CAPITOLUL 1

CONSIDERAŢII GENERALE DESPRE ERGONOMIE

Ca noţiune şi activitate, organizarea muncii apare din cele mai vechi timpuri.
În acţiunile lor, oamenii utilizează o formă sau alta de organizare a muncii, deoarece
fiecare activitate, indiferent de gradul de complexitate, se caracterizează, în primul
rând, prin faptul că este un sistem organizat. O anumită activitate este organizată
deoarece elementele sale componente, umane sau materiale, sunt constituite şi
dispuse astfel încât să satisfacă una sau mai multe funcţii, să realizeze anumite
finalităţi. Deci, toate activităţile conştiente ale omului se desfăşoară întotdeauna în
mod organizat.

1.1. Definirea ergonomiei

Definirea ergonomiei şi circumscrierea obiectului de studiu constituie o
problemă importantă, de a căror precizare depinde însuşi statutul acesteia ca ştiinţă.
În încercările de precizare a obiectului de studiu ca şi a locului şi a statutului
ergonomiei au fost formulate numeroase opinii şi s-au făcut nenumărate încercări
pentru definirea acesteia, ca ştiinţă, fără să fi ajuns, până în prezent, la un larg
consens al specialiştilor, existând şi astăzi, puncte în care părerile sunt diferite.
Literatura de specialitate prezintă numeroase definiţii ale ergonomiei care, în
marea lor majoritate, poartă amprenta specialităţii de bază a autorilor, înclinaţi adesea
să folosească metodele, cunoştinţele şi mijloacele pregătirii lor la studierea şi
rezolvarea problemelor cu caracter ergonomic
Cu toate că există o bogată literatură consacrată problemelor teoretice şi
examinării unor aspecte practice ale ergonomiei, multe dintre problemele legate de
definirea, circumscrierea obiectului şi relaţiilor sale cu celelalte ştiinţe ale muncii
participante la constituirea acesteia sunt încă insuficient precizate, nerezolvate sau
rezolvate nesatisfăcător.
În privinţa obiectului ergonomiei există mai multe puncte de vedere, fapt în
virtutea căruia se întrebuinţează mai mulţi termeni pentru denumirea ei.
În acest sens, specialiştii în factorii umani din SUA sunt preocupaţi de
argumentarea celui mai potrivit termen care să desemneze acest domeniu de activitate
şi de limitele exacte ale semnificaţiei termenilor alternativi propuşi, ca de exemplu:
inginerie umană, psihologie inginerească, inginerie a factorilor umani, biotehnologie,
inginerie om-maşină, ergonomie ele, termeni care s-au folosit şi în alte ţări, dintre
care cel mai mult în Japonia.
În prezent, în SUA este acceptat termenul de inginerie a factorilor umani, iar
mai nou cel de ergonomie, în timp ce în Europa, inclusiv în ţara noastră, se utilizează
termenul de ergonomie, excepţie făcând Germania, unde întâlnim termenul
Arbeitswissenschaft (Ştiinţa muncii) şi Bulgaria, unde s-a consacrat termenul de
Antropotehnică.
În ceea ce ne priveşte, consacrarea pe plan mondial şi existenţa unei foarte
bogate literaturi de specialitate care utilizează exclusiv denumirea de Ergonomie sunt
1
argumente suficiente pentru a menţine această denumire.
În prezent, nu există, o definiţie oficială unanim acceptată a ergonomiei, care
să întrunească consensul specialiştilor, în literatura de specialitate întâlnindu-se
diferite formulări în cadrul cărora se confruntă mai multe tendinţe în sensul tratării
ergonomiei ca o ştiinţă interdisciplinară, ca o ştiinţă în care se întâlnesc mai multe
ştiinţe sau ca o tehnologie al cărei scop constă în aplicarea datelor obţinute din
diferite domenii independente ale ştiinţei.
Există astăzi în lume două mari curente complementare care caracterizează
ergonomia:
- primul curent, cel mai vechi, consideră ergonomia ca fiind utilizarea ştiinţelor
pentru ameliorarea condiţiilor de muncă;
- cel de-al doilea curent, mai recent şi mai european, consideră ergonomia ca
fiind studiul specific al muncii în vederea ameliorării sale.
Alte concepţii generează caracterul empiric, pragmatic şi de rutină al unor
cercetări şi minimalizează caracterul complex şi interdisciplinar al ergonomiei, ceea
ce limitează în mare măsură, perspectivele de dezvoltare ale acesteia.
Principala dificultate în circumscrierea obiectului ergonomiei provine din însăşi
complexitatea acestui domeniu, precum şi din, persistenţa abordărilor separate de
către disciplinele din care provine.
Ergonomia este ştiinţa integratoare, interdisciplinară, potrivit căreia mijlocul de
muncă, omul şi mediul său de muncă formează un sistem dependent de acţiunea
reciprocă a componentelor sale, fiind în acelaşi timp, deschis condiţionării sociale.
Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, ergonomia este definită ca:
- „Disciplină care se ocupă cu studiul condiţiilor de muncă în vederea realizării
unei adaptări optime a omului la acestea”; (1998, 2009)
- „Disciplină care studiază condiţiile şi metodele de muncă în scopul îmbunătăţirii
posibilităţilor de a folosi maşina”;
- „Ştiinţă care studiază relaţiile dintre om, maşină şi mediul de muncă”; (ergon –
lucru, nomos – normă) (1986, 2000, 2002)
- „Ştiință interdisciplinară care se ocupă cu studiul condițiilor și metodelor de
muncă în vederea normării raționale a acestora”.
Conform sitelui ro.wikipedia.org, „Ergonomia este un domeniu de activitate
tehnico-științific din cadrul psihologiei muncii care, prin colaborarea dintre psihologi,
fiziologi și tehnicieni, studiază și realizează o astfel de organizare a sistemului "om -
mașină - condiții de loc de muncă" în așa fel încât munca să fie efectuată cu costuri
biologice minime și maximă eficiență”. Se poate interpreta că, „ergonomia are ca
scop adaptarea sarcinilor de muncă și a locului de muncă la oameni cât și a oamenilor
față de muncă și loc de muncă. Optimizarea funcționării sistemului "om-mașină-
condiții de muncă" urmărește reducerea maximă până la eliminare a bolilor
(îmbolnăvirilor) profesionale”.
Conform aceluiaşi site, “ergonomia este un domeniu științific interdisciplinar.”
În optimizarea științifică a rezultatelor și performanțelor umane, pentru măsurarea la
locul de muncă a parametrilor (valori) fiziologici corporali umani, ergonomia se
foloseşte de ergometrie, un domeniu al ştiinței măsurării.

2
 În cartea „Elemente de ergonomie aplicată” autor Virgiliu Anghelescu,
publicată în Ed. Politică, Bucureşti, 1971, sunt cuprinse următoarele definiţii:
„Ergonomia este aplicarea ştiinţelor biologice, umane în corelaţie cu ştiinţele
tehnice pentru a ajunge la o adaptare reciprocă optimă între om şi munca sa,
rezultatele fiind măsurate în indici de eficienţă şi stare de bună sănătate a omului”
(Organizaţia Internaţională a muncii).
-„Ergonomia este aplicarea cunoştinţelor biologice din domeniul anatomiei,
fiziologiei, psihologiei experimentale şi medicinii muncii la studiul muncii
profesionale cu scopul de a atinge un sistem optim om – maşină. Deci, raport
corespunzător între solicitări şi capacităţi de muncă în interesul muncitorilor şi al
productivităţii”. (J.R. Jong, Berenschot Co. Amsterdam, Olanda).
„Ergonomia sintetizează cunoştinţele biologice, medicale, psihologice,
antropologice şi sociale în corelaţie cu cele tehnice, urmărind adaptarea reciprocă a
complexului om-maşină-mediu, pentru realizarea unei productivităţi ridicate cu
menţinerea şi promovarea capacităţii de muncă”. (Institutul de Igienă Bucureşti)
„Ergonomia e confluenţa ştiinţelor biologice-medicale, psiho-sociologice şi
tehnice pentru a ajunge la adaptarea reciprocă optimă între om şi munca sa,
rezultatele fiind măsurate în termeni de eficienţă, de bună sănătate şi personalitate a
omului”. (Prof. univ. Miron Constantinescu)
„Ergonomia este ştiinţa mijloacelor optime de apărare şi menţinere a capacităţii
de muncă”. (Conf.univ. O. Berlogea şi V. Krasnaseschi)
„Ergonomia este ansamblul integrat de ştiinţe susceptibile să ne furnizeze
cunoştinţe asupra muncii umane, necesare adaptării raţionale a omului în muncă şi a
muncii la om”. (Prof.dr. B. Metz, universitatea Strasbourg, Franţa)
„Ergonomia este definită ca studiul ştiinţific al relaţiei dinte om şi mediul său
de muncă. În acest sens, mediul include nu numai mediul înconjurător în care se
lucrează, dar şi sculele şi materialele, metodele sale de lucru şi organizarea activităţii
sale, fie ca individ, fie ca membru al unui colectiv de muncă. Toate acestea sunt
corelate cu natura omului însuşi, cu abilitatea, capacitatea şi limitele sale”. (K.F.H.
Murrel, Welsh College of Advanced Techology, Cardiff, Anglia)
„Ergonomia este o tehnologie de comunicaţii în sistemele oameni-maşini. Este
o tehnologie, cu alte cuvinte mai puţin decât o ştiinţă şi mai mult decât o tehnică.
Ergonomia pune în operă un ansamblu de ştiinţe şi de tehnici. Ştiinţe ca fiziologia,
psihologia şi matematica; tehnici de analiză a muncii. Ergonomia este
interdisciplinară; nici o altă ştiinţă nu o poate revendica singură ca un apendice al
său”. (M. Montmollin, director la S.E.M.A. – Organisation „Societe d’Economie et
de Matematique Appliquees”, Franţa).
„Un nou cuvânt a fost recent folosit: acela de ergonomie. Prin aceasta se
înţelege „adaptarea muncii la om”, adaptare care presupune cunoaşterea acestuia. În
scopul simplificării s-ar putea spune că fiziologia (şi psihologia) muncii studiază
adaptarea omului la sarcina sa, în timp ce ergonomia are scopul să schimbe aceasta şi
să realizeze condiţiile optime de activitate”. (Prof. Jean Scherrer, directorul
Laboratorului de fiziologie a muncii, CNRS, Paris)
O definiţie interesantă este cea a prof. K. F. Murrell, de la Universitatea din
Bristol, unul din fondatorii Societăţii de cercetări ergonomice din Anglia, care
3
include în mediul de muncă nu numai mediul înconjurător în care omul lucrează, ci şi
sculele şi materialele, metodele de lucru şi organizarea activităţii sale, fie ca individ,
fie ca membru al unui colectiv de muncă. Toate acestea sunt corelate cu natura însăşi
a omului, cu abilitatea, capacitatea şi limitele, sale. Deşi foarte cuprinzătoare, aceasta
definiţie nu pune în evidenâă caracterul interdisciplinar al ergonomiei şi nici scopul
acestei noi ştiinţe.
Prof. V. Munipov, de la Universitatea Lomonosov din Moscova, exprimând
clar îndeosebi scopul ergonomiei, lasă să se înţeleagă atât caracterul ei
multidisciplinar cât şi interdisciplinar, afirmând că ergonomia este o disciplină care a
luat naştere din ştiinţele tehnice, psihologice, fiziologice şi igienă. Ea cercetează
posibilităţile omului în procesele de muncă urmărind să creeze condiţii optime de
muncă.
Cercetătorii din ţara noastră contribuie la definirea mai precisă şi în acelaşi
timp mai cuprinzătoare a acestei noi ştiinţe.
Astfel, prof. Miron Constantinescu arată că: „ergonomia nu este o ştiinţă
unilaterală (de ramură), după cum nu este nici o ştiinţă de graniţă, de interferenţă
(precum este biochimia, biofizica etc.), ci este o ştiinţă de confluenţă şi de
convergenţă a mai multor discipline. În mod concret, ergonomia raliază, îmbină şi
coordonează probleme de tehnologie, de biologie umană, de sociologie a muncii, de
psihologie a muncii, de economie, de medicină etc." Deşi foarte cuprinzătoare nici
această definiţie nu pune în evidenţă scopul ergonomiei.
Definiţia cu cea mai largă circulaţie din ţara noastră, care este destul de
cuprinzătoare şi evidenţiază suficient de clar scopul ergonomiei, este dată în
publicaţiile de specialitate ale Ministerului Muncii şi Proiecţiei Sociale, unde se arată
că „ergonomia este o ştiinţă interdisciplinară care urmăreşte realizarea unor raporturi
optime între om - mijloc de muncă -mediu (fizic şi social) cu efecte deosebite în ce
priveşte creşterea productivităţii muncii şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă ale
omului".
Se poate concluziona faptul unii autori consideră că:
- ergonomia este o ştiinţă în care se împletesc şi se integrează noţiuni
multidisciplinare, în relaţie interdependentă;
- ergonomia este ştiinţa în care se întâlnesc, confluează mai multe ştiinţe;
- ergonomia este domeniul disciplinar al unei anumite ştiinţe , fie că este
psihologia, fiziologia, medicina muncii, sociologia, economia sau organizarea
locului de muncă, folosind în colateral şi noţiuni sau principii ale altor discipline.
Prin urmare, parcurgând şi analizând diferitele definiţii se poate constata că
acestea nu conţin elemente contradictorii, că se completează reciproc, fiecare
contribuind la circumscrierea obiectului de studiu al ergonomiei.
Având în vedere aspectele prezentate, se poate considera ergonomia ca fiind „o
ştiinţă interdisciplinară care are ca obiect studiul factorilor de solicitare a omului în
procesul muncii, în scopul menţinerii capacităţii de muncă la un nivel cât mai ridicat
pe toată durata schimbului de muncă şi a realizării pe această bază a obiectivelor
propuse".
De asemenea, în numeroase lucrări de specialitate, se porneşte de la
delimitarea a două tipuri de ergonomii care răspund în linii mari celor două etape de
4
dezvoltare a cercetărilor în acest domeniu, şi anume:
- ergonomia corectivă sau de corectare;
- ergonomia proiectivă, preventivă, previzională sau de concepţie.
Se apreciază astăzi că această distincţie este arbitrară şi nu are la bază criterii
ştiinţifice, deoarece corecţia nu se poate realiza fără o concepţie şi anume concepţia
ergonomică.
Este mai corect să se opereze cu noţiunile de proiectare ergonomică pentru
faza iniţială şi corecţie ergonomică în fazele următoare, proiectarea şi corecţia fiind
faze complementare, iar scopul urmărit este acelaşi, cu toate că modalităţile şi
posibilităţile de realizare a scopului pot fi diferite.
În concluzie, sarcina teoretică principală a ergonomiei constă în elaborarea
teoriei generale a activităţii omului în condiţiile producţiei moderne, iar sarcina
practică o constituie realizarea pe baze ştiinţifice a organizării muncii.

1.2. Relaţiile ergonomiei cu alte domenii

Ergonomia ca ştiinţă interdisciplinară care sintetizează aportul mai multor
ştiinţe raţional implicate în realizarea obiectului său de cercetare, necesită luarea în
considerare a relaţiilor sale cu ştiinţele participante.
Din acest punct de vedere, datorită faptului că ergonomia are un obiect de
investigaţie foarte complex, ce poate fi privit din unghiuri variate, numărul şi
denumirea domeniilor ştiinţifice care se regăsesc în diferitele definiţii date
ergonomiei diferă de la un autor la altul.
Un rol principal în realizarea obiectivelor ergonomiei îl au ştiinţele biologice,
şi între acestea, în primul rând, fiziologia şi psihologia.
Astfel, deosebit de importante sunt raporturile ergonomiei cu fiziologia muncii
care are ca obiect studiul organismului şi al sistemelor sale funcţionale în procesul de
muncă. Ea se bazează pe elemente de antropometrie, biochimie şi biofizică şi se
continuă cu psihologia, prin fiziologia sistemului nervos şi psihofiziologie.
De asemenea, fiziologia muncii evaluează solicitarea, încordarea şi oboseala
omului în procesul de muncă şi ca urmare a datelor obţinute elaborează propunerile
pentru o astfel de organizare a condiţiilor de muncă, încât omul, prin eforturi minime,
să realizeze o eficienţă maximă.
Fiziologia permite specialistului în studiul muncii să cunoască gradul de
adaptare sau de neadaptare a executantului la munca efectuată, indicând totodată
momentul apariţiei oboselii şi intensitatea acesteia.
Urmărind şi cercetând, în condiţii de muncă, desfăşurarea principalelor
fenomene sau reacţii fiziologice ale organismului, privit ca un tot unitar, vizând în
special desfăşurarea funcţiilor vegetative şi ale coordonării senzomotorii din procesul
muncii, fiziologia muncii a reuşit să rezolve o serie de probleme practice referitoare
la efortul cerut pentru efectuarea diferitelor munci sau la raţionalizarea regimului de
muncă şi odihnă.
De asemenea, după cum se menţionează în una din publicaţiile de referinţă în
domeniu, în sistemul om-maşină-mediu trebuie luate în considerare două grupe de
probleme fiziologice şi anume :
- condiţiile biomecanice ale executării muncii, ceea ce a dus la detalierea în
5
lucrări de ergonomie a problematicii de somatometrie şi topoergonomie şi la
elaborarea de formule pentru determinarea indicatorilor antropometrici şi biomecanici
necesari evaluării ergonomice a locurilor de muncă, precum şi a elaborării de
standarde;
- repercusiunile muncii fizice şi intelectuale asupra funcţiilor organismului şi
elaborarea unor baremuri cu cerinţele diferitelor profesiuni şi cu caracteristicile
pozitive şi negative ale diverselor operaţii de muncă.
În ce priveşte ergonomia, cerinţele faţă de fiziologia muncii constau în
necesitatea de a preciza criteriile ştiinţifice organice proprii executantului, ca de
exemplu: frecvenţa cardiacă; tensiunea arterială; consumul de oxigen; metabolismul,
temperatura centrală; capacitatea pulmonară etc. care să permită aprecierea gradului
de adaptare fiziologică şi implicit nivelul de organizare ergonomică a muncii.
Pentru a realiza adaptarea maşinii la cerinţele umane, trebuie să putem analiza
şi gradul de solicitare a omului care lucrează cu maşina.
Problemele fiziologice ale ergonomiei se referă, de asemenea, la analiza
ergonomică a dinamicii capacităţii de muncă (ritm, volum, intensitate, durată, timp şi
mijloace de refacere) şi la starea funcţională a organismului uman, sub influenţa
factorilor de solicitare, care tulbură stereotipurile dinamice fixate şi în final
mecanismul coordonării senzitivo-motorie. Aceasta deoarece omul are capacitatea de
adaptare funcţională şi morfologică la sarcina şi mediul său de muncă, însă această
capacitate de adaptare este limitată, cere un timp îndelungat şi mari eforturi
biologice. De aceea, în realizarea practică a organizării ergonomice a muncii,
completarea indicatorilor tradiţionali, clasici, deosebit de importanţi, sunt şi
indicatorii privind situaţia funcţiilor fiziologice ale omului în condiţiile specifice
ale unei munci concrete, ca de exemplu: forţa musculară şi frecvenţa cardiacă. Forţa
musculară se determină cu ajutorul dinamometrelor adaptate pentru diferite grupe
musculare şi se înregistrează mai recent prin procedee dinamografice care utilizează
traductori mecanoelectrici.
Un indicator fiziologic care se impune tot mai mult în cercetările ergonomice
este frecvenţa cardiacă, deoarece măsurarea lui se poate efectua relativ uşor, comod,
prezintă o variabilitate mai redusă decât alţi indicatori, iar rezultatele măsurătorilor
reflectă îndeaproape nivelul solicitărilor globale ale organismului. Frecvenţa cardiacă
este o funcţie liniară crescândă cu munca prestată, dacă aceasta este de tip dinamic şi
dacă numai intensitatea forţei cerute creşte, ritmul mişcărilor rămânând neschimbat.
De asemenea, creşterea frecvenţei cardiace (FC) este condiţionată de numeroşi
factori, ca de exemplu: efortul dinamic, efortul static, solicitarea neurosenzorială şi
mintală, stresul emoţional, factorii de mediu (temperaturi ri'dicate, zgomot etc).
Prin urmare, luarea în considerare a indicatorilor fiziologici corespunzători în
realizarea cercetărilor ergonomice, dă posibilitatea unei aprecieri obiective a
influenţei factorilor de solicitare a omului în procesul muncii asupra stabilităţii
activităţii biologice a acestuia.
De fapt, unele progrese care s-au făcut, îndeosebi în ultimul timp, în ceea ce
priveşte fundamentarea din punct de vedere fiziologic a adaptării normale a omului la
condiţiile specifice ale unei munci concrete, pot fi considerate încercări de a clasifica
categoriile de muncă după structura şi nivelul de intensitate a funcţiilor şi proceselor
6
fiziologice, de a caracteriza nivelul normal al intensităţii şi dinamica normală a
proceselor fiziologice.
Pentru a-şi putea rezolva problemele şi obiectivele, ergonomia stabileşte
raporturi corespunzătoare cu domeniul psihologiei, în general, şi al psihologiei
muncii, în special, ultima fiind pentru prima o raportare constantă la preocuparea
fundamentală a omului care este munca.
În acest sens, psihologia, care devine tot mai mult o ştiinţă biologică, sub acest
aspect, are ca obiect studiul activităţii psihice în cursul muncii, deoarece creierul şi
aparatele senzoriale participă primordial în procesul de muncă. De asemenea,
progresul cunoaşterii creierului sub raport funcţional a impulsionat dezvoltarea
neurofiziologiei şi a psihofiziologiei, încât foarte multe din mecanismele de
funcţionare ale creierului au pătruns în domeniul acestor ştiinţe, fiind studiate cu
metode biologice.
În aceste condiţii, psihologia contemporană trece la studiul emoţiei, al
motivaţiei, al comportamentului, al memoriei etc. cu metode electrofiziologice şi
biochimice, ceea ce permit obţinerea unor rezultate deosebit de importante pentru
cercetarea ergonomică.
Cu toate acestea, frontiera între psihologia muncii şi ergonomie, este oarecum
imprecisă, în Franţa întâlnindu-se chiar şi denumirea de psihologie ergonomică, ceea
ce impune clarificări suplimentare. În acest sens, psihologia personalului, denumită
altădată psihotehnică, care se ocupă, în primul rând, de recrutarea personalului şi mai
puţin de formarea şi calificarea acestuia, precum şi psihologia organizaţilor, care este
puţin răspândită în Franţa, dar este în dezvoltare în America şi în Europa de Nord,
mai ales sub denumirea de psihosociologia muncii, care studiază mai degrabă opiniile
şi atitudinile lucrătorilor (motivaţia pentru muncă, relaţiile umane etc.) decât
munca.
Psihologia muncii dezvăluie procesele şi însuşirile psihice ale omului în raport
cu totalitatea condi ţiilo r obiective de muncă ale acestuia. Ea studiază mecanismele
psihice ale comportamentelor de muncă în diversele forme concrete de manifestare,
precum şi impactul diferiţilor factori asupra acestor mecanisme.
Prin urmare, intervenţiile psihologiei, alături-de celelalte ştiinţe participante
la constituirea ergonomiei, se impun cu necesitate, trebuind să acopere o gamă vastă
şi variată de aspecte, ca de exemplu :
- implicarea raţională şi echilibrată a funcţiilor psihologice ale omului în
realizarea sarcinilor de muncă ;
- investigarea potenţialului psihic aptitudinal al omului;
- determinarea mecanismelor psihologice ale acţiunilor corecte şi greşite ;
- gradul de solicitare psihică etc. ;
- studiul şi determinarea limitelor psihologice ale omului.
Sunt necesare, în continuare, o serie de precizări şi clarificări privind măsura şi
condiţiile în care psihologia muncii poate contribui la rezolvarea unor probleme ale
practicii în domeniul ergonomiei. De asemenea, având în vedere faptul că adaptarea
omului la muncă presupune o multitudine de comandamente legate de posibilităţile
psihofiziologice şi capacitatea de recepţionare a informaţiilor şi că acestea au valori
particulare pentru muncitori, fiecare reacţionând diferit, ergonomia trebuie să ia în
7
considerare, îndeosebi, cunoştinţele obţinute de psihologia diferenţială, care studiază
particularităţile psihologice individuale ale oamenilor.
Aşadar, se impune studierea în continuare şi găsirea căilor şi metodelor prin
care s-ar putea obţine lărgirea cunoaşterii psihologice din perspectiva cercetărilor
ergonomice. Aceasta cu atât mai mult cu cât după cum menţionează unii autori, mai
sunt încă numeroase obiecţii aduse metodelor utilizate, ceea ce impune trecerea la
analiza calitativă a rezultatelor obţinute.
În ce priveşte raportul ergonomiei cu sociologia se consideră că între aceste
două discipline există numeroase puncte de întâlnire şi domenii de colaborare,
deoarece omul în situaţia sa de muncă poate fi conceput numai în ambianţa socială de
pe locul de muncă şi din afara acestuia.
Semnificativ în ce priveşte raportul ergonomiei cu sociologia este faptul că în
unele lucrări de specialitate sunt rezervate capitole speciale incidentelor sociologice
asupra muncii, menţionându-se că în studiile ergonomice, gradul de instrucţie a
muncitorilor, vârsta şi vechimea în producţie, viaţa familială şi locuinţa, transportul şi
orarul, constituie factori sociali indispensabili pentru studierea modului de adaptare a
omului la munca sa şi a muncii la om.
Prin urmare, ergonomia nu poate face abstracţie de problematica sociologică,
studiile de ergonomie fiind orientale din ce în ce mai mult spre luarea în considerare a
factorilor sociali, necesitate ce a determinat pe unii specialişti să sublinieze că luarea
în considerare a elementelor de ordin sociologic în studiile cu caracter ergonomic
constituie direcţia modernă de dezvoltare a ergonomiei.
Totodată, rămâne de datoria sociologiei muncii să determine cu mai multă
precizie în ce condiţii poate spori incidenţa sa cu problematica ergonomiei.
În legătură cu raportul dintre ergonomie şi medicina muncii deosebit de
semnificativ este faptul că medicina are de fapt sarcina să vegheze la o bună adaptare
a omului la munca sa. Din acestă cauză, medicul poate deveni un practician de
ergonomie, dar cu condiţia ca el să studieze într-adevăr munca.
Pentru aceasta se impune promovarea cu mai multă hotărâre a noii orientări din
medicina muncii, manifestată îndeosebi în ultimul timp şi care este generată mai ales
de dezvoltarea concepţiei preventive în medicina muncii. Această nouă orientare
constă, printre altele, în lărgirea domeniului medicinii muncii dincolo de preocuparea
exclusivă pentru eliminarea riscurilor de îmbolnăvire profesională şi anume în
direcţia apărării şi păstrării stării generale de sănătate şi a capacităţii de muncă a
omului, pentru a contribui la realizarea şi menţinerea celui mai înalt grad posibil de
bună stare fizică şi mintală, ceea ce reprezintă concepţia modernă a stării de
sănătate. În acest sens, pe prim plan se situează medicina preventivă, creşterea
calităţii asistentei medicale la locul de muncă, promovarea a ceea ce se numeşte
medicina omului sănătos.
Concepţia actuală are la bază un scop mai larg al medicinii muncii şi
promovarea stării de sănătate prin prevenirea devierilor de la această stare a
oamenilor, datorită factorilor de solicitare din procesul muncii. Aceasta înseamnă că,
pe lângă urmărirea adaptării oamenilor pe locurile de muncă, în dependenţă de
solicitările specifice ale muncii, depistarea precoce a modificărilor morfofuncţionale
ale organismului sub influenţa factorilor de mediu sau supravegherea dinamică a unor
8
stări morbide, este necesar să se facă şi un examen medical în cadrul căruia se poate
investiga, de exemplu, aparatul circulator, cardiovascular, digestiv, sistemul endocrin,
acuităţile senzoriale şi se pot diagnostica deficienţele care fac ca anumite locuri de
muncă să fie contraindicate.
Iată de ce, este necesar ca medicina muncii sa acorde mai multă atenţie
mutaţiilor şi schimbărilor survenite în activitatea-omului în condiţiile producţiei
moderne, factorilor de adaptabilitate şi cauzelor morbidităţii, şi să cerceteze mai
profund, din perspectiva sa, factorii specifici organizării ergonomice a locurilor de
muncă.
O menţiune cu totul specială se poate face în legătură cu raportul dintre
ergonomie şi securitatea muncii, deoarece marea majoritate a problemelor de
securitatea muncii au un pronunţat caracter economic, mai ales dacă avem în vedere
faptul că, studiind factorii de solicitare a omului în procesul muncii, studiem implicit
condiţiile de producţie şi securitate ale acestuia.
În acest sens, legislaţia cu privire la sănătatea şi securitatea în muncă, prevede
că activitatea de protecţia muncii asigură aplicarea criteriilor ergonomice pentru
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi reducerea efortului fizic, precum şi măsuri
adecvate pentru munca femeilor şi a tinerilor şi pentru cei care lucrează în locuri de
muncă cu condiţii grele, vătămătoare şi periculoase.
Această orientare privind încadrarea sănătăţii şi securităţii muncii în
problematica generală a organizării muncii poate fi surprinsă şi în literatura de
specialitate, unde sănătatea şi securitatea muncii este tratată ca parte integrantă a
procesului de producţie, ca o componentă a organizării muncii sau ca o problemă a
ergonomiei. În concepţia multor specialişti în domeniu, sfera largă a măsurilor de
protecţie a muncii presupune cunoaşterea ştiinţifică a proceselor de muncă şi a
condiţiilor de mediu în care acestea se desfăşoară, în vederea eliminării factorilor de
risc ce pot determina accidente şi îmbolnăviri profesionale.
De asemenea, complexitatea problemelor de sănătate şi securitate în muncă,
precum şi varietatea posibilităţilor de abordare a acestora, fac necesară trecerea de la
interpretarea unilaterală, simplistă, la o abordare interdisciplinară, care nu poate fi
realizată decât în cadrul ergonomiei.
Deoarece activitatea omului nu poate fi definită numai prin trăsăturile şi
particularităţile acestuia, deosebit de important este şi raportul ergonomiei cu
ştiinţele tehnice.
În acest sens, după cum menţionează unii specialişti în domeniu, ergonomia
rezolvă o serie de probleme ale tehnicii legate de eficienţa activităţii în sistemul om-
maşină. În plan practic, raportul dintre ergonomie şi tehnică este problema evaluării
multilaterale a factorilor ergonomici în diferite etape de creare a sistemelor om-
maşină şi de exploatare a lor.
Din acest punct de vedere, proiectarea tehnică tradiţională se efectuează
îndeosebi prin elaborarea unor elemente sau soluţii tehnice luate separat, fără a ţine
seama de legătura lor reciprocă realizată în procesul exploatării. De asemenea,
particularităţile omului se iau în seamă pe parcursul proiectării numai intuitiv,
empiric, neexistând principii, criterii şi metode ştiinţific fundamentate de luare în
considerare a factorului uman.
9
 Totodată, efectuarea ulterior, în faza de exploatare a corecţiilor cu caracter
tehnic se face cu multe dificultăţi, inclusiv de ordin financiar, cu însemnate pierderi
de timp sau cheltuieli suplimentare, fără să neglijăm faptul că modificările respective
nu pot fi realizate decât în măsură limitată, iar uneori se adoptă unele soluţii de
compromis destul de nesatisfăcătoare din punct de vedere ergonomic.
În aceste condiţii, raportul dintre ergonomie şi ştiinţele tehnice capătă valenţe
noi care impun trecerea treptată de la proiectarea tehnică tradiţională la proiectarea
ergonomică, denumită de unii specialişti din ţările est-europene proiectare sistemo-
tehnică, în cadrul căreia obiectul proiectării îl constituie sistemul tehnic unitar cu
luarea în considerare în mod special a factorului uman.
Deci, proiectarea ergonomică constă în tratarea şi rezolvarea interdisciplinară
a tuturor problemelor legate de includerea factorului uman în sistemul tehnic
proiectat, prin realizarea unei optimizări treptate şi continue a sistemului muncă.
Aceasta înseamnă că raportul dintre ergonomie şi ştiinţele tehnice se
manifestă, pe de o parte, prin utilizarea datelor şi cunoştinţelor cu caracter ergonomic
în proiectarea echipamentului tehnic şi tehnologic, iar pe de altă parte, prin stabilirea
sau orientarea cercetărilor din domeniul ergonomiei în funcţie de problemele tehnice
ce se cer rezolvate.
Din acest punct de vedere o măsură inedită, cu valoare practică deosebită
pentru cercetarea ergonomică, o constituie creşterea preocupărilor în direcţia
elaborării de standarde cu caracter ergonomic şi de atestare ergonomică a
produselor, care va permite luarea în considerare în mai mare măsură, din faza de
proiectare a cerinţelor ergonomiei. În acest sens, s-a semnalat încă din anii 60 faptul
ca în faza de proiectare a instalaţiilor industriale trebuie luate măsuri ergonomice
pentru prevenirea riscurilor profesionale. Aşa se explică faptul că, în prezent,
obligativitatea atestatului ergonomic a fost legiferată în mai multe ţări.
În ce priveşte raportul ergonomiei cu ştiinţele economice este firesc ca în
investigaţiile sale să se ţină seama şi de aspectele economice ale influenţei factorilor
de solicitare a omului în procesul muncii.
De fapt, cercetarea ergonomică nu numai că influenţează ştiinţa economică, dar
îi pune în faţă noi probleme, ca de exemplu, cele ridicate de organizarea muncii în
condiţiile producţiei moderne, precum şi noi mijloace de cercetare care-i măresc
capacitatea de pătrundere în esenţa fenomenelor analizate, după cum ergonomia
beneficiază tot mai mult de optica economică atunci când se abordează problematica
specifică domeniului. Aceasta deoarece, de modul cum este apreciată eficienţa
studiilor şi cercetărilor ergonomice depinde asimilarea rapidă sau lentă, în practică, a
cerinţelor ergonomiei.
Din acest punct de vedere, o problemă deosebit de importantă este aceea
privind modul de determinare şi mai ales de interpretare a eficienţei studiilor şi
cercetărilor cu caracter ergonomic, cu atât mai mult cu. cât, în această privinţă, există
încă o serie de dificultăţi, ca de exemplu :
- sunt elaborate şi se cunosc puţine metode în această direcţie;
- în cazul când sunt create asemenea metode apar greutăţi reale în obţinerea
datelor primare (iniţiale) necesare calculului ;
- nu există la nivelul agenţilor economici date statistice sau de evidenţă primară
10
privind influenţa factorilor cu caracter ergonomic;
- metodologia actuală privind analiza şi fundamentarea eficienţei este.
incompletă din punct de vedere al factorilor şi rezervelor de creştere a eficienţei pe
seama introducerii cerinţelor ergonomice ;
- conceptul de eficienţă şi implicit metodologia de calcul utilizate în studiile de
organizare ergonomică a muncii sunt încă tributare unei mentalităţi, constituită,
desigur, în condiţii istoriceşte diferite;
- nu există încă o metodologie generală care să evidenţieze aspectele esenţiale
şi totodată resorturile intime ale eficienţei măsurilor ergonomice din punct de vedere
al influenţei indicatorilor cauză asupra fiecărui indicator efect.
Prin urmare, problemelor esenţiale cărora trebuie să li se dea răspuns constau
în: crearea unui sistem coerent de indicatori ai eficienţei studiilor şi cercetărilor cu
caracter ergonomic; elucidarea dependenţelor reciproce ce apar între aceştia;
fundamentarea unei metodologii unitare de utilizare complexă a lor în funcţie de
sectorul de activitate analizat.

1.3. Ergonomia - domeniu ştiinţific interdisciplinar

Actualitatea problemei cercetării interdisciplinare în ergonomie rezidă atât în
necesitatea caracterizării unor tendinţe predominante în evoluţia ştiinţei
contemporane, cât şi în faptul că promovarea cercetărilor interdisciplinare în
domeniul ergonomiei răspunde unor cerinţe actuale ale practicii în domeniul
organizării ştiinţifice a muncii.
Pornind de la această necesitate, se impune, în primul rând, înţelegerea cât mai
exactă a noţiunii de multidisciplinaritate (fig.1.1), în raport cu noţiunea de
interdisciplinaritate (fig. 1.2) folosite destul de des în ergonomie, care au o deosebită
importanţă teoretică că şi practică pentru dezvoltarea bazei sale teoretice şi
metodologice.

Fig. 1.1. Modelul multidisciplinar al ergonomiei Fig. 1.2. Modelul interdisciplinar al ergonomiei

În domeniul ergonomiei, promovarea cercetării multidisciplinare, care apare

ca o formă mai puţin dezvoltată a interdisciplinarităţii, constă în investigarea
activităţii omului în procesul muncii de către reprezentanţii mai multor domenii
11
ştiinţifice, clasic constituite, implicate raţional în studiul factorilor de solicitare a
omului în muncă, dar care fiecare îşi fixează obiectivul de cercetare, menţinându-se
dominantă tendinţa de stabilire cantitativă şi acumulare a datelor necesare, precum şi
de însumare a rezultatelor specifice obţinute de diferitele discipline, fiecare dintr-un
punct de vedere ştiinţific.
De exemplu, cerinţele antropometrice faţă de locurile de muncă, cerinţele
psihologice faţă de modelele informaţionale, cerinţele fiziologice faţă de gradul de
adaptare a omului în muncă, cerinţele igienice şi de protecţia muncii faţă de mediul
industrial etc. sunt formulate separat, fără a exista întotdeauna o concordanţă între
ele. De asemenea, cerinţele psihologice faţă de mijloacele de prezentare vizuală şi
acustică a informaţiei nu sunt întotdeauna legate de recomandările fiziologice privind
poziţia optimă de lucru sau regimul de muncă şi odihnă, iar proiectarea tehnică nu are
întotdeauna principii, criterii şi metode ştiinţific fundamentate de luare în considerare
a factorului uman. Chiar acţionările omului în procesul muncii, care deseori neglijate
sau pur şi simplu ignorate, ca răspunsuri motorii, nu sunt întotdeauna studiate şi
analizate în strânsă legătură cu diversitatea şi natura informaţiilor primite, cu
particularităţile aparatului locomotor (forţa minimă şi maximă, viteza maximă etc),
precum şi cu posibilităţile senzoriomotorii ale executantului. Toate acestea fac ca
optimizarea activităţii omului în procesul muncii şi a condiţiilor de desfăşurare a
acesteia să se realizeze pe rând în raport cu fiecare tip de factori în parte.
Această viziune metodologică prezintă mari dezavantaje pentru practica
organizării muncii, deoarece activitatea reală a omului în procesul muncii nu este o
simplă însumare a diferiţilor factori care o influenţează, ci un proces unitar cu strânsă
intercorelaţie, interferenţă a diverselor variabile. Neglijarea acestui fapt diminuează
valoarea teoretică şi practică a cercetărilor ergonomice ducând, chiar, la unele
concluzii eronate sau rezultate nesatisfăcătoare, deoarece sub incidenţa
monodisciplinarităţii datele, informaţiile şi cunoştinţele obţinute de diferite ştiinţe ale
muncii nu capătă, pe deplin, valoarea explicativă şi practică dacă activitatea omului în
procesul muncii nu este integrată în conexiunile obiective care o determină.
Prin urmare, în cadrul ergonomiei, studiul factorilor izolaţi cedează locul
abordării complexe, a activităţii omului în procesul muncii, ceea ce implică cercetări
interdisciplinare.
Constituind o nouă viziune metodologică, o nouă modalitate de acţiune,
precum şi o nouă dimensiune a investigaţiei ştiinţifice în domeniul organizării
muncii, cercetările interdisciplinare în ergonomie presupun un demers ştiinţific care
nu neglijează unitatea procesului de muncă, integralitatea sa, ci încearcă să
stabilească un dialog larg între reprezentanţii diferitelor ştiinţe participante la
constituirea ergonomiei, pentru găsirea unor criterii şi principii operaţionale comune
şi a unei modalităţi general acceptabile de convergentă şi integrare a diferitelor
direcţii de cercetare a activităţii omului în procesul muncii.
Din această perspectivă, ergonomia este un produs al interdisciplinarităţi şi
trebuie să fie dezvoltată ca atare, deoarece aceasta a apărut datorită existenţei unor
componente comune de structură, teoretice şi practice între ştiinţele care participă la
constituirea ei, încercând totodată să-şi formuleze din ce în ce mai precis obiectul de
studiu distinct, să-şi elaboreze o bază teoretică şi o metodologie proprie, un aparat
12
conceptual specific şi tehnici adecvate de cercetare, într-un domeniu propriu în care
datele, cunoştinţele şi rezultatele obţinute cu privire la activitatea omului în procesul
muncii dobândesc o descriere, o semnificaţie, potrivit scopului urmărit.
Profunzimea investigaţiilor ştiinţelor participante la constituirea ergonomiei
este până la un punct legată direct de specializarea lor.
Omul în timpul muncii constituie un întreg; el nu poate fi definit şi nici înţeles
dacă este privit numai din punctul de vedere al unei singure discipline, ceea ce
impune studierea din cât mai multe puncte de vedere a problematicii omului în
contextul activităţii sale şi unificarea observaţiilor disparate sau a aspectelor
particulare obţinute. De exemplu, cercetarea fenomenului complex al oboselii
profesionale este din ce în ce mai mult abordată din perspectiva mai multor discipline
ştiinţifice, urmărindu-se totodată modul de interacţiune a mulţimii factorilor de
solicitare care influenţează capacitatea de muncă şi implicit rezultatele activităţii
desfăşurate. Aşa se explică numeroasele încercări de apreciere, cu un grad cât mai
mare de precizie a intensităţii muncii, deoarece, după cum se menţionează în
literatura de specialitate, noţiunile de muncă „uşoară", „grea", „foarte grea" ele se
referă în special la solicitarea energetică profesională şi nu iau în considerare
solicitarea psihică, senzorială, capacitatea de decizie implicată, gradul de insecuritate
etc. elemente care pot spori în mare măsură dificultatea reală a muncii.
Primatul ergonomiei faţă de ştiinţele participante la constituirea sa nu se
rezumă la faptul că ea s-ar ocupa de un ansamblu format mecanic din părţi dispersate
şi independente, ci la viziunea unitară şi integratoare, organic structurată, asupra
problematicii omului în contextul activităţii sale, cu punerea în evidenţă a
interdependenţei multiple şi intercondiţionării profunde a factorilor de solicitare a
omului în procesul muncii, ceea ce îi asigură o funcţie gnoseologică superioară şi o
riguroasă delimitare în raport cu ştiinţele participante la constituirea ei.
Prin urmare, necesitatea cercetării interdisciplinare în ergonomie este
determinată de incidenţele diferite de studiere a factorilor de solicitare a omului în
procesul muncii ce nu aparţin şi nu pot fi niciodată epuizate de un singur domeniu
ştiinţific de cercetare.
De aceea, ergonomia nu trebuie să se confunde cu nici una dintre ştiinţele
participante la constituirea ei şi nici să se substituie acestora, deoarece prin concepţia
interdisciplinară pe care o promovează creează premisele valorificării la un nivel
superior al rezultatelor obţinute de disciplinele particulare, punând totodată în valoare
unele posibilităţi încă neexplorate ale acestor ştiinţe.
De asemenea, dezvoltarea cercetării interdisciplinare în domeniul ergonomiei,
promovarea şi maturizarea cercetărilor de acest tip impun reevaluarea dimensiunilor
diferitelor ştiinţe participante la constituirea ergonomie! şi a legăturilor sistematice
dintre ele.
Majoritatea specialiştilor în domeniu consideră că realizarea
interdisciplinarităţii, în sensul ei profund, în toate momentele pregătirii, efectuării şi
finalizării cercetărilor ergonomice necesită un însemnat efort colectiv de echipă, de
realizarea căruia depinde însăşi dezvoltarea acestor cercetări. Aceasta deoarece
echipa de cercetare ergonomică constituie cadrul organizatoric şi instituţional
concret în care se realizează o permanentă educaţie ştiinţifică şi comportamentală.
13
1.4. Preocupările în domeniul ergonomiei pe plan mondial şi în România
Pentru a putea aprecia evoluţia şi stadiul preocupărilor în domeniul ergonomiei
şi în ţara noastră este necesar să facem câteva consideraţii şi să desprindem unele
semnificaţii privind evoluţia preocupărilor în domeniul ergonomiei pe plan mondial.
Apărută la mijlocul secolului trecut, ergonomia a avut la început, în primii
10-12 ani (1949-1961), o evoluţie mai lentă, datorită concepţiilor conservatoare ale
ştiinţelor participante la constituirea sa, care îşi creaseră un domeniu propriu de
cercetare şi nu cedau cu uşurinţă poziţiile câştigate.
Un rol hotărâtor în rezolvarea acestei dispute l-a avut zborul cosmic, care a
determinat polarizarea mai multor domenii ştiinţifice (biologie, medicină,
psihologie, antropologie etc.) pentru cercetarea problemelor noi, interdisciplinare, pe
care le ridică, precum şi pentru stabilirea posibilităţilor de suportare a zborului
cosmic de către om.
Acest moment istoric din evoluţia tehnicii moderne a dat un impuls puternic
cercetărilor ergonomice, care au fost. extinse apoi in industrie, şi a stârnit un interes
general, manifestat. îndeosebi prin reuniuni internaţionale de mare amploare ca, de
exemplu, congresele Asociaţiei Internaţionale de Ergonomie (International
Ergonomics Asociation - I.E.A.), constituită la Oxford, în aprilie 1959, precum şi
congresele anuale ale Societăţii de ergonomie de limbă franceză (Sociefe
d'Ergonomie de Langue Francaise - S.E.L.F.), creată în anul 1963, care în-anul 1980
avea circa 350 membri şi care, în general, organizează colocvii mai specializate.
De asemenea, impulsionarea preocupărilor în domeniul ergonomiei a dus la
crearea de către un grup de iniţiativă, întrunit la Oxford în septembrie 1949, a
Societăţii de Cercetări Ergonomice din Anglia (Ergonomics Research Society -
E.R.S.), precum şi la apariţia în anul 1957 a revistei Ergonomics, la început ca organ
al Societăţii britanice de cercetări ergonomice, iar ulterior al Asociaţiei
Internaţionale de Ergonomie. La scurt timp se organizează societăţi similare într-o
serie de alte ţări, printre care: S.U.A., Franţa, Rusia, Germania, Belgia, Olanda,
Suedia etc.
În aceste condiţii AIE reuşeşte să organizeze, în anul 1901, la Stockholm,
primul său congres de ergonomie, unde s-a căzut de acord asupra termenului de
ergonomie şi unde s-au stabilit unele linii de acţiune ale ergonomiei, ca de
exemplu: analiza ergonomică a locului de muncă şi a mediului de muncă.
În următoarele decenii se fac eforturi semnificative pentru propagarea acestui
nou domeniu ştiinţific interdisciplinar. Astfel, la fiecare trei ani au loc congrese ale
Asociaţiei Internaţionale de Ergonomie în diferite puncte ale Globului
Deşi relativ tânără, ergonomia reuşeşte să se impună pe plan mondial,
necesitatea acesteia fiind recunoscută de tot mai mulţi specialişti, constituirea
ergonomiei fiind efectul mai multor cauze şi totodată cauza unor orientări noi în
unele ştiinţe mai vechi.
Cu toate acestea, deşi interdisciplinaritatea ergonomiei este recunoscută,
accentul se pune diferit, în diverse, ţări, îndeosebi în prima parte a existenţei sale,
manifestându-se mai multe orientări şi tendinţe, ca de exemplu :
-tendinţa americană insistă mai mult asupra consecinţelor psihologice;
- t e n d i n ţ a scandinavă şi germană acordă o mare importanţă operaţiilor
14
(metodelor) ştiinţifice de măsurare;
- tendinţa italiană şi franceză în care se înfruntă specialiştii „tradiţionalişti", în
special medicii, cu tinerii proveniţi din cele mai diferite domenii care vor să-.şi
extindă cercetările;
- în ţările anglo-saxone accentul cade asupra laturii tehnologice şi a adaptării
reciproce a omului şi tehnicii ;
- autorii suedezi şi elveţieni sunt preocupaţi cu problematica locurilor de
muncă, cu accent asupra sistemelor informaţionale considerate mai mult din punct de
vedere psihologic şi fiziologic ;
- în Japonia preocupările sunt orientate atât spre problemele tehnice cât. şi cele
de psihologie, fiziologie şi de medicina muncii.
În contextul acestor orientări şi tendinţe manifestate în domeniul ergonomiei,
se poate aprecia ca deosebit de semnificativ faptul că ergonomia, ca ştiinţă
interdisciplinară, se numără printre disciplinele care polarizează atenţia a numeroşi
specialişti din alte discipline, răspunzând astfel numeroaselor probleme ale practicii
economice-sociale. Faptul este ilustrat şi de extinderea preocupărilor şi cercetărilor
de ergonomie în întreaga lume.
În ţara noastră, premisele ergonomiei sunt marcate de numeroase cercetări în
domenii ca : medicina muncii, fiziologia şi psihologia muncii, sociologia, sănătatea şi
securitatea în muncă, organizarea producţiei şi muncii care au dus la soluţii şi
aplicaţii practice cu caracter ergonomie încă cu mulţi ani înainte de apariţia
termenului de ergonomie.
Preocupările în domeniul ergonomiei s-au manifestat la început la nivelul unor
institute de cercetare, legate prin profilul lor de problemele activităţii omului în
procesul muncii.
În acest, cadru, deşi preocupările în domeniul ergonomiei nu s-au desfăşurat în
mod coordonat, şi nu au avut o concepţie şi o metodologie unitară, ele au dus la
obţinerea unor rezultate teoretice şi practice importante şi la dezvoltarea pe această
bază a cercetărilor cu caracter ergonomie.
Cu toate acestea, despre propagarea şi folosirea pe scară largă a ergonomiei ca
ştiinţă complexă a muncii nu se poate vorbi în ţara noastră decât din anul 1967, o dată
cu înfiinţarea Centrului de perfecţionare a pregătirii cadrelor de conducere din
întreprinderi, care a început să predea în mod organizat cunoştinţe de ergonomie în
cadrul programelor de instruire a specialiştilor în studiul muncii.
Pe plan naţional, în februarie 1968 a fost organizat în Bucureşti primul
simpozion de ergonomie, iar în anul 1969, I.D.T. publică primele sinteze
documentare în domeniul ergonomiei. De asemenea, în anul 1971, în cadrul
CEPECA au fost organizate primele cursuri de specializare în ergonomie pentru
medici, psihologi, economişti, organizatori ai producţiei, finalizate în proiecte cu
conţinut ergonomic.
Creşterea preocupărilor în domeniul ergonomiei s-a reflectai, în anii următori,
şi prin organizarea unor reuniuni ştiinţifice pe ramuri de activitate (transporturi,
industrie uşoară,construcţii de maşini, sectorul forestier etc.) în cadrul cărora s-au
prezentat rezultatele celor mai valoroase cercetări şi aplicaţii practice în domeniu.
Necesitatea reuniunii eforturilor tuturor acelora care au preocupări în domeniul
15
ergonomiei a determinat organizarea în septembrie 1971 a Primei conferinţe
naţionale de ergonomie, care a dat un puternic impuls cercetărilor şi preocupărilor în
domeniul ergonomiei. Astfel, unele institute de cercetare şi-au organizat colective
ergonomice, iar un număr important de întreprinderi şi-au organizat laboratoare
ergonomice, care au început să se preocupe de rezolvarea complexă, interdisciplinară
a unor probleme specifice.
În aceeaşi perioadă, respectiv după anul 1971, au început să fie publicate
numeroase articole şi editate unele lucrări de specialitate, care au contribuit atât la
iniţierea cât şi la orientarea cadrelor de specialitate din întreprinderi.
O contribuţie de seamă la realizarea unui larg schimb de informaţii, opinii şi
experienţe în domeniul ergonomiei a adus-o şi Prima Conferinţă Internaţională de
Ergonomie de la Bucureşti, din luna septembrie 1974, organizată de Ministerul
Muncii în colaborare cu Biroul Internaţional al Muncii.
Cu toate progresele şi rezultatele obţinute în ţara noastră, în domeniul
ergonomiei, s-au înregistrat şi continuă să se me n ţ i n ă o serie de greutăţi şi
neajunsuri datorate, în principal, lipsei unui cadru organizatoric adecvat, strict corelat
cu obiectivele cercetării ergonomice.
De asemenea, ceea ce nu s-a realizat, decât în mică măsură, nici pe plan
mondial şi nici în cercetarea ergonomică din ţara noastră, este convergenţa
domeniilor de cercetare care participă la constituirea ergonomiei.
N i v e l u l încă destul de scăzut, al preocupărilor în domeniul ergonomiei din
ţara noastră este determinat şi de-o serie de alte cauze, care creează dificultăţi în
extinderea şi aplicarea cercetărilor ergonomice, ca de exemplu :
-insuficient personal pregătit în domeniul ergonomiei ;
- calificarea insuficienta a personalului existent ;
- presiunea sarcinilor curente ale producţiei ;
- modul de determinare şi interpretare a eficienţei studiilor sau cercetărilor
ergonomice etc.
În prezent, circa 30 de ţări membre ale Asociaţiei Internaţionale de Ergonomie
aplică programe educaţionale cu profil ergonomic.
Prin urmare, aspectele reliefate au adus preocupările de ergonomie ţara noastră
la un asemenea stadiu încât se impune o nouă orientare şi impulsionare a acestor
preocupări.
De asemenea, rezultatele obţinute reprezintă numai o experienţă pozitivă şi un
punct de referinţă de la care trebuie să se treacă la o acţiune programată, sistematică,
de cunoaştere şi implementare a ergonomiei în practica agenţilor economic.

16