SABINA IRIMIE – ERGONOMIE INDUSTRIALĂ, Editura AGIR, Bucureşti, 2008

DEFINIREA ERGONOMIEI
"În epoca bulversărilor economice, a goanei pentru calitate şi creşterea
productivităţii, îşi face loc din ce în ce mai mult o ştiinţă ce progresează rapid spre
public, chiar dacă n-a apărut decât redusă la câteva aspecte mai cunoscute ca:
dimensionarea posturilor de muncă şi ameliorarea ambianţei fizice"; sunt cuvintele
de încheiere ale lui Pierre Cazamian coordonatorul lucrării "Tratat de ergonomie".
În perioada economiei de piaţă în care ne aflăm, pentru noi deosebit de
importantă este problema adaptării rapide a propriului organism, cu performanţele şi
limitele sale, la diversele solicitări externe. Solicitările externe sunt nu numai de
ordin fizic, ci şi de ordin psihic şi pe măsură ce progresul tehnic pătrunde în viaţa
profesională şi cotidiană, treptat această tendinţă de creştere a solicitărilor psihice
devine predominantă.
Orientarea ergonomică a cercetărilor a apărut odată cu apariţia organizării
ştiinţifice a muncii.
Pentru apariţia ergonomiei a fost necesar un nivel destul de înalt de
dezvoltare a psihologiei, fiziologiei şi igienei muncii.
În ergonomie omul constituie elementul de bază sau “un centru al
universului” asupra căruia toate ştiinţele colaboratoare ergonomiei îşi aduc aportul.
Munca nu este studiată în totalitate de nici una din ştiinţele existente,
obiectul ei nu este cuprins în întregime de nici o disciplină cunoscută, deşi este
foarte important.
Oriunde există activitate umană, există şi un domeniu de studiu şi
aplicabilitate a ergonomiei. Ţinând cont de faptul că este o ştiinţă managerială şi îşi
aduce aportul printr-o serie de concepte, metode, legi şi tehnici, preluate de la
ştiinţele colaboratoare pe care le adaptează într-o formă proprie, putem defini
ergonomia ca o ştiinţă interdisciplinară aplicativă, care studiază adaptarea muncii la
om şi a omului la meseria sa într-un mediu ambiant în care-şi desfăşoară activitatea
în scopul creşterii productivităţii muncii, a utilizării capacităţii de muncă depline,
dar cu eforturi cât mai reduse.
Ergonomia, care sintetizează în unele privinţe realizările ştiinţelor sociale,
naturale şi tehnice, ocupă un loc important în acest complex. Efectuarea studiilor
ergonomice în industrie este condiţionată nu numai de considerente de natură
umanitară, ci şi de legităţile obiective ale dezvoltării economiei. Experienţa ţărilor
cu un înalt nivel de dezvoltare industrială ne arată, că în condiţiile revoluţiei tehnico
- ştiinţifice, factorul uman devine o sursă importantă de creştere a productivităţii
muncii sociale.
Productivitatea muncii are în principal trei categorii de factori care
contribuie la creşterea ei:
1. progresul tehnic, care include partea de investiţii, de autodotări,
mecanizare şi automatizare;
2. organizarea conducerii, a producţiei şi a muncii;
3. creşterea îndemânării şi calificării executanţilor.
 În anul 1857, cuvântul de “ergonomie” a fost utilizat prima oară de către
profesorul de biologie polonez Wojciech Jostrzebowski din Marymont de lângă
Varşovia, într-un studiu numit “Perspectivele ergonomiei sau ştiinţa muncii”.
Unul dintre cei mai buni psihologi ruşi, V. N. Miasişcev, discipol al
renumitului savant V. M. Bechterev, a elaborat ideea creării unei discipline
ştiinţifice speciale şi anume ergologia. El a considerat utilă sistematizarea
cunoştinţelor umane din punctul de vedere al referirii lor faţă de muncă şi
reprezentarea acestui punct de vedere prin termenul de "ergologie", adică o ştiinţă
privind munca omului 44, vol.5, p.24.
Dar, doar în 1949 psihologul englez K.F.H. Murrell a dat denumirea de
ergonomie (reinventând-o după aproape un secol) şi a fost recunoscută ca ştiinţă.
Termenul de ergonomie a fost acceptat în Anglia, iar în 1950 un grup de
oameni de ştiinţă englezi au organizat Societatea de cercetări ergonomice
(Ergonomics Research Society-ERS). Pornind de la stabilirea unui schimb de
informaţii între oamenii de ştiinţă, care studiază diferite aspecte ale
comportamentului omului în timpul muncii, membrii Societăţii şi-au îndreptat, în
continuare, atenţia spre găsirea căilor de depăşire a caracterului unilateral al
rezolvării problemelor de organizare raţională a muncii, specifică unor discipline
ştiinţifice.
Termenul de ergonomie provine de la două cuvinte greceşti:
-"ergon" = muncă ;
-"nomos" = lege.
Asociaţia Internaţională de Ergonomie (IEA) s-a constituit la Oxford în
1959 şi în 1961 a avut loc primul său congres la Stockholm. Revista “Ergonomics”
apare din anul 1957, la început ca organ al ERS din Anglia, iar apoi al Asociaţiei
Internaţionale de Ergonomie.
În continuare, prezentăm cele mai consacrate definiţii ale ergonomiei, care
poartă amprenta specialităţii autorului:
1. Profesorul de psihologie K. F. H. Murrell (Anglia): - defineşte ergonomia
ca studiul ştiinţific al relaţiilor dintre om şi mediul său de muncă, considerând prin
mediu de muncă, mediul înconjurător, materiale, scule, metode de lucru,
organizarea activităţii executanţilor individuali sau colectivi.
2. Profesorul doctor B. Metz (Universitatea din Strasbourg, Franţa): -
ergonomia este ansamblul integrat de ştiinţe susceptibil să ne furnizeze informaţii
asupra muncii umane necesare adaptării raţionale a omului la maşină şi a muncii la
om.
3. Profesorul doctor P. Cazamian (Universitatea Sorbona, Franţa): - ştiinţă a
operativităţii umane şi consideră că ergonomia industrială îşi propune să
maximizeze această operativitate concepând şi transformând situaţiile de muncă
industriale, folosind în acest scop o metodă multidisciplinară.
4. Olandezul J. R. de Jong: - ergonomia este aplicarea cunoştinţelor
biologice din domeniul: anatomiei, fiziologiei, psihologiei experimentale şi
medicinii profesionale cu scopul de a atinge un sistem optim “om – maşină”.
5. Profesorul doctor Iacob Mihăilă (România): - ergonomia este ştiinţa ce
sintetizează rezultatele ştiinţelor umane aplicate, ale ştiinţelor tehnico-economice şi

10
ale celor psihosociale şi le aplică în procesul muncii, în scopul de a realiza o
producţie mai mare, de bună calitate şi cu păstrarea integrităţii personalităţii umane.
6. Organizaţia Internaţională a Muncii: - defineşte ergonomia ca o ştiinţă
care aplică cunoştinţele biologiei umane în corelaţie cu ştiinţele tehnico-economice
pentru a ajunge la o adaptare reciprocă, optimă între om şi munca sa, rezultatul fiind
măsurat de indici de eficienţă şi starea de sănătate.
Această denumire de ergonomie a fost preluată de ţările est europene, de
Anglia şi Franţa, dar în Germania a fost denumită ştiinţa muncii
(Arbeitswissenschaft), iar în S.U.A. poartă denumirea de inginerie umană (human
factors engineering).
Experienţa ţărilor avansate demonstrează că ergonomia este condiţionată nu
numai de considerente de ordin uman, ci şi de legile obiective ale dezvoltării
economice.
În Japonia, în lucrarea "Design Enciclopedic" (1964) se întâlneşte termenul
de ergonomie prima dată şi devine foarte cunoscut, transformându-se într-un
adevărat fetiş pentru japonezi.
Optimizarea condiţiilor de muncă sub acest aspect al sistemelor de muncă
constituie obiectul ergonomiei cu abordarea pur particulară. Un cunoscut profesor
american, A. Chapanis, consideră că rezultatele lui I.Gagarin şi a altor astronauţi
sunt un triumf al psihologiei inginereşti, o ramură a ergonomiei.
Există mai multe criterii de clasificare a ergonomiei şi anume:

1. După scopul urmărit:

►-ergonomia adaptării muncii la om - studiază crearea mijloacelor de
muncă, condiţiile optime de mediu funcţie de posibilităţile normale ale omului;
►-ergonomia adaptării omului la meseria sa - se ocupă de orientarea,
selecţia, formarea profesională, astfel încât să - i asigure fiecărui om o muncă
potrivită cu posibilităţile sale.

2. După stadiul de aplicare:

►-ergonomie proiectivă ;
►-ergonomie corectivă .

3. După tipul de activitate studiat :

►-ergonomie informaţională ;
►-topoergonomie;
►-bioergonomie;
►-ergonomie ecologică ;
►-ergonomie a activităţii.
Ergonomia informaţională se ocupă cu studiul proceselor de cunoaştere,
începând de la percepţie, raţionament, decizie, comandă.
Bioergonomia se ocupă cu studierea comportamentului organismului uman
în muncă, studiul oboselii, organizarea repausului şi a regimurilor de muncă .
Topoergonomia se ocupă cu studierea componentelor locului de muncă din
punct de vedere antropometric şi a factorilor de ambianţă fizică .
Ergonomia ecologică studiază factorii de mediu, atât fizici, cât şi psihici.

11
 Ergonomia activităţii studiază cerinţele fiziologice, antropometrice, de
igienă din diferite domenii de activitate.

4. După obiectul preocupărilor:

►-ergonomia produsului;
►-ergonomia producţiei.
Ergonomia produsului studiază producţia bunurilor de consum sau a
mijloacelor de muncă şi are un pronunţat caracter de ergonomie proiectivă.
Ergonomia producţiei studiază crearea condiţiilor optime în care se
desfăşoară producţia în toate etapele, începând de la aprovizionare, transport,
execuţie, livrare, activităţi de întreţinere şi reparaţii.
La constituirea Asociaţiei Internaţionale de Ergonomie, în Anglia, s-a pus
problema cercetărilor interdisciplinare care urmau să fie promovate. După aproape
40 de ani se resimte încă rezistenţa opusă de ştiinţele colaboratoare şi tendinţa
expresă de a menţine cercetările în domenii monodisciplinare. Această orientare a
fost remarcată de profesorul A. Chapanis din S.U.A., care constată că în Asociaţia
de Ergonomie din S.U.A., 80% din specialişti sunt psihologi, iar 20% medici,
economişti, ingineri.
Monodisciplinaritatea reprezintă o negare a ergonomiei şi dacă dorim să
realizăm cercetări ergonomice acestea trebuie făcute utilizând interdisciplinaritatea.
Se ridică o problemă, dacă ergonomia este sau nu o ştiinţă conturată cu
propriile ei legi.
Din definiţiile amintite răspunsul la întrebare este evaziv. De-a lungul
timpului s-a constatat că persistă monodisciplinaritatea tocmai datorită lipsei unui
liant între ştiinţele colaboratoare.
Profesorul Petre Burloiu consideră că acest liant ar trebui să fie pus teoretic
sub forma unei legi specifice sau fundamentale, care să influenţeze pozitiv
mentalitatea specialiştilor. Această lege trebuie să le ofere unitatea sau convergenţa
de păreri şi să contribuie la ridicarea pe o treaptă superioară a caracteristicilor
economice şi ştiinţifice ale ergonomiei.
În general, legile fundamentale din diferite domenii ale ştiinţelor exprimă
condiţiile obligatorii în care se poate repeta un fenomen în natură şi societate.
Exemplele din diferite domenii ne duc la afirmaţia că dacă apariţia
ergonomiei a fost generată de cercetări interdisciplinare, ea nu poate exista decât în
condiţii de interdisciplinaritate.
În concluzie: interdisciplinaritatea este condiţia existenţei ergonomiei şi
legea ei fundamentală.
De-a lungul timpului, dezvoltarea ştiinţelor a generat apariţia unor domenii
interdisciplinare: biofizica, biochimia, etc.. În această situaţie legile ştiinţelor din
care s-au format devin şi legi pentru noua ştiinţă, la care se adaugă altele proprii. În
plus, din cooperarea interdisciplinară poate rezulta un domeniu nou, care uneori nu
poate fi considerat ca o nouă ştiinţă.
În cazul ergonomiei, care este o ştiinţă interdisciplinară aplicativă, ştiinţele
colaboratoare nu cedează din vigoarea şi interdependenţa lor. Astfel, partizanii
punctului de vedere că ergonomia ar fi doar o tehnologie au influenţat cercetarea pe

12
un făgaş practicist îngust, limitând perspectivele de dezvoltare ale acestui nou
domeniu.
Pentru a ne elibera de această mentalitate susţinem [7] această lege
fundamentală, obiectivă a ergonomiei, alături de celelalte legi ale ştiinţelor
colaboratoare.
În afară de această lege, pentru realizarea echilibrului dintre solicitări şi
organismul uman, ergonomia îşi aduce o deosebită contribuţie la ridicarea calităţii
vieţii, tradusă în final prin prelungirea duratei medii de viaţă a oamenilor.
Ergonomia este împotriva concepţiei tayloriste a reproducţiei forţei de
muncă de la o generaţie la alta, care este o concepţie învechită ce demonstrează
indiferenţa faţă de om şi care susţine că orice om poate fi înlocuit. Executantul este
interesat în primul rând de reproducţia forţei de muncă de la o zi la alta. Această
poziţie a lui este dictată de spiritul de autoconservare şi autoapărare.
Ergonomia preia această concepţie transformând-o în a doua lege a sa.
Legea reproducţiei forţei de muncă de la o zi la alta prezintă o importanţă
deosebită pentru ergonomia energetică a organismului uman în vederea organizării
ergonomice a muncii.
Ţinând cont de cele două legi, ergonomia se poate redefinii, pentru a
caracteriza mai precis relaţiile dintre ea şi ştiinţele colaboratoare; profesorul P.
Burloiu [7], care a fost iniţiatorul celor două legi, adoptă un termen din dreptul
administrativ, considerând-o ca o federaţie de ştiinţe.
Noua definiţie afirmă: ergonomia este o ştiinţă federativă, care, pe baza
interdisciplinarităţii, care este legea sa fundamentală, integrează aportul tehnicii,
fiziologiei, psihologiei, sociologiei, economiei şi a altor ştiinţe, având ca obiect
orientarea creşterii tehnicilor contemporane la nivelul psihosocial normal al omului
şi utilizarea raţională a posibilităţilor omului în condiţiile de mediu, sociale,
culturale cât mai favorabile, care pot fi asigurate în vederea realizării reproducţiei
forţei de muncă de la o zi la alta.
Această definiţie marchează câteva idei, ca aceea de uniune sau
convergenţă, dar şi cea de menţinere a individualităţii fiecărei ştiinţe.
Cercetarea ergonomică se desfăşoară în colective formate din diverşi
specialişti, fiecare cooperând cu restul pentru depistarea fenomenelor şi urmărind
legăturile dintre cauze situate în anumite domenii şi efecte, care se regăsesc în alte
domenii.
Ergonomia avea nevoie de o bază teoretică, de metodologie, ceea ce
specialiştii au rezolvat printr-o abordare sistemică, permiţând ridicarea cercetărilor
la un nivel mai înalt decât acela în care ergonomiştii erau numiţi dispreţuitor
specialişti ai stilourilor şi cadranelor gradate.
A elabora o teorie generală a activităţii umane, aşa cum face ergonomia,
aceasta fiindu-i principala sarcină, este o misiune cu multe complicaţii. Această
abordare conduce la organizarea ştiinţifică a muncii şi, mai precis, la acele aspecte
ale ei legate de sistemul de muncă.
Conceptul de conducere ştiinţifică a apărut încă de la sfârşitul secolului al
19-lea şi începutul secolului al 20-lea, când s-a creat un fond de idei asupra
activităţii de conducere, ca rezultat al lucrărilor apărute în câteva ţări. Autori ca: F.
Taylor, H. Fayol, F. şi L. Gilberth, R. Barnes, H. Gantt, H. Emerson şi alţii, se

13
includ printre oamenii care au încercat să creeze o gândire închegată despre diverse
aspecte ale conducerii întreprinderii şi care constituie izvoarele metodei ştiinţifice.
Această metodă, revoluţionase lumea industrială şi se aplică în forma analizei,
experimentului şi a demonstraţiei practice, pentru progresul de maşini unelte, pentru
creşterea complexităţii proceselor economice şi pentru îmbogăţirea produselor. Ea
s-a extins şi în gândire, asupra principiilor şi modalităţilor de organizare şi
conducere. Conceptul de conducere ştiinţifică apare ca un embrion al unei discipline
de specialitate, care îşi aşteaptă ideile de pionierat.
Lui Frederic Taylor i se atribuie, în general, paternitatea conducerii
ştiinţifice şi a ingineriei industriale. Inginer mecanic, care a lucrat în industria
metalurgică, a efectuat studii în vederea îmbunătăţirii metodelor de muncă, fiind
primul om care a abordat formularea unei teorii integrate a principiilor şi
metodologiilor proprii activităţii de conducere. Face cercetări în domeniul
conţinutului unei zile de muncă, încărcarea şi deplasarea materialelor,
perfecţionarea lucrărilor în ateliere, perfecţionarea în lucrările standardizate.
Împreună cu H. Gantt stabileşte normele pe piese pentru toate operaţiile din
producţie. A studiat organizarea întreprinderii, formele de remunerare şi aspecte ale
conducerii. Lucrările sale: "Conducerea atelierelor" în 1903, "Arta de a tăia metale"
în 1906 şi "Principiile conducerii ştiinţifice" în 1911 sunt deosebit de valoroase.
H. Gantt a conlucrat cu Taylor şi a fost influenţat de el, dar a abordat
problema conducerii ştiinţifice în forme mult mai umanitare. Astfel, el ia în
considerare muncitorul cu pregătirea, mentalitatea lui; chiar şi susţine ideea că
pregătirea muncitorilor trebuie să constituie o preocupare a conducerii. Lucrările lui
sunt: "Conducerea industrială", "Organizarea muncii", "Muncă, forme de
remunerare şi beneficii".
Henry Fayol, specialist francez conducător de mine, are contribuţii
deosebite în domeniul conducerii, la nivelul administraţiei superioare. În lucrarea sa
"Administaţia industrială şi generală", apărută în 1925 grupează activităţile
întreprinderii în cinci mari funcţiuni: tehnice, comerciale, financiar - contabile, de
protecţie şi securitate, şi administrative.
F.Gilberth, inginer şi L.Gilberh, psiholoagă, alcătuiesc o echipă ştiinţifică
preocupată de relaţia existentă între fiinţa umană şi efortul depus de ea. Ei
elaborează împreună studii, care le completează pe cele ale lui F.Taylor, asupra
timpului de execuţie a unor mişcări până la nivel de micromişcări. Au studiat
economia mişcărilor pentru a elabora primele principii şi reguli ale economiei
mişcărilor, crescând productivitatea şi reducând timpul necesar executării operaţiei.
Sunt pionierii reprezentării grafice şi filmelor mişcărilor la studierea eforturilor
muncitorului pentru a realiza diverse operaţiuni. Sunt cei care au stabilit pentru
prima dată mărimea optimă a timpului alocat pentru odihnă.
Lucrarea "Studiul mişcărilor", apărută în 1911, foloseşte ca tehnici
reprezentările grafice de tipul ciclogramelor şi cronociclogramelor, care combină
elementul timp cu simultaneitatea mişcărilor. Ei au pus bazele simplificării muncii
muncitorului la un loc de muncă bine amenajat, cu concepţia uneltelor
corespunzătoare şi adaptării maşinii la om, elaborează primele şapte principii ale
economiei energetice ale mişcării.

14
 Toate micromişcările considerate de ei, le-au denumit prin anagramarea
numelui şi le-au grupat în 18 micromişcări, care sunt un punct de pornire în
elaborarea normativelor de timp de muncă pe mişcări.
Ralph Barnes este profesor la o universitate din S.U.A. şi a stabilit în 1937,
pornind de la cercetările lui Taylor şi Gilberth, cele 22 de principii ale economiei
mişcării pentru raţionalizarea muncii în vederea creşterii productivităţii şi
micşorarea oboselii. Lucrarea "Motion and Time Study" apărută în 1940 lărgeşte
paleta cercetărilor în domeniul muncii, dincolo de studiul gestualităţii.

1.1 Descrierea sistemului ergonomiei

Scopul acestui capitol este descrierea evoluţiei ştiinţei ergonomiei în

contextul sistematic. Majoritatea problemelor ergonomice sunt bine descrise de o
abordare a sistemelor, în care se ia în calcul mediul, operatorul/executantul, maşina
şi sistemul. Operatorul este punctul central în ergonomie şi trebuie descris într-un
context organizaţional, dar în realitate, percepţia umană, prelucrarea informaţiei şi
răspunsul sunt mult mai complexe, cu multe bucle de feed-back şi variabile care
sunt greu de identificat şi vizualizat.
În studiile ştiinţifice, clasificarea variabilelor independente şi dependente
este adesea folosită pentru analizarea unei probleme. Deoarece ergonomia studiază
efectul proiectării mediului şi a maşinilor pentru executant, variabilele dependente
sunt asociate cu sistemul secundar al operatorului şi includ măsuri ale rezultatului
negativ şi pozitiv şi gradul de satisfacţie. Variabilele independente sunt asociate cu
parametrii de proiectare ai mediului şi ai maşinii (cum ar fi alocarea sarcinii
alternative, diferite comenzi şi afişaje).
Operatorul percepe mediul – în principal prin simţurile vizuale şi auditive,
apoi analizează informaţia, ia decizii şi în final produce comanda răspunsului.
Percepţia este ghidată de atenţia operatorului. Din milioane de biţi de informaţii
disponibile, operatorul este obligat să aleagă informaţia cea mai relevantă pentru
sarcina de lucru. Unele procese de atenţionare sunt automate şi subconştiente
(înainte de atenţie) şi sunt realizate instantaneu (Nasser 1967). Unele procese devin
automate prin instruire, în timp ce altele sunt strategii lente şi deliberate şi asigură
mai mult timp pentru analizarea situaţiei.
Luarea de decizii cu privire la sarcinile noi sau neobişnuite poate dura mult
timp. Operatorul va trebui să interpreteze informaţia, variantele de acţiune şi gradul
în care aceste acţiuni sunt relevante pentru atingerea obiectivelor sarcinii de lucru.
Pentru sarcinile de rutină, deciziile sunt mai automate şi mult mai repede de luat. În
acest context cercetătorii se întreabă dacă “luarea deciziei” este un termen potrivit.
“Acţiunea situată” ar fi un termen mai potrivit pentru a descrie automaticitatea
răspunsului, susţinea Klein în 1993.
Scopul răspunsului operatorului este transmiterea informaţiei fie prin
răspuns manual, cum ar fi comanda unei maşini (ex. calculator) sau a unei scule (ex.
ciocan) sau artefact/obiect (ex. minge de fotbal) sau răspuns verbal cum ar fi
comanda vocală a unei maşini sau mesaj către un coechipier de lucru.
Există mai multe variante modulare care afectează executarea sarcinii de
lucru inclusiv: nevoile operatorului, atitudini, competenţe, experienţă, motivaţie,

15
vârstă, sex, dimensiune antropometrică şi putere fizică. Acestea sunt variabile
diferite pentru fiecare individ. Spre exemplu, un operator experimentat, competent
va avea o sarcină de lucru altfel decât un operator începător. Acesta se va concentra
pe detalii importante, va filtra informaţiile nerelevante şi va separa informaţia în
unităţi mai mari pentru a fi posibilă luarea de decizii mai rapid şi mai eficient.
Dimensiunea antropometrică este un exemplu al unei alte variabile modulare, iar
scopul antropometriei este proiectarea fizică a spaţiului de lucru pentru a se potrivi
operatorilor de diferite dimensiuni.
Stresul/tensiunea este o variabilă care afectează percepţia, luarea deciziei şi
selectarea răspunsului. Nivelurile ridicate de stres psihologic sunt normale atunci
când timpul pentru realizarea sarcinii de lucru este limitat sau când există prea
multă informaţie de procesat. Sub nici o formă lăţimea benzii de atenţie nu se poate
îngusta, iar operatorii nu vor dezvolta o imagine canalizată. Astfel, probabilitatea
erorii unui operator creşte.
În general, nivelurile ridicate de stres conduc la creşterea tensiunii
psihologice şi pot fi monitorizate prin folosirea unor determinări fiziologice (ex.
ritmul inimii, EKG, ritmul clipirii şi secreţia de catecolamină).
Subsistemul mediu este folosit pentru conceptualizarea sarcinii de lucru
precum şi a contextului în care este executată. Poate fi vorba de un oţelar care
monitorizează un cuptor. Aici organizarea muncii determină alocarea sarcinilor de
lucru; unele sarcini de lucru pot fi alocate colegilor sau supervizorilor, sau
computerelor. Alocarea sarcinilor de lucru este o problemă centrală în ergonomie:
modul în care pot fi alocate sarcinile de lucru între utilaje şi executant pentru a
realiza atât obiectivele companiei cât şi obiectivele personale? Distribuirea
sarcinilor afectează modul în care informaţia este comunicată între angajaţi şi
calculator şi afectează performanţa sistemului.
Operatorul primeşte diferite forme de feed-back în urma acţiunilor sale.
Poate fi vorba de un feed-back de la realizarea sarcinii de lucru, de la colegi, de la
conducere şi aşa mai departe. Pentru accentuarea executării sarcinii de lucru, a
comunicării şi a satisfacţiei muncii feed-back-ul trebuie să fie informativ. Acest
lucru înseamnă că persoanele trebuie să primească observaţii cu privire la cât de
bine sau de slab se descurcă, precum şi feed-back prin comunicare.
Mediul ambiant descrie influenţa variabilelor de mediu asupra operatorului.
De exemplu un oţelar este expus la niveluri ridicate de zgomot şi căldură. Acest
lucru creşte stresul psihologic şi tensiunea, în consecinţă afectează executarea
sarcinii de lucru, siguranţa şi gradul de satisfacţie.
Importanţa mediului organizatoric a fost accentuată din ce în ce mai mult în
ultimii câţiva ani. Mişcarea în ergonomie este denumită macro-ergonomie
(Hendrick 1995). Ergonomia este asumată într-un context organizaţional, care
afectează profund adecvarea unor măsuri alternative de proiectare. Politicile
companiilor cu privire la modelele de comunicare, descentralizarea
responsabilităţilor şi distribuirea sarcinilor de lucru au impact asupra proiectării
ergonomice. Trebuie luată mai întâi decizia referitoare la cine şi modul în care
persoanele trebuie să comunice. Conform acestei analize se pot proiecta sarcinile
individuale, utilajele, afişajele şi comenzile.

16
 Macro-ergonomia este un domeniu foarte neglijat şi până recent nu s-au
făcut multe cercetări. O excepţie este cercetarea socio-tehnică derulată de Marea
Britanie în anii 1950 (ex. Grupul Tavistock). Acest lucru poate este din cauza
faptului că cercetarea factorilor umani în organizaţiile militare a fost dominantă în
SUA, încât importanţa contextului şi-a pierdut din accentuare.
În scopul completării descrierii se observă că aspectele organizatorice sunt
importante în contextul de lucru, dar sunt mai puţin importante pentru proiectarea
sistemelor recreative şi produsele de consum. Acestea sunt în mod tipic folosite de
persoane care nu trebuie să ţină cont de colaborare şi delegarea sarcinilor de lucru.
Subsistemul maşină este pe larg conceptualizat, iar termenul maşină este
destul de ambiguu, înşelător, deoarece poate simboliza orice obiect. Maşina poate fi
un computer, utilaj, automobil sau minge de fotbal. Termenul “comenzi” denotă
comenzile maşinii care sunt folosite de operator. Se observă că o comandă a maşinii
poate fi preluată prin automatizare şi calculatoare prin distribuire şi delegarea
sarcinilor de lucru către procesul individual.
În urma comenzii unei maşini, există o schimbare a stării “afişată”- poate fi
văzută sau auzită; un calculator de buzunar va indica rezultatele unui calcul, fierul
încălzit dintr-o instalaţie de oţel va schimba temperatura şi culoarea, computerul va
produce un zgomot, iar prăjitorul va “arunca” pâinea. Toate acestea sunt exemple de
modalităţi de afişare. Acestea transmit informaţii vizuale sau auditive şi pot fi
concepute pentru a optimiza funcţionarea sistemului.
Este important de observat că sistemul acesta are feed-back. Informaţia
maşinii este alimentată în subsistemul mediu şi devine integrată în sarcina de lucru.
Ergonomia se concentrează pe sistemele dinamice şi este nevoie să se urmărească
bucla şi să se încorporeze efectul de feed-back. În această problemă, ergonomia
diferă de alte discipline. În psihologia experimentală, de exemplu, nu există cerinţe
pentru studierea sistemelor dinamice.
În acest context se dezbat trei obiective majore ale sistemului în ergonomie:
siguranţă, productivitate şi satisfacerea operatorului.
Obiectivul siguranţă - ergonomia este rar un obiectiv în sine. Siguranţa,
satisfacerea operatorului (utilizatorului) şi productivitatea sunt obiective comune.
Ergonomia este mai degrabă o metodologie de proiectare folosită pentru atingerea
siguranţei, productivităţii şi satisfacţiei.
Statutul de siguranţă al sistemului poate fi evaluat comparând cerinţele de
performanţă ale mediului cu limitările performanţei operatorului. O sarcină va
impune atenţiei operatorului o întrebare care diferă din timp în timp. Spre exemplu,
un şofer uneori trebuie să privească constant traficul şi uneori situaţia din trafic este
mai puţin solicitantă. În acelaşi timp, atenţia operatorului diferă periodic. Un şofer
somnoros are un nivel scăzut de atenţie, în timp ce un şofer de curse are un nivel
ridicat de atenţie. Dacă solicitările sarcinii de lucru sunt mai mari decât atenţia
disponibilă, există un risc crescut de accidente şi greşeli. Aşadar este important de
înţeles modul în care limitările impuse de percepţia operatorului, luarea deciziei şi
acţiunea de comandă pot fi luate în calcul la proiectare, pentru a crea sisteme cu
cerinţe de performanţă scăzute şi stabile.
Evenimentele de la locul de muncă, de genul rănirilor şi accidentelor nu
sunt situaţii normale. Decât să se aştepte petrecerea unui accident mai bine se

17
preconizează problemele de siguranţă analizând alţi indicatori (pentru variabile
dependente) cum ar fi greşelile operatorului, evaluări subiective şi variabile de
reacţie psihologică. Aceste măsuri sunt considerate ca măsuri ale rezultatului
negativ.
În cazul în care sistemul trebuie reproiectat pentru a-i conferi mai multă
siguranţă, pot exista mai multe opţiuni inclusiv:
(1) distribuirea sarcinii de lucru între executanţi şi maşini/calculatoare. Executanţii
pot fi mutaţi dintr-o zonă periculoasă şi aparatele automate pot prelua sarcina
respectivă;
(2) procesul de lucru şi staţiile de lucru pot fi reproiectate pentru a optimiza poziţia
executantului, confortul şi comoditatea;
(3) expunerea la parametrii de mediu inclusiv iluminarea, zgomotul şi căldura pot fi
reduse;
(4) factorii organizatorici cum ar fi distribuirea responsabilităţilor şi autonomia
precum şi sistemele de comunicare por fi schimbate;
(5) caracteristicile de proiectare ale maşinii pot fi îmbunătăţite, incluzând
schimbarea comenzilor şi a afişajelor.
Acestea sunt câteva din opţiuni de reproiectare.
Obiectivul productivităţii - după cum s-a precizat, proiectarea sistemului
urmăreşte trei obiective: siguranţă, productivitate şi satisfacerea operatorului.
Importanţa lor relativă diferă în funcţie de sistem. Într-o centrală electrică nucleară,
siguranţa şi producerea de electricitate sunt două obiective evidente în sine şi
împreună determină proiectarea centralei.
Pentru a accentua performanţa sistemului se poate proiecta un sistem care
îmbunătăţeşte capacitatea de execuţie. Acest lucru înseamnă că prin proiectare
eficientă a sistemului, operatorul poate excela în exercitarea aptitudinilor sale. O
astfel de proiectare a sistemului determină perceperea mai rapidă, luarea rapidă de
decizii şi exercitarea unui control eficient.
Pentru îmbunătăţirea performanţei sistemului, un specialist în ergonomie
poate, spre exemplu, să proiecteze capacitatea sistemului pentru a accentua
parametrii importanţi ai aptitudinii: manevrarea maşinii, comenzile, intuitivitatea
(ex. prin compatibilitatea comenzii-reacţiei), interpretarea afişajelor instantanee
(exemplu: folosirea unor afişaje ecologice).
Ca măsuri ale rezultatului pozitiv se poate măsura productivitatea, calitatea,
timpul pentru executarea unei sarcini şi se poate întreba operatorul cât de bine
funcţionează sistemul (evaluări subiective). Aceste măsuri sunt variabile dependente
uzuale folosite pentru măsurarea productivităţii unui sistem.
Compensarea între productivitate şi siguranţă - perfecţionarea ergonomiei
se poate concentra pe reducerea greşelilor operatorului precum şi pe creşterea
randamentului sau vitezei de funcţionare. Este posibil, totuşi să fie dificilă
îmbunătăţirea simultană a siguranţei şi productivităţii. În general, cu cât viteza este
mai mare (a vehiculelor, a utilajelor de producţie, etc.) cu atât mai scurt va fi timpul
disponibil operatorului să acţioneze. Timpul mai scurt pentru reacţia operatorului va
compromite siguranţa, dar va creşte productivitatea. Operatorii au o alegere între
viteza crescută sau precizia crescută – acest lucru este denumit compensare viteză-
precizie sau SATO (Wickens, 1992). Administratorii tehnici adesea încurajează

18
angajaţii să crească atât viteza cât şi precizia (productivitatea şi calitatea). Acest
lucru este contrar conceptului SATO şi deci dificil sau imposibil de realizat.
În sistemele de producţie industriale totuşi va fi posibilă îmbunătăţirea
siguranţei şi calităţii producţiei în acelaşi timp. Reducerea greşelilor operatorului de
obicei va conduce la o siguranţă mai mare, precum şi la o calitate mai bună a
producţiei.
Obiectivul satisfacţiei operatorului - satisfacţia operatorului este concepută
în sens larg: de la satisfacţia operatorului la satisfacţia utilizatorului. Diferite
aspecte de nemulţumire cum ar fi nemulţumirea locului de muncă sau a clientului
sunt de asemenea luate în calcul. Nemulţumirea poate fi prevăzută prin compararea
nevoilor operatorului şi a atitudinilor faţă de cerinţele de performanţă ale mediului
şi capacitatea de funcţionare a maşinii.
Satisfacţia şi nemulţumirile sunt mediate prin nevoile şi atitudinile
operatorului. Deoarece nevoile şi atitudinile diferă între mai mulţi indivizi, unii
utilizatori pot fi mulţumiţi cu un sistem, alţii nu. Nevoile şi atitudinile pot fi diferite
substanţial între ţări şi culturi. Spre exemplu, drepturile muncitorilor din Suedia (ex.
deţinerea unui geam în birou) sunt mai puţin importante în alte ţări. În Suedia, lipsa
geamului conduce la nemulţumiri grave, deoarece lucrătorii din birouri au
“dobândit” o nevoie, dar lucrătorii din SUA nici nu se gândesc la acest aspect.
Între siguranţă şi productivitate, s-a observat mai sus că există o
compensare: siguranţa mai mare conduce la o viteză redusă a producţiei şi invers.
Pentru satisfacţia sau nemulţumirea la lucru nu par să existe compensări similare. Se
poate crede că un muncitor mulţumit ar produce mai mult şi că unul nemulţumit ar
produce mai puţin. Se poate crede că un muncitor mulţumit este mai sigur în timp
ce unul nemulţumit nu este la fel. Totuşi, cercetările extinse ale acestor probleme nu
au putut să demonstreze că există o legătură.
În concluzii, graţie răspândirii tehnologiei computerizate şi a utilajelor
complexe au apărut noi interese în ergonomie. Ergonomia cognitivă, studiile de
întrebuinţare, fiabilitatea umană şi interacţiunea om-calculator sunt priorităţi de vârf
actuale. Proiectarea organizaţională şi studiul procesului de schimbare industrială şi
îmbunătăţirea continuă sunt de asemenea importante. Biomecanica şi psihologia de
lucru sunt mai puţin dominante decât erau la început, exceptând situaţia în care
există un interes realizat în biomecanică în urma afecţiunilor de natură musculară şi
osoasă.
Este interesant de observat că acest curent este valabil nu numai pentru
ţările industrializate, ci şi pentru ţările industriale în curs de dezvoltare. Este de
datoria şi a ergonomiştilor de a ţine evidenţe ale acestei accentuări. De la începutul
istoriei ergonomiei în jurul anilor 1950, societatea şi tehnologia s-au dezvoltat
foarte mult. Brian Shackel a caracterizat dezvoltarea după cum urmează (Hendrick,
1993):
 1950 – ergonomie militară;
 1960 – ergonomie industrială;
 1970 – ergonomie a produselor consumatorului;
 1980 – ergonomia interacţiunii om-calculator şi programe / soft;
 1990 – ergonomie cognitivă şi ergonomie organizaţională.

19
 Transferul de tehnologie din lumea occidentală este important, dar trebuie
să se ocupe nu numai cu adaptarea şi folosirea maşinilor, ci şi cu întreaga
infrastructură de instruire a utilizatorilor locali pentru dezvoltarea capacităţilor
independente pentru a putea activa liber pe piaţa globală. Specialiştii în ergonomie
care înţeleg aceste probleme vor avea un rol semnificativ.
Un studiu între 25 de societăţi federale ale IEA a investigat interesele şi
activităţile ergonomiei în lume (Brown ş.a., 1996). Societăţilor li s-a cerut să indice
anumite zone importante care apar în ergonomie. Rezultatele sunt prezentate în
tabelul 1.1., ilustrând clar că, în cazul în care biomecanica rămâne un element
important, există nevoia ergonomiei cognitive şi macro-ergonomiei.

Tabelul 1.1. Domenii importante care apar în ergonomie în 25 de societăţi ergonomice

la nivel mondial
Subiecte Frecvenţă
Metodologia de schimbare a proiectării şi organizării locului de muncă 7
Afecţiuni ale muşchilor şi oaselor legate de muncă 7
Testarea gradului de utilizare pentru consumator al bunurilor electronice 6
Interfaţa computerului cu omul: programarea 6
Proiectarea organizaţională şi organizarea muncii psiho-sociale 5
Proiectarea ergonomică a mediului de lucru fizic 4
Proiectarea camerelor de comandă şi centrale nucleare 3
Instruirea specialiştilor în ergonomie 3
Proiectarea interfeţei cu tehnologia avansată 3
Cercetări de fiabilitate umană 3
Capacitatea de muncă fizică 3
Calculul costului forţei de muncă 3
Răspunderea pentru produs 2
Siguranţa drumului şi proiectare maşinii 2
Transferul de tehnologie în ţările în curs de dezvoltare 2

Dar specialiştii susţin că interesul în anii 2000 va fi axat pe comunicare

globală. Acest tip de ergonomie este acţionat de pieţele mondiale – şi scopul
principal este accentuarea comerţului şi interacţiunii la nivel mondial. Este facilitat
pe comunicarea prin internet şi determină fezabilitatea pornirii organizaţiilor
virtuale.
Există şi un interes ergonomic legat de abordarea mediului şi a problemelor
sociale la nivel global, cum ar fi poluarea marilor oraşe, infracţiuni, rata şomajului
şi aşa mai departe. Moray (1991) a sugerat că metodologia ergonomiei poate fi
folosită pentru rezolvarea unui tip de probleme furnizând o susţinere puternică a
individului.
Ergonomia este o ştiinţă a proiectării, metodologia proiectării este adecvată
pentru rezolvarea problemelor din afara sferei de interes tradiţionale. Ergonomia va
continua să se dezvolte, iar specialiştii în ergonomie trebuie să-şi lărgească
cunoştinţele pentru a face faţă scenariului de schimbare rapidă. Acest lucru va
necesita o interacţiune mărită cu alte discipline pentru soluţionarea problemelor de

20
natură interdisciplinară. Există de asemenea nevoia de comunicare şi colaborare
între mulţi specialişti în ergonomie pentru propunerea măsurilor de proiectare
ergonomică. Activităţile în cercetare şi dezvoltare se pot baza pe informaţiile locale,
dar soluţia de proiectare poate fi susţinută de mulţi specialişti în ergonomie care
lucrează în sinergie în toată lumea.
În mod evident profesia este condusă şi acţionată de cerinţele de proiectare
din partea utilizatorilor, pieţelor, industriilor, organizaţiilor şi guvernelor.
Ergonomia trebuie să fie capabilă să răspundă rapid la nevoile în schimbare ale
societăţii.

1.2 Sistemul de muncă

Pentru ergonomie, o ştiinţă relativ tânără e deosebit de important conceptul

de “sistem de muncă”, denumit de diverşi specialişti sistemul om-solicitări; sistemul
om - maşină - mediu; om – producţie, etc., cu care se operează în permanenţă.
Omul, considerat în ergonomie factorul central al utilizării raţionale şi
eficiente a mijloacelor de producţie, a condus la crearea unei noi concepţii de
proiectare a cărei aplicare la toate tipurile de activitate productivă oferă mari
avantaje tehnico-eonomice, realizate prin:
- mărirea eficienţei utilajului;
- păstrarea la un nivel ridicat a capacităţii de muncă a executanţilor;
- creşterea securităţii în muncă.
Teoria sistemelor şi ergonomia şi-au construit în mod independent concepte
(interacţiune, mediu, dinamică, schimbare) comune. Conceptul de sistem nu este
nou şi nu aparţine exclusiv unei discipline ştiinţifice. Sunt numeroase definiţii ale
sistemelor, de la cele mai generale - L. von Bertalanffy (1956), D. A. Hall, R.E.
Fagen (1956), W.Rashby (1958), până la cele mai specifice, proprii diferitelor
discipline ştiinţifice.
Indiferent de natura sa, la realizarea oricărei activităţi productive este
necesar să existe şi să intre în relaţie patru elemente: executantul - sarcina de muncă
- mijloacele de producţie - mediul de muncă.
Executantul - omul implicat nemijlocit în realizarea sarcinii de muncă. Prin
definiţie, el este victima potenţială a oricărui accident sau boală profesională. Fără
prezenţa sa, nici un incident sau accident nu constituie, conform legii, accident de
muncă.
Sarcina de muncă - totalitatea acţiunilor pe care trebuie să le efectueze
executantul prin intermediul mijloacelor de producţie pentru realizarea scopului
sistemului de muncă şi a condiţiilor impuse de realizare a acestora.
Mijloacele de producţie - totalitatea mijloacelor de muncă (unelte de
muncă, mijloace de transport şi comunicaţie, clădirile destinate producţiei,
recipientele şi depozitele pentru păstrarea produselor, etc.) şi a obiectelor muncii
(materiile prime) pe care oamenii le folosesc în procesul de producţie.
Mediul de muncă - totalitatea condiţiilor fizice, chimice, biologice şi
psihosociale în care executantul îşi desfăşoară activitatea. Cuprinde: mediul fizic
ambiant şi mediul psihosocial (ambianţa psihologică şi socială, definită de relaţiile
de grup, motivaţia muncii, etc.).

21
 Procesul de muncă - poate fi definit ca unitate, celula elementară a
procesului de producţie, reprezentând succesiunea în timp şi spaţiu a activităţilor
conjugate ale executantului şi mijloacele de producţie în sistemul de muncă.
Pentru ca un proces de muncă să aibă loc este necesar ca cele 4 elemente
prezentate anterior să coexiste în spaţiu şi în timp şi să intre în relaţie între ele.
Legăturile care iau naştere sunt prezentate în figura 1.1.
În cadrul sistemului de muncă, executantul şi elementele materiale intră în
relaţie funcţională prin intermediul sarcinii de muncă. În raport cu executantul,
sarcina şi mediul de muncă acţionează direct asupra acestuia, în timp ce mijloacele
de producţie numai indirect, prin intermediul sarcinii.

EXECUTANT
SARCINA DE MUNCĂ

PROCES DE
MIJLOACE DE MUNCĂ
PRODUCŢIE

MEDIUL DE
MUNCĂ

Fig.1.1 Sistemul de muncă [17]

Există mai multe definiţii ale sistemului om-maşină-mediu, necontradictorii

în fond, dar diferite prin numărul elementelor definitorii (P.M. Fitts-1958, J.S.Kidd
-1962, K.F.H. Murrell - 1965, J.L. Kennedy - 1966, J.C. Jones - 1967, M.de
Montmollin-1967, E.J. McCormick - 1970).
Sistemul de muncă se poate defini ca un ansamblu constituit din unul sau
mai mulţi executanţi şi mijloace de producţie, care, având un scop comun de realizat
(procesul de muncă), interacţionează pe baza unui circuit informaţional, în anumite
condiţii fizice şi psihosociale ale mediului de muncă.
Această definiţie este în concordanţă cu STAS 12894 - 90 [72], actualmente
SR ISO 6385: 2004, privind principiile ergonomice generale de concepere a
sistemelor de muncă care, corespunde standardului internaţional ISO 6385:2004.
În condiţiile în care elementele implicate în realizarea procesului de muncă
funcţionează şi interacţionează corect, ele vor realiza scopul pentru care a fost creat
sistemul, respectiv cel de a produce şi nu de a se autodistruge. Orice deficienţă la
nivelul unuia sau a mai multor elemente, reprezentând o abatere în funcţiunea
prestabilită a sistemului, conduce la creşterea entropiei, deci la manifestarea
tendinţei sale de autodistrugere, inclusiv prin vătămarea omului. La fel în cazul
perturbării relaţiilor.

22
 Posibilitatea apariţiei unor astfel de abateri rezidă în chiar natura sistemului
de muncă, definit de următoarele caracteristici:
▪ Sistemul de muncă este deschis prin componenta ''om'' şi semideschis prin
componenta ''tehnică'' (mijloacele de producţie şi mediul fizic de muncă). Omul este
capabil de schimburi informaţionale, energetice şi de substanţă cu exteriorul, ceea
ce îi permite să acţioneze atât în sensul conservării sale, cât şi al autodistrugerii.
Prima tendinţă justifică posibilitatea adoptării de măsuri de intervenţie, de prevenire
a accidentelor şi bolilor profesionale. Cea de-a doua dovedeşte capacitatea
executantului de a fi el însuşi sursa generatoare a acestor evenimente.
Componenta ''tehnică'' are posibilităţi foarte limitate de astfel de schimburi
cu exteriorul şi ele au loc numai prin intervenţia omului.
▪ Sistemul de muncă este dinamic, schimbându-şi stările sub acţiunea legii
timpului. Se evidenţiază trei profiluri de stare [17], semnificativ distincte după
probabilitatea producerii unor abateri de la funcţionarea normală :
1-profilul de stare cu tendinţă optimizatoare, caracteristic prin variaţii adaptive
pozitive, antientropice; posibilitatea de apariţie a disfuncţiilor are valoare mai
ridicată la început, când se face pentru prima dată conectarea componentelor în
sistem şi când încă nu este rodat programul interacţiunilor dintre executant şi
maşină; pe măsura realizării coadaptării reciproce se reduce probabilitatea
abaterilor;
2-profilul de stare optimă, caracterizat prin funcţionarea cea mai bună şi
eficientă a sistemului în condiţiile date şi prin cea mai mică valoare a entropiei, deci
prin cea mai mică probabilitate a disfuncţiilor (greşeli, erori, accidente);
3-profilul de stare involutiv, în cadrul căruia parametrii funcţionali şi eficienţa
sistemului scad continuu, tinzând spre limita critică de admisibilitate (toleranţă); pe
ansamblu scade gradul de organizare, deci se măreşte entropia şi creşte
probabilitatea producerii abaterilor.
▪ Sistemul este integrat, înţelegând prin aceasta că modul său de manifestare
nu este reductibil la stările şi trăsăturile componentelor luate separat sau la suma
simplă (aritmetică).
Rezultă că în aprecierea posibilităţii de abatere de la funcţionarea sa
normală trebuie avute în vedere nu numai particularităţile componentelor luate
izolat, ci şi gradul de structurare şi consolidare a comportamentului supraordonat al
sistemului ca ''întreg''.
▪ Sistemul este autoreglabil, adică posedă capacitatea de a folosi informaţia
despre efectele acţiunilor reglatorii anterioare pentru corectarea eventualelor abateri
sau erori şi pentru perfecţionarea acţiunilor viitoare (D. Danielopolu, P. H. Anohin,
N. Wiener, A. Odobleja, A. Restian).
▪ Sistemul de muncă este determinist prin construcţie şi relativ aleator prin
modul concret de funcţionare. El se caracterizează prin legături ''precis'' determinate
între componente, pe de o parte, şi între ''intrare'' şi ''ieşire'', pe de altă parte. Pe baza
lor se stabilesc parametrii optimi de funcţionare, considerându-se că obiectiv nu ar
exista motive ca lucrările să nu se desfăşoare aşa cum au fost proiectate. În realitate,
există o diferenţă semnificativă între ''etalon'' şi dinamica reală a sistemului. În
primul rând, rezultatul ce se obţine în cursul funcţionării sistemului se abate adesea
de la indicatorii calitativi preconizaţi; în al doilea rând, stările care înlocuiesc

23
dinamica sistemului diferă unele de altele nu numai în limitele unui interval mai
lung de timp, dar chiar şi pe durata unei singure zile de muncă. Caracterul aleator al
sistemului se evidenţiază şi în imprevizibilitatea apariţiei disfuncţiilor.
În general caracteristicile sistemului de muncă pot fi sintetizate în
următoarele:
 existenţa unui scop care prezintă însă şi raţiunea de a fi şi care defineşte structura
şi gradul de complexitate a sistemului;
 condiţionarea performanţelor sale prin eficienţa funcţionării tuturor
componentelor;
 depăşirea prin nivelul său de performanţe a gradului de eficienţă a fiecăreia
dintre componentele sale luate separat.
Sistemul de muncă în funcţie de scopul urmărit, poate fi foarte diversificat
de la simplu (executant manual şi unealtă simplă de muncă) până la forme foarte
evoluate ale instalaţiilor industriale (centrale electrice, rafinării automatizate,
avioane supersonice). În unele cazuri (sisteme energetice, sisteme de transport -
răspândite pe suprafeţe foarte mari) sistemele de muncă au o structură amorfă,
neexistând o delimitare clară între componente.
Disfucţiile sistemului de muncă ce se pot finaliza printr-un accident de
muncă sau o îmbolnăvire profesională se produc numai în condiţiile existenţei şi
manifestării factorilor de risc de accidentare şi/sau îmbolnăvire profesională.
Studiile şi analizele efectuate privind fenomenele de accidentare şi
îmbolnăvire profesională au relevat incidenţa majoră a factorilor de risc proprii
executantului.
În raport cu factorii de risc obiectivi, cu excepţia unor cazuri reduse ca
număr (calamităţi naturale, de exemplu), factorii subiectivi proprii executantului -
se situează şi la originea acestora, deoarece omul este elaboratorul şi totodată cel
care verifică şi poate interveni asupra celorlalte elemente ale sistemului de muncă:
mijloacelor de muncă, mediului, sarcinii de muncă.

24