ap. 1.

Ergonomie

1.1. Scurt istoric. Domeniu. Definiţii.

Istoric vorbind, începuturile ergonomiei1 sunt legate de analiza multilaterală a activităţii omului
şi condiţiile ei de dezvoltare, concentrându-se în mod tradiţional asupra felului în care munca
afectează oamenii; în ceea ce priveşte “factorii umani” (human factory), accentul cade pe
proiectarea de sisteme care reduc posibilitatea apariţiei erorilor de operare, previn accidentele,
dar şi pe creşterea randamentului, a performanţei. Ea presupune efectuarea unor studii şi
cercetări ale răspunsurilor fiziologice şi psihologice ale omului la o muncă solicitantă din punct
de vedere fizic, la factori de stress ambientali, executarea unor sarcini complexe din punct de
vedere psihomotor, precum şi activităţi care implică elemente de monitorizare vizuală.
Ergonomia, ca ştiinţă, îşi defineşte domeniul abia începând cu cel de-al doilea război mondial,
când cerinţele unor sisteme complexe de echipament militar au dezvăluit necesitatea unei
înţelegeri sporite a posibilităţilor şi limitelor oamenilor, ca operatori ai acestor sisteme. Ea nu a
apărut ca disciplină ştiinţifică univocă, nici ca ramură cu desăvârşire nouă a ştiinţei. Termenul
este utilizat prima dată în 1949, o dată cu înfiinţarea, în Anglia, a “Ergonomic Research
Society”. În 1959 s-a înfiinţat “Organizaţia Internaţională în problemele ergonomiei”. Termenul
ergonomie s-a încetăţenit treptat, referitor la o serie de probleme înrudite privind stabilirea
unor relaţii optime între om şi tehnica modernă în procesul muncii, ca sinteză între biologie şi
tehnică.
În doar 50 de ani ergonomia s-a dezvoltat într-un ritm impresionant devenind un domeniu
extrem de complex, extrem de dinamic şi de mare actualitate.
Complexitatea este rezultatul diversificării ariilor de aplicare (din domeniul militar se
răspândeşte în aproape toate domeniile vieţii!) ca o consecinţă firească a acţiunii conjugate a
mai multor factori, printre care amintim:
* concurenţa acerbă pe piaţa mondială a producţiei de bunuri şi servicii reclamă standarde
înalte de calitate, multe din acestea fiind în directă legătură cu aplicaţiile practice din
ergonomie;
* creşterea continuă a preocupărilor organizaţiilor pentru definirea unor locuri de muncă sigure,
prin prevenirea şi eliminarea accidentelor şi a bolilor profesionale; aceasta şi datorită măsurilor
impuse de nenumăratele standarde internaţionale şi naţionale care vizează securitatea şi
sănătatea locului de muncă;
* beneficiile aduse companiilor şi organizaţiilor care rezultă dintr-o aplicare practică a soluţiilor
ergonomice.
Dinamica domeniului este dată de evoluţia în timp a coordonatelor ce definesc ergonomia, dar
şi de modificările ce ţin de structura şi compoziţia sa.
Punctul de vedere tradiţional al ergonomiei – legat de începuturile acesteia ca ştiinţă –
consideră că, atât omul cât şi locul de muncă trebuie să funcţioneze într-o armonie deplină
pentru ca sistemul să fie eficient. În ultimii ani, tot mai mulţi cercetători consideră prea simplist
1
acest punct de vedere.
Să exemplificăm! Când se pune problema relaţiei dintre om şi computer, ea vizează, în multe
cazuri, “dialogul” rece şi impersonal dintre doi participanţi. Relaţia “om – computer” are un
înţeles dincolo de relaţia simplă dintre două componente ce definesc acest sistem. Subsistemul
om nu este o însumare de proprietăţi umane (antropometrice, abilităţi, cunoştinţe, etc.) ci,
fiecare om are specificitatea sa, ce ţine de “umanitatea” căreia îi aparţine. El adună în acest
sistem nevoi, dorinţe, emoţii dar şi responsabilităţi în rezolvarea unei sarcini concrete. Numai
identificând natura intimă a omului, ca date de intrare în sistem, el devine personajul central al
acestuia. Reorientarea ergonomiei, în ultimii ani, spre o mai bună înţelegere a naturii umane a
fost anticipată de ergonomistul american Brantan, P., încă din anii ’80, astfel că astăzi, în relaţia
“om – maşină”, “om – computer” predomină termenul om.
Este un domeniu de actualitate deoarece aplicaţiile practice ale ergonomiei duc, în ultimă
analiză, la realizarea unor însemnate beneficii (pe lângă creşterea calităţii vieţii, a siguranţei
locului de muncă, etc.) care sunt scopul principal al oricărei organizaţii ce îşi propune să
vieţuiască cât mai mult într-un spaţiu concurenţial.
În fapt ergonomia se prezintă ca un imens fagure, fiecare “căsuţă” reprezintă un subdomeniu
bine delimitat, însă funcţionând după aceleaşi principii şi reguli specifice domeniului. Unele
sunt mai bogate în miere altele mai puţin, iar unele au rămas goale după cât de mare este
interesul specialiştilor faţă de acestea.
În România îşi desfăşoară activitatea patru institute de cercetare care abordează şi probleme
ergonomice:
- Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Muncii “Alexandru Darabonţ”
(INCDPM);
- Institutul Naţional de Cercetare Ştiinţifică în domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale
(INCSMPS);
- Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă (INEMRCM);
- Institutul de Sănătate Publică (ISP).
Toate îşi au sediul în Bucureşti şi tot aici îşi au sediul “Agenţia Europeană pentru Securitatea şi
Sănătatea Muncii” (AESSM).
După cum sugerează titulatura acestora, sectorul vizat este cel privind siguranţa şi sănătatea
locului de muncă, însă studii şi cercetări ergonomice sunt prezente în centre universitare
precum Bucureşti, Cluj sau Iaşi. Cât priveşte publicaţiile de specialitate, AESSM editează
periodic “Fişe Informative”, INCDPM editează revista “Risc. Securitate în Muncă”, Ministerul
Muncii şi Solidarităţii Sociale editează revista “Obiectiv”. De asemenea, “Colegiul Medicilor
din România” publică “Revista Română de Medicina Muncii”, Institutul de Cercetare a Calităţii
Vieţii revista “Calitatea vieţii” iar Asociaţia Română de Sociologie revista “Sociologie
Românească”. Remarcăm absenţa unei publicaţii româneşti consacrată exclusiv domeniului
ergonomiei.
Dacă în anii ’70-’80 exista o preocupare constantă pentru ergonomie în ţara noastră
(agricultură, industria textilă, armată, etc., vezi lista bibliografică!) după 1990 interesul s-a
2
restrâns îngrijorător probabil datorită contextului socio-economico-politic de după revoluţie.
Pe plan internaţional situaţia este diametral opusă; practic în fiecare ţară există o structură care
reuneşte specialiştii în ergonomie – fie că se numeşte “societate”, “asociaţie”, “institut” – şi cel
puţin una sau mai multe publicaţii de specialitate.
Un singur exemplu ne va ajuta să aproximăm dimensiunea acestui imens “puzzle” numit
ergonomie. Anual, “Swansea University” din Anglia găzduieşte Conferinţa Anuală a Societăţii
de Ergonomie din Anglia, iar editura londoneză “Francis & Taylor” publică lucrările
participanţilor în volumul “Contemporary Ergonomics”. În anul 2004 au participat specialişti
din 16 ţări (Anglia, Africa de Sud, Australia, Brazilia, Canada, Franţa, Germania, Finlanda,
Hong-Kong, Iran, Malaysia, Noua Zeelandă, Olanda, Suedia, S.U.A. şi Turcia) cu un număr de
103 lucrări grupate pe 16 secţiuni (teme). Amintim câteva dintre acestea:
* dinamica mersului (alunecări, căderi, coeficient de frecare, etc.);
* design-ul interfaţei (operator PC);
* biomecanică;
* tulburări musculoscheletice;
* siguranţa şi sănătatea muncii;
* trafic aerian;
* armată;
* medicină;
* ergonomie generală, etc.
Practică nu există domeniu în care principii sau aplicaţii ergonomice să nu-şi găsească locul.
Ergonomia operează cu noţiuni de anatomie, fiziologie, psihologie, antropometrie, igienă,
mecanică, chimie, fizică, management, marketing, arhitectură, design, etc., având un pronunţat
caracter interdisciplinar, ceea ce determină existenţa în literatura de specialitate a numeroase
definiţii.
Doar trei exemple vor fi suficiente:
1) Ergonomia poate fi definită succint drept “ştiinţa despre activitatea productivă a omului”.
2) “Ergonomia este ştiinţa care utilizează cunoştinţele despre capacităţile şi limitările umane
prin proiectarea de produse, sarcini, posturi şi organizaţii pentru utilizarea sigură, eficientă şi
confortabilă”.
3) “Ergonomia este o ştiinţă de sinteză care dezvoltă o viziune complexă privind relaţiile
omului cu tehnica, corelând factorii fiziologici, psihologic, antropologici, de igienă, etc., cu cei
tehnici şi de producţie.
Ergonomia poate fi reprezentată schematic conform modelului prezent în fig. 1.1.
...............
fig.1.1. Sistemul “om – produs/proces/serviciu – mediu”.
Din fig. 1.1. se observă că, ergonomia reprezintă intersecţia a trei subsisteme, fiecare dintre
acestea având numeroase elemente de conţinut care le definesc.
* Pentru subsistemul om, ce conţine trei grupe de factori, avem:
a) fiziologici: puls, tensiune arterială, volum maxim de oxigen/kg corp, cantitatea de acid lactic
3
din muşchi, etc.;
b) psihici: trăsături de personalitate (sangvinic, coleric, etc.), aptitudini, viteză de reacţie,
ambidextrie, trăsături de caracter sau comportamentali (egoism, sociabilitate, etc.);
c) antropometrici (cu diferenţe semnificative funcţie de vârstă 2 şi sex): talie, greutate,
dimensiuni ale segmentelor, unghiuri, etc.
* Pentru subsistemul “produs/proces/serviciu” avem: produs finit, rebut, utilaj, echipament,
flux tehnologic, energetic sau informaţional, organe de comandă, structură organizatorică,
servicii, reclamă, etc.
* Pentru subsistemul “mediu” avem: noxe, zgomot, iluminat, temperatură, presiune, aspecte
ecologice, etc.
Scopul practic al ergonomiei este optimizarea relaţiilor dintre cele trei subsisteme în vederea
creşterii randamentului, în ultimă analiză a performanţei întregului sistem.

1.2. Asemănări cu domeniul sportiv

Sunt numeroase asemănările dintre cele două domenii – ergonomie şi sport – şi ele vor fi
prezentate pe larg în cap. 3 “Ergonomie sportivă”. Soluţii practice ca: introducerea mingilor de
fotbal de culoare galbenă, forma adaptată a pantofilor de sport la diferite discipline,
configuraţia unor aparate de fitness, banda de culoare galbenă ce mărgineşte terenul de hochei
sunt doar câteva exemple ce ilustrează aportul ergonomiei în sport. Aceste soluţii sunt rezultatul
optimizării relaţiei dintre sportiv – aparat/material – mediu, potrivit figurii 1.2.
.....................
fig. 1.2. Reprezentarea schematică a ergonomiei sportive.
În acest caz, noţiunea de mediu se referă la ambianţa de antrenament cât şi cea din concurs (pot
exista modificări), aparatele şi materialele sportive includ atât cele de concurs (standardizate)
cât şi cele de antrenament, iar noţiunea de sportiv se referă la limitele maxime ale
posibilităţilor umane. În urma selecţiei şi pregătirii, sportivii de performanţă au solicitate la
maximum aceste posibilităţi (aptitudini) care generează performanţa sportivă. Parafrazând
definiţia dată de Clivar, ergonomia sportivă dezvoltă o viziune complexă privind relaţiile
sportivului cu tehnica (aparate, instalaţii, materiale sportive) corelând factori fiziologici,
psihologici, antropometrici, etc., cu cei din ambianţă (umiditate, căldură, presiune atmosferică,
zgomot, iluminat) pentru obţinerea unui randament maxim. Atât ergonomia cât şi sportul, în
special cel de performanţă au în centrul lor subsistemul om (sportiv), necesitatea unei
ergonomii sportive derivă din faptul că în sport, limitele şi posibilităţile omului ating pragul
maxim.
Vom încheia acest prim capitol, extrem de sumar, cu un comentariu la o soluţie ergonomică din
domeniul sportiv, menţionată anterior, chiar dacă în acest mod vom anticipa câteva din
aspectele prezentate în celelalte capitole.
Mingile de fotbal de culoare galbenă.
Instalarea oboselii la nivelul aparatului vizual are drept consecinţă scăderea capacităţii de
percepţie vizuală (în special percepţia vizuală periferică), a atenţiei, acuităţii, etc. cu efecte
4
asupra randamentului, a performanţei sportivului.
Relaţia dintre posibilităţile umane, obiect 3 şi mediu, când este abordată ergonomic, se referă la
optimizarea acesteia în scopul creşterii randamentului, a performanţei, fără a afecta stare de
sănătate şi siguranţa locului unde îşi desfăşoară activitatea omul.
Revenind la exemplul din sport (cazul mingilor de culoare galbenă), se pune întrebarea: care
este substratul ergonomic al acestora?
Totul a început în anii ’80 la Institutul de Educaţie Fizică al Universităţii Braunschweig
(Germania). Cercetătorii de aici au fost preocupaţi de creşterea randamentului jucătorilor de
tenis de masă care purtau ochelari. Această disciplină sportivă presupune o solicitare extrem de
mare a aparatului vizual datorită faptul că performanţa presupune menţinerea pe toată durata
partidei a unei capacităţi de percepţie optime. Instalarea oboselii fizice duce cu sine la scăderea
acuităţii vizuale în special a vederii periferice, fapt ce scade randamentul jucătorilor. Pentru ca
percepţia vizuală să fie optimă, trebuie să existe un contrast între suprafaţa de joc şi minge la un
nivel de iluminare nici prea mare (duce la oboseală, prin suprasolicitare perceptivă!), nici prea
mic (reclamă un efort suplimentar de concentrare care în final înseamnă tot oboseală).
Lumina albă, descompusă printr-o prismă, se desfăşoară ca o bandă de culori (curcubeu)
cuprinse între 375 – 760 mµ (spectrul vizibil). Trecerea de la o culoare la alta în timpul
percepţiei vizuale înseamnă acomodare, şi cu cât această trecere vizează culori ce se află
depărtate unele faţă de celelalte (exemplu roşu – albastru) acomodarea presupune un efort
perceptiv care generează oboseală, aceasta la rândul ei scade capacitatea perceptivă cu influenţe
negative asupra randamentului. Ori, culorile galben şi verde fiind vecine în acest spectru, de
aceea au introdus mingile de culoare galbenă astfel că, jucătorii care purtau ochelari au obţinut
performanţe superioare jucând fără aceştia. În logica acestor cercetări experimentale s-a
introdus mingile de culoare galbenă în jocul de fotbal, verdele gazonului oferind un contrast
optim pentru a percepe mingea de culoare galbenă, fără a suprasolicita analizatorul vizual.

Rezumat
* În toate domeniile se pot repera situaţii ergonomice şi sportul, în special cel de performanţă,
nu face excepţie.
* Ergonomia este o disciplină ce vizează optimizarea relaţiei “om – obiect – mediu” pentru un
randament maxim.
* Caracterul interdisciplinar determină o structură deosebit de complexă şi dinamică a
domeniului.
* Actualitatea este consecinţa firească a standardelor înalte de performanţă pe care orice
organizaţie/individ trebuie să şi le însuşească pentru a supravieţui într-un mediu concurenţial
extrem de selectiv, în oricare sector de activitate.
* Dacă aderarea este un fapt cert, integrarea presupune ajustare, implementare, inovare, operaţii
anevoioase şi de lungă durată.

1
- cuvântul ergonomie provine de la grecescul “ergon” (lucru) şi “nanos” (normă)
5
2
- Steve Milanese (2005) de la University of South Austria propune o ergonomie a
adolescentului datorită dezvoltării diferite structuro-funcţionale şi psihice a acestei vârste în
comparaţie cu cea a adulţilor.
3
- în continuare vom folosi termenul generic de obiect prin care se subînţelege şi celelalte
noţiuni: aparat, instrument, instalaţie, produs, servicii.

Cap. 2.
1. Bazele generale ale ergonomiei
Putem afirma că, ergonomia este o ştiinţă interdisciplinară având ca obiect de studiu relaţiile
din cadrul sistemului “om – obiect – mediu”, obiectivul fiind optimizarea acestuia (prin
creşterea randamentului, a performanţei). Poate nu sunt lipsite de interes câteva precizări în
legătură cu acest termen, interdisciplinar, în ideea de a ne face o imagine cât mai exactă asupra
modului cum trebuie abordată această disciplină.
Într-o perspectivă istorică, începuturile ergonomiei sunt legate de analiza multilaterală a
activităţii omului şi condiţiile ei de dezvoltare, condiţii care sunt luate independent unele de
altele, formulându-se cerinţe antropometrice, psihologice, igienice, de multe ori fără vreo
concordanţă între ele. În acest caz, intervenţia în sistemul “om – obiect – mediu” (care este
obiectul de studiu al ergonomiei) se face progresiv, în raport cu fiecare din aceşti factori,
rezultatul fiind o însumare a datelor culese. Acest tip de ergonomie “ajustează”, este corectivă,
aparţine unui domeniu multidisciplinar. În prezent se evidenţiază o ergonomie de tip proiectiv,
căreia îi este caracteristic analiza multifuncţională a datelor, ce se concretizează în modele
multidimensionale ale activităţii, conferindu-i un caracter interdisciplinar. Ea nu vizează, în
mod expres, acumularea de date, cât mai ales cercetarea unor aspecte şi forme tipice ale
activităţii umane, elaborează metode de analiză dar evidenţiază şi factorii care determină
eficienţa, randamentul, performanţa sistemului.

2. Sistemul “om – obiect – mediu”

2.1. Sistem. Noţiuni generale.
Sunt necesare detalierea câtorva noţiuni frecvent întâlnite când se utilizează cuvântul sistem:
caracteristici, proprietăţi, intrări, ieşiri, proces, etc.
În general, un sistem cuprinde un ansamblu de elemente, relaţiile dintre ele, realizarea unor
funcţii1 şi o dispunere ordonată (după un model). Din această perspectivă, sistemul “om –
obiect – mediu” este un ansamblu de unul sau mai mulţi oameni, unul sau mai multe
componente fizice (obiecte) care interacţionează pe baza unui circuit informaţional (şi
energetic), în cadrul unui mediu (fizic şi social) în vederea realizării unui scop. De modul cum
sunt repartizate funcţiile între om şi obiect (deoarece orice activitate se desfăşoară într-un
mediu fizic sau social concret acest termen se subînţelege!) se pot distinge următoarele tipuri de
sisteme:
..................
fig.2.1. Sisteme manuale (fig. 3.1)
6
.................
fig. 2.2. Sisteme semiautomate
...............
fig. 2.3. Sisteme automate
Sistemele manuale (fig. 2.1.) sunt acelea în care toate funcţiile, începând cu recepţionarea
informaţiei şi până la execuţie, sunt îndeplinite de către om.
În cele semiautomate (fig. 2.2.) unele funcţii sunt executate de către “obiect” sub controlul
omului, iar în cele automate (fig. 2.3.) toate funcţiile sunt executate de către “obiect”, prezenţa
omului fiind determinată doar de necesitatea programării, supravegherii şi întreţinerii
sistemului în vederea preîntâmpinării sau descoperirii defecţiunilor.
Indiferent de modul cum sunt repartizate funcţiile în cadrul acestor sisteme, deoarece între
componente există un permanent schimb de informaţii, inclusiv între acestea şi “mediu”, astfel
ca, pe un anumit interval de timp să se asigure un proces de autoreglare şi funcţionare a
întregului, ele pot fi asemuite unor sisteme cibernetice.
În organizarea unui sistem cibernetic pe primul plan se situează obiectivele, caracteristic
sistemului fiind scopul, finalitatea acestuia. Scopul poate fi: producţia de bunuri sau energie,
transmitere de informaţii, transport de obiecte sau persoane, servicii, etc.
Pe al doilea plan se situează resursele necesare realizării obiectivelor, care pot fi resurse
materiale sau umane. Resursele sunt secundare faţă de obiectiv, deoarece ele pot fi procurate şi
pe parcursul executării proiectului.
Având stabilite obiectivele şi asigurate resursele, se poate desfăşura procesul, care este o
noţiune definitorie a organizării oricărui sistem. Procesul este condiţionat de “intrările” în
sistem (resurse materiale, umane, informaţii, energie dar şi semnale de fond, factori critici
necontrolabili – cum ar fi condiţiile atmosferice – şi factori critici controlabili constând din
evenimente perceptibile pe care sistemul îi poate controla), “transformările” ce au loc în
sistem (“metabolismul” ca atare) şi “ieşirile” care pot fi produse, energie, informaţii, servicii
sau evenimente conexe (spre exemplu, accidentele de muncă).
Compararea rezultatelor (ieşirile) cu obiectivele propuse poartă denumirea de conexiune
inversă (feed-back) şi oferă posibilitatea unor modificări, atât în ceea ce priveşte procesul cât şi
resursele, în vederea optimizării structurii sistemului.

2. Structura sistemului
Ordinea specifică în care sunt legate între ele elementele şi conexiunile sale, definesc structura
sistemului. Structura sistemului om – obiect – mediu este extrem de dinamică datorită, pe de
o parte, conexiunilor – sunt de natură fizico-chimică, mecanice, informaţionale – pe de altă
parte prin prezenţa omului care poate fi asemuit unui subsistem de tip probabilistic.
Foarte pe scurt, structura oricărui sistem poate fi apreciată prin trei noţiuni:
1. Autonomia de funcţionare; pentru ca o structură să fie în stare de a funcţiona ea trebuie să fie
autoreglabilă. Astfel, dacă la cea mai mică perturbare externă sau internă ar trebuie să se
intervină din afara sistemului, dacă nu ar avea un grad minim de autonomie, nu ar putea
7
funcţiona, de aceea volumul instrucţiunilor necesare pentru a fi condus ar trebuie să fie atât de
mare încât nu ar putea fi acoperit. Autoreglarea se realizează prin conexiune inversă care
determină comportarea sistemului în raport cu mediul şi cu obiectivele, asigurându-i o
funcţiune stabilă.
2. Adaptabilitatea sistemului se referă la modificarea structurii în mod corespunzător, pentru a-
şi menţine funcţionarea, stabilitatea sa. Stabilitatea este de natură dinamică şi rezultă din
perturbări (modificări) de echilibru în conformitate cu modificările din exterior. Funcţie de
modalităţile de adaptare, sistemele sunt împărţite în trei clase:
a) cu autoreglare: sistemul îşi schimbă starea (factorii) pentru a se adapta dar îşi păstrează
structura şi conexiunile;
b) cu autoorganizare: când îşi schimbă structura prin modificarea conexiunilor dintre
elemente;
c) cu autoinstruire: când îşi pot modifica nu numai starea şi structura internă dar şi regulile
generale, inclusiv schimbarea obiectivelor.
3. Organizarea sistemului. Un grad mai înalt de organizare a elementelor ce-l compun îi
măreşte capacitatea de adaptare, ceea ce presupune şi o flexibilitate în organizarea sa. Cu cât
această organizare este mai rigidă cu atât scade adaptabilitatea, organizarea sa.

2.3. Caracteristicile sistemului

După ce am trecut în revistă câţiva termeni în măsură să ne familiarizeze cu noţiunea de sistem,
vom prezenta caracteristicile sistemului format din trei elemente (trei subsisteme); acest tip de
sisteme este cel mai des întâlnit când se abordează o problematică ergonomică.
* Este un sistem finalist. Finalitatea acestuia este inclusă în definiţia dată ergonomiei şi constă
din optimizarea relaţiilor din acest sistem în vederea creşterii randamentului, a performanţei.
* Pe o perioadă de timp determinată se bucură de o autonomie de funcţionare.
* Este un sistem integrat, deoarece elementele lui (respectiv subsistemele om, obiect, mediu)
precum şi relaţiile ce se stabilesc între ele se integrează într-un tot unitar.
* Sistemul posedă o serie de intrări, ieşiri şi procese ce alcătuiesc fluxul material, energetic şi
informaţional dar şi canale informaţionale de conexiune inversă.
* Este un sistem evolutiv deoarece este într-o permanentă transformare, susceptibil de
raţionalizări, fiind permanent sub semnul optimizărilor succesive.
* Este un sistem adaptabil, deoarece există posibilitatea modificării procesului sau a întregii
activităţi, potrivit noilor condiţii impuse de modificarea obiectivelor, a intrărilor, apariţia unor
noi procedee, metode sau tehnologii de desfăşurare a procesului din sistem
* Este un sistem integral, fiind alcătuit din subsisteme cu funcţii diferite.

2.4. Proprietăţile sistemului

În general, ergonomiei îi este specific acest model de sistem (“om – obiect – mediu”)2 format
din trei subsisteme, căruia îi corespunde trei proprietăţi:
1. Adaptabilitatea, adică capacitatea sistemului de a se modifica conform cu noile cerinţe
8
apărute, şi vizează următoarele aspecte:
- procesul tehnologic3, prin pregătirea şi perfecţionarea profesională permanentă a omului sunt
create premisele unei înnoiri tehnologice;
- integrarea profesională, ceea ce poate fi exprimat sintetic prin formula “omul potrivit la locul
potrivit” dar şi viceversa!;
- atitudinea personalului faţă de schimbările sistemului; fiind vorba de “atitudini” ca trăsătură
comportamentală este în directă legătură cu mentalitatea omului.
2. Stabilitatea, respectiv funcţionarea vreme îndelungată în condiţii prestabilite a sistemului,
este în strânsă legătură cu cantitatea şi intensitatea factorilor perturbatori ce tind să-l scoată din
starea de funcţionare. Sub acest aspect, atât omul cât şi obiectul (avem în vedere computerul,
acest creier electronic extrem de performant!) sunt capabil de a-l regla.
3. Fiabilitatea, sau capacitatea de a îndeplini o anumită funcţie, în condiţii determinate, un
interval de timp determinat, nu se referă strict la fiabilitatea “obiectelor” (produselor) ci are în
vedere şi menţinerea omului într-o formă fizică şi mentală optimă un timp cât mai îndelungat.
Această proprietate a sistemului “om – obiect – mediu”, fiabilitatea umană, constituie
preocuparea centrală pentru ergonomiştii din întreaga lume privind siguranţa şi sănătatea
locului de muncă!

2.4. Subsistemul “om”

Noţiunea de “om” înglobează atribute ce definesc umanitatea în general în raport cu cea de
“individ”, care particularizează prin trăsături comportamentale (nu există doi indivizi identici!).
Din această perspectivă, omul industrial, muncitorul este tratat ca un om ajuns la maturitate (o
anumită vârstă) care posedă anumite atribute circumscrise personalităţii general valabile.
Cum poate fi caracterizat subsistemul om la modul general? Prin atâtea noţiuni care sunt în
măsură să descrie rezonabil atât vederea de ansamblu cât şi diferenţele specifice ale
subsistemului. Astfel, pentru că este o caracteristică a întregului regn animal, funcţia de
adaptare poate deschide lista noţiunilor definitorii; la om, această funcţie îmbracă forme
specifice (adaptarea la mediul social, la un program de activitate, la efort, etc.) Funcţia de
diferenţiere exprimă tendinţa omului adult (şi nu numai!) de a se diferenţia de alţii. În
compensaţie, funcţia de integrare permite adultului să-şi apropie, să asimileze ceea ce îi este
dat prin naştere, impus prin instituţii sau îi vine accidental. Funcţia de expresie se referă la
conduita omului şi, sub acest aspect, el poate fi analizat dintr-o triplă ipostază:
* situaţională, când se raportează la o situaţie dată;
* relaţională, când este interpretat în raport cu alt om;
* grupală, când este analizat în raport cu grupul din care face parte.
Expresia aspiraţiei omului spre a realiza ceva se numeşte tendinţă progresivă. Acţiunea
omului, în sens general, are un aspect “limitativ” din cel puţin două motive: capacităţile
umane ca sumă integrativă a proprietăţilor fizice şi psihice moştenite genetic sau dobândite, şi
cadrul impus, adică imperativele pe care omul nu le poate evita în activitatea respectivă. Spre
exemplu, performanţa unui jucător de fotbal are o limită dată de nivelul tehnico-tactic atins
9
(capacităţi umane) în cadrul impus de regulamentul jocului de fotbal care descrie activitatea
respectivă (jocul de fotbal).
Ca rezultat al funcţiei de integrare apar relaţiile om – om, om – grup sau om – instituţie, a căror
specificitate poartă amprenta trăsăturilor de personalitate ale fiecărui individ. Sub acest aspect
omul poate fi considerat un sistem probabilistic - adaptiv. El funcţionează după criteriile unui
sistem probabilistic, însă are capacitatea de a reţine şi înmagazina experienţe anterioare pe care
le poate aplica ulterior, ceea ce duce la perfecţionarea continuă a sistemului. Din această
perspectivă omul este cea mai slabă verigă, însă cel mai important element de legătură în relaţie
cu “obiectul” şi cu “mediul”.
În ciuda acestor variabile, omul este previzibil, predictibil, iar din punctul de vedere al
ergonomiei, trăsătura principală a subsistemului “om” rămâne capacitatea de muncă.
Indiferent de tipul de activitate prestat, o dată cu trecerea timpului, a scăderii rezervelor de
energie – orice activitate presupune un consum energetic chiar şi atunci când este vorba de o
activitate de supraveghere! – se instalează oboseala cu repercusiunile cunoscute: scade
randamentul, apar erori, etc. Sunt discipline de sine stătătoare care analizează aceste aspecte:
igiena muncii, fiziologia muncii, psihologia muncii, etc. Din punct de vedere al ergonomiei
sportive, noţiunea de capacitate de muncă se referă, în principal, la efortul fizic şi psihic din
timpul procesului de antrenament (inclusiv lecţia de educaţie fizică!) prestat de sportivi.
Dacă pentru un muncitor evoluţia capacităţii de muncă pe parcursul celor opt ore de activitate
este conform fig. 2.1, pentru un sportiv de performanţă această evoluţie are o cu totul altă
desfăşurare aşa cum vom vedea în cap. 3.
.....................
fig. 2.1. Evoluţia capacităţii de muncă pe parcursul celor opt ore de activitate productivă.
Deoarece capacitatea de muncă este în strânsă legătură cu factorii umani (numiţi şi
caracteristici umane), în continuare îi vom prezenta succint, ordonaţi în trei grupe:
* factori fizici;
* factori fiziologici;
* factori psihologici.
Aceşti factori constituie elementele subsistemului om, iar potrivit recentelor orientări din
practica ergonomiei, sunt consideraţi ca fiind prioritari în abordarea oricărei situaţii
ergonomice.

2.4.1. Factori fizici

Aceştia includ atributele fizice ale corpului uman, exemplu: înălţime, greutate, centru de
greutate, anvergura braţelor, etc., şi sunt grupaţi funcţie de sex (bărbaţi/femei), arie geografică
(se ştie că nordicii au media taliei mai mare decât meridionalii) sau vârstă. Productivitatea
muncii, randamentul, calitatea ei, cât şi siguranţa şi confortul ei depind în mare măsură de
organizarea şi dimensionarea echipamentului tehnic dar şi a spaţiului de muncă. Prin urmare,
proiectarea acestora trebuie să ţină seama de aceste atribute, de aceste date antropometrice. Nu
ne propunem să facem o analiză detaliată de antropometrie 4 în relaţie cu echipamentul,
10
aparatura şi spaţiul de muncă, însă trebuie să precizăm cele trei principii în proiectarea
echipamentelor de lucru:
a) pentru indivizi de mărimi extreme se va ţine seama de stabilirea dimensiunilor critice;
b) pentru indivizi aparţinând celor trei clase de mărimi, proiectarea echipamentului se va face în
aşa fel încât dimensiunile acestuia să fie reglabile;
c) când natura echipamentului nu permite dimensiuni reglabile, proiectarea se va face pentru
mărimea medie.
Dimensiunile antropometrice la bărbaţi şi femei în poziţia în picioare sunt date în fig. 2.2.
........................
fig. 2.2. Dimensiuni antropometrice (bărbaţi, femei) în poziţia “în picioare”, faţă şi profil.
În tabelul 2.1 sunt redate valorile dimensiunilor corespunzătoare din fig. 2.2, pentru cele trei
categorii de indivizi: a) mici, b) medii, c) mari.
Tabelul 2.1. cuprinzând valorile dimensiunilor din fig. 2.2.
...............
Notă. 1 – Dimensiunile rectangulare sunt date în cm, iar cele unghiulare în grade.
2 – La dimensiunea de la punctul 19, se adaugă 1,78 – 2 cm, grosimea îmbrăcăminţii, iar la
dimensiunea de la punctul 30 se adaugă din acelaşi motiv 3,1 cm/bărbaţi. Dimensiunea de la
punctul 24 în poziţie aşezat devine: 31,49; 35,30 şi 40,13 – la bărbaţi şi: 34,54; 40,13 şi 44,45
cmc – la femei.
Progresul tehnic solicită permanent un echipament performant în stare să facă faţă unei
activităţi tot mai complexe. Astfel a apărut antropometrica funcţională care modelează, cu
ajutorul calculatorului, caracteristicile fizice ale omului, furnizând date mult mai exacte decât
antropometria clasică. Se pot exprima mai exact mişcările, unghiurile, momentele de inerţie ale
diferitelor părţi ale corpului aflate în mişcare, viteze, acceleraţie, etc. Să exemplificăm!
Designul unui birou ergonomic, după toate standardele de calitate, este un proces extrem de
complex ce presupune date antropometrice, măsurători spaţiale ale obiectelor, date
biomecanice. Acest lucru presupune tehnici performante, şi costisitoare!, de recoltare a datelor:
înclinometre, goniometre, scanere laser, etc., Recent (2004), Laboratorul de Sănătate şi
Protecţie din Sheffield, Anglia, a pus la punct o tehnică nouă numită “Photogrammetry”,
adică a măsura cu ajutorul fotogramei. Noua tehnică re-creează o imagine tridimensională
pornind de la una bidimensională cu ajutorul computerului şi rezolvă în mare parte neajunsurile
arătate mai sus. Acurateţea acestei tehnici este cuprinsă între 99,07% şi 100%.

2.4.2. Factori fiziologici

În cadrul mai larg al ergonomiei, fiziologiei5 muncii, ca disciplină de sine stătătoare, îi revine
abordarea acestor factori. Fără să ne abatem de la scopul acestei lucrări, câteva trimiteri la acest
domeniu sunt necesare, urmând să detaliem aspecte ce vizează fiziologia analizatorilor, cu
precădere analizatorul vizual, din raţiuni ce vor fi prezentate ulterior.
Starea generală a individului angrenat într-o activitate poate fi aproximată prin capacitatea de
muncă (fig. 2.1.). Ea reprezintă doar 20% din capacitatea totală pe care o poate actualiza un om
11
şi este influenţată de o serie de factori (alături de cei fiziologici): factori psihologici, fizico-
chimici, socio-culturali. Aceştia sunt într-o complexă interdependenţă, acţiunea lor conjugată
reprezintă tabloul capacităţii de muncă. Aceasta, spre exemplu, este condiţionată atât de
rezervele energetice ale organismului dar şi de tonusul general în strânsă legătură cu sistemul
nervos central, neurovegetativ şi hormonal, starea de sănătate (se ştie că stările patologice sunt
însoţite, de regulă, de o scădere a capacităţii de muncă). Pentru fiziologia muncii, capacitatea
organismului este criteriul de bază în aprecierea performanţelor acestuia. Sunt măsuraţi o serie
de parametri care o evidenţiază, precum: rata pulsului, valorile tensiunii arteriale, volumul
respirator/urinar, nivelul acidului lactic din muşchi, valoarea pH-ului sanguin sau forţa
sistemului musculo-scheletic.
Astăzi sunt extrem de rare activităţile ce implică doar forţa fizică brută, de aceea, cercetătorii
din domeniul ergonomiei caută soluţii practice pentru îmbunătăţirea bunei dispoziţii generale
(alţii folosesc termenul de stare generală), concept mult mai adecvat ce exprimă relaţia dintre
capacitatea de muncă şi performanţă; parametri ca: atenţie, energie, activism, vigoare,
excitabilitate generală sunt atent monitorizaţi.
Astfel s-a evidenţiat o corelaţie pozitivă între nivelul de zahăr din sânge (glicemia) şi
îmbunătăţirea stării generale, prin creşterea nivelului energetic, excitabilitate generală bună,
scăderea frustraţiei cu efecte benefice asupra performanţei în general, cât mai ales a
performanţei cognitive, creşte performanţa de a reţine o listă de cuvinte (Lapp, 1981), a
memoriei spaţiale (Benton şi Sargent, 1992) sau a capacităţii de a reţine cuvinte (Morris şi
Sarll, 2001). În aceiaşi direcţie, Martino şi Morris (2004) propun ca programul premergător
începerii zilei de lucru să cuprindă următoarele: aport de lichide şi cofeină, înlocuirea duşului
cu o baie, şi un mic dejun bogat, în măsură să crească fluxul sanguin ca premisă optimă pentru
iniţierea activităţii de muncă.
Slaba circulaţie sanguină la nivelul creierului după masa de prânz, starea de oboseală ce se
instalează după opt ore de activitate explică creşterea frecvenţei accidentelor de maşină în acest
interval, relevă studiile efectuate de Lenne, Triggs şi Redhan (1997) în Australia şi Horne şi
Reyner (2001) în Anglia.
Unul din factorii fiziologici importanţi din punct de vedere ergonomic îl reprezintă sistemul
musculo-scheletic. Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (WHO) în anul 1995, un procent
cuprins între 30%-50% din muncitori au fost expuşi riscului unei accidentări la locul de muncă.
Se estimează (Vallejo, 2000) că anual sunt aproximativ 120 milioane accidente de muncă, din
care 200.000 de decese numai la nivelul sistemului musculo-scheletic. Creşterea alarmantă a
bolilor profesionale, a absenteismului, reflectat în numărul mare al zilelor de concediu medical,
a generat o serie de studii de ergonomie pentru diminuarea acestui fenomen. Spre exemplu,
germanii Ellegast şi Herda (2003) folosind programul CUELA (Computer-assisted registration
and long term analysis of musculo-skeletal load) au reformulat, au redefinit priorităţile locului
de muncă specific pentru activitatea de croitorie. Siguranţa şi sănătatea locului de muncă sunt
priorităţi naţionale prin programele derulate cât şi prin standardele specifice fiecărei activităţi.
(vezi anexa?)
12
Omul este într-un permanent schimb de informaţii cu mediul extern. Din punct de vedere
fiziologic, ergonomistul trebuie să ţină cont de limitele fiziologice pe care le impun diverşi
analizatori sub acest aspect atunci când defineşte un loc de muncă. Astfel, viteza maximă a
recepţionării şi transmiterii informaţiei de către om nu depăşeşte în medie 40-50 biţi/sec., iar
numărul maxim al categoriilor stimulilor nanodimensionali, corect identificaţi de către om nu
depăşeşte 10-15 pentru văz şi 3-5 pentru auz. De aceea informaţia utilă trebuie să se
deosebească net faţă de celelalte semnale (de fond). Strâns legat de recepţionarea şi
transmiterea operaţiunilor se află complexitatea sarcinii utilizatorului. Astfel, pentru executarea
unor deprinderi senzo-motorii simple, viteza de transmitere a informaţiei scade până la 16-25
biţi/sec., în cazul când activitatea are un caracter semiautomat scade până la 2 biţi/sec., iar în
cazul controlului traficului aerian până la 0,8 biţi/sec. De regulă, viteza de transmitere este de
10-12 ori mai mică decât puterea de recepţionare.
Semnele cunoscute (litere, citire) se realizează cu o viteză de aproximativ 55 biţi/sec. În acest
metabolism informaţional o verigă importantă îl reprezintă memoria de scurtă durată. Deşi
capabil să acumuleze un volum uriaş de informaţii, în cadrul unei activităţi ce presupune
urmărirea într-un flux continuu de informaţii, memoria de scurtă durată a omului se reduce la 3-
5 variabile, iar când aceasta suferă modificări în timp, nu depăşeşte 1-2 variabile.
Legat de metabolismul informaţional trebuie să punctăm faptul că toate operaţiile (preluare,
prelucrare, luarea deciziei şi efectuarea ei) sunt considerate operaţii strategice deoarece ele
structurează ceea ce numim gândirea tactică prin care de fapt se actualizează performanţa
umană. Francezii Bayssie, L. şi colab. (2003, 2004) de la Centrul Aeronautic şi de Cercetări
Spaţiale Francez din Toulouse, prin teste de laborator au pus în evidenţă un aspect extrem de
interesant în ceea ce priveşte relaţia dintre variaţiile performanţei cognitive şi variaţia sarcinilor
de îndeplinit, pe care l-au numit “efect Eucalepic”.
....................
fig. 2............. Complexitate/dificultate situaţie eucalepică
Din fig. 2..........., care descrie grafic o situaţie eucalepică şi este comună situaţiilor în care
relaţia dintre stress, încărcătură, complexitatea şi dificultatea sarcinii şi performanţă, ne-am fi
aşteptat să constatăm o scădere a performanţei în momentul când creşte
complexitatea/dificultatea. Situaţia este tocmai inversă, adică, în situaţii “limită”, să le numim
aşa, omul este în măsură să-şi mobilizeze resursele pentru obţinerea de performanţe.
După acest excurs general între multiplele aspecte ce ţin de fiziologia umană în raport cu
domeniul ergonomiei, să revenim pe tărâmul analizatorilor umani, cu scurte descrieri pentru
fiecare în parte.
Elemente de conţinut îl constituie totalitatea analizatorilor cu ajutorul cărora, sau datorită
cărora, omul vieţuieşte, la care putem adăuga şi calităţile motrice (forţă, viteză, rezistenţă,
mobilitate). În literatura de specialitate se foloseşte şi termenul de calităţi psihomotrice tocmai
pentru a sublinia legătura strânsă (anatomo-funcţională) cu psihicul uman. Astfel, se cunoaşte
că viteza este direct dependentă de tipul fibrelor musculare dar, în aceiaşi măsură, şi de
mobilitatea proceselor nervoase (alternanţa, cu mare frecvenţă, dintre excitaţie şi inhibiţie la
13
nivelul sistemului nervos central).
Cu ajutorul analizatorilor omul vine în contact nemijlocit cu natura, cu mediul înconjurător (fie
el fizic sau social) fiind nevoit la o permanentă schimbare şi adaptare, funcţie de informaţiile
primite şi scopul dorit. Preia informaţii, le prelucrează, le analizează/evaluează, ia decizii, se
orientează, se adaptează, corectează, toate aceste aspecte îl definesc sub aspect
comportamental. Privarea, totală sau parţială, a unui sau unor analizatori se constituie ca un
handicap ce se reflectă într-un comportament neadecvat, neperformant în raport cu mediul fizic
şi social.
La locul de muncă omul desfăşoară o activitate (fizică/intelectuală) care se apreciază, în bună
măsură, după randamentul obţinut. Cum, orice tip de activitate necesită cheltuieli de energie,
există o relaţie directă între performanţa obţinută şi efortul depus. Scăderea performanţei este
pusă pe seama scăderilor resurselor energetice dar şi pe seama suprasolicitării/subsolicitării
analizatorilor în general (văz, auz, miros, proprioceptori, etc.), al cărei prim efect este instalarea
stării de oboseală (scade atenţia, scade mobilitatea proceselor nervoase, scade coordonarea,
etc.) ce pot duce chiar la apariţia de accidente. De aceea, cunoaşterea modului de funcţionare a
analizatorilor este extrem de importantă pentru ergonomist chiar dacă nu vizează subdomenii
strict autonome cum ar fi igiena muncii sau fiziologia muncii. Pentru a ne face o imagine
asupra “detaliilor” ce definesc cele două discipline sus menţionate vom prezenta un singur
exemplu.
Se cunoaşte faptul că tulburările, dereglările ce pot apărea în organism în timpul procesului
muncii şi care pot influenţa semnificativ randamentul, sunt evidenţiate printr-o gamă largă de
indicatori dintre care, frecvenţa cardiacă (FC) este cel mai uşor de monitorizat. Frecvenţa
cardiacă oferă informaţii în legătură directă cu aparatul respirator şi cardio-vascular. “Detaliile”
sus menţionate vizează faptul că, dincolo de această legătură directă cu respiraţia şi circulaţia,
s-au determinat corelaţii directe şi pozitive şi cu alţi factori: efort fizic dinamic/static, încărcare
neurosenzorială, încărcare fizică/psihică, ingerarea hranei, substanţe farmacologice
excitante, îmbolnăviri, ritm diurn, zgomot, factori termici, trepidaţii interne, factori
emoţionali, poziţia corpului, efort local, percepţia anumitor culori.
Ce trebuie să reţinem, spre a încheia această prezentare generală, este faptul că analizatorii, prin
natura lor, au o determinare genetică, au limite, astfel că “îmbunătăţirea” performanţei
acestora se face greu sau deloc, însă reprezintă puntea de legătură a omului cu mediul
înconjurător.
În continuare vom prezenta funcţiile analizatorilor umani, tratând mai detaliat pe cel vizual,
care este analizatorul principal (70-80% din informaţiile din mediul extern fiind furnizat de
către acesta).
* Analizatorul auditiv
Auzul constituie o modalitate senzorială de primă urgenţă în obţinerea informaţiilor complexe
din mediul de viaţă şi muncă. Stimulii adecvaţi care produc senzaţia auditivă sunt sunetele,
adică mişcări oscilatorii mecanice ale aerului. Urechea umană percepe sunete cuprinse între 16
Hz şi 20.000 Hz funcţie de vârstă, starea de sănătate sau boală, pragul de audibilitate al fiecărui
14
individ are valori diferite. Dacă aceste oscilaţii mecanice sunt dezordonate şi neperiodice,
vorbim de zgomot ca senzaţie auditivă, dezagreabilă, uneori jenantă care împiedică
comunicarea interumană, uneori sănătatea este afectată şi scade capacitatea de muncă. De
aceea, expunerea la zgomot, timp îndelungat, accidental sau sistematic, poate avea efect
temporar negativ asupra capacităţii auditive; ele sunt de obicei reversibile şi se referă la:
fenomenul de mascare a sunetelor, oboseală auditivă, etc. Când sunt ireversibile conduc la:
hipoacuzie, surditate profesională, etc.
Efectele zgomotului asupra organismului uman sunt prezentate în fig. 2.3.
................
fig. 2.3. Efectele zgomotului asupra organismului uman (după I. Mihăilă)6
Pe lângă aceste efecte, expunerea la zgomot perturbă activitatea neuropsihică obişnuită
(iritabilitate crescută, modificarea reacţiilor emoţionale, afectează starea de vigilenţă) dar
produce şi modificări ale funcţiei vizuale (îngustarea câmpului vizual, perceperea deficitară a
culorii roşu, perturbări ale vederii stereoscopice şi a celei nocturne) şi a sistemului
neurovegetativ. Interesant de menţionat că oscilaţiile mecanice audibile cu caracter de muzică
funcţională pot avea un rol reconfortant şi stimulator asupra productivităţii muncii, mai ales în
activităţi simple, monotone, cu stereotipuri biometrice bine fixate.

* Analizatorul kinestezic
Sub această denumire generică sunt însumate, de fapt, analizatorul: tactil, vibratoriu şi de
presiune. Deşi sunt, în mod obişnuit, clasificate ca senzaţii diferite, ele sunt determinate de
intensităţi variabile ale aceluiaşi stimul de bază.
Diferenţierea dintre aceste senzaţii se datorează faptului că, senzaţia tactilă este în general
rezultatul stimulării receptorilor specifici din tegument sau din ţesuturile subiacente, senzaţia
de presiune este generată de deformarea ţesuturilor profunde, iar senzaţia vibratorie apare ca
urmare a semnalelor repetitive declanşate de distorsionarea mecanică a suprafeţei tegumentare.
Pielea cuprinde în structura sa două tipuri de mecano-receptori, respectiv: corpusculii lui
Pacini, sensibili la oscilaţiile mecanice pe frecvenţă rapidă (peste 400-500 cicli/sec.) şi
corpusculii lui Meissner, sensibili la oscilaţii cu frecvenţă joasă (până la 80 cicli/sec.).
Vibraţiile de joasă frecvenţă sunt produse de mijloacele de transport, în special animale,
vehicule cu motor, vapoare, trenuri şi pot produce “kinetozele” (răul de transport) cu reacţii ale
sistemului nervos vegetativ ce pot declanşa ameţeli, greţuri, vome, sudori rece. Vibraţiile de
înaltă frecvenţă sunt întâlnite mai ales la uneltele vibratoare (ciocane pneumatice, polizoare cu
viteze rotatorii foarte mari, instrumente de găurit electrice, etc.). Cum energia vibratorie se
transmite sistemului “mână – braţ – umăr – restul corpului” – ea are un potenţial nociv ridicat.
Funcţie de frecvenţă pot apărea: leziuni osteoarticulare (sub 40 Hz), degete ale mâinii de tip
angioneurotic (între 40-300 Hz), iar la frecvenţe mai mari de 300 Hz apar tulburări persistente,
dureroase ce afectează întreg membrul superior.

* Analizatorul olfactiv şi gustativ

15
Simţul olfactiv este cel mai puţin bine înţeles, atât datorită localizării membranei olfactive în
porţiunea superioară a nasului (deci greu abordabilă) cât şi dimensiunii anatomice reduse a
mucoasei olfactive. Totuşi, are o importanţă considerabilă, mai ales în industria alimentară, a
parfumurilor, etc., oferind organismului posibilitatea de a intra de la distanţă în relaţii strânse şi
complexe cu mediul ambiant. O caracteristică a mirosului îl constituie faptul că celulele
olfactive au o sensibilitate deosebită, necesitând pentru stimulare cantităţi foarte mici de
substanţă odorantă. Spre exemplu, mercaptanul este depistat chiar într-o concentraţie de
1/25.000.000.000 mg/l de aer, din care motiv este introdus în gazul metan pentru a depista
scăpările lui în aer.
Gustul este o senzaţie complexă ca rezultat al excitării receptorilor gustativi dar şi ai celor
tactili, termici şi olfactivi de la nivelul mucoasei linguale şi bucofaringiene. Se acceptă
existenţa a cel puţin 4 senzaţii gustative primare: acru/acid, sărat, dulce şi amar 6; în realitate o
persoană poate avea sute de senzaţii gustative ca rezultat al combinării, în diferite grade, a celor
primare. Raportat la olfacţie, la om capacitatea de a discrimina diferenţe în senzaţiile gustative
este relativ mică, astfel că, pentru a detecta o modificare în concentraţia unei substanţe trebuie
să se producă modificarea concentraţiei acelei substanţe cu aproximativ 30%.

* Analizatorul termic
Putem vorbi de analizatorul termic deoarece sensibilitatea termică este rezultatul stimulării unor
receptori specifici: Ruffini pentru cald şi Krause pentru rece, ambii situaţi în dermă. Din punct
de vedere fizic stimulii adecvaţi – rece şi cald – sunt în realitate două grade diferite ale caldului,
deoarece “recele” nu este o formă de energie, ci marchează mai degrabă, absenţa ei.
Receptorii termici, atât pentru cald cât şi pentru rece, sunt distribuiţi inegal pe suprafaţa
corpului, iar modificările de temperatură sunt mai fin decelate dacă vizează întreaga suprafaţă
corporală şi nu o arie mai restrânsă. Tot corpul uman sesizează o modificare de temperatură de
numai 0,01° pe când 1 cm2 din tegumentul unei mâini îi este necesar o variaţie de temperatură
de 100 de ori mai mare ca să poată fi detectată.
Omul este homeoterm, adică are o temperatură a organelor interne constantă (între 36,1° şi
37,2°) dotat cu mecanisme complexe în păstrarea acesteia (sub 31° îşi pierde conştienţa, iar
peste 42° survine moartea). Desfăşurând diferite activităţi într-un climat cald, corpul uman
declanşează, în mod reflex, mecanisme subtile “de răcire”, după cum într-un climat rece, pe
cele “de încălzire”, în ideea de a păstra temperatura internă în limite fiziologice. Prin utilizarea
îmbrăcămintei de protecţie şi a sistemelor de condiţionare a aerului, omul îşi poate menţine
capacitatea de muncă, starea de vigilenţă şi randament în limite largi de condiţii climaterice.
Omul protejat poate tolera variaţii de temperatură ambiantă aproximativ între -50°C şi 100°C,
dar se tolerează numai o variaţie în jur de 4°C în temperatura centrală, fără afectarea capacităţii
fizice şi mentale.
Capacitatea de adaptare a organismului la diferite condiţii de macro şi microclimat este limitată
la temperaturi joase de producţia maximă de căldură metabolică ce poate fi furnizată prin
activitatea musculară, iar la temperaturi înalte de capacitatea maximă de sudaţie şi de gradul de
16
umiditate din atmosferă.
Întreaga activitate a omului în condiţii climaterice deosebite este reglementată de standarde
româneşti din domeniul ergonomic: SR ISO 7730:1997, SR ISO 8996:1994, SR EN
27243:1996 şi SR EN 27726:1996.

* Analizatorul vizual
Cu ajutorul analizatorului vizual omul obţine informaţii vizuale despre mediul înconjurător,
asigurând în principal orientarea spaţială, menţinerea echilibrului şi activitatea corticală
(atenţia). Ochiul este un instrument optic extrem de perfecţionat iar stimulul specific este
reprezentat de undele electromagnetice cuprinse între 375 şi 760 mµ, ce definesc spectrul
vizibil al luminii. Sub această lungime de undă se găsesc radiaţiile infraroşii (sau calorice), iar
peste 760 mµ radiaţiile ultraviolete.
Într-o ierarhizare, sui generis, a analizatorilor acesta ocupă primul loc, motiv pentru care îi vom
acorda un spaţiu ceva mai generos în această lucrare, ce include precizări anatomice, mod de
funcţionare, aspecte fiziopatologice.

Aparatul optic
Rolul aparatului optic este de a focaliza pe retină razele de lumină ce cad pe cornee. Aceasta
este o membrană formată din cinci straturi ce constituie calea de acces a razelor de lumină în
corpul vitros ce conţine cristalinul. Acesta este o lentilă biconvexă, multistratificată ce-şi
poate modifica grosimea şi împarte corpul vitros în două camere (una anterioară şi una
posterioară) umplute cu un lichid transparent care se numeşte umoarea apoasă.

Mecanismul vederii
Procesul cuprinde următoarele etape succesive:
- formarea imaginii pe retină;
- fotorecepţia;
- formarea imaginii la nivelul sistemului nervos central.
Cantitatea de lumină ce pătrunde în ochi este reglată de pupilă care are un diametru variabil
cuprins între 2-8 mm; la intensităţi mari îşi micşorează diametrul, la cele mici şi-l măreşte.
Lumina străbate cristalinul şi întâlneşte retina (este de fapt o prelungire periferică a sistemului
nervos central!) care este formată histologic din zece straturi; stratul sensibil este format din
conuri şi bastonaşe, la rândul lor alcătuite din molecule fotoreceptoare ce transformă radiaţia
electromagnetică în impulsuri nervoase. Aceste impulsuri sunt transmise spre creier de către
nervul optic, ce realizează o încrucişare, denumită chiasma optică, a cărei origine nu este
cunoscută cu exactitate, după care ajung în lobul occipital unde definesc aşa numitele câmpuri
occipitale corticale.
Este important ca imaginea ce se formează pe retină să aibă o acuitate vizuală normală, ce
constă dintr-un minim separabil (adică distanţa dintre două puncte sau linii ce se percep
separat să fie de 1,4 mm) şi minim vizibil (adică linia sau punctul cel mai fin perceput pe un
17
fond omogen: un punct de 1,4 mm la o distanţă de 5-6 m).
Vederea ca atare este un proces complex, sunt multe teorii care încearcă să-i explice
mecanismul, ceea ce se cunoaşte este faptul că omul posedă o vedere mezopică, adică
coexistenţa celor două mecanisme ale vederii: scotopică (capacitatea de a discrimina nuanţe de
alb, gri şi negru) şi fotopică (capacitatea de a discrimina culorile).
Experienţe de laborator, atât pe animale cât şi pe om, au pus în evidenţă faptul că, cortexul
cerebral vizual este o structură multistratificată, fiind capabil de a se “organiza” atât pe verticală
cât şi pe orizontală, conferind celulelor vizuale corticale capacitatea de a detecta organizarea
spaţială a obiectelor (forma acestora), strălucirea sau întunecimea părţilor componente ale
acestora, detectarea orientării liniilor şi marginilor, lungimea lor, analiza culorilor. Pe lângă
complexitatea percepţiei vizuale, dinamica sau dinamismul perceptiv este un alt atribut la care
vom face referire după ce vom puncta câteva aspecte privind tulburările de vedere.
Fiziopatologia vederii pune în evidenţă o întreagă gamă de tulburări mergând până la
pierderea totală a ei; sunt aspecte importante ce ţin de igiena muncii, comportamentul uman în
relaţia cu obiectul şi mediul ambiental.
O primă categorie se referă la tulburările de refracţie statică şi dinamică (vizând corneea,
cristalinul, corpul vitros) când imaginea nu se formează pe retină. Când se formează în spatele
ei se numeşte hipermetropie şi miopie când imaginea se formează în faţă; sunt uşor de
corectat. Cele de refracţie dinamică vizează acomodaţia (vederea bună de aproape, dar nu şi
departe se numeşte paralizia acomodaţiei, iar slabă de aproape şi bună de departe se numeşte
spasmul acomodaţiei).
Aceste tulburări pot apărea într-un mediu de lucru neadecvat pe fondul suprasolicitării
întregului mecanism al vederii.
Neacomodarea la intensitatea luminoasă (hemeralopie, adică ziua văz corespunzător dar seara
tulburări de vedere şi nictalopia care este fenomenul invers), tulburări ale vederii cromatice
(acromatopsiile reprezentând incapacitatea de percepere totală a culorilor, dicromaziile –
incapacitatea de a percepe o culoare) sau agnoziile vizuale (adică, omul deşi vede, nu
recunoaşte obiectele, culorile sau simbolurile sau raporturile spaţiale dintre obiecte, şi sau
dimensiunile acestora), sunt factori limitativi ai capacităţii psihofiziologice a omului care
trebuie luaţi în considerare atunci când se analizează un sistem din punct de vedere ergonomic,
fie doar şi din perspectiva “omului potrivit la locul potrivit”.

Vederea obiectelor
Aşa cum am menţionat anterior, percepţia vizuală este un produs extrem de complex şi
dinamic. Dinamismul este rezultatul interacţiunii dintre privitor şi ceea ce este privit.
Complexitatea rezultă din faptul că “privitul” nu este un simplu fenomen optic, fiziologic sau
psihologic, că toate acestea la un loc, la care se adaugă limitele analizatorului, starea
emoţională, condiţionarea culturală a celui care priveşte, şi că ceea ce este privit, prin natura sa,
influenţează percepţia vizuală.
Vederea este un proces integrator, însă din raţiuni didactice, vom prezenta câteva aspecte ce
18
vizează percepţia liniei, a conturului, a figurii sau vederea culorilor.

Linie. Contur. Figură.

În lumea reală, un lucru se impune viziunii noastre prin proprietatea sa de a fi inclus în sine, cu
alte cuvinte prin ceea ce face ca sfera sa de existenţă să fie delimitată cu precizie în raport cu
alte lucruri sau în raport cu mediu ilimitat şi indeterminat în care există. Aceasta pentru că
fixarea privirii sau acţiunii asupra lumii obiectelor începe, în primul rând, prin fixarea unui
contur sau a unei limite. Sunt rare cazurile când un obiect este perceput izolat. “A vedea un
lucru înseamnă totodată a-i atribui un loc în cadrul ansamblului, un amplasament în spaţiu, o
cifră pe scara mărimilor, a strălucirilor sau a distanţelor.
Percepţia vizuală implică de fapt două structuri care intră într-o relaţie intimă: pe de o parte
obiectul perceput pe de altă parte subiectul care percepe. Calitatea percepţiei va depinde în
mare măsură şi de modul în care cele două sisteme intră în rezonanţă. Cum mesajele de intrare
se referă la structuri complexe, în continuă mişcare, transformare, atribute pe care le regăsim şi
în comportamentul celui care priveşte, rezultă că de fapt experienţa vizuală are un pronunţat
caracter dinamic, atitudinile noastre pot modifica conţinutul percepţiei şi invers. Un subiect nu
va percepe doar un aranjament de obiecte definite prin prisma a ceea ce numim limită, contur,
amplasament, mărime, strălucire, culoare, ci, poate, în primul rând ca o interacţiune de tensiuni
directoare. Aceste tensiuni nu sunt aportul doar al subiectului în procesul percepţiei, ci
reprezintă un atribut al acestor noţiuni. Ele au fost numite de psihologii gestaltişti şi “forţe
psihologice”.
Conştiinţa noastră afectivă sesizează cu precizie relaţiile existenţiale dintre diferiţi factori. Ea se
alătură formelor şi contururilor care au o anumită semnificaţie comportamentală şi prin
mijlocirea cărora un obiect pare a se orienta pozitiv sau negativ în raport cu ceea ce-l
înconjoară. Compararea figurilor care urmează ne va sugera, în acest caz, diferenţele de
manifestare ale unor atari legi.
.................
fig. 2.4. Caracterul tensional al figurilor, după R. Arheim.
Prima dintre aceste figuri este un semicerc al cărui contur creşte, în fiecare moment, în aceiaşi
proporţie atât pe verticală cât şi pe orizontală. A doua este o elipsă a cărei creştere se desfăşoară
mai întâi pe verticală (predominant!), apoi pe orizontală, dar în aşa fel încât această creştere
respectă o lege simplă şi continuă de curbură. A treia figură se particularizează prin arcuri
construite pe cercuri excentrice: creşterea extremelor, în care domină orizontalitatea sunt
resimţite ca opoziţii, ca momente eterogene. Caracterele tensionale ale figurilor decurg din
această dualitate. Aceste legi, pe care privirea le poate uşor sesiza, nu au nimic de a face cu
relaţia geometrică a figurii, cu centrele, focarele sau razele sale directoare. Ele privesc creşterea
şi descreşterea dimensiunilor calitativ-polarizate, mai precis sentimentul acestei evoluţii, care
orientează aceste figuri în spaţiul plan al colii de hârtie. Figura (forma fizică) este determinată
de limitele acesteia, dar nu numai. Ea este considerabil influenţată de orientarea sa spaţială, de
influenţele experienţei anterioare. De asemenea depinde şi de contextul configuraţional în care
19
apare. Aceste fenomene sunt definite de psihologii gestaltişti ca ţinând de legea fundamentală a
percepţiei: “Orice configuraţie de stimuli tinde să fie văzută astfel încât structura rezultată să fie
cât mai simplă posibil în condiţiile date”.
Din perspectivă ergonomică (sistem “om – obiect – mediu”) cunoaşterea acestor fenomene
perceptive trebuie să însemne că, abordarea practică a figurilor într-o ambianţă să fie cât mai
simplă pentru a nu genera probleme modului de percepţie. Cu alte cuvinte, ambianţa să nu
conţină figuri, forme, obiecte care să-i creeze probleme perceptive subiectului (subsistemului
om) care i-ar putea declanşa tensiuni, emoţii, disconfort vizual.
Dar ce înseamnă o figură simplă? Simplităţii îi putem circumscrie înţelegerea fără dificultate a
ceea ce ni se înfăţişează. Ea poate fi pusă în legătură cu numărul de elemente ce compun o
figură, dar nu este singura condiţie necesară. Un pătrat este perceput mai simplu decât un
triunghi deşi are mai multe laturi, unghiuri, o axă de simetrie.
Tratarea separată a acestor aspecte ale percepţiei vizuale (linie, contur, formă, figură) nu o
facem dintr-un exces didactic. Ele acţionează în mod simultan asupra ochiului, se condiţionează
în cele mai subtile moduri, însă numai o analiză detaliată a lor va fi în măsură să ne spună câte
ceva despre această atât de complexă intercondiţionare “om-mediu” în timpul percepţiei
vizuale, care percepţie, repetăm, furnizează cea mai mare cantitate de informaţii despre mediul
înconjurător.
Linia dreaptă este cea mai simplă linie din punct de vedere vizual (ca act motric, a trasa o linie
dreaptă implică un proces motric extrem de complex!). Liniile drepte par însă rigide în
comparaţie cu cele curbe, dar ele reuşesc să facă ordine în spaţiu. Prin extindere, ea ne conduce
la ideea de direcţie, ne fixează un cadru vizual, căruia îi suntem tributari prin întretăierea
ortogonală (“vertical-orizontal”). Apare unghiul drept, ca primă şi cea mai simplă relaţie, între
direcţii. Oblicitatea îmbogăţeşte cadrul vertical-orizontal.
Dar linia nu ne orientează doar. Întorcându-se de unde a plecat ea dă naştere la un contur. Orice
linie care delimitează o suprafaţă desemnează un obiect vizual. Există o strânsă legătură între
linie (cu funcţie de contur) şi obiectul desemnat, adică forma. Spre exemplu, mărimea
suprafeţei interioare determină gradul de influenţă al conturului asupra formei. Cu cât suprafaţa
închisă este mai mare cu atât slăbeşte influenţa liniei de contur, efectul descrescând spre centru
în raport cu distanţa tot mai mare de la margine. Când suprafeţele devin tot mai mari conturul
îşi pierde capacitatea de a modela spaţiul; de asemenea, când suprafaţa este “susţinută” de o
culoare adductivă (portocaliu) suprafaţa tinde dincolo de contur. Contează şi mărimea
suprafeţei în comparaţie cu alte forme din jur. Conturarea unor suprafeţe mici duce la ideea de
consistenţă. Între contururi se stabilesc relaţii dintre cele mai complexe.
Urmează forma care este figura vizibilă a conţinutului, şi deci, ori de câte ori percepem o
figură, conştienţi sau nu, o interpretăm ca reprezentând ceva, ca fiind forma unui conţinut.
Forma dă naştere la alte noţiuni semnificative în procesul percepţiei vizuale: rotunjimi,
unghiularităţi, luminozitate, umbre, atribute care prin semantica lor domină actul percepţiei.
Pentru a încheia acest excurs vom enumera, pe scurt, câteva aspecte generale în definirea unei
ambianţe ergonomice prin prisma celor enunţate mai sus.
20
Realizarea unei ambianţe cu o anumită semantică pentru subsistemul “om” depinde de
domeniul şi tipul de activitate în care este angrenat. Ambianţa va conţine imagini (forme,
obiecte) care să omită amănuntele nesemnificative şi inutile, arătând caracteristicile dominante,
semnificative, să fie grupate ordonat, suprapunerea să fie clară, o redare distinctivă a obiectului
în raport cu fondul.
Şi cum, în mod organic, obiectele nu pot fi despărţite de culoare, aspecte ale percepţiei vizuale
ale acesteia constituie următoarea temă.

Culoarea
De obicei se leagă sensul termenului de culoare de atributul cromatici, şi deci, toate tonurile şi
nuanţele de alb-gri-negru fiind excluse. Vederea fiind mezopică, pe parcursul acestei lucrări,
termenul de culoare se va raporta atât la sfera cromaticului cât şi acromaticului. Nu vom
enumera numeroasele teorii ale culorii găsite în literatura de specialitate, însă trebuie precizat
faptul că ea, (culoarea) are prin excelenţă un caracter relaţional fiind în strânsă legătură cu
mărimea, greutatea, forma, volumul obiectelor, depinzând de acţiunea luminii asupra lor (unghi
de incidenţă, distribuţie pe suprafaţa obiectului, intensitate, etc.), apoi de structura internă a
obiectelor, de caracteristicile de reflexie, de absorbţie, transparenţă şi nu în ultimul rând de
caracteristicile morfofuncţionale ale aparatului optic. Rezultă că, senzaţia de culoare fiinţează
ca fenomen fizic – drept rezultat al transformărilor pe care le suferă fascicolul luminos în
impactul cu orice suprafaţă, ca expresie a proprietăţilor şi caracteristicilor acestuia – al
transformărilor spre retina umană, buna funcţionalitate a acesteia şi nu în ultimul rând ca
percepţie subiectivă după cum vom vedea în continuare.
Reamintim că, lumina este stimulul specific pentru analizatorul vizual, mai precis radiaţia
electromagnetică în banda de frecvenţă cuprinsă între 375-760 mµ, iar senzaţia de lumină şi
culoare este rezultatul activităţii reflexe integrale şi integratoare a analizatorului vizual.

Caracteristici
O primă caracteristică este intensitatea luminii şi ea depinde de forţa energiei radiante produsă
de un corp luminos. Sunt puţine corpuri luminoase (astrele, în speţă soarele şi becurile) iar
distribuţia luminii se face în mod inegal în ambianţă. Funcţie de caracteristicile suprafeţelor,
ele pot fi mai strălucitoare sau mai şterse pentru acelaşi nivel de iluminat.
Culoarea poate fi definită prin trei caracteristici:
* nuanţa spectrală, care este determinată de lungimea de undă (exemplu: albastru 436-493
mµ, galben: 566-584 mµ, etc.);
* luminozitatea culorii, care este funcţie de adausul de alb sau negru;
* puritatea unei culori, funcţie de adausul de gri, culoarea devenind mai mult sau mai puţin
pură.
Omul distinge aproximativ 160 de tonuri cromatice, aproximativ 200 gradaţii de luminozitate şi
aproximativ 20 gradaţii de saturaţie.
Pe parcursul istoriei s-au elaborat numeroase sisteme cromatice (de la Dermont la Newton,
21
Goethem Ostwald şi Frieling până la Arnheim) însă în viaţa de zi cu zi nu avem de a face cu
culori pure. Cu titlu de exemplu vom reproduce sistemul cromatic propus de Arnheim.
Tabelul 2.1. Sistemul cromatic al lui Arnheim
Culoarea Amestecul Culoarea complementară
Albastru violet albastru-roşu purpur roşu
Roşu galben/roşu portocaliu roşu/galben galben
Galben galben/verde verde verde/albastru albastru.
Prima coloană reprezintă culoarea fundamentală iar ultima culoarea complementară. Citind
tabelul de la stânga la dreapta întâlnim culorile care rezultă din amestecul procentual gradual a
două culori complementare.
Între culori se pot stabili raporturi de complementaritate. Dacă amestecul a două culori dau o
culoare acromatică, spunem că sunt complementare.
Psihologic, ea reprezintă echilibrul opoziţiilor cromatice (exemplu: verdele, între galben şi
albastru), implică o forţă integrativă care dă nota de armonie, tensiunea rezultată prin fuziunea
părţilor fiind mai bogată decât tensiunea părţilor luate separat.
Se admite că percepţia înseamnă mai mult decât a simţi, ea implică operaţii complexe de
receptare, interpretare, evaluare. Se impune să precizăm că, atunci când vorbim despre
percepţia culorii, ea trebuie tratată nu ca şi culoare în sine, ci ca o însuşire a unui obiect; nivelul
de analiză este calitativ superior legat de valoarea informaţională pregnantă care devine criteriu
de diferenţiere, identificare şi evaluare. Deoarece obiectele din ambianţă nu au o valoare
constantă (tonalitatea şi luminozitatea fiind funcţie de intensitatea şi distribuţia iluminatului)
este foarte important să se cunoască nivelul optim fiziologic care facilitează relevarea
cromaticii. Pe de altă parte se impune surprinderea aspectelor particulare ale cromaticii funcţie
de acest nivel. Diminuarea iluminatului (scăderea intensităţii luminii) duce la scăderea
cromaticii şi luminozităţii; obiectele vor părea mai pale, mai şterse, contururile se estompează,
se pierd în ambianţă. De asemenea, în cazul unui obiect expus în lumină, din cauza distribuţiei
inegale pe suprafaţa sa (părţi în umbră) vor exista suprafeţe ale aceluiaşi obiect colorate diferit.
Culoarea obiectelor depinde şi de fondul, contextul în care apar. Astfel, un pătrat gri pe un fond
roşu se va colora în nuanţe de verde, pe când acelaşi pătrat pe un fond albastru va apare cu
nuanţe de oranj. Totuşi, experienţa de cunoaştere şi practică în legătură cu un subiect nu se
realizează doar printr-un contact singular, şi deci, subordonăm o culoare unui obiect în urma
unei generalizări a experienţei noastre cu acel obiect, cât şi a cunoştinţelor dobândite prin
experienţă socio-cultural-istorică.
În plan individual, percepţia culorii poate fi influenţată de starea emoţională, dispoziţională a
subsistemului om. În general, stările dispoziţionale “pozitive” vor favoriza tendinţele de
supraestimare în ceea ce priveşte luminozitatea şi saturaţia culorilor, pe când cele “negative”
vor acţiona în sens contrar; aceste stări conferă percepţiei vizuale un caracter dinamic şi
selectiv.
Există interrelaţie între forma şi culoarea obiectelor; unele, cu aceiaşi dimensiune, pot fi
apreciate de mărimi diferite după cum conţin culori expansive (roşu, portocaliu) sau
22
“comprimante” (albastru, negru).
Culoarea are şi un impact psihologic asupra subsistemului om. Cei mai mulţi dintre psihologi
consideră că, pe plan psihic, forţa de expresie a culorilor ia naştere pe baza asociaţiei. Astfel,
asociem roşu sângelui, focului, albastru apei, cerului, etc. Efectul culorilor este prea brusc şi
direct pentru a constitui doar rodul unei interpretări bazate pe educaţie/cultură. În plan
psihologic s-a pus în evidenţă existenţa unor mecanisme diferenţiate situate şi integrate la
nivele diferite ale sistemului nervos central şi periferic. În cadrul acestei ierarhizări se impune
grupul formaţiunilor aparţinând encefalului vegetativ (se presupune că la acest nivel se
realizează şi reglează procese şi operaţii senzoriale care depăşesc “pragul de trezire”, adică
starea de veghe) şi grupul formaţiunilor aparţinând sistemului nervos central.
Sistemul nervos vegetativ este primordial legat de funcţiile care au loc sub pragul de trezire,
având două ramuri care acţionează antagonic: simpatic şi parasimpatic.
Tabelul 2.2. Efectele psihologice şi fiziologice ale culorilor.
Culoarea Efecte fiziologice Efecte neuro-psihice
Roşu - creşte presiunea sanguină - culoare foarte caldă
- ridică tonusul muscular - stimulator general
- activează respiraţia - stimulator intelectual
- accelerează pulsaţiile inimii - senzaţia de apropiere în spaţiu
- culoare “expansivă”
Portocaliu - favorizează secreţia gastrică şi digestia - culoare caldă
- stimulent emotiv
- senzaţia de apropiere foarte mare în spaţiu
- culoare “expansivă”
Galben - influenţează funcţionarea normală a sistemului cardio-vascular - culoare caldă,
veselă
- stimulează vederea
- calmant al psihonevrozelor
- senzaţia de apropiere în spaţiu
Verde - scade presiunea sanguină - culoare rece, liniştitoare
- dilată vasele capilare- impresie de prospeţime
- favorizează deconectarea nervoasă
- senzaţia de depărtare în spaţiu
Albastru - scade presiunea sanguină - culoare foarte rece, liniştitoare
- scade tonusul muscular - în exces duce la depresii
- calmează respiraţia şi frecvenţa pulsului - senzaţia de depărtare în spaţiu
Violet - creşte rezistenţa cardio-vasculară - culoare rece, neliniştitoare, descurajantă
- creşte rezistenţa plămânilor - senzaţia de apropiere foarte mare în spaţiu
Dincolo de aceste acţiuni “necondiţionate” ale culorilor asupra omului, cercetările statistice au
relevat faptul că, în rândul populaţiei există o ordine a preferinţelor cât şi a respingerii unor
culori, funcţie de vârstă, sex, nivel cultural, etc. (exemplu: verdele este agreat de femei în
23
proporţie mai mare decât de bărbaţi). Aceste cercetări nu au putut evidenţia o concordanţă între
efectele “necondiţionate” ale culorii şi toleranţa faţă de aceasta. Se pune întrebarea: în
amenajarea unei ambianţe cromatice şi ergonomice, ne vom ghida după efectele
psihofiziologice “necondiţionate” sau după preferinţele subiective ale oamenilor? Din punct de
vedere psihologic este de urmat a doua cale, însă practica curentă a ergonomiei urmează
consecvent prima cale deoarece contează în primul rând efectele fiziologice. Niciodată nu se
vor folosi culori calde (roşu, portocaliu) într-o hală de turnătorie în care, efectiv temperatura
este extrem de ridicată. Acolo unde culorile ambientale impuse de un proiect ergonomic coincid
cu preferinţele oamenilor, cazul este fericit!
Din punct de vedere ergonomic, conceperea unei ambianţe cromatice, are câteva reguli:
* culoarea obiectului să depăşească o anumită valoare de prag, în ceea ce priveşte
luminozitatea, pentru a fi distins;
* culoarea obiectului trebuie să reprezinte un contrast faţă de ambianţă;
* culoarea obiectului trebuie să aibă un caracter stimulativ;
* culoarea obiectului trebuie să fie perceptibilă şi cu vederea periferică (astfel, roşu şi verde
sunt percepute, în câmpul periferic, ca gri, pe când albastrul şi galbenul nu determină
modificări);
* culoarea obiectului nu trebui să inducă (perceptiv!) un grad ridicat de oboseală.

Iluzia vizuală
Înainte de a pune punct problematicii analizatorului vizual vom aminti, pe scurt, cazul
particular al percepţiei vizuale numit iluzie vizuală. În ciuda numeroaselor cercetări
experimentale şi a uriaşului material faptic acumulat nu s-a ajuns, deocamdată, la elaborarea
unei teorii generale închegate, unanim acceptate de către specialişti în privinţa originii acestui
fenomen care este iluzia vizuală, ea fiind prezentă, într-un grad mai mic sau mai mare la toţi
indivizii. Mecanismele ce o declanşează nu au fost lămurite satisfăcător, unii înclină să creadă
că, responsabil ar fi modul de funcţionare a sistemului nervos central, alţii o pun pe seama
structurii figurii sau a obiectului perceput. Cele două tendinţe sunt expresia modelului de tratare
şi interpretare a psihicului şi a conştiinţei în general.
Din punct de vedere al ergonomiei, revendicarea de pe o poziţie sau alta nu este semnificativă
atât timp cât iluzia vizuală, ca dat caracteriologic al fiecărui individ, este factor operaţional şi
un subiect de investigaţie.
Iluzia vizuală este “percepţia denaturată a unui obiect sau fenomen, deci o reflectare eronată, în
anumite privinţe, neconformă cu realitatea”, după R. L. Gregory.
Se admite că percepţia vizuală este ceva mai mult decât fotografierea obiectului sau
fenomenului, implicând procese complexe de receptare, transmitere, interpretare, preluare şi
analiză a informaţiilor vizuale; acestea, de cele mai multe ori se referă la fenomene complexe,
iar creierul funcţionând asemenea unui calculator, naşterea iluziei vizuale (cele de ordin
psihologic, pentru că sunt şi iluzii vizuale de ordin fizic cum sunt mirajele!!!) poate fi pusă pe
seama funcţionării greşite a unor circuite neuronale. În acelaşi timp există şi posibilitatea ca
24
anumite figuri să constituie pentru creier o problemă ce nu corespunde “programului genetic”
cu care a fost înzestrat. Ori care ar fi răspunsul, întotdeauna vom percepe segmentul AA’ mai
mare decât segmentul BB’, deşi ele sunt perfect egale.
…………….
Fig. 2…….. figura iluzorie a lui Müller-Lyer.
Iluziile vizuale nu se rezumă la figuri situate pe o suprafaţă plană, deci se pot construi şi obiecte
care să pară mai mari sau mai mici, mai late sau mai înguste, mai apropiate sau mai depărtate.
Ele vor fi cu atât mai mari cu cât sensul deformării va fi “susţinut” de o culoare adecvată
(adductivă sau abductivă) dar şi de prezenţa unor figuri, obiecte care pot amplifica acest efect în
sensul dorit de noi. Cunoaşterea acestor aspecte trebuie să ducă la soluţii eficiente pentru
definirea oricărei ambianţe ergonomice.
Aşadar, percepţia vizuală este ceva mai mult decât fotografierea obiectului sau fenomenului,
implicând nu numai receptarea dar şi prelucrarea şi interpretarea informaţiilor. Este un proces
complex, dinamic, pentru că informaţiile nu reprezintă puncte luminoase monocrome şi
fragmentare spaţio-temporale. De aici necesitatea integrării semnalelor sosite de la receptori în
ansambluri complexe care să redea mesajul referitor la structura excitată. Operaţia este
complexă şi sinteza aceasta s-a dovedit extrem de subtilă, experienţele caracterizând-o ca un
proces deosebit de activ. Aceste procese de organizare, ce au ca rezultat percepţia vizuală,
rămân inabordabile în mod direct. Fiziologia organică a creierului este o parte organică a lumii
fizice şi deci supusă aceloraşi legi. În fond, problema majoră a percepţiei vizuale constă în
asigurarea unei stabilităţi perceptive, deoarece informaţia vizuală despre mediu este permanent
deplasată şi deformată de mişcarea noastră spaţială şi de proiecţia optică a mesajelor luminoase
pe retina ochilor; ea se asigură prin trei tipuri de transformări (după W. Kohler) aşa cum au
demonstrat şi experienţele efectuate de Dodwell pe sugari şi pisicuţe (1 – translaţii pe verticală
şi orizontală; 2 – dilatare şi construcţie; 3 – rotaţie). Apoi, să amintim şi faptul deosebit de
important că, formele şi configuraţiile sunt încărcate cu semnificaţii, vectori ce orientează,
tensiuni şi centre care toate sunt corelative atitudinilor, scopurilor şi operaţiilor conştiinţei. Ele
nu aparţin, în mod exclusiv spaţiului fizic, ci şi spaţiului fenomen, ca termen ce mediază
operaţiile intuitive ale conştiinţei noastre.

Factori psihologici
Factorii umani psihologici au o structură complexă, fiind asociaţi cu diferite tipuri de
temperament, dispoziţii, afecte, climat socio-uman, socio-cultural, oboseală, de anumite
particularităţi structurale şi funcţionale ale sistemului nervos. Aptitudinile, motivaţia, interesul
sau voinţa configurează un anumit tip de comportament. Din “jocul” acestor elemente rezultă
echilibrul psihic, confortul psihic care este ţinta vizată de ergonomist. Cu studiul acestor factori
se ocupă psihologia muncii, pe când optimizarea raporturilor sistemului “om – produs –
mediu” cade în sarcina ergonomistului. De fapt acesta este un “team manager” care
coordonează echipa de specialişti din diverse domenii, aşa cum am subliniat în capitolul întâi,
atributul ergonomiei fiind interdisciplinaritatea. Factorii psihologici, în mare măsură enumeraţi
25
mai sus, acţionează conjugat şi în strânsă legătură cu alţi factori: fizici, fiziologici. Spre
exemplu, am arătat că percepţia vizuală are implicaţii psihologice (vectori ce orientează
privirea, centre care o focalizează, tendinţa de “expansiune” a unor culori, etc.) şi unii factori
psihologici trimit spre cei fiziologici. În chestionarul de personalitate Freiburg, interpretarea
primului item (FPI 1) are în vedere caracterul subiectiv al tulburărilor psihosomatice ca o
dimensiune a nervozităţii; această trăsătură poate fi dobândită sau poate fi consecinţa unei boli
organice. De asemenea, emoţiile puternice sunt reperabile în plan fiziologic prin valori crescute
ale pulsului şi tensiunii arteriale.
Deoarece nu avem intenţia de a rescrie un mic paragraf de psihologia muncii, exemplele
următoare vor încerca să ilustreze atât domeniile de aplicare cât şi aspectele concrete în
abordarea factorilor psihologici umani în încercarea de a pune în concordanţă relaţia om –
produs – mediu (în special limitele şi posibilităţile umane!) pentru optimizarea sistemului,
pentru creşterea performanţei acestuia.
1. Studiile clasice din ştiinţa cunoaşterii arată că omul îşi aminteşte mai bine imaginile decât
cuvintele sau numerele. Mai mult, memoria vizuală este mai puţin afectată de vârstă decât alte
tipuri de memorie (Park, 1997). În viaţa de zi cu zi, omul este pus să intre în relaţie cu diferite
tipuri de interfaţă prin intermediul unor şiruri de numere, litere sau combinaţii dintre ele
(accesul la P.C., accesul la A.T.M.-uri, etc.) care se constituie în aşa zisele parole. Acestea
asigură atât accesul dar şi securizarea utilizatorului. Compromisul dintre securitate şi
memorabilitate7 a făcut obiectul de studiu (De Angeli şi colab., 2003) al unui protocol de
identificare vizual (VIP) ca alternativă ergonomică pentru relaţia “om – interfaţă” printr-o
interacţiune uşoară, rapidă şi sigură. Cifrele au fost înlocuite cu imagini din viaţa de zi cu zi, iar
rezultatele obţinute în urma testării au arătat că performanţele utilizatorilor care au folosit VIP-
ul în locul PIN-ului la A.T.M.-uri, în decurs de o săptămână, a fost net în favoarea primilor.
Deşi rămân o serie de probleme nerezolvate (tendinţa de a confunda imagini ce aparţin
diferitelor categorii semantice, spre exemplu pietre şi flori, prezentate în cadrul aceluiaşi
context cromatic, predominând culoarea galbenă) folosirea imaginilor în locul numerelor şi
literelor conferă mai multă accesibilitate şi siguranţă utilizatorilor. Imaginile trebuie să fie
concrete, clare, colorate, să poată fi numite şi numărate.
2. Este greu să ne imaginăm o lume lipsită de culoare, ea fiind un atribut al oricărui obiect din
mediu. Ergonomistul cunoaşte influenţele psihoneurofiziologice, dar şi estetice, ale culorilor,
modelarea oricărei ambianţe trebuie să ţină seama de acestea.
Pentru a creşte performanţele piloţilor de vânătoare (spre exemplu: abilitatea în a sesiza rapid
dacă informaţiile furnizate de aparatele de bord dintr-o cabină vizează prezenţa şi poziţia unui
avion cunoscut/necunoscut, prieten/duşman) studiile efectuate în Laboratorul Naţional Spaţial
din Amsterdam, Olanda (Harrie G.M. Bohnen, 2004) a dus la înlocuirea sistemului monocolor
al monitoarelor din cabina pilotului cu un sistem multicolor. Studiul pleacă de la cunoştinţele
teoretice ce vizează percepţia culorii, ţine cont de standardele şi regulamentele impuse de
folosirea acestora într-o cabină de pilotaj, iar rezultatele arată faptul că, folosirea culorilor
creşte performanţele piloţilor în primul moment al percepţiei, cel al discriminării vizuale.
26
Chestionarele ce au însoţit experimentul au relevat aspectul estetic, plăcut al sistemului
multicolor care a influenţat pozitiv comportamentul general al piloţilor.
3. În relaţia om – produs – mediu, de nenumărate ori rezultatul este un accident de muncă mai
mult sau mai puţin grav şi este în strânsă legătură cu comportamentul uman. Un
comportament uman neadecvat conduce la trei consecinţe:
* eroare, care este o acţiune fizică umană care nu este executată intenţionat;
* greşeală, este tot o eroare, însă derivă dintr-un raţionament ce duce la o decizie greşită;
* violare, care diferă de primele pentru că este intenţionată şi vizează acţiuni neconforme cu
anumite proceduri. Următorul exemplu se referă la prima dintre aceste consecinţe.
Industria farmaceutică, alături de cea cosmetică şi constructoare de maşini, domină piaţa
mondială, prin volumul dar mai ales prin gama extrem de variată de produse. Numai în Anglia
sunt autorizate peste 12.000 de produse farmaceutice.
Cercetări de specialitate (Ruth Filik şi colab., 2004) au arătat că, o pondere însemnată a
erorilor se datorează folosirii neergonomice a culorilor în ambalarea şi etichetarea produselor
farmaceutice. Iniţial, folosirea acestora în industria farmaceutică, viza identificarea rapidă a
medicamentului şi nu atât citirea etichetei şi a textului ca atare.
Existenţa unui număr foarte mare de produse din aceiaşi clasă (exemplu: antibiotice) în opoziţie
cu numărul relativ mic de culori dar şi condiţii specifice de percepţie (condiţii diferite de
iluminat, indivizi cu defecte de vedere) cât mai ales inexistenţa unui cod al culorilor privind
asamblarea şi etichetarea produselor farmaceutice pe plan naţional şi internaţional, determină
Agenţia de Control Medical din Anglia (2003) să elaboreze un prim ghid practic orientativ
pentru etichetarea, asamblarea şi stocarea acestor produse cu scopul de a reduce erorile de
prescripţie, achiziţionare şi folosire a acestora.
4. Recent, Zawahir Siddipue (2004) de la Facultatea de Inginerie a Universităţii Malaya, Kuala
Lumpur, Malayisia, propune o extensie a ergonomiei pe care a denumit-o “ergonomie
emoţională” în încercarea de a valorifica la maximum potenţialul uman, apelând la unul din
factorii psihologici: emoţiile. Cercetătorul pleacă de la studiile lui Goleman, D. (1998) privind
efectul catalizator al inteligenţei emoţionale asupra dinamicii grupului, a echipei de lucru. În
esenţă, ergonomia emoţională va consta din ajutorul dat angajaţilor în a obţine abilităţile
necesare îmbunătăţirii stabilităţii lor emoţionale, ducând la creşterea productivităţii. Filozofia
ce stă la baza ergonomiei emoţionale impune definirea locului de muncă după subsistemul
“om” în ceea ce priveşte posibilităţile biologice, psihologice, cognitive dar şi emoţionale.
5. După Taichi Ohno, calitatea este opusul pierderii, în acest sens a propus şapte paliere care
sunt în relaţie directă cu aceasta.
………….
fig. 2. ……….. Cele şapte cauze ale pierderii,
Plecând de la aceste date, unele companii, printre care amintim “Boots Manufacturing”, Anglia
(2001), au propus şi dezvoltat un nou concept ergonomic: “lean thinking”. El poate fi tradus şi
ca “gândire neproductivă” şi consideră omul, în relaţia cu compania respectivă, drept elementul
esenţial al cărui potenţial, dacă este ignorat, face să crească la opt cauzele pierderilor dintr-o
27
companie. Ea nu este doar o simplă iniţiativă, ci exprimă o nouă atitudine a companiilor faţă de
angajaţi, este o nouă etică a muncii prin faptul că se încearcă implicarea motivaţională a
fiecărui angajat în problemele companiei, aceasta încercând să valorifice la maximum
potenţialul uman pe care îl deţine.
6. Rămânem în acelaşi demers al raportului “om – organizaţie”, care raport, în mare măsură,
este reflectat de conţinutul contractului de muncă dintre angajat şi angajator. Meggison şi colab.
(2000) propun un “contract psihologic” care va ţine seama de profilul persoanei respectiv,
ambianţa locului de muncă şi pregătirea sa profesională. Sintagma “profilul persoanei” se referă
la aspecte privind inclusiv funcţionarea asimetrică sau mai bine spus dispunerea asimetrică a
funcţiilor creierului în cele două emisfere cerebrale.
Să detaliem! Orice sistem uman care este solicitat unilateral sau controlat incorect, nu va avea
un randament optim în ceea ce priveşte performanţele sale. Un argument, în acest sens, sunt
recentele cercetări de neurofiziologie care evidenţiază lateralitatea celor două emisfere aşa cum
sunt prezentate în fig. 2.…
Emisfera cerebrală
Dreaptă Stângă
………
fig. 2.… Funcţiile emisferelor cerebrale după Carpenter (2003)
Fiind mai analitică, partea stângă este superioară celei drepte în ceea ce priveşte procesarea
informaţiilor vizuale, auditive şi tactile. Cea dreaptă procesează forme, relaţii spaţiale şi muzică
pentru că este sinergică şi globală. Cele două emisfere se “articulează” reciproc printr-un feed-
back specific, astfel că între ele se desfăşoară permanent un adevărat ciclu. Întreruperea
acestuia duce la moarte neurală.
S-a evidenţiat o corelaţie între asimetria creierului şi stress, prin legătura directă între starea de
stress şi sănătatea mintală.

**
Alături de aceşti trei factori importanţi, ce definesc subsistemul “om” (fizici, fiziologice,
psihologici), o serie de alţi factori ce ţin de aria socio-culturală vin să îmbogăţească exigenţele
unei ergonomii performante. Sunt norme culturale de care trebuie să se ţină seama,. Astfel, în
mediile culturale din S.U.A., faţă de cultura occidentală, lumina electrică se porneşte prin
apăsarea “în sus” a butonului, stingerea se face apăsând “în jos”. Semantica culorilor în cultura
occidentală diferă faţă de cea din Asia. Dacă pentru occidentali, culoarea albă este asociată
îmbrăcămintei de nuntă iar cea de culoare neagră doliului, în comunităţile culturale din Asia
este tocmai invers.
Punem punct consideraţiilor care privesc subsistemul om, detalierea unor aspecte s-a făcut cu
scopul de a releva importanţa acestui sistem, complexitatea dar şi variabilitatea unor aspecte
care îi conferă un grad ridicat de imprevizibilitate şi nepredictibilitate.

2.5. Subsistemul obiect (produs)

28
Ca element al sistemului “om – obiect – mediu”, el înglobează totalitatea mijloacelor de
muncă (de la unelte la computer) dar şi sfera serviciilor, şi constituie un factor important şi
activ al activităţii omului, cât şi a întregului sistem. El face obiectul disciplinelor tehnice dar şi
economice (management, marketing) şi se referă în general la: caracteristicile de funcţionare,
performanţele realizate, gradul de organizare, gradul de automatizare, gradul de uzură – atât
fizică cât şi morală – dar şi la anumiţi factori perturbatori (vibraţii, trepidaţii, microclimat, etc.).
În raport cu subsistemul “om”, subsistemul obiect este, la rândul său, un sistem bine
determinat; el are un maxim al determinărilor dintre cauză şi efect. Este previzibil şi predictibil.
Reamintim că scopul acestei lucrări nu este o rescriere a ergonomiei, ci prezentarea unor
aspecte generale privind bazele ergonomiei, spre a înţelege rostul ergonomiei sportive. De
aceea, subsistemele obiect şi mediu vor fi descrise prin formulări generale, sintetice, omiţând
detaliile ce ţin de cuprinsul unor subdiscipline ergonomice bine definite.
O prezentare în paralel a unor caracteristici ce fac diferenţa specifică dintre subsistemul om şi
subsistemul obiect, o considerăm deosebit de sugestivă în acest sens.
1. Caracteristici după care subsistemul om este superior subsistemului obiect:
* poate detecta stimuli de intensitate foarte slabă (miros);
* poate detecta semnale relevante pe un fond puternic de zgomot;
* poate identifica corect stimulii în condiţiile modificării caracteristicilor acestora (constanţa
formei);
* poate aprecia corect un eveniment pe baza unei informaţii incomplete;
* poate utiliza experienţa trecută în vederea soluţionării problemelor;
* poate reacţiona la evenimente neprevăzute de mică probabilitate;
* manifestă originalitate în rezolvarea problemelor;
* poate adapta diferite tipuri de răspunsuri la unul şi acelaşi stimul.
2. Caracteristici după care subsistemul obiect este superior subsistemului om:
* este sensibil la stimuli inaccesibili omului (unde radio, radiaţii infraroşii, etc.);
* timpul de reacţie la semnale operative este net superior omului;
* are o mare capacitate de a transmite informaţii;
* efectuează rapid şi precis calcule complexe;
* efectuează eforturi extrem de mari cu maximă precizie;
* capacitate de memorare enormă;
* exercită simultan diferite funcţii;
* insensibilitate faţă de factori perturbatori;
* poate executa activităţi în condiţii nocive şi periculoase pentru om;
* capacitatea de a repeta rapid şi precis, la intervale de timp, extrem de mici sau mari, operaţii
monotone.
În cap. 1. am menţionat (nota 3) că, prin termenul generic de obiect se înţeleg atât aparatele,
instrumentele, instalaţiile, produsele, procesele tehnologice şi serviciile. Relaţiile acestora cu
omul şi mediul, mai exact optimizarea acestor relaţii face obiectul ergonomiei. Nivelul calitativ
al lor exprimă performanţa sistemului. Performanţa se obţine conjugând aspectele calitative
29
ale celor trei subsisteme; este raţiunea de a fi a ergonomiei. Aspecte legate de calitate,
fiabilitate, ingineria valorii vor fi abordate în deschiderea capitolului dedicat ergonomiei
sportive, dintr-un reflex terminologic, deoarece termenul de performanţă, în mod curent, este
asociat activităţii sportive.

2.6. Subsistemul mediu

În limbaj ergonomic, noţiunea de mediu are conotaţii specifice. El include atât spaţiul şi timpul
de lucru dar şi mediul fizic şi social. Din această perspectivă este un sistem complex, de tip
probabilistic (cauza se poate calcula probabilistic însă niciodată nu este sigur că o anumită
cauză va produce acelaşi efect!). Complexitatea subsistemului mediu este rezultatul
interacţiunii dintre factorii ce îl compun, care la rândul lor interacţionează cu factorii celor două
subsisteme (om, obiect). Spaţiul reprezintă locul de desfăşurare a activităţilor, amplasamentul
maşinilor, utilajelor, distanţele dintre ele, dintre componentele lor, formele şi dimensiunile lor,
traseele parcurse de om.
Mediul ambiant fizic se referă la: iluminat, zgomot, microclimat (temperaturi, umiditate,
presiune, noxe), culori funcţionale, muzică funcţională. Mediul social include relaţiile
interumane (om – om, om – grup, om – organizaţie), stressul psihologic, etc.

2.6.1. Iluminatul
Iluminatul este unul din factorii de mediu care influenţează în mod direct recepţionarea
informaţiei vizuale, în sensul facilitării, sau dimpotrivă, a creării dificultăţilor de percepere a
obiectelor sau a semnalelor relevante. Nu vom discuta nici valorile minime recomandate de
normativele în vigoare şi nici despre ingineria iluminatului, ci vom prezenta, pe scurt, efectele
iluminatului asupra eficienţei, a randamentului activităţii.
Principalii factori îi reprezintă nivelul de iluminare şi distribuirea luminii în aria de lucru.
Aceşti doi factori iau valori concrete în funcţie de tipul de activitate. În primul caz, spre
exemplu, pentru cusutul firelor negre pe material negru sau la vitrinele comerciale atinge 5.000
lx (luxul este unitatea de măsură a iluminării), în timp ce pentru căile de acces sau depozite de
mărfuri este de aproximativ 50 lx.
Distribuirea luminii, atât cea naturală cât şi cea artificială se face în cinci moduri, potrivit
figurii 2……., ce pot fi combinate între ele, deoarece, fiecare tip utilizat în mod singular are o
serie de avantaje dar şi dezavantaje.
………………….
fig. 2. …… tipuri de distribuire a luminii
Rămânând la exemplele anterioare, cu siguranţă, nu vom opta pentru o distribuire difuză la
cusutul firelor negre, după cum nu vom monta o distribuire directă într-un depozit sau pe căile
de acces.
Nivelul de iluminare este dictat de doi factori:
a) de vârsta persoanelor; necesarul de lumină creşte odată cu vârsta, după cum reprezintă fig. 2.
……
30
…………………
fig. 2. ………. Necesarul de lumină în funcţie de vârstă.
b) de munca prestată, precizia şi condiţiile specifice. (I.E.S. CODE 1973 a elaborat o clasificare
a muncilor pe şapte categorii de iluminat, de la 150 lx până la 3.000 lx).
Pentru o bună percepţie vizuală nu este suficientă o intensitate crescută a luminii. La o distanţă
de aproximativ 50 cm, considerat normală, şi la iluminarea normală (150 lx) nu pot fi văzute
obiecte cu detalii de aproximativ 0,76 mm dacă nu se asigură un contrast puternic între detaliu
şi context.
Contrastul de strălucire şi cel cromatic are o mare influenţă asupra diferenţierii vizuale a
detaliilor. Când iluminarea este uniformă, contrastul se poate realiza prin utilizarea culorilor.
Contrastul cromatic poate fi intensificat nu numai prin alegerea distinctă a culorilor
(verde/roşu) dar trebuie să ţină seama de coeficientul de reflexie al lor. Exemplu: distingerea
detaliilor de culoare bleu-verde şi roşu pe fonduri diferite este dificilă pentru că, deşi diferite,
ele reflectă aproximativ aceiaşi cantitate de lumină, respectiv 39,6% pentru bleu-verde şi 44,2%
pentru roşu. Situaţia este complet diferită dacă expunem culorile bleu şi roşu (deci
contrastante!) care au însă coeficienţi de reflexie diferiţi: 71,2% respectiv 6%.
Percepţia vizuală este influenţată şi de timpul de expunere al stimulului dar şi de viteza sa de
deplasare. De asemenea, recunoaşterea vizuală este facilitată sau nu în funcţie de contrastul
dintre obiect şi ambianţă, de fenomenul de strălucire datorat efectului fototropic (tendinţa de
mişcare a ochilor spre partea strălucitoare a câmpului vizual). Efectul de strălucire se înlătură
prin amplasarea mai multor surse de lumină cu intensitate mai mică, decât a unui număr mai
mic cu intensitate mare. De asemenea, prin utilizarea tipurilor de iluminare indirecte şi difuze
decât cele directe; prin amplasarea surselor de lumină în afara câmpului vizual; prin păstrarea
raportului cerut de strălucire (3:1) între aria de lucru şi ambianţă.

2.6.2. Zgomotul
Zgomotul, în înţelesul său general ca sunet nedorit, influenţează comunicarea sau
inteligibitatea vorbirii, antrenează instalarea oboselii, având drept consecinţă diminuare
rapidităţii şi preciziei intervenţiilor, creşterea erorilor, iar ca ultim efect, provoacă surdităţi
parţiale sau totale. Sintetic, tabloul acestor efecte este prezentat în tabelul 2. ……
Tabelul 2. …. Efectele fiziologice ale zgomotului funcţie de nivelul intensităţii şi a frecvenţei
acestuia.
…………..
Din datele prezentate, rezultă că, efectele nocive ale zgomotului sunt atât de natură fiziologică
(sistem muscular, ureche, ochi, stomac, aparat circulator) cât şi de natură psihică (afectează
sistemul nervos); sub influenţa unui zgomot puternic creşte tensiunea arterială, se accelerează
pulsul, tensiunea intracraniană se poate tripla, slăbeşte acuitatea vizuală, se modifică ritmul
respirator. Prin intermediul sistemului nervos central, zgomotul provoacă iritaţii nervoase,
disconfort, creşte oboseala, slăbeşte atenţia, se pot produce astenii sau maladii nervoase.
Funcţie de tipul de activitate, există medii sonore extrem de variate cărora standardele din
31
ergonomie le definesc un nivel optim al numărului de decibeli – de obicei se stabilesc praguri
admise. Este important de a găsi mijloacele necesare reducerii şi combaterii zgomotului. Primul
mijloc, cel mai eficace dar şi cel mai costisitor, îl reprezintă combaterea zgomotului direct de la
sursă şi implică reproiectarea utilajelor, conceperea lor pe principii noi, chiar înlocuirea unei
tehnologii cu alta (de exemplu, înlocuirea nituirii cu sudura).
Vom enumera câteva din metodele şi mijloacele care s-au dovedit eficace în reducerea
zgomotului:
* izolarea acustică a surselor de zgomot (parţială sau totală);
* amplasarea utilajelor pe suporţi elastici are ca efect reducerea vibraţiilor şi, în consecinţă, a
zgomotului;
* înlocuirea unor materiale cu altele mai silenţioase (de pildă, roţile dinţate din textolit faţă de
cele din metal generează un zgomot cu o intensitate mai mică);
* aerarea anumitor piese, adică găurirea sau frezarea lor pentru a crea un loc de fugă pentru aer;
* amplasarea utilajelor zgomotoase în încăperi separate, izolate fonic;
* măsuri de protecţie individuală (căşti acustice, antifoane, măşti, etc.).
Se cuvine să menţionăm, în acest context, că atunci când zgomotul, acceptat ca sunet nedorit,
supărător, devine “armonios”, el capătă valenţe muzicale. Din punct de vedere psihologic,
muzica poate accentua concentrarea atenţiei, determină o creştere rapidă a sensibilităţii văzului
periferic şi în general contribuie la creşterea dinamicii tuturor proceselor psihice. Studii de
ergonomie au pus în evidenţă efectul benefic al muzicii asupra randamentului, după cum se
poate observa în fig. 2. …..
…………….
Fig. 2. …… Efectele muzicii funcţionale asupra randamentului.
Pe linia acestor cercetări privind creşterea randamentului cu ajutorul muzicii funcţionale, Galea
şi colab. (2006) au redefinit conceptul de muzică funcţională. În esenţă, acest concept propune
“încorporarea” zgomotului din spaţiul de lucru în linia melodică a programului de muzică
funcţională; astfel se reduc efectele negative ale zgomotului o dată cu creşterea productivităţii
muncii.

2.6.3. Microclimat. Noxe.

Microclimatul locurilor de muncă este reprezentat de temperatură, umiditatea relativă, viteza
aerului, presiunea atmosferică, dar şi de pulberi, vapori şi gaze toxice (noxe).
În general se consideră temperatura ca factor principal care face viaţa mai mult sau mai puţin
confortabilă într-o încăpere de lucru. Sub acest aspect, confortul are un domeniu relativ restrâns
(5-6 grade) după cum se observă în tabelul 2. ……
Tabelul 2. …… Intervalul temperaturii optime în diferite tipuri de activitate.
…………..
Deoarece între corpul omenesc, care are o temperatură constantă (36°-37° C), şi mediu are loc
un permanent schimb de căldură8, acest schimb este influenţat şi de umiditatea aerului. Cu cât
va fi mai ridicată temperatura şi umiditatea aerului cât atât mai scăzută va fi posibilitatea de
32
evaporare a apei de pe suprafaţa pielii.
De aceea, umiditatea relativă optimă a aerului trebuie să fie între 4-60%. Scăderea ei sub 30%
produce uscarea mucoaselor oculare şi respiratorii, iar creşterea ei peste 70% împiedică
evaporarea normală prin transpiraţie, dereglând procesul de termoreglare al corpului uman.
Mişcarea aerului are o importanţă deosebită pentru că, viteza ei poate produce o senzaţie
dezagreabilă sau de confort. Puritate aerului în încăperile industriale este caracterizată prin
nivelul concentraţiei de praf, gaze, vapori toxici şi care nu trebuie să depăşească limitele admise
de standardele de igienă şi protecţie a muncii.
În majoritatea situaţiilor, asigurarea condiţiilor optime de microclimat reclamă adaptarea şi
adoptarea unor soluţii tehnice care să permită menţinerea temperaturii şi umidităţii aerului în
limitele de confort fiziologic, precum şi înlăturarea noxelor şi a pulberilor. În acest sens
prezentăm câteva măsuri generale:
* ventilaţie naturală sau artificială a încăperilor;
* paravane de protecţie între sursa de radiaţie termică şi executant, incluzând îmbrăcăminte şi
ochelari de protecţie;
* consumul de lichide calde pentru cei care lucrează în condiţii de căldură;
* în medii umede, echipamentul va cuprinde: cizme, salopete cauciucate, şorţuri, mănuşi
confecţionate din materiale adecvate tipului de activitate prestat.
Microclimatul este în strânsă legătură cu performanţa umană, iar tratarea separată a acestor
factori este o mare greşeală. Ei acţionează simultan şi exemplul următor este edificator în acest
sens. Ellis şi colab. (2002) au studiat influenţele zgomotului şi a mişcării navelor maritime în
relaţia cu performanţa. Folosind tehnici îmbunătăţite pentru determinarea variabilelor (sistemul
Actiwack pentru calitatea somnului, Seatex MRU H.2 pentru mişcarea navelor, CEL-460
Dosimetre pentru nivelul zgomotului) au pus în evidenţă o corelaţie pozitivă între mişcare,
zgomot şi performanţa umană dar, în acelaşi timp, şi alţi factori, ca vârstă, experienţă, tipul de
navă, trebuie consideraţi ca influenţând performanţa umană.

2.6.4. Culori funcţionale

Ambianţa generală este populată cu obiecte (în sensul general al termenului), iar culoarea,
alături de formă, dimensiune, etc., este un atribut intrinsec al oricărui obiect. Atunci când
culoarea este asociată cu iluminatul, zgomotul, ea dobândeşte valenţe funcţionale ce constituie
zona de interes pentru ergonomie. În paragraful dedicat percepţiei culorilor am menţionat
câteva aspecte legate de influenţele acestora în plan fiziologic şi psihologic astfel că, modificări
de tonalitate cromatică, luminozitate, strălucire, intensitate, puritate sau saturaţie a culorii în
funcţie de condiţiile în care sunt percepute nu le vom relua.
Deşi sunt discipline pentru care culoarea este una din temele centrale (estetică industrială sau
arta decoraţiei interioare), pentru ergonomie utilizarea raţională a acesteia în obţinerea unor
răspunsuri în plan fiziologic şi psihologic cu scopul de a mări randamentul omului, în a obţine
performanţe superioare este obiectivul major.
Definirea unui mediu cromatic ergonomic cu ajutorul efectelor culorilor se referă la două
33
aspecte:
a) pe de o parte o influenţă de ordin general, de fond, nespecifică, mai mult psihologică, care
creează o anumită dispoziţie (calm sau vioiciune, de iritare sau de echilibru psihic);
b) pe de altă parte o influenţă locală directă, de ordin fiziologic asupra organului vizual, ce se
întinde între confort vizual şi oboseală cu toate consecinţele ei.
Percepţia vizuală fiind un proces dinamic, culorile modifică perceperea aparentă a unor anumite
caracteristici spaţiale ca: dimensiunile încăperilor faţă de anumite obiecte sau suprafeţe,
raporturile spaţiale dintre obiecte, etc.
Pentru realizarea unor medii cromatice ergonomice trebuie avut în vedere o serie de principii în
elaborarea acestora.
1. Culorile funcţionale se definesc în funcţie de întregul context al spaţiului cu toate elementele
ce-l compun: pardoseală, pereţi, plafon, uşi, ferestre, stâlpi, grinzi, maşini, mese de lucru, benzi
rulante, mobilier, instalaţii tehnologice, materia primă prelucrată, etc.
2. Asigurarea unei luminozităţi cât mai uniforme prin evitarea contrastelor mari de luminozitate
şi utilizarea opoziţiilor de culori având luminozităţi apropiate. Exemple: vopsirea pereţilor în
două nuanţe ale aceleiaşi culori; vopsirea maşinilor în 2-3 culori pentru a evidenţia diferitele
componente sau funcţiuni; folosirea culorilor mate pentru a împiedica apariţia fenomenului de
orbire provocat de suprafeţele lucioase.
3. Asigurarea unui contrast optim între obiectul muncii şi fond pentru a favoriza detaşarea
obiectelor prelucrate, fixarea şi concentrarea atenţiei asupra acestora. Astfel, suprafeţele mari
(pereţii de exemplu) se vor colora în culori pastelate, pe când suprafeţele mici (unelte, maşini,
etc.) în culori mai saturate, mai intense.
4. Principiul compensaţiei impune un specific cromatic în funcţie de natura, tipul de activitate.
Astfel, în locurile de muncă relativ monotone se va folosi o paletă cromatică vie, variată, pe
când acolo unde activitatea este foarte variată, cu o mare densitate de operaţii, paleta cromatică
va fi restrânsă.
5.Corectarea unor elemente ale ambianţei de muncă cu ajutorul culorilor funcţionale.
* Încăperile foarte înalte sau foarte mari pot apărea mai mici sau mai scunde dacă tavanul se
vopseşte într-o culoare mai închisă, sau dimpotrivă, încăperile mici pot apărea mai mari dacă se
folosesc culori reci în nuanţe pale (albastru, verde).
* În locurile zgomotoase (sala turbinelor, cazangerii, etc.) se recomandă atenuarea efectelor
acestuia prin aplicarea unei game de culori odihnitoare (vernil, bej deschis) iar în spaţiile în
care zgomotul este de intensitate mică şi monoton sunt recomandate culori vii (galben, ocru,
oranj).
* În locurile de muncă unde se degajă temperaturi ridicate (furnale, turnătorii, cuptoare) se vor
folosi tot culori reci pe când în locurile cu temperaturi foarte scăzute (instalaţii frigorifice) se
vor folosi culori calde (galben, portocaliu, roz).
* Degajarea de praf impune vopsirea în culori saturate, de contrast care să permită vizualizarea
instalării acestuia şi înlăturarea lui.
Făcând parte integrală din peisajul coloristic al interioarelor industriale, pentru prevenirea
34
accidentelor de muncă, culorile au funcţii de: identificare, semnalizare şi securitate. Aceste
culori au fost consfinţite în coduri recunoscute de majoritatea ţărilor, iar semnificaţia lor ţine
seama atât de rezonanţa psihologică cât şi de mediul cultural (apă – verde, aer – albastru, roşu –
foc, etc.). Spre deosebire de cele convenţionale, culorile de identificare, semnalizare şi
securitate se recomandă a fi folosite în tonuri vii, de mare intensitate, plasate adecvat pe
suprafeţe având un contrast de susţinere, însă nu trebuie folosite excesiv pentru a nu le slăbi
semnificaţia prin banalizare.
Tabelul 2. ….. Câteva culori, mesajul şi semnificaţiile semnalizate
Culoarea Mesajul Semnificaţia
Galben “Atenţie!” - culoare cu vizibilitate maximă, serveşte la semnalizarea unui pericol
mecanic;
- se vopsesc părţile tăioase, mobile ale maşinilor, anumite puncte critice din
instalaţii;
- aplicată în benzi oblice asociată cu negrul, marchează marginile periculoase ale
podurilor rulante;
- pericol de explozie la conductele de gaz metan.
Portocaliu “Atenţie – Pericol!” - culoare extrem de vizibilă, semnalizează un pericol legat
de temperaturi ridicate;
- se vopsesc piesele calde, învelitorile de protecţie ale utilajelor, părţile expuse
ale echipamentului
electric.
Roşu “Strict interzis”; “Foc” - semnalizează în special pericolul de foc, de incendiu;
- impune oprire absolută;
- datorită slabei sale vizibilităţi în locurile cu mai puţină lumină, folosirea sa este
limitată.
Verde “Securitate” - o culoare de protecţie;
- semnalizează o zonă de siguranţă.
Albastru “Manipulare cu atenţie” - semnalizează absenţa, pe moment, a pericolului
în locuri care pot deveni
periculoase.
- de obicei avertizează existenţa unor maşini în reparaţie.
Purpuriu “Pericol” - semnalizează prezenţa energiei atomice, indicând un pericol de
radiaţii.
Alb “Acces”; “Curăţenie” - se vopsesc scări, pasaje, praguri, uneori în alternanţă cu negru.
Definirea unor medii cromatice, care vizează colectivităţi mari de muncitori, ridică probleme
deosebit de complexe împărţind groso modo, specialiştii din ergonomie în două tabere. Omul în
general, indiferent de activitate, are preferinţe (culinare, muzicale, cromatice, etc.) care se
circumscriu domeniului gust personal. Acesta reprezintă o opţiune personală, la formarea
căruia contribuie o serie de factori: educaţie, cultură, mediu social, vârstă, sex (femeile, în
general, sunt mai sensibile decât bărbaţii la muzică; ele preferă culoarea albastră în locul celei
35
verzi agreată de către bărbaţi, etc.). consideraţi factori de mediu (muzica şi culorile), cercetări
din domeniul psihofiziologiei arată că aceştia acţionează nemijlocit asupra omului, dincolo de
preferinţe. Cu alte cuvinte, ne place sau nu culoarea “roşu”, în prezenţa ei, timp mai îndelungat,
cresc valorile pulsului şi ale tensiunii arteriale, după cum prezenţa culorii “galben” activează
procesele nervoase, stimulând gândirea. De aceea, colorarea unor spaţii va ţinea seama de
preferinţele oamenilor sau de acţiunea lor nemijlocită psihofiziologică? Este întrebarea ale cărei
răspunsuri practice grupează specialiştii din ergonomie în două tabere.

**
La finele acestui capitol se cuvine notat faptul că, între cele trei subsisteme ce compun triada
“om – obiect – mediu” există un permanent flux informaţional, energetic şi material, dar şi
perturbaţii ce pot fi reperate atât la intrarea în sistem, în timpul procesului ca atare, dar şi la
ieşirea din el. Ele sunt extrem de variate şi au cauze dintre cele mai diverse. Iată câteva:
informaţii defectuos transmise sau incomplete, ritm de aprovizionare sincopat, întreruperi de
energie, greşeli în proiectare, o anumită categorie de relaţii umane prin faptul că, indivizii
provin din arii diverse (culturale, educaţionale) şi au efecte cumulative în timpul procesului.
Informaţii referitoare la proces pot fi generate de: organizarea locului de muncă, metodele
folosite, instrucţiunile de lucru (normative, programe de lucru ale maşinilor dar şi informaţii
obţinute cu ochiul liber ce sunt furnizate de aparatele de bord). Fluxul energetic se referă la
energia fizică necesară transformărilor din sistem, ea nu include energia umană consumată
(resortul fiziologiei muncii), iar fluxul material are în vedere materialele semifabricate, piesele
ce se introduc în sistem, dar şi produsul finit (incluzând deşeurile şi rebuturile).
Mai reţinem faptul că, ergonomia se ocupă cu optimizarea relaţiilor dintre cele trei subsisteme
în scopul creşterii randamentului care înseamnă, în primul rând, performanţă, dar şi siguranţă
şi sănătatea locului de muncă (prin crearea unui confort psihic stimulativ dar şi reducerea
riscurilor de accidente sau îndepărtarea cauzelor ce duc la boli profesionale). Într-o ierarhizare
ad-hoc, subsistemul om ocupă primul loc, fiind în centrul tuturor cercetărilor de ergonomie.
De asemenea, multitudinea şi complexitatea factorilor ce compun cele trei subsisteme,
caracterul interdisciplinar al domeniului impun doar echipe mixte de specialişti în abordarea
temelor din ergonomie. Din acest motiv, pregătirea profesională în domeniul ergonomiei a
devenit prioritară atât pentru grupuri sau asociaţii profesionale în domeniu (“Asociaţia
Internaţională a Ergonomiei”) cât şi pentru Uniunea Europeană. Educaţia ergonomică
(specialistul în ergonomie) nu poate fi substituită de standarde, altfel destul de numeroase, care,
de cele mai multe ori rămân simple “ghiduri” orientative. Deprinderile specifice, priceperile,
competenţa nu se dezvoltă aplicând standardele ca pe nişte legi. Această practică nu duce la
competenţă profesională. Ea se dezvoltă în timp şi presupune parcurgerea unor etape
obligatorii, specifice oricărui proces de învăţare. Astfel, deprinderile şi nivelul inteligenţei
înnăscute trebuie educate într-un cadru adecvat, apoi, prin antrenament specific (ca în sport!) să
poate fi transformate în priceperi. “Antrenamentul” constă în a le exersa în condiţii concrete şi
variate, cunoscând, în acelaşi timp, regulile ce definesc activitatea specifică a ergonomistului.
36
Acumularea experienţei se observă în modul diferit de a aprecia o situaţie ergonomică la un
“începător” faţă de un “expert”. Abia dobândit acest nivel se poate obţine un certificat de
competenţă eliberat de un organism profesional abilitat în acest domeniu. Sunt câteva
organisme care au elaborat deja ghiduri care oferă sfaturi şi criterii pentru evaluarea
competenţei în funcţie de activitate (vezi “IEE – Safety, Competency and Commitment:
Competency Guidelines for Safety-Related System Practitioners”, în IEC Publications,
Stevenage, Anglia, 1999). Aceste organisme profesionale care certifică competenţa în domeniu
sunt extrem de necesare şi numai pentru faptul că, în viaţa de zi cu zi, fiecare dintre noi este un
mic operator (în sensul că zilnic conducem maşina, mânuim computerul, televizorul, telefonul,
etc.) iar această permanentă experienţă ne face să considerăm “factorii umani” ca pe un lucru
banal, ca pe ceva “obişnuit”, să ne considerăm ergonomişti înnăscuţi. Nimic mai naiv,
neadevărat şi periculos în a duce spre derizoriu aspecte ergonomice deosebit de importante.

1
- noţiunea de funcţie va fi tratată pe larg în cap. 3 (Ingineria valorii).
2
- aspecte ergonomice legate de relaţia om – computer sunt abordate de regulă pe un sistem
binar (om – interfaţă) ignorându-se factorii aparţinând subsistemului “mediu ”.
3
- în capitolul trei se va particulariza la domeniul sportiv.
4
- antropometrie – disciplină ştiinţifică care se ocupă cu tehnica măsurării diferitelor părţi ale
corpului omenesc.
5
- fiziologie – disciplină ştiinţifică care studiază funcţiile organismelor vii.
6
- al cincilea, denumit “mumami”, a fost recent descoperit (2006) şi este asemănător gustului
de parmezan.
7
- cuvintele îngroşate indică prezenţa unor factori psihologici.
8
- schimburile de căldură dintre corpul omenesc şi mediu se produc în patru moduri: prin
convecţie, prin conducţie, prin evaporare şi prin radiaţie.

37