1.

ERGONOMIA

1.1 Ergonomia - ştiinţă interdisciplinară

Esenţa managementului contemporan o constituie relaţiile cu oamenii, cu grupul

uman şi cu fiecare individ.
Oamenii reprezintă cheia funcţionării efective a oricărei structuri economice sau
culturale. O firmă poate avea echipamente performante şi o clădire minunată, dar
dacă nu dispune de personal bine pregătit, competent, clienţii vor fi nemulţumiţi de
produsele sau de serviciile oferite.
Una dintre cele mai importante funcţii ale unui manager este să asigure şi să
coordoneze resursele umane ale organizaţiei. Dintre toate sarcinile ce revin unui
conducător, aceea de a dirija latura umană este definitorie, deoarece totul depinde de
cât de bine este asigurat acest aspect.
Majoritatea managerilor cu îndelungată experienţă afirmă că cele mai multe
probleme de conducere cu care sunt confruntaţi sunt în mare măsură legate de
personal.
În majoritatea lucrărilor apărute în străinătate şi în ţară care abordează
managementul resurselor umane accentul se pune pe recrutarea, pe selectarea, pe
pregătirea, pe evaluarea, pe remunerarea şi perfecţionarea salariaţilor, ignorându-se
relaţia dintre oameni şi munca lor. Profesorul Petre Burloiu consideră că ergonomia
este o parte componentă a managementului resurselor umane. Prin această
completare managementul resurselor umane ar putea fi definit astfel: “Managementul
resurselor umane reprezintă un complex de măsuri concepute interdisciplinar, cu
privire la recrutarea personalului, selecţia, încadrarea, utilizarea prin organizarea
ergonomică a muncii, stimularea materială şi morală, până în momentul încetării
contractului de muncă” .
Termenul de ergonomie vine din limba greacă (ergos=muncă şi nomos=lege,
normă). Acesta a fost folosit pentru prima dată în anul 1857 de biologul polonez
Wojciech Zostryebowski în studiul său Perspectivele ergonomiei ca ştiinţă a muncii,
dar în limbajul comun de specialitate va fi lansat mult mai târziu, în anul 1949, de
psihologul englez K.F.H. Murrell. Dacă la început a circulat sub diferite denumiri
(ştiinţa muncii, psihologia muncii, chiar şi psihologie inginerească), astăzi denumirea
ergonomie este acceptată de majoritatea specialiştilor. Deşi sensul etimologic este
mai larg, el s-a circumscris la început tot mai mult la o sferă care cuprindea numai
lumea muncii mecanice, efectuată cu ajutorul maşinilor. În acest sens Maurice de
Montmollin defineşte ergonomia ca fiind: “tehnologia comunicaţiilor în sistemele om-
maşină”. Ergonomia îşi găseşte, prin însăşi ţelurile şi materia cu care lucrează, un
orizont foarte larg şi deschis, interdisciplinar, care se preocupă nu numai de relaţiile
dintre om şi maşină ci şi de perfecţionarea acestor relaţii. În acest din urmă înţeles,
ergonomia reprezintă studiul muncii în scopul ameliorării sale. Pe acest drum de
adaptare reciprocă a omului şi a tehnicii merge în special ergonomia anglo-
americană, în timp ce şcoala franco-belgiană pune accent pe fiziologie şi pe
psihotehnică.
Ideea interdisciplinarităţii apare în majoritatea definiţiilor date ergonomiei. Astfel,
profesorul francez Bernard Metz defineşte ergonomia ca “un ansamblu integrat de ştiinţe
susceptibile să ne furnizeze cunoştinţe asupra muncii umane, necesare adaptării
raţionale a omului la maşină şi a muncii la om”. Profesorul rus V. Munipov arată că
ergonomia este o “disciplină care a luat naştere din ştiinţele tehnice, psihologice,
fiziologice şi igienă. Ea cercetează posibilităţile omului în procesele de muncă, urmărind
să creeze condiţii optime de muncă”.
Instituţiile specializate, prin definiţiile pe care le dau ergonomiei, scot în evidenţă
caracterul interdisciplinar al acesteia. Astfel, în documentele Organizaţiei Internaţionale
a Muncii se arată: “Ergonomia este aplicarea ştiinţelor biologice, umane, în corelaţie cu
ştiinţele tehnice, pentru a ajunge la o adaptare reciprocă optimă între om şi munca sa,
rezultatele fiind măsurate în indici de eficienţă şi bună stare de sănătate a omului”.
În timp, conceptul “om-maşină” s-a dovedit a fi incomplet, deoarece nu ţine
seama de ceilalţi factori care solicită organismul uman cum ar fi: mediul de muncă,
condiţiile tehnice ale muncii, motivaţia pentru muncă, relaţiile din colectivul de muncă,
preocupările personale. Astfel, a apărut conceptul “om-solicitări” (conceptul a fost
introdus de profesorul Petre Burloiu la simpozionul din aprilie 1974 ţinut la ASE), care
exprimă ideea echilibrului balanţei energetice a organismului uman. Ca urmare, o
definiţie completă a ergonomiei considerăm că este cea formulată de profesorul Petre
Burloiu în lucrarea sa Managementul resurselor umane: “Ergonomia este o ştiinţă cu
un caracter federativ, care pe baza interdisciplinarităţii - care este legea sa
fundamentală - integrează aportul tehnicii, fiziologiei, psihologiei, sociologiei,
economiei şi al altor ştiinţe sociale, având ca obiect orientarea creării tehnicii
contemporane la nivelul posibilităţilor psihofiziologice normale ale omului şi utilizarea
raţională a acestor posibilităţi în condiţiile de mediu, sociale şi culturale cele mai
favorabile care pot fi asigurate de societate, în vederea realizării reproducţiei forţei de
muncă de la o zi la alta” .
Aşa cum rezultă din această definiţie, interdisciplinaritatea este o condiţie a
existenţei ergonomiei, este legea ei fundamentală.
În concluzie, ergonomia este o ştiinţă complexă care sintetizează anumite
principii ale unor ştiinţe precum: ştiinţele medicale, economice, tehnice,
antropometrie, psihologia muncii, sociologia muncii în scopul aplicării acestora la
proiectarea echipamentelor, a uneltelor, a mobilierului şi la găsirea tuturor măsurilor
care să ducă la îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, precum şi la formarea
executanţilor (fig. 1). Cu toate acestea, ergonomia nu trebuie confundată cu nici
una dintre ştiinţele care o compun. Nici una nu poate revendica ergonomia ca
“apendice al său”, după cum arăta M. de Montmollin.

Ştiinţe Ştiinţe tehnice

medicale
Antropometri
e ERGONOMIE Ştiinţe
Sociologie economice
muncii
 Psihologia muncii Alte ştiinţe

Fig. 1. Ştiinţe participante la constituirea ergonomiei

1.2. Obiectul de studiu al ergonomiei

Ergonomia, fiind o ştiinţă, dispune de un obiect de studiu, de metode şi de tehnici

de cercetare proprii.
Obiectul de studiu al ergonomiei îl constituie “organizarea activităţii umane în
procesul muncii prin optimizarea relaţiei din sistemul om-maşină-mediu, având drept
scop creşterea eficienţei tehnico-economice, optimizarea condiţiilor satisfacţiei,
motivaţiei şi rezultatele muncii, concomitent cu menţinerea bunei stări fiziologice şi
favorizarea dezvoltării personalităţii”
Însă această optimizare, în special cea a relaţiei om-maşină-mediu, necesită
îndeplinirea următoarelor condiţii:
- orientarea şi selecţia riguroasă a factorului uman;
- reorientarea profesională;
- proiectarea echipamentelor în concordanţă cu posibilităţile umane;
- crearea unei ambianţe care să asigure securitate şi confort;
- repartizarea raţională a sarcinilor;
- economia energetică a organismului uman.
În opinia specialiştilor, ergonomia urmăreşte obţinerea informaţiilor privitoare la
muncă necesare la fundamentarea în mod raţional a adaptării muncii la om şi a omului
la muncă în scopul creşterii productivităţii, cu alte cuvinte ergonomia are drept obiect
cercetarea şi indicarea modului în care trebuie proiectată şi efectuată orice operaţie,
având în vedere realizarea unei economii cât mai importante de energie umană.
În birou ergonomia urmăreşte studierea elementelor umane şi materiale ale
procesului de muncă în complexitatea şi în interdependenţa lor; capacităţile umane şi
modul cum acestea pot fi utilizate în mod optim, pe întregul fond de timp de muncă;
gradul de complexitate al echipamentului şi mobilierului, precum şi modalităţile
tehnice de lărgire a ariei de activitate a lucrătorilor, în condiţiile diminuării stresului şi
a oboselii; condiţiile de mediu şi mijloacele de reducere a influenţei lor negative.
Direcţiile de organizare ergonomică şi de perfecţionare a activităţii din birou ar
trebui să aibă în vedere următoarele aspecte:
- recrutarea, selecţia, încadrarea, promovarea perso-nalului după aptitudini,
pregătire şi performanţe;
- stabilirea dimensiunii optime a colectivelor de muncă;
- stabilirea unor forme specifice de stimulare în muncă şi aplicarea acestora;
- diminuarea efortului fizic şi intelectual prin achiziţionarea unor echipamente
informatice moderne;
- dotarea birourilor şi a serviciilor cu mobilier potrivit caracteristicilor
antropometrice ale lucrătorilor, poziţiei acestora în timpul muncii, sarcinilor de
îndeplinit şi locului zonei de muncă;
- studierea microclimatului, în scopul creării unui echilibru optim între om şi
mediul său de lucru, reducerii efortului senzorial şi creşterii posibilităţilor de
concentrare în executarea sarcinilor. Elementele de microclimat (zgomot,
temperatură, iluminat, culoare) trebuie adaptate la specificul activităţii din fiecare
birou.
 Proiectarea ergonomică a locurilor de muncă în birou presupune parcurgerea
câtorva etape:
1. Documentarea în vederea proiectării noilor locuri de muncă;
2. Efectuarea unor studii de fezabilitate în scopul reorganizării locurilor de muncă
existente;
3. Examinarea statistică a situaţiei existente pe baza informaţiilor culese la locul
de muncă supus reproiectării;
4. Proiectarea variantelor de organizare a locului de muncă, calculul eficienţei şi
alegerea variantei optime.
În concluzie se poate spune că ergonomia studiază relaţia dintre om şi munca
sa astfel încât să determine creşterea productivităţii muncii fie prin organizarea
ergonomică a locurilor de muncă existente, fie prin proiectarea ergonomică a unor noi
locuri de muncă.
Lucrarea de faţă îşi propune o detaliere a direcţiilor de organizare ergonomică a
muncii în birou, mai sus menţionate, precum şi proiectarea ergonomică a locurilor de
muncă urmărind etapele prezentate.

1.3. Principii de organizare ergonomică a muncii

Părintele managementului ştiinţific este considerat Frederick Winslow Taylor.

Şcoala managementului ştiinţific pune accentul pe productivitate maximă cu efort
minim, eliminându-se pierderile/rebuturile şi ineficienţa. În principala sa lucrare
Principiile managementului ştiinţific, Taylor arată că “pentru a realiza un management
ştiinţific este nevoie să fie stabilite o serie de reguli, legi şi formule care să înlocuiască
judecata fiecărui individ în parte, dar care pot fi folosite efectiv numai după ce au fost
consemnate oficial” . În lucrarea menţionată, Taylor expune o seamă de principii ale
organizării ştiinţifice a muncii ce prevedeau:
1. Să se concentreze la un loc toată experienţa tradiţională, care să fie
clasificată, structurată pe categorii şi transpusă în reguli, în legi şi în formule pentru
a-i ajuta pe lucrători în activitatea lor zilnică.
2. Să se formuleze metode ştiinţifice pentru fiecare element din activitatea unui
om care să le înlocuiască pe cele empirice.
3. Lucrătorul să fie selectat, instruit şi promovat pe baze ştiinţifice.
4. Să se colaboreze cu lucrătorii pentru a garanta faptul că munca este făcută
conform principiilor ştiinţifice formulate.
5. Să se realizeze o diviziune a muncii şi a responsabilităţilor egală între lucrători
şi între manageri, astfel încât aceştia să efectueze activităţile pentru care sunt cel mai
bine pregătiţi.
Taylor a pus în practică şi o mulţime de experimente care au demonstrat
creşterea eficienţei prin organizarea ştiinţifică a muncii:
1. Studiul muncii. Într-un experiment a trecut la descompunerea proceselor de
muncă în mişcări elementare şi eliminarea tuturor gesturilor inutile. În trei ani
productivitatea atelierului testat s-a dublat.
2. Unelte standardizate. În altă zonă a descoperit că lopeţile folosite pentru
încărcarea cărbunelui cântăreau 6-14 kg. După experimentări s-a constatat că
greutatea adecvată este de 7-8 kg. Din nou după trei ani, 140 de oameni făceau
munca pentru care înainte fusese nevoie de 400-600 de oameni.
3. Selectarea şi instruirea lucrătorilor. Într-un alt atelier Taylor a insistat ca
fiecărui muncitor să i se dea munca pentru care este cel mai potrivit, iar celor care
depăşeau volumul de muncă prevăzut să li se acorde prime/indemnizaţii. Aşa cum
era de aşteptat, productivitatea a crescut şi s-a menţinut la un nivel ridicat.
Cu toate aceste succese, întotdeauna managementului ştiinţific i s-a reproşat
faptul că pune prea mare accent pe productivitate, subestimând natura umană.
Studiile lui Taylor au fost completate de soţii Gilbreth, Frank şi Lilian. Cei doi s-
au ocupat de aspectele umane ale fenomenului de organizare, contribuind la
aprofundarea şi la lărgirea conceptelor privind studiul mişcărilor şi starea de oboseală.
Sistemele lor de evaluare au devenit mai târziu metode de analiză şi de apreciere a
activităţii/execuţiei. Cercetările lor au urmărit descoperirea celor mai bune modalităţi
de a efectua o activitate în cel mai uşor mod posibil. În mişcările executate de lucrători
la locul de muncă au reuşit să identifice 18 micromişcări elementare (a apuca, a ţine,
a poziţiona, a căuta), pe care le-au denumit therbligs, adică anagrama numelui său,
Gilbreth. Aceste micromişcări au stat
la baza elaborării normativelor de muncă pe timpi predeterminaţi care apoi au permis
fundamentarea ştiinţifică a normelor de muncă şi economisirea timpului de normare.
O contribuţie valoroasă a celor doi în dezvoltarea cercetărilor privind munca a
constituit-o şi enunţarea unui număr de şapte principii ale economiei energetice a
mişcării. Studiile lui Taylor şi cele ale soţilor Gilbreth s-au completat reciproc, Taylor
punând accentul pe creşterea vitezei de producţie, iar cei doi au urmărit să cruţe
muncitorul de oboseală inutilă.
Ralph M. Barnes stabileşte în lucrarea sa Motion and Time Study, apărută în
anul 1940, un număr de 22 de principii ale economiei mişcării, în scopul raţionalizării
operaţiilor efectuate în timpul muncii. Aşa cum se ştie, scopul principal al economiei
mişcării este productivitate maximă cu efort minim.
În continuare vom prezenta principiile lui Barnes (numai pe cele care îşi găsesc
aplicabilitate în organizarea ergonomică a muncii în birou) încadrate pe trei grupe:
1. Principii ale economiei mişcării corpului omenesc.
- Mâinile să înceapă şi să termine mişcările în acelaşi timp.
- Mâinile să nu rămână inactive în acelaşi timp, cu excepţia perioadelor de
odihnă.
- Mişcările braţelor să fie efectuate simultan, în sens opus şi simetric.
- Mişcările curbe, continui şi line ale mâinilor sunt preferabile mişcărilor rectilinii.
- Munca să fie în aşa fel organizată încât să permită un ritm uşor şi natural,
oriunde este posibil.
- Fixările ochilor să fie, pe cât posibil, cât mai puţine şi de durate cât mai scurte.
2. Principii ale economiei mişcării aplicabile în organizarea locului de muncă.
- Pe suprafaţa de lucru să se menţină numai materialele care se utilizează în
ziua respectivă (principiu adăugat în lista lui Barnes de către profesorul Burloiu, în
anul 1975, după o cercetare efectuată cu o echipă de studenţi la fabrica
Electromagnetica din Bucureşti).
- Să existe un loc definit şi permanent pentru toate materialele.
- Materialele să fie plasate aproape de punctul de utilizare.
- Să se asigure condiţii corespunzătoare de vedere. Iluminatul bun constituie
prima cerinţă pentru o percepere vizuală satisfăcătoare.
- Să se asigure fiecărui lucrător un scaun de un tip şi cu o înălţime care să-i
permită o poziţie corectă în muncă.
 3. Principii ale economiei mişcării aplicabile în proiectarea echipamentelor.
- Mâinile să fie degajate de orice activitate care ar putea fi efectuată mai
avantajos de un instrument, de un echipament.
- Obiectele de lucru şi materialele să fie prepoziţionate, ori de câte ori este
posibil.
- În cazurile în care fiecare deget execută o mişcare specială (dactilografie,
operare pe calculator), sarcina să fie repartizată potrivit capacităţilor specifice ale
degetelor.
Economia mişcării prin aplicarea acestor principii înseamnă, în esenţă,
economia de energie a organismului uman. Denumirea lor completă ar fi Principii ale
economiei energetice a organismului uman.
Toate aceste principii stau la baza organizării ergonomice a muncii şi servesc la
elaborarea măsurilor pentru realizarea practică a acesteia
2. ERGONOMIA LOCULUI DE MUNCĂ ÎN BIROU

2.1. Necesitatea organizării ergonomice a muncii în birou

Dezvoltarea economiei de piaţă şi extinderea proprietăţii private au făcut ca

munca de birou să cunoască o amploare deosebită. În aceste condiţii apar cerinţe noi
faţă de componentele procesului de muncă, faţă de om, faţă de mijloacele de muncă
şi faţă de întregul sistem “om-maşină-mediu”. Aceste aspecte ale organizării ştiinţifice
a muncii îşi găsesc rezolvare prin aplicarea în serviciile şi birourile firmelor a
cercetărilor de ergonomie care să asigure adaptarea muncii la om, creşterea
productivităţii şi scăderea solicitărilor de efort în muncă.
Introducerea cercetărilor de ergonomie în birouri poate fi susţinută prin prisma
unor caracteristici proprii muncii din aceste structuri, cum ar fi:
- caracterul muncii, gradul scăzut de dotare tehnică şi existenţa unor multiple
solicitări de efort fizic şi psihic în muncă;
- amplificarea factorilor de stres şi de oboseală;
- varietatea şi complexitatea operaţiilor (în special de ordin intelectual) pe care
trebuie să le execute lucrătorii, relaţiile cu clienţii, răspunderea materială şi morală;
- folosirea, uneori neraţională, a potenţialului uman, calitatea şi structura
acestuia.
Munca în birou se prezintă în general ca o muncă psihică ce solicită din partea
personalului un efort intelectual deosebit, însă există numeroase activităţi care
necesită un efort fizic intens.
Din punct de vedere fizic se poate considera că activităţi precum cele de
procesare a corespondenţei, introducere a datelor, căutarea şi regăsirea informaţiilor
sunt grele, solicitând într-un grad ridicat posibilităţile fiziologice ale personalului, în
special cele ale secretarelor.
Pentru personalul secretariatelor apar alte cauze care pot determina creşterea
efortului fizic şi anume: fluxul clienţilor, gradul de aglomeraţie, cantitatea şi varietatea
informaţiilor solicitate.
Având în vedere toate aceste solicitări, necesitatea studiilor ergonomice este
evidentă, deoarece numai prin intermediul acestora se poate realiza adaptarea muncii
la posibilităţile umane fireşti, fără ameninţarea sănătăţii lucrătorilor. Printr-o
organizare corespunzătoare a muncii pe baza principiilor ergonomice, prin
mecanizarea şi prin informatizarea unor activităţi şi prin stabilirea corectă a numărului
şi a structurii personalului se poate acţiona eficient pentru reducerea efortului fizic.
O altă caracteristică a activităţii desfăşurate în birouri şi, în acelaşi timp, un
factor de influenţă a efortului este poziţia de lucru. Aceasta este poziţia şezând, care
uneori nu se modifică nici în timpul pauzelor, datorită condiţiilor de amenajare a
locurilor de muncă. Această caracteristică se întâlneşte la toate categoriile de
personal cu o pondere mai mică sau mai mare, dar cu deosebire la cei implicaţi în
procesul de întocmire şi de prelucrare a documentelor. În acest caz studiile de
ergonomie trebuie îndreptate spre organizarea raţională a timpului de lucru şi spre
crearea condiţiilor de schimbare a poziţiei corpului.
Solicitarea neuropsihică în birou este predominantă faţă de solicitările de altă
natură la principalele categorii de personal. Aceasta apare în special la cei implicaţi
în activităţi de cercetare-dezvoltare, financiar contabile, de întocmire şi de prelucrare
a documentelor şi la cei din serviciile de relaţii cu publicul.
În cadrul serviciilor de relaţii cu publicul sau în secretariate există elemente care
au o contribuţie însemnată la creşterea efortului psihic. În acest sens se remarcă
îndeosebi dialogul ce trebuie menţinut cu fiecare persoană pentru stabilirea
informaţiilor dorite. Pentru a se putea face faţă acestor solicitări, studiile de ergonomie
indică o serie de calităţi pe care trebuie să le aibă lucrătorii dintr-un astfel de serviciu
şi anume: cunoştinţe temeinice în domeniul solicitat, arta de a vorbi cu oamenii,
dinamism, atenţie distributivă, spirit de observaţie, capacitate de decizie şi iniţiativă.
Practica a demonstrat că în serviciile de relaţii cu publicul există o serie de cauze
care conduc de regulă la suprasolicitare. Acestea sunt diverse şi pot fi provocate fie
de lucrători, fie de clienţi.
Din prima categorie face parte gradul de oboseală al lucrătorilor (zilnică plus cea
acumulată) cu implicaţii asupra modului de comportare faţă de clienţi, manifestat prin
lipsă de amabilitate şi prin nervozitate. În multe cazuri efortul lucrătorilor de a avea un
comportament civilizat poate duce la suprasolicitare.
Dificultăţi pot crea şi clienţii prin modul de comportare faţă de lucrătorii serviciilor,
care nu văd în acesta un partener egal care contribuie prin munca sa la satisfacerea
cererilor lor, ci o persoană care trebuie în orice condiţii să-i servească cu
promptitudine şi cu amabilitate.
Solicitarea neuropsihică a angajaţilor din serviciile de relaţii cu publicul sau a
celor din secretariate mai este influenţată şi de neritmicitatea fluxului clienţilor, de
neadaptarea orarelor de funcţionare a acestora la fluxul clienţilor şi de existenţa unor
lipsuri în organizarea muncii. În legătură cu acest aspect trebuie menţionat că
organizarea ergonomică a muncii trebuie să asigure concordanţa dintre numărul
angajaţilor existenţi şi afluenţa solicitanţilor. Având în vedere că fluxul acestora este
în general aleator, structurile respective pot acţiona printr-o mai mare flexibilitate în
stabilirea programelor de lucru şi prin dimensionarea optimă a formaţiilor de lucrători,
prin folosirea unor grafice de muncă. Aceste măsuri determină servirea civilizată a
clienţilor şi creşterea randamentului în muncă în condiţii de solicitare normală a
lucrătorilor.
Alţi factori care influenţează substanţial solicitarea psihică sunt factorii de mediu
(zgomotul, temperatura, umiditatea şi lumina), precum şi relaţiile dintre membrii
colectivelor de muncă.

2.2. Stresul şi oboseala profesională

 Stresul şi oboseala profesională, numite şi bolile secolului, sunt cele mai grave
disfuncţionalităţi care apar în munca de birou. Din această cauză a apărut necesitatea
organizării ergonomice a muncii în birouri.
Stresul reprezintă o dimensiune constantă a vieţii noastre cotidiene. Dacă până
în 1989 factorii stresanţi ţineau mai mult de sistemul politic, de aspectele negative ale
dictaturii comuniste, în prezent societatea de tranziţie aduce pe scena vieţii noi tipuri
de situaţii stresante cum ar fi : incertitudinea, schimbările rapide şi adesea
imprevizibile, concurenţa, şomajul, necesitatea reorientării şi recalificării rapide şi, nu
în ultimul rând, scăderea nivelului de trai.
Oamenii, ca indivizi izolaţi, au rareori posibilitatea de a influenţa evenimentele
stresante externe. Tot ce pot face este să-şi însuşească nişte strategii adaptative care
să-i facă mai rezistenţi la agresiunile psihice şi mai eficienţi în activitatea profesională.
Dacă stresul este prea mare fiecare dintre noi poate ceda psihic; chiar dacă
persoana respectivă este una extrem de echilibrată pot apărea tulburări psihologice
temporare. Individul poate trăi o stare de disfuncţionalitate sau chiar o cădere psihică
bruscă în urma unei psihotraume severe (accident, incendiu, decesul unui membru
apropiat din familie).
Reacţia la stres se instalează treptat atunci când individul este supus un timp
îndelungat unor condiţii de tensiune psihică, mai ales atunci când este atinsă
imaginea sa, situaţia maritală, profesională sau materială. De obicei individul îşi revine
când situaţia stresantă a fost înlăturată, deşi uneori pot rămâne unele sechele sau o
vulnerabilitate crescută faţă de anumiţi factori de stres.
Conceptul de stres apare pentru prima dată în cercetările de fiziologie
întreprinse pe animale de către Hans Selye în 1950, care descrie aşa-numitul
“sindrom general de adaptare” ce caracterizează reacţia organismelor biologice la
stres.
După Selye sindromul general de adaptare cuprinde
trei faze:
1. Faza de alarmă, definită printr-o mobilizare generală a organismului pentru a
face faţă agresiunii.
2. Faza de rezistenţă, care cuprinde ansamblul reacţiilor sistemice provocate de
o acţiune prelungită la stimuli nocivi faţă de care organismul a elaborat mijloace de
adaptare.
3. Faza de epuizare, în care adaptarea nu mai poate fi menţinută, reapar din
nou semnele reacţiei de alarmă, semne care acum sunt ireversibile. Această fază se
încheie de regulă cu moartea organismului.
Acelaşi cercetător a constatat, în urma experienţelor sale pe animale, că
organismul intră în alertă atunci când stresul este provocat atât prin acţiunea unor
stimuli fizici, dar şi sub influenţa unor emoţii puternice. În această situaţie organismul
încearcă să facă faţă stresului printr-o mobilizare generală a sistemului
neuroendocrin, mobilizare caracterizată mai ales prin secreţie de adrenalină şi de
steroizi. După o anumită perioadă de acţiune a stresului, animalul se adaptează şi
începe să se comporte normal. Dacă însă stersul continuă, se produc din nou ample
modificări hormonale şi în cele din urmă animalul moare epuizat.
McGrath consideră că stresul apare ori de câte ori are loc un dezechilibru
marcant între solicitări şi între posibilităţile de răspuns ale organismului.
Pavelcu descrie fazele stresului psihic după modelul stresului fiziologic descris
de Selye. În opinia autorului, fazei de alarmă îi corespunde o etapă de investigare
caracterizată printr-un conflict între subiect şi ambianţă, fazei de rezistenţă îi
corespunde pe plan psihic o trăire intensă a frustraţiei şi ameninţării, iar fazei de
epuizare îi corespunde instalarea tuturor consecinţelor negative pe plan psihologic
ale stresului: agresivitate, anxietate, depresie, panică, în general un comportament
nevrotic.
Irina Holdevici arată că în literatura de specialitate conceptul de stres are în
general două accepţiuni:
1. Situaţia stresantă care se referă la un stimul fizic nociv sau la un eveniment
cu semnificaţie puternic emoţională.
2. Starea organismului, caracterizată printr-o tensiune acută, printr-o
supraîncordare ce impune mobilizarea tuturor resurselor fizice şi psihice ale
organismului pentru a face faţă ameninţării.
Lazarus arată că stresul, în sensul cel mai larg, se manifestă atunci când
solicitările la care este supus un individ depăşesc resursele sale adaptative.
Factorii de mediu reprezintă, de asemenea, factori de stres pentru organismul
uman şi animal, producând perturbări la nivelul diferitelor sisteme fiziologice. Aceşti
factori, dintre care amintim: temperatura (prea ridicată sau prea scăzută), umiditatea,
zgomotul, agenţii poluanţi pot produce traume fizice, dar şi psihice.
Există şi stresori de natură psihosocială cum ar fi: situaţiile conflictuale,
presiunea socială prea mare, factori care pun în pericol situaţia materială sau statutul
social al individului, care sunt percepuţi ca o ameninţare pentru individ. Stresul nu
este influenţat numai de situaţiile externe ci şi de vulnerabilitatea, de toleranţa la stres
a individului sau de unele trăsături ale personalităţii acestuia.
Există, de asemenea, situaţii de viaţă care sunt considerate stresori universali,
ca de exemplu: războiul, detenţia, calamităţile naturale, accidentele care produc
invaliditate sau bolile incurabile, pierderea unor persoane apropiate. Unele situaţii de
viaţă nu sunt la fel de stresante pentru toată lumea. De pildă, pierderea unui examen,
dezaprobarea sau critica şefului determină reacţii diferite de la un individ la altul. Chiar
şi în cazul unor dezastre sau calamităţi naturale există persoane care îşi păstrează
calmul şi acţionează oportun şi eficient, în timp ce alţii intră în panică sau manifestă
un comportament bizar.
Lazarus arată că cercetările asupra unor combatanţi din războiul din Vietnam
sau din războiul arabo-israelian din 1973 au demonstrat că doar la un anumit procent
dintre aceştia au apărut simptome emoţionale grave, temporare sau permanente,
care i-au făcut inapţi pentru luptă, ceilalţi nedezvoltând ceea ce specialiştii numesc
“nevroza de război”.
În timpul perioadelor de pregătire militară există situaţii în care simptomele
stresului apar la unii indivizi înainte ca aceştia să se confrunte cu lupta directă, datorită
anticipării unor posibile evenimente.
Janis a demonstrat că indivizii reacţionează diferit la situaţii în care şi-ar fi putut
pierde viaţa. Astfel, în timp ce la unele persoane care au scăpat nevătămate dintr-un
accident rutier apare ulterior teama de a circula cu maşina, altele nu prezintă astfel
de simptome.
Studiile psihologice au pus în evidenţă faptul că subiecţii care au prezentat
simptome datorate stresului au interpretat pericolul prin care au trecut ca fiind o
dovadă a vulnerabilităţii lor (ar fi putut muri), în timp ce alţii au interpretat situaţia
invers, ca o dovadă a invulnerabilităţii lor, iar o a treia categorie au considerat faptul
că au scăpat cu viaţă ca un fenomen miraculos.
3. ERGONOMIA ÎN RELAŢIE CU NOILE TEHNOLOGII INFORMAŢIONALE
 3.1. Stresul vizual indus de utilizarea calculatoarelor

Unul din cele mai importante domenii ale progresului şi înnoirii în societatea
noastră îl constituie pătrunderea calculatorului în cele mai variate domenii ale vieţii
economice şi sociale, culturale şi manageriale. Prin apariţia şi prin răspândirea
sistemelor multimedia (care îmbină telecomunicaţiile, tehnica electronică de calcul şi
audiovizualul), prelucrarea automată a informaţiei capătă noi dimensiuni. Prin
intermediul sistemelor moderne de tele-comunicaţii, informaţia digitală a pătruns în
activitatea profesională a foarte multor utilizatori de tehnică de calcul, de la unităţi de
informatică organizate la nivel de instituţie, de întreprinderi sau de judeţe către
publicul larg, de la specialiştii în informatică spre utilizatorii de informatică.
Deşi computerul ne îmbunătăţeşte viaţa, acest avantaj nu ne scuteşte de
anumite riscuri privind sănătatea. Studiile făcute au arătat că tipul muncii şi numărul
de ore pe zi de utilizare a terminalului video sunt factori importanţi în determinarea
nivelului problemelor cauzate de această activitate. Problemele ochilor sunt cele mai
obişnuite pentru utilizatorii calculatoarelor. Din nefericire nu există prea multe
informaţii legate de computer şi de stresul vizual. Lipsesc, de asemenea, sursele de
informaţii pentru publicul larg în legătură cu această problemă.
În acest capitol ne propunem în primul rând să analizăm riscurile asupra
sănătăţii omului pe care le implică folosirea necorespunzătoare a calculatorului şi în
al doilea rând dorim să oferim câteva sfaturi utile utilizatorilor pentru a putea lucra cu
computerul beneficiind de un confort sporit

ERGONOMIA SPATIILOR DE LUCRU

Cercetarile in domeniul psihologiei muncii au demonstrat in nenumarate

randuri impactul avut de organizarea spatiului de lucru asupra performantelor angajatilor. Cu
toate aceastea, preocuparea pentru optimizarea acestuia nu este inca suficient de mare.

Care sunt elementele mediului fizic de lucru care pot afecta munca angajatilor? Iata o
lista sumara:

1. Nivelul de zgomot din incaperea in care se munceste. Se stie ca aparatul auditiv este cel
mai putin adaptabil, astfel incat indiferent de intervalul de timp in care este expus unui stres
auditiv, stimulul va fi perceput ca avand aceeasi intensitate. Atentie asadar la nivelul de
decibeli din incapere!

2. Calitatea aerului. Nu cred ca sunt necesare explicatii suplimentare, este clar ca o calitate
alterata a aerului din birouri sau din halele de productie creste, asemeni poluarii fonice, riscul
imbolnavirilor sau cronicizarea unor afectiuni. Stiu ca pentru unii este o surpriza
extraordinara, dar fumatul in spatiul de lucru inseamna tot poluare! Nu e bun, nu e nici macar
legal, nu se face!

3. Luminozitatea. Desi ochiul uman se adapteaza rapid schimbarilor, o lumina prea puternica
sau prea slaba reprezinta un factor de stres. Atentie si la directia din care actioneaza sursele de
lumina, care trebuie sa concorde cu pozitia angajatului in timpul desfasurarii activitatilor
profesionale.

4. Suprafata de lucru dedicata fiecarui angajat in parte. Datorita costurilor mari de

inchiriere sau cumparare a sediilor, unele companii aleg sa-si “sardinizeze” angajatii,
oferindu-le un spatiu prea mic de desfasurare a activitatii. La un moment dat legea avea
precizari clare din acest punct de vedere, acum nu mai are, dar putem lua in calcul
un minimum definit de spatiul personal in situatii sociale, adica 2-3 m. Un spatiu de
lucru insuficient poate favoriza conflictele intre angajati sau accidentele de munca, dar si
spori riscul epidemiilor in cazul bolilor contagioase.

5. Ergonomia spatiului de lucru (adica a scaunelor, birourilor, posturilor de lucru). Angajatii

petrec in medie 8 ore la locul de munca si este recomandabil ca postura corpului sa fie una
fiziologica, naturala.

6. Coloritul spatiului de lucru. Se stie ca starea noastra psihica este influentata de culori.
Astfel rosu mareste pulsul si ritmul respiratiei, expunerea indelungata la aceasta culoare
putand genera agresivitate. Galbenul imbunatateste puterea de concentrare, dar in exces poate
provoca stres si pofta excesiva de mancare. Se recomanda asadar o intensitate scazuta a
coloritului spatiilor de lucru si folosirea unor culori corespunzatoare activitatii desfasurate.

7. Temperatura in cadrul locurilor destinate muncii trebuie sa fie optima si sa existe o

ventilatie corespunzatoare. Temperatura medie poate fi intre 20-21 grade iarna si un pic mai
ridicata vara. Sistemul de ventilatie trebuie gandit in asa fel incat sa nu dezavantajeze anumiti
angajati fie prin apropierea, fie prin distanta prea mare fata de gura de aerisire. In cazul
spatiilor in care acestea nu sunt posibile, se recomanda echipamente de protectie termica si
pauze de lucru mai dese.

8. Delimitarea optima a spatiului de lucru de cel de masa/ relaxare. Atat pentru sanatatea
lor fizica cat si pentru cea mentala a colegilor, este indicat ca angajatii sa nu manance acolo
unde lucreaza. O sala de mese echipata corespunzator este asadar mai mult decat benefica.

9. Delimitarea optima a spatiului de lucru de cel destinat igienei angajatilor. Desi este un
subiect tabu, il voi aborda precizand ca nu este usor sa folosesti toaleta atunci cand aceasta
este prea aproape de birourile colegilor. Totodata, un numar insuficient de astfel de spatii pot
induce disconfort sau stres.

10. Existenta unor spatii destinate discutiilor particulare. Ne place sau nu angajatii au
copii, persoane iubite, parinti si se pot confrunta cu diverse situatii non-profesionale la locul
de munca. Este important sa aiba unde sa se poata retrage si discuta/ analiza singuri sau in
grup restrans fara sa deranjeze pe altii aflati fie la munca, fie la masa, fie la toaleta.

11. “Umanizarea” spatiului de lucru. Uneori, desi birourile firmelor sunt frumoase si
organizate optim, par a fi nepopulate tocmai din cauza impersonalizarii lor. Lasati angajatii
sa-si aduca plante, fotografii, bibelouri sau orice altceva le face placere si nu lezeaza privirea
sau starea mentala a celor din jor.

12. Igiena corespunzatoare a spatiului de lucru. Intra la capitolul ordine si curatenie si nu

cred ca trebuie detaliat.

13. Nu in ultimul rand, siguranta spatiului de lucru. In anumite companii (cele din zona de
productie de exemplu) este poate cel mai important aspect, intrucat lipsa acesteia genereaza
accidente care se pot solda cu victime omenesti. Atentie asadar la cabluri, aparate electrice
sau cu componente detasabile, echipamente de protectie si tot ceea ce defineste legislatia a fi
sigur.