1.

Generalități privind sănătatea și securitatea muncii

1.1.Introducere

În accepţia cea mai generală, sănătatea și securitatea muncii are ca obiectiv

cunoaşterea şi înlăturarea perturbaţiilor care pot apărea în procesul de muncă, susceptibile să
provoace accidente de muncă şi îmbolnăviri profesionale. Pentru atingerea unui astfel de
imperativ este necesară existenţa şi funcţionarea unui sistem, multidisciplinar fundamentat, de
concepte teoretice, acte legislative, măsuri şi mijloace tehnice, social-economice,
organizatorice, de igiena şi medicina muncii.
Din acest motiv se pot desprinde trei componente ale sferei noţiunii de sănătate și
securitate a muncii: disciplină ştiinţifică, instituţie juridică, activitate metodologico-aplicativă.
Ca instituţie de drept, sănătatea și securitatea muncii reprezintă "un ansamblu de
norme juridice imperative, având ca obiect reglementarea relaţiilor sociale complexe care se
formează în legătură cu organizarea multilaterală, desfăşurarea şi controlul procesului de
muncă, în scopul asigurării condiţiilor optime, la nivelul ştiinţei şi tehnicii moderne, pentru
apărarea vieţii şi sănătăţii tuturor participanţilor la acest proces, al prevenirii accidentelor de
muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale.”
O altă trăsătură a perioadei actuale, care condiţionează prioritar dinamica sistemului de
sănătate și securitatea muncii, o reprezintă afilierea la Uniunea Europeană, care a condus la
încheierea "Acordului european” instituind o asociere între România, pe de o parte şi Uniunea
Europeană şi statele membre ale acesteia, pe de altă parte.
Toate acestea reprezintă condiţii noi de desfăşurare a activităţii de sănătate și
securitatea muncii, care necesită o legiferare corespunzătoare. De exemplu, descentralizarea
economică a impus principiul autonomiei financiare şi de execuţie la nivelul întreprinderilor,
inclusiv în domeniul securităţii muncii. Corelat cu incapacitatea economică, într-un context în
care principiul maximizării profitului este exacerbat, dar şi cu răspândirea activităţilor
temporare, care eludează în general legea, s-a ajuns la mărirea precarităţii condiţiilor de
muncă, atât în sectorul de stat, cât şi în cel privat. Pe de altă parte, modificarea relaţiilor
sociale de muncă impune o altă distribuire şi un alt conţinut al responsabilităţilor pentru
diverşii parteneri din interiorul unei unităţi economico-sociale. Retehnologizarea, la rândul ei,
aduce cu sine noi factori de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională, pentru care
trebuie precizate şi normate măsuri de sănătate și securitatea muncii.

1.2.Scurt istoric

Din momentul în care omul a început să muncească – deci să desfăşoare conştient o

activitate de transformare a elementelor de mediu pentru a-şi asigura existenţa – datează şi
primele preocupări de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă. Pe parcursul timpului, acest proces
a cunoscut perioade de dezvoltare, de stagnări, fiind într-o continuă dinamică, ajungându-se,
ca în perioada actuală, să se constituie într-un sistem complex, bazat pe un cadru legislativ
bine structurat. Dinamica acestui proces, precum și evoluția acestuia sunt sintetic prezentate
în cele ce urmează [20.***].
În secolele pre-industriale, cercetările şi măsurile pentru ameliorarea condiţiilor de
muncă, diminuarea eforturilor şi mărirea randamentelor, au avut un caracter sporadic şi local.
Scrierile antice relatează despre astfel de acţiuni şi despre unele măsuri exprese de protecţie a
lucrătorilor, despre existenţa unor medici pe şantierele faraonice, despre măsurile pentru
combaterea saturnismului şi a intoxicaţiei cu mercur în Grecia, la Roma, Alexandria
(apărători ale mâinii la unelte, măşti din băşici de peşte pentru şlefuitorii de minium, cu
mănuşi, jambiere, tuburi de ventilaţie în mine ş.a ).
Atâta timp cât efortul muscular caracteriză participarea omului în procesul de
producţie, cercetările au fost orientate spre studierea acestuia. Treptat, concepţia s-a lărgit,
renunţându-se la abordarea strict mecanicistă.
Tot mai multe ştiinţe au început să se preocupe de relaţia om - maşină – mediu
ambiant: medicina, antropologia, sociologia, psihologia, ştiinţele economice. Fiecare a
analizat impactul dintre om şi elementele procesului de muncă din propriul său punct de
vedere, căutând soluţii pentru protejarea lucrătorului concomitent cucreşterea productivităţii
sale.
Relativ la evoluţia de la empirism la ştiinţă, în domeniul studiului muncii,câteva
exemple ilustrative de-a lungul secolelor sunt edificatoare.
La mijlocul secolului XIII-lea, medicul francez Arnaud de Villeneuve (1235-1313) a
dedicat bolilor profesionale mai multe capitole din tratatul său de igienă, subliniind rolul
factorilor de ambianţă (căldură, umiditate, pulberi toxice) la diferite locuri de muncă.
Leonardo da Vinci ( 1452-1519) s-a preocupat, printre altele şi de măsurarea timpilor
de muncă, a conceput reprezentările vizuale ale diferitelor faze ale muncii (precursoare pentru
tablourile moderne de planificare), a proiectat unelte şi maşini pentru uşurarea efortului de
muncă în construcţii şi a făcut cercetări sistematice privind operaţiile de săpat la carierele de
marmură, împărţindu-le pe faze şi timpi parţiali .
În 1546 Georgius Agricola (24 March 1494 – 21 November 1555), în lucrarea De Re
Metallica, studiază ventilaţia, pauzele demuncă şi securitate în mine; Galileo Galilei (1546-
1642) compară fenomenele fizice legate de gravitaţie cu semnele de oboseală musculară;
Santorio Sanctorius (1561-1636) notează parametrii fiziologici observabili la om în procesul
muncii sau în repaus (greutate, temperatură, schimburi digestive, volumul transpiraţiei,
frecvenţa pulsului); în secolul al XIII-lea, Giovanni AlfonsoBorelli (1608-1679) evaluează
matematic forţele musculare transmise prin pârghiile osoase. Inginerul militar Sebastien le
Pestre (1633-1707) s-a preocupat de determinarea activităţii maxime pe care o puteau presta
muncitorii, într-o zi, la lucrările de fortificaţii (a efectuat măsurători privind sarcinile
suportabile pentru lucrătorii terasieri, în plan orizontal sau oblic, evaluând traseele maximale
în funcţie de particularităţile terenului, prevăzând locuri de schimbare, orare şi
pauze).Împreună cu colaboratorul său B.F.Belidor a studiat relaţiile hrană –performanţă -
scăderea productivităţii.
Ramassini scrie Tratatul maladiilor meşteşugarilor, în care iau în considerarefactorii de
ambianţă (zgomot, pulberi), posturile de lucru şi nocivităţile substanţelor toxice.
La începutul secolului al XVIII-lea, Stephen Hales realizează primele instalaţii mari de
ventilaţie modernă şi evaluează viteza de confort a aerului pompat, care se poate susţine în
deplină siguranţă la un sfert de milă pe oră, ceea ce corespunde normei moderne de 0,1m/s.
Ch.A.Coulomb a scris în 1775 lucrarea „Sur la force des hommes”, în care a propus o metodă
de evaluare a cantităţii de muncă necesară în diferite profesiuni (considerate cele mai grele),
stabilind totodată şi care este efortul maxim cerut unui muncitor. Antoine LaurenLavoisier
(1743-1794) instituie, pe baza numeroaselor sale experienţe, consumul de oxigen ca indicator
al efortului. Benjamin Thomson studiază (în jur de 1800) protecţia termică a ţesăturilor
utilizând termometrul şi iluminatul cu ajutorul fotometrului, ambele instrumente fiind creaţiile
sale. Spre mijlocul secolului al XIX-lea,ReneVillermeinsistă asupra accidentelor datorate
maşinilor şi propune mijloacele pentru evitarea lor; aceleaşi preocupări le manifestă şi Penot
Dollfus, în cadrul societăţii industriale din Mulhouse - Franța.
Amédée Lefevre dedică studii riguroase luptei contra saturnismului. În 1871,medicul
suedez Israel Holmgren (1871–1961) a examinat deficienţele perceperii culorilor de către
mecanicii de la căile ferate şi a propus să se ţină seama de ele la încadrarea personalului
feroviar. În 1890, F.Kraepelin şi-a dezvoltat teoria sa despre curba de lucru şi oboseală. În
acelaşi an, A.Bine şi T. Simon au pus bazele sistemului lor de teste pentru examinarea
inteligenţei.
Spre finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea iau naştere şi încep să
se dezvolte, ca ramuri distincte, fiziologia muncii, psihologia muncii, sociologia muncii,
ergonomia muncii, ergonomia, sănătatea și securitatea muncii.
În ţara noastră I. Atanasiu, profesor de fiziologie (Bucureşti), poate fi considerat
fondatorul şcolii româneşti de fiziologie experimentală, datorită studiilor sale (de la începutul
secolului), privind optimizarea performanţelor neuromotorii în sport şi în muncă. Profesorul
I.Niţescu (Cluj) s-a orientat spre investigaţii preponderent biochimice asupra efortului
muscular.
Cercetările românului N. Vaschide (la Paris), în domeniul fundamentării biologice a
psihologiei prin măsurarea fenomenelor psihice, au constituit remarcabile contribuţii în
procesul investigaţiilor asupra comportării organismului uman la efortul fizic şi psihic. Se pot
cita, de asemenea, cercetările mai recente ale profesorilor Gr. Benetato, A. Ardeleanu, I.
Gonţea, N. Mărgineanu, P. Groza, R. Vrânceanu,G. Arsenescu ş.a. privind diferitele aspecte
ale comportării organismului uman în efortul de muncă şi faţă de diferiţi factori externi.
Relativ la psihologia muncii, primele contribuţii aparţin lui Fl. Ştefănescu Goangă şi C.
Rădulescu Motru.
Din ansamblul practicilor şi cercetărilor vizând relaţia omului cu munca, s-a conturat,
în decursul timpului, ca obiectiv distinct, protejarea lucrătorului împotriva accidentelor de
muncă şi a bolilor profesionale. S-a menţionat deja că primele măsuri conştient şi strict
preventive cunoscute datează încă din antichitate. În majoritatea cazurilor însă, accidentele şi
bolile profesionale erau considerate drept o fatalitate.
Ulterior, factori multipli dependenţi de revoluţia industrială din secolul al XIX-lea şi
de progresul general al cunoaşterii au impus, ca o problemă deosebit de importantă,
necesitatea eliminării, sau cel puţin a reducerii lor, ceea ce s-a reflectat şi în apariţia unor
reglementări juridice specifice.
Cel mai bun exemplu pentru evoluţia concepţiei asupra activităţii preventive în epoca
modernă îl oferă legislaţia germană. În anul 1853 era înfiinţată deja inspecţia de securitatea
muncii prin legea prusacă (privind unele modificări ale reglementărilor din 09.03.1839 în
materie de angajare a tinerilor muncitori în manufacturi); au fost create posturi de inspectori
pentru manufacturi ca „organe ale puterii de stat”, în aceeaşi perioadă s-a înfiinţat ”Oficiul de
stat al inspecţiei pentru securitatea muncii”.
Cu 30 de ani mai târziu, în 1884, prin legislaţia socială promulgată de Bismark, iau
naştere casele profesionale de asigurări sociale contra accidentelor. Acestea au fost concepute
să îndeplinească un triplu rol: prevenirea accidentelor, recuperarea şi despăgubirea pentru
accidentele de muncă (Bismark dorea ca fiecare cetăţean german să fie asigurat contra
accidentelor, considerând că numai astfel puteau fi apăraţi împotriva principalei ameninţări pe
care o aduce industrializarea: traumatismul în muncă.

1.3. Definirea principalilor termeni

Conform legislaţiei în vigoare în România [1***] se definesc următorii termeni:

- securitate şi sănătate în muncă - ansamblul de activităţi instituţionalizate având ca

scop asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea procesului de muncă, apărarea
vieţii, integrităţii fizice şi pshice, sănătăţii lucrătorilor şi a altor persoane participante
la procesul de muncă;
- prevenire - ansamblul de dispoziţii sau măsuri luate ori prevăzute în toate etapele
procesului de muncă, în scopul evitării sau diminuării riscurilor profesionale;
- angajator - persoană fizică sau juridică care se află în raporturi de muncă ori de
serviciu cu lucrătorul respectiv şi care are responsabilitatea întreprinderii şi/sau
unităţii;
- lucrător - persoană angajată de către un angajator, potrivit legii, inclusiv studenţii,
elevii în perioada efectuării stagiului de practică, precum şi ucenicii şi alţi participanţi
la procesul de muncă, cu excepţia persoanelor care prestează activităţi casnice;
- alţi participanţi la procesul de muncă - persoane aflate în întreprindere şi/sau unitate,
cu permisiunea angajatorului, în perioada de verificare prealabilă a aptitudinilor
profesionale în vederea angajării, persoane care prestează activităţi în folosul
comunităţii sau activităţi în regim de voluntariat, precum şi şomeri pe durata
participării la o formă de pregătire profesională şi persoane care nu au contract
individual de muncă încheiat în formă scrisă şi pentru care se poate face dovada
prevederilor contractuale şi a prestaţiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă;
- loc de muncă - locul destinat să cuprindă posturi de lucru, situate în clădirile
întreprinderii şi/sau unităţii, inclusiv orice alt loc din aria întreprinderii şi/sau unităţii
la care lucrătorul are acces în cadrul desfăşurării activităţii;
- zone cu risc ridicat şi specific - acele zone din cadrul întreprinderii şi/sau unităţii în
care au fost identificate riscuri care pot genera accidente sau boli profesionale cu
consecinţe grave, ireversibile, respectiv deces sau invaliditate;