MECANICA FLUIDELOR

Mecanica fluidelor studiază problemele referitoare la echilibrul şi mişcarea fluidelor

precum şi la interacţiunea de natură mecanică între fluide şi corpurile solide cu care acestea
vin în contact, în stare de repaus sau de mişcare.
Sub aspectul ei teoretic, mecanica fluidelor este o ramură a fizicii. Ca urmare, ea apare ca
o disciplină legată de un material de natură experimentală, obţinut prin observarea
sistematică a fenomenelor specifice. Interpretarea cantitativă a acestora, precum şi
generalizările corespunzătoare, fac necesară utilizarea unui aparat matematic elevat din care
amintim calculul vectorial, teoria câmpului, teoria funcţiilor de o variabilă complexă şi cea
a ecuaţiilor cu derivate parţiale.
Mecanica fluidelor se integrează în mecanica generală, din care preia legile fundamentale
ale mişcării şi echilibrului corpurilor. De asemenea din mecanica corpurilor deformabile
preia ecuaţiile generale de mişcare ale acestor corpuri. În sfârşit, în deosebi în cazul
studiului mişcării gazelor se utilizează unele rezultate din termodinamică.
Pentru a putea da un conţinut mai precis obiectului acestui curs, este necesar să definim,
în primul rând, noţiunea de fluid. Sub denumirea de fluide sunt cuprinse lichidele şi gazele,
corpuri care, spre deosebire de solide, capătă în timpul mişcării deformaţii oricât de mari.
 Lichidele se deosebesc de solide prin mobilitatea deosebit de mare a particulelor lor.
Forţele necesare pentru a produce o deformaţie finită a unui lichid devin practic nule atunci
când deformarea se efectuează foarte încet. Numai în cazul deformaţiilor repezi se dezvoltă şi
în lichide rezistenţe apreciabile, care dispar însă complet atunci când mişcarea încetează. Un
lichid în repaus nu opune nici o rezistenţă forţelor care tind să-i modifice forma. Lichidele se
deosebesc de gaze prin aceea că opun o rezistenţă foarte mare la acţiunile care tind să le
schimbe volumul. Ele au deci o compresibilitate foarte redusă.
În schimb, gazele sunt complet lipsite de coeziune şi foarte compresibile. În anumite
condiţii de mişcare, dacă vitezele sunt mici, se poate neglija compresibilitatea gazelor, dar,
îndată ce viteza depăşeşte o anumită limită, influenţa compresibilităţii devine însemnată şi
trebuie luată în seamă. Gazele se comportă, în general, perfect elastic şi umplu în întregime
volumul care le este pus la dispoziţie.
Mișcarea unui fluid fiind un fenomen complex; luarea în consideraţie a tuturor factorilor
care intervin în cursul acesteia ar conduce la o modelare matematică deosebit de complicată.
Trebuie deci operate unele simplificări, fenomenul real fiind aproximat prin eliminarea
factorilor neesenţiali, păstrându-se doar cei ai căror roluri este determinant.
Prima aproximare necesară pentru construirea unui model de fluid constă în adoptarea
ipotezei continuităţii. Mecanica fluidelor studiază fenomene care se produc la scară
macroscopică, iar la această scară fluidele se comportă ca şi când materia ar fi distribuită
continuu. De aceea se poate admite ipoteza continuităţii conform căreia un fluid are o
structură continuă la orice nivel, eventual cu excepţia unor puncte, curbe sau suprafeţe de
discontinuitate.
Prin urmare, atât fluidele cât şi solidele deformabile, elastic sau plastic, pot fi reunite într-o
categorie mai largă, aceea a mediilor continui deformabile. De aici rezultă că ecuaţiile
generale de mişcare vor fi aceleaşi pentru toate aceste medii, diferenţierea dintre fluide şi
solidele deformabile realizându-se aşa cum se arată mai departe. Menţionăm de asemenea
faptul că la gaze, dacă presiunea este foarte mică, ipoteza continuităţii încetează să mai fie
valabilă.
A doua aproximare necesară constă în adoptarea ipotezei izotropiei, adică acceptarea
faptului că la un mediu continuu deformabil toate proprietăţile sale au aceleaşi valori după
orice direcţie. Prin urmare, modelul de fluid pe care de obicei utilizat este acela de mediu
continuu deformabil şi izotrop (Care are aceleași proprietăți fizice identice în toate
direcțiile).
SCURT ISTORIC
Primele cunoştinţe de mecanica fluidelor sunt legate de existenţa unor baraje, apeducte,
diguri de protecţie împotriva inundaţiilor, canalizări, băi publice, care au fost construite
acum patru – cinci mii de ani în Asia Mică, India, Egipt, China, iar mai târziu în Grecia şi
Roma antică. Aceste realizări, asociate cu cele din domeniul navigaţiei, conferă hidraulicii,
în această lungă perioadă, un caracter predominant experimental.
Preocupările de sistematizare a cunoştinţelor de mecanica fluidelor în antichitate sunt
dovedite de scurtul tratat privind plutirea corpurilor, scris de ARHIMEDE (287…212
î.e.n.), căruia îi aparţine cunoscutul principiu care-i poartă numele. De la lucrarea lui
ARHIMEDE şi până la tratatul privind mişcarea şi măsurarea apei, elaborat de
LEONARDO DA VINCI (1452…1519), nu se cunoaşte apariţia altei lucrări de mecanica
fluidelor care să ateste preocupări ştiinţifice în acest domeniu.
Conturarea mecanicii fluidelor pe bază de cunoştinţe teoretice şi experimentale are loc
începând abia din secolul al XVII-lea, după perioada Renaşterii, când ideile lui
ARHIMEDE au fost reluate şi duse mai departe de: SIMON STEVIN (1548…1620), care a
descoperit legile presiunii lichidelor asupra pereţilor vaselor, GALILEO GALILEI
(1564…1642), care a revizuit concepţia veche a vidului, iar prin punerea bazelor mecanicii
a facilitat descoperirea legilor mecanicii fluidelor, EVANGHELISTA TORRICELLI
(1608…1647), discipolul lui GALILEI, care a descoperit legea scurgerii lichidelor prin
orificii, BLAISE PASCAL (1623…1662), care a stabilit principiul transmiterii presiunii
într-un fluid şi a inventat barometrul.
Fondatorul mecanicii clasice, ISAAC NEWTON (1642…1727), are meritul de a fi
impulsionat dinamica fluidelor reale prin stabilirea legilor vâscozităţii lichidelor şi
rezistenţei opuse de un fluid în repaus unui corp în mişcare.
Bazele ştiinţifice ale dinamicii fluidelor perfecte incompresibile sunt puse în secolul al
XVIII-lea de către LEONARD EULER (1707…1783) şi DANIEL BERNOULLI
(1700…1782). L. EULER, om de ştiinţă elveţian, şi-a desfăşurat activitatea în mare parte la
Sankt Petersburg şi a avut realizări ştiinţifice remarcabile în matematică, mecanică şi fizică,
care au fost concretizate în domeniul mecanicii fluidelor prin stabilirea ecuaţiilor
fundamentale ale staticii şi dinamicii fluidelor perfecte, demonstrarea ecuaţiei de
continuitate şi formularea teoremei impulsului, pe care a aplicat-o roţilor hidraulice, creând
teoria turbinelor. D. BERNOULLI a publicat, în anul 1738, primul tratat de mecanica
fluidelor şi a stabilit ecuaţia energiei pentru un fluid în mişcare staţionară, cunoscută sub
numele de ecuaţia lui Bernoulli.
Contribuții importante la dezvoltarea mecanicii fluidelor în secolul al XVIII-lea au fost
aduse şi de alte personalităţi. Astfel, JEAN LE ROND D’ALAMBERT (1717…1783) a
stabilit principiul echilibrului dinamic al unui fluid şi paradoxul rezultantei nule a
presiunilor pe un cilindru aflat în mişcare de translaţie într-un fluid, HENRY DE PITÔT
(1695…1761) a construit un aparat pentru măsurarea presiunii totale a unui curent de fluid
GIOVANI BATISTA VENTURI (1746…1822) a cercetat mişcarea fluidelor prin ajutaje şi
a realizat debitmetrul care-i poartă numele, JEAN CHARLES BORDA (1733…1799) a
stabilit formula rezistenţei locale la o variaţie bruscă de secţiune a conductei, ANTOINE
CHÉZY (1718…1798) a preconizat relaţia de calcul a vitezei medii a lichidului într-un
canal, JOSEPH LOUIS LAGRANGE (1736…1813) a formulat, independent de EULER,
ecuaţiile fundamentale ale dinamicii fluidelor perfecte şi a publicat tratatul de mecanică
analitică.
Dinamica fluidelor perfecte cunoaşte o mare dezvoltare în secolul al XIX-lea, paralel cu
apariţia dinamicii fluidelor vâscoase şi a dinamicii gazelor. Prin contribuţiile lor din
această perioadă se remarcă GEORGE GABRIEL STOKES (1819…1903), care,
independent de LOUIS MARIE HENRI NAVIER (1785…1836) şi SIMÉON DENIS
POISSON (1781…1840), a stabilit ecuaţiile mişcării laminare a lichidelor, JEAN LOUIS
POISEUILLE (1799…1869), care a cercetat mişcarea lichidelor în tuburi capilare şi a
stabilit legea mişcării laminare a unui lichid într-un tub, HENRI PHILIBERT GASPARD
DARCY (1803…1858), care a studiat mişcarea apei în medii poroase şi a stabilit legea
liniară a filtraţiei, OSBORNE REYNOLDS (1824…1917), care a studiat mişcările
laminară şi turbulentă ale lichidelor în tuburi şi a stabilit criteriul separării regimului
laminar de cel turbulent, WILLIAM FROUDE (1810…1879), care a studiat pe modele
comportarea navelor şi a formulat criteriul de similitudine în cazul preponderenţei forţelor
gravitaţionale şi de inerţie.
Începutul secolului XX este marcat în hidraulică prin formularea ecuaţiilor generale ale
mişcării apelor subterane de către NICOLAI E. JUKOVSKI (1847…1921), crearea
teoriei aripii de avion de către N. E.
JUKOVSKI, W. KUTTA, LUDWIG PRANDTL, S. A. CIAPLÂGHIN, elaborarea
teoriei stratului limită de către L. PRANDTL; contribuţii la teoria turbulenţei aduse de
G. I. TAY1OR, L. PRANDTL, THEODOR VON KÁRMÁN, A. H. KOLMOGOROV,
cercetarea mişcării fluidelor în conducte netede realizată de PAUL RICHARD
HEINRICH BLASIUS, precum şi stabilirea diagramei
rezistenţelor hidraulice în conducte de către JOHANN NIKURADZE.

În România, primele lucrări importante din domeniul mecanicii fluidelor sunt cele
ale lui V. VÂLCOVICI din 1913, prezentate în teza sa de doctorat susţinută la
Göttingen. Primul doctorat susţinut în ţară în acest domeniu este cel al lui A.
BĂRG1ĂZAN în 1940 la Timişoara, iar primul tratat românesc de mecanica fluidelor
aparţine lui D. GHERMANI şi a fost publicat în anul 1942.

Contribuţii însemnate la dezvoltarea mecanicii fluidelor au adus, de asemenea,

GEORGE CONSTANTINESCU (prin elaborarea teoriei sonicităţii) şi HENRY
COANDĂ. Cercetările întreprinse de CAIUS IACOB, EIIE CARAFOLI,

DUMITRU DUMITRESCU, CRISTEA MATEESCU, TEODOR OROVEANU,

VECESLAV HARNAJ, ŞTEFAN I. GHEORGHIŢĂ ŞI DUMITRU CIOC au dus la
îmbogăţirea cunoştinţelor în domeniul mecanicii fluidelor.
 Mecanica fluidelor este una din cele trei ramuri ale mecanicii, cea mai
veche dintre ştiinţele fundamentale ale naturii.

1. Mecanica generală - studiază legile universale ale mecanicii şi aplicaţiile lor la

studiul corpurilor solide rigide.

2. Mecanica solidelor deformabile-studiază legile universale ale deformaţiilor pe

care le suferă corpurile solide datorită forţelor care acţionează asupra lor.

3. Mecanica fluidelor - are ca obiect studiul fluidelor, precum şi interacţiunea dintre

acestea şi solidele cu care vin în contact.

La rândul ei, mecanica fluidelor se împarte, convenţional, în trei mari părţi, după
cum urmează:

3.1. Statica fluidelor - studiază repausul fluidelor şi acţiunile exercitate de acestea

asupra corpurilor solide cu care vin în contact.

3.2. Cinematica fluidelor-studiază mişcarea fluidelor, fără a lua în considerare

forţele care determină, sau modifică, starea de mişcare.

3.3. Dinamica fluidelor - studiază mişcare fluidelor luând în considerare şi forţele

care determină sau modifică starea de mişcare, precum şi transformările energetice
produse în timpul mişcării.
https://phet.colorado.edu/sims/html/under‐pressure/latest/under‐
pressure_ro.html
https://phet.colorado.edu/sims/cheerpj/fluid‐pressure‐and‐flow/latest/fluid‐
pressure‐and‐flow.html?simulation=fluid‐pressure‐and‐flow
https://phet.colorado.edu/sims/html/density/latest/density_ro.html
https://phet.colorado.edu/sims/html/waves‐intro/latest/waves‐intro_ro.html
https://www.youtube.com/watch?v=0oHzBurIIpw
https://www.youtube.com/watch?v=zV‐JO‐l7Mx4&t=504s
https://www.youtube.com/watch?v=J7ymn6f2Bl8
Forţa de acţiune ale fluidelor uşoare pe pereţi curbi, închişi
https://www.youtube.com/watch?v=_p
‐hwElkrlk
https://www.youtube.com/watch?v=QUgXf2Rj2YQ&t=82s
https://www.youtube.com/watch?v=e27hYMb8Jmo
https://www.youtube.com/watch?v=pnIlE1xD‐yM
https://www.youtube.com/watch?v=Fzo
ydRhxrIA
https://www.youtube.com/watch?v=FzoydRhxrIA
https://www.youtube.com/watch?v=PtWz4p‐WnL8
https://www.youtube.com/watch?v=8inCYKJaNrk
https://www.youtube.com/watch?v=XwWaTlw4sFg&t=519s
https://www.youtube.com/watch?v=UbJ_b1ZLAp0
https://www.youtube.com/watch?v=DHG3f8bWJVw
https://www.youtube.com/watch?v=9A‐uUG0WR0w https://www.youtube.com/watch?v
https://www.youtube.com/watch?v=rn9y1CSoFZs =o5L6W0YoAd4&t=463s
 https://www.youtube.com/watch?v=wykn‐JTnacE
https://www.youtube.com/watch?v=zgE0iNYw0JA
https://phet.colorado.edu/en/simulations/fluid‐pressure‐and‐flow
https://www.youtube.com/watch?v=DW4rItB20h4&t=1s
https://phet.colorado.edu/en/search?q=fluid
 În viața de zi cu zi modernă există multe observații care pot fi explicate cu succes
prin aplicarea principiului lui Bernoulli, chiar dacă niciun fluid real nu este în întregime
nevâscos și o vâscozitate mică are adesea un efect mare asupra fluxului.

•Principiul lui Bernoulli poate fi utilizat pentru a calcula forța de ridicare pe un profil
aerodinamic, dacă se cunoaște comportamentul fluxului de fluid în vecinătatea profilului.

•De exemplu, dacă aerul care trece prin suprafața superioară a unei aripi de aeronavă se
mișcă mai repede decât aerul care curge peste suprafața de jos, atunci principiul lui
Bernoulli implică faptul că presiunea pe suprafețele aripii va fi mai mică decât cea de
dedesubt. Această diferență de presiune determină o forță de ridicare în sus. Ori de câte
ori este cunoscută distribuția vitezei peste suprafețele superioare și inferioare ale unei
aripi, forțele de ridicare pot fi calculate (cu o aproximare bună) folosind ecuațiile lui
Bernoulli – stabilite de Bernoulli cu un secol înainte ca primele aripi create de om să fi
fost folosite pentru zbor. Principiul lui Bernoulli nu explică de ce aerul curge mai repede
deasupra vârfului aripii și mai încet dincolo de partea inferioară.
•Carburatorul folosit în multe motoare cu piston conține un tub venturi pentru a crea o
regiune cu presiune scăzută pentru a extrage carburantul în carburator și a-l amesteca bine
cu aerul care intră. Presiunea scăzută din gâtul tubului venturi poate fi explicată prin
principiul lui Bernoulli; în gâtul îngust, aerul se mișcă la cea mai mare viteză și, prin
urmare, se află la cea mai joasă presiune.
•Un injector pe o locomotivă cu abur (sau un cazan static).
•Tubul pitot și portul static al unei aeronave sunt folosite pentru a determina viteza aeriană a
aeronavei. Aceste două dispozitive sunt conectate la indicatorul de viteză a aerului, care
determină presiunea dinamică a fluxului de aer dincolo de aeronavă. Presiunea dinamică
este diferența dintre presiunea de repaus și presiunea statică. Principiul lui Bernoulli este
utilizat pentru a calibra indicatorul de viteză astfel încât să afișeze viteza indicată a aerului
corespunzătoare presiunii dinamice.
•O duză De Laval utilizează principiul lui Bernoulli pentru a crea o forță prin rotirea
energiei de presiune generată de arderea combustibililor în viteză. Aceasta generează apoi
forța de împingere prin legea a treia a mișcării lui Newton.
•Viteza de curgere a unui fluid poate fi măsurată utilizând un dispozitiv, cum ar fi un contor
Venturi sau o placă cu orificiu, care poate fi introdus într-o conductă pentru a reduce
diametrul fluxului. Pentru un dispozitiv orizontal, ecuația de continuitate arată că pentru un
fluid incompresibil reducerea diametrului va determina o creștere a vitezei de curgere a
fluidului. Ulterior, principiul lui Bernoulli arată că trebuie să existe o scădere a presiunii în
regiunea diametrului redus. Acest fenomen este cunoscut ca efectul Venturi.
Tubul pitot

Duză De Laval
https://www.youtube.com/watch?v=UJ3‐Zm1wbIQ&t=2s

https://www.youtube.com/watch?v=hLZkPFrQCDk&t=1s

https://www.youtube.com/watch?v=HmDYbnGnhpA

https://www.youtube.com/watch?v=21YB4qCvIK4

https://www.youtube.com/watch?v=BWvGE238DdE