intersectează cu drumurile
lungi, cu hanurile paturilor suprapuse, cu bucuria serilor
petrecute împreună.
M-am întors la lucrurile obișnuite. Sunt acasă și mă
bucur de viață. Așa cum am făcut-o, clipă cu clipă, pe
Camino.

Fred, maratonistul din Olanda

223
224