CAPITOLUL 3

APLICAREA ANTROPOMETRIEI ÎN PROIECTAREA ERGONOMICĂ

3.1. Generalităţi
Una dintre cele mai vechi preocupări ale omului, în general, şi ale ştiinţei, în special,
a fost aceea a stabilirii dimensiunilor fizice ale corpului uman şi aplicarea acestor
cunoştinţe la proiectarea uneltelor şi vestimentaţiei.
Cu timpul, ştiinţele exacte, naturale, tehnice şi revoluţia industrială au atras atenţia
asupra importanţei antropometriei, ca metodă de studiu a antropologiei (ştiinţa care se
ocupă cu studiul originii, evoluţiei şi variabilităţii biologice a omului), care constă în tehnica
descrierii şi măsurării diferitelor parţi ale corpului uman. În principal, acest interes n-a avut
o natura filosofică estetică, ci a fost orientat către măsurare, comparare şi aplicare.
Etimologic, denumirea de ”antropometrie” provine din două cuvinte de origine
greacă: „anthropos” (om) şi ”metron” (măsură), ceea ce în Ergonomie înseamnă
măsurarea dimensiunilor corpului uman. Cu alte cuvinte, antropometria reprezintă
descrierea corpului uman prin dimensiuni.
Fondatorul antropometriei este considerat Adolfhe J. Quetelet (1796-1874) care în
studiile sale despre fiinţa umană a demonstrat aplicabilitatea teoriei curbei lui Gauss
pentru a studia fenomene biologice şi a realizat distribuţia dimensiunilor antropometrice
sub forma de clopot.
De fapt, biomecanica modernă a fost dezvoltată din antropometrie, iar dimensiunile
umane, însuşirile muşchilor (excitabilitatea, extensibilitatea, elasticitatea şi
contractibilitatea), dinamica muşchilor scheletici, caracteristicile mişcărilor etc. au devenit
recunoscute ca informaţii deosebit de importante şi necesare pentru ştiinţele tehnice.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, în opinia multor specialişti în domeniu, concordanţa dintre
dimensiunile utilajelor, echipamentelor sau produselor de consum şi dimensiunile
utilizatorilor este deosebit de importantă atât pentru folosirea acestora, cât şi din
perspectiva securităţii şi sănătăţii oamenilor.
În acelaşi timp, interesul din ce în ce mai mare pentru dimensiunile corpului uman şi
a greutăţii acestuia precum şi realizarea de studii moderne de antropometrie au dus la
perfecţionarea continuă a instrumentelor şi tehnicilor de măsurare astfel încât datele
obţinute să îndeplinească acele cerinţe de claritate şi exactitate care să răspundă
problematicii ergonomice. De exemplu, s-a dezvoltat o metodologie care are la bază
computerul, în vederea scanării dimensiunilor umane în spaţiul tridimensional, cu ajutorul
tehnologiei cu laser.
Prin urmare, după cum afirmă numeroşi specialişti în domeniu, cunoaşterea
dimensiunilor antropometrice ale operatorului constituie un element fundamental pentru
proiectarea sistemelor de muncă.
Aplicaţiile cele mai directe ale antropometriei în cadrul ergonomiei se întâlnesc în
proiectarea spaţiilor de muncă, a mediilor de muncă (utilaje, maşini, instrumente de lucru,
factori ambientali etc.) a dispozitivelor de informare şi semnalizare, a echipamentelor de
protecţie individuală sau a hainelor de protecţie. De asemenea, numeroase studii
ergonomice dovedesc că folosind principiile de proiectare antropometrică spaţiile şi
mediile de muncă pot asigura confortul necesar unei mulţimi variate de oameni.
Toate aceste aspecte au determinat unii specialişti în domeniu, cum ar fi Martin
Helander fost preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Ergonomie să afirme: ”O filosofie
de bază în ergonomie este că proiectul spaţiilor şi mediilor de muncă trebuie să fie cât mai
productiv, convenabil şi confortabil.” Ideal este ca proiectarea spaţiilor şi mediilor de
muncă să se potrivească atât cu corpul, cât şi cu mintea operatorului.

20
3.2. Principiile generale ale aplicării antropometriei în proiectarea ergonomică
Cunoaşterea şi interpretarea dimensiunilor corpului uman constituie astăzi o
condiţie de bază pentru realizarea proiectării ergonomice.
Aplicarea antropometriei în activitatea de proiectare ergonomică trebuie sa aibă la
bază o serie de exigente metodologice şi principii generale cum ar fi:
- considerarea omului ca parte integrantă a sistemului proiectat;
- acordarea priorităţii aspectelor funcţionale sau operaţionale faţă de cele fizice;
- cunoaşterea şi interpretarea variabilităţii dimensiunilor în toată diversitatea lor;
- asigurarea şi indicarea toleranţelor spaţiale admise pentru oameni şi echipamente;
- evaluarea acomodării şi performanţei pe omul complet echipat la maşina complet
dotată;
- conservarea (prezervarea) şi promovarea securităţii şi sănătăţii în muncă.

Principiul 1: Considerarea omului ca parte integrantă a sistemului proiectat

Acest principiu care consideră omul o componenta esenţială, centrală, a sistemului
proiectat, presupune proiectarea punctelor de legătură între om şi celelalte componente
tehnice (maşini, utilaje, instalaţii, pupitru sau tablou de comandă, mobilier, scule,
echipament de protecţie etc.). Aceasta înseamnă că trăsăturile dimensionale şi funcţionale
ale omului trebuie avute în vedere încă din prima fază a elaborării oricărui sistem proiectat.
Luarea în considerare a trăsăturilor menţionate într-o fază sau etapă următoare proiectării
poate fi tardivă şi de multe ori ineficientă.

Principiul 2: Acordarea priorităţii aspectelor funcţionale sau operaţionale faţă de cele fizice
Principiul are în vedere optimizarea corelaţiilor antropometrice între om şi celelalte
componente tehnice. Importanţa acestui principiu al aplicării antropometriei în proiectarea
ergonomică constă în faptul că operatorul uman trebuie imaginat şi studiat funcţional,
punându-se accentul pe relaţia funcţional-dinamică între componentele sistemului
proiectat. In acest sens, au fost intensificate cercetările în legătură cu antropometria
funcţională sau dinamică ce valorizează mişcările ca sisteme complexe şi care să rezolve
problemele ridicate de omul activ, de corpul în mişcare, probleme care sunt de altă natură,
ca şi în cazul anatomiei funcţionale în raport cu anatomia descriptivă. Din aceasta
perspectivă, o importanţă deosebită o au elementele de orientare ale corpului omenesc
sau axele şi planele de orientare ale corpului uman (figura 3.1) care permit să se indice
poziţia unei parţi din corp faţă de celelalte parţi sau faţă de corpul întreg.

Figura 3.1. Axele şi planele de orientare ale corpului uman (după Scherrer)
21
 Construit pe principiul simetriei bilaterale, corpul omenesc este un corp
tridimensional, cu trei axe şi trei plane (figura 3.1) şi anume:
- axa longitudinală sau axa lungimii corpului (z), care pleacă din creştetul capului
(vertex) şi ajunge în centrul poligonului de susţinere a corpului format din suprafaţa tălpilor,
cu călcâiele lipite, inclusiv spaţiul dintre ele;
- axa sagitală (x), care este axa corpului;
- axa transversală (y), care corespunde lăţimii corpului şi care trece prin partea
superioară a celei de-a doua vertebre lombare; este orizontală şi are un pol stâng şi altul
drept.
Prin câte două dintre axele de orientare ale corpului uman trece un plan al corpului
şi anume:
- planul frontal, care merge paralel cu fruntea şi trece prin axa transversala. Planul
frontal nu este un plan de simetrie;
- planul sagital, care este un plan vertical ce trece prin axa longitudinală şi axa
sagitală. Planul sagital este un plan de simetrie, perpendicular pe planul frontal;
- planul transversal sau orizontal, care trece prin axa sagitală şi axa transversală şi
este perpendicular pe planele frontal şi sagital. Planul transversal nu este un plan de
simetrie.
In felul acesta s-a ajuns de la antropometria clasică, statică sau structurală,
segmentară, cu caracter constituţional, care studiază proporţiile corpului, măsoară
întotdeauna individul în nemişcare şi se limitează la stabilirea dimensiunilor statice, la
antropometria ergonomică, ce se referă la măsurători de tip funcţional, la dimensiuni
dinamice şi care ţin seama mai puţin de reperele osoase fixe, deoarece operează cu
parametri somato - metrici, respectiv valoarea dimensiunilor corpului în cele mai diverse
poziţii de muncă sau atitudini posturale în dinamica activităţii sale. De asemenea, se au în
vedere amplitudinea totală a mişcărilor şi unghiurile de confort corespunzătoare unui
interval de valori între care articulaţiile se pot mişca fără a obosi. Aceasta înseamnă că
antropometria ergonomică extinde sfera de preocupări asupra poziţiilor dinamice, stabilind
parametrii pentru mişcările caracteristice diferitelor profesii sau grupe de profesii.
Din aceasta perspectivă, tipurile de date antropometrice folosite în ergonomie pot fi:
- date structurale - măsurători ale dimensiunilor corporale ale subiecţilor în poziţii
statice;
- date funcţionale - colectate atunci când subiectului îi este permisă mişcarea unui
segment al corpului în unul sau mai multe planuri, având un punct fix;
- date newtoniene - includ atât masa segmentelor corporale, cât şi date despre
forţele care sunt implicate în diferite sarcini.
Prin urmare, antropometria ergonomică trebuie să răspundă necesităţii ca, în
principiu, toţi oamenii să fie capabili să lucreze la orice maşină, deziderat de operativitate
universala care poate fi realizat, deoarece dimensiunile omului pot fi integrate în acelea
ale maşinii.

Principiul 3: Cunoaşterea şi interpretarea variabilităţii dimensiunilor umane în toată

diversitatea sa
Pentru a putea aprecia cât de mult trebuie dezvoltate şi în ce limite este util pentru
proiectarea ergonomică să se redea unele aspecte privind natura şi cauzele variabilităţii
umane, trebuie să se ţină seama de faptul că variabilitatea dimensională a omului este
determinată de o serie de factori de variabilitate înnăscută sau de ordin intern, ereditar
(vârsta, sexul, rasa, poporul) şi amplificată de numeroşi factori de variabilitate dobândită
(externi), ca de exemplu profesia (ocupaţia); alimentaţia; sănătatea; activitatea fizică şi
exerciţiul; poziţia de muncă; modificările naturale în funcţie de momentul unei zile;
modificările în timp, pe termen lung; îmbrăcămintea şi echipamentul de protecţie etc.
În opinia lui R. S. Bridger, sursele variabilităţii umane pot fi:

22
 - diferenţele genetice (caracteristicile moştenite);
- plasticitatea (capacitatea oamenilor de a se lăsa modelaţi de mediu), care nu
poate constitui un îndemn la utilizare haotică a resurselor interioare ale fiinţei umane;
- aclimatizarea;
- adaptarea comportamentală.
Cu alte cuvinte, exista diferenţe evidente de dimensiuni de la un corp uman la altul,
toate acestea fiind datorate geneticii şi genului, diferenţele genetice fiind evidente şi în
cazul indivizilor din tari diferite.
Din perspectiva aspectelor menţionate, creşterea corporală în lungime încetează în
mod normal la o anumită vârstă, iar statura în general, după o anumită vârsta, începe să
descrească. Barbaţii sunt mai înalţi şi au membrele mai lungi decât femeile, iar
corporabilitatea marilor rase este diferită. Chiar în interiorul uneia şi aceleiaşi rase există
mari diferenţe corporale. De exemplu, populaţiile albe scandinave sunt mai înalte, pe când
cele mediteraneene sunt mici, iar populaţiile est-europene sunt relativ mici. Mai mult decât
atât, s-a constatat că paralela pe care este situată o anumită ţară are o influenţă
importantă asupra populaţiei, deoarece, în interiorul aceleiaşi rase, s-a observat că
apropierea de pol influenţează creşterea înălţimii, iar apropierea de ecuator influenţează
descreşterea ei.
În legătură cu modificările în timp, pe termen lung, s-a constatat, încă din preistorie,
un proces de creştere a staturii omului. Acest proces s-a accentuat în ultima sută de ani şi
mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial. De exemplu, Boldsen (1995) a investigat
trendul secular al staturii bărbaţilor danezi în ultimii 140 ani şi a constatat o creştere de 13
cm a staturii medii a bărbaţilor de-a lungul timpului. Prin urmare, este necesară o
antropometrie ergonomică a generaţiilor de care trebuie să se ţină seama.
De asemenea, poporul generează o variabilitate umană destul de complicată,
deoarece aceasta cuprinde atât un factor înnăscut care tine de amestecul rasial specific,
de grupurile etnice, cât şi de condiţiile de viaţă. De aceea, deşi de origine asemănătoare,
americanii nu mai încap, de exemplu, la volanul automobilelor europene. În acelaşi timp,
înălţimea populaţiei variază în funcţie de zona geografică sau o anumită regiune din
aceeaşi ţară (şes, deal, munte), iar oamenii de aceeaşi înălţime pot avea proporţii diferite.
In ceea ce priveşte profesia (ocupaţia), aceasta influenţează atât corporabilitatea în
ansamblul ei, cât şi dimensiunile anumitor părţi ale corpului datorită eforturilor ce o
caracterizează. De exemplu, executanţii care depun eforturi fizice mari au o
corporabilitatea mai mare decât cei care depun eforturi fizice medii sau mici. Aceasta
înseamnă că, deşi trebuie să existe o aptitudine, respectiv o conformaţie iniţială pentru o
anumita muncă, există, în acelaşi timp, un proces de modelare (adaptare) a corpului uman
în urma exercitării profesiei respective. Un interes particular în ergonomie este legat de
faptul că managerii ar putea avea o constituţie sau conformaţie de referinţă, comparativ cu
oamenii care lucrează pentru ei. De exemplu, un scaun managerial este supradimensionat
şi neconfortabil pentru o secretară şi viceversa.
Anumite variaţii ale dimensiunilor corpului au fost semnalate şi pe parcursul celor 24
de ore. Astfel, la adulţi, statura după somn este mai mare cu doi centimetri, iar greutatea
este mai mica dimineaţa şi se modifică în funcţie de alimentaţie, sudoraţie şi excreţii.

Principiul 4: Asigurarea şi indicarea limitelor ample ale tolerantelor spaţiale admise pentru
oameni şi echipamente
Acest principiu al aplicării antropometriei în proiectarea ergonomică are în vedere
eventualele condiţii specifice în care se poate desfăşura munca sau unele modificări
voluntare ale dimensiunilor corpului. De exemplu, în condiţii de ,,stres”, amplitudinea
mişcărilor este întotdeauna mai mare decât în condiţii normale de muncă sau lăţimea
şoldurilor şi adâncimea abdomenului sunt mai mari în poziţia şezând decât în picioare. De
asemenea, unele modificări voluntare ale dimensiunilor ca, de exemplu, profunzimea

23
(adâncimea) abdominală sau a toracelui în inspiraţie şi expiraţie pot permite acomodarea
în spaţiul de munca, dar numai temporar, din care cauză nu se iau în considerare de
antropometrişti.
În acelaşi timp, trebuie avut în vedere faptul că, din punct de vedere al toleranţelor
spaţiale, există dimensiuni care pot fi definite în intervalul a câţiva centimetri, în timp ce
pentru alte dimensiuni un centimetru diferenţă poate juca un rol considerabil.

Principiul 5: Evaluarea acomodării şi performanţei pe omul complet echipat la maşina

complet dotată
Principiul are în vedere faptul că diferenţele dimensionale pot fi importante după
cum subiecţii sunt măsuraţi cu sau fără îmbrăcămintea purtată, cu sau fără echipamentul
de lucru sau de protecţie. Astfel, folosirea diferitelor feluri (tipuri) de îmbrăcăminte (de
vară, de iarnă) sau echipamentul de protecţie are ca efect nu numai creşterea greutăţii
corporale, dar şi aceea a dimensiunilor de care trebuie să se ţină seama la proiectarea
ergonomică. De exemplu, în cazul în care se foloseşte îmbrăcămintea de oraş sau de
iarnă, de către bărbaţi, greutatea corpului sporeşte cu două-trei kilograme, respectiv patru-
cinci kilograme, statura (înălţimea) creşte cu 2,5 centimetri, iar lăţimea umerilor se măreşte
cu 1,5 centimetri, respectiv 5,1-7,6 centimetri. De asemenea, o încălţăminte ridică
înălţimea corpului cu trei centimetri, iar o cască de protecţie creşte înălţimea respectivă cu
patru centimetri. Totodată, sub efectul echipamentului greu, alonja membrelor scade. De
aceea, în proiectarea locurilor de muncă este necesar să se asigure o marjă suplimentară
care să permită un oarecare joc. Deoarece, în general, dimensiunile antropometrice se
referă la corpul nud, şi în stare de repaus, s-au întocmit tabele speciale de sporuri
dimensionale care trebuie adăugate corpului nud, în funcţie de anotimp şi tipul de
îmbrăcăminte, pentru a se realiza corectarea dimensiunilor iniţiale. De asemenea,
sporurile dimensiunii pentru îmbrăcămintea purtată sau echipamentul de protecţie trebuie
să fie specifice fiecărei ţari, deoarece trebuie să se ţină seama de clima, sezon şi
specificul activităţii desfăşurate.
Deosebit de importantă este şi testarea care trebuie sa se facă pe subiecţi
acomodaţi cu folosirea maşinii avute în vedere şi în acelaşi timp reprezentativi din punct
de vedere fizic ai grupului de persoane care, în final, vor folosi maşina respectivă.

Principiul 6: Conservarea (prezervarea) şi promovarea securităţii şi sănătăţii în muncă

Acest principiu conştientizează faptul că omul (resursa umană) este cea mai
importantă resursă, a tuturor organizaţiilor, care asigură supravieţuirea, dezvoltarea şi
succesul competiţional al acestora, ceea ce impune ca această resursă (omul) sa fie
conservată pe toate căile, inclusiv prin conservarea şi promovarea securităţii şi sănătăţii în
muncă.
Aplicarea principiului este cu atât mai importantă cu cât în societatea modernă,
omul este expus unor multiple agresiuni, unui număr mare de factori de solicitare şi de
risc, care provin atât din mediul său de muncă, cât şi din mediul social, iar civilizaţia pe
care a creat-o îi primejduieşte securitatea, sănătatea şi viaţa.
De asemenea, costurile economice ridicate aferente sau asociate diferitelor
agresiuni (accidente de munca, boli profesionale etc.) care trebuie să fie suportate
creează o povară considerabilă organizaţiilor, iar costurile sociale nu mai pot fi tolerate, ca
preţ inevitabil al progresului.
În aceste condiţii se impune reconsiderarea principiului securităţii şi sănătăţii în
muncă, care trebuie să apară tot atât de important ca şi criteriul economic, şi nu
subordonat acestuia.

24
3.3. Parametrii corporali şi dimensiunile antropometrice necesare în ergonomie
3.3.1. Parametrii corporali
Dintre parametrii corporali folosiţi în proiectarea ergonomică cei mai importanţi sunt:
- înălţimea (statura sau talia);
- greutatea corporală.
Înălţimea se corelează bine cu segmentele corpului iar greutatea cu lăţimile,
adâncimile (profunzimile) şi circumferinţele (perimetrele) acestuia.
Se consideră că statura constituie o dimensiune fundamentală pentru determinarea
celorlalte dimensiuni antropometrice.
Înălţimea (statura sau talia) se măsoară pe distanţa vertex-sol cu antropometrul,
imprimând subiectului o poziţie ortostatică corectă, cu spatele înspre antropometru.
Valoarea înălţimii exprimată în centimetri este utilizată la:
- calcularea suprafeţei corporale,
- indicelui de lungime a membrului superior (% din valoarea înălţimii)
- variabile legate de adaptarea aparatului respirator în timpul muncii cum ar fi:
- debitul ventilator maxim - DVM (valoarea maximă a volumului de aer
ventilat timp de un minut)
- capacitatea vitală - CV (volumul maxim de aer eliminat din plămâni printr-o
expiraţie maximă şi completă; aceasta se determină cu ajutorul unor aparate numite
spirometre sau spirografe).
Înălţimea (statura sau talia) este un parametru corporal necesar pentru proiectarea
spaţiului de muncă: camere, căi de trecere, vehicule, structuri dispuse deasupra capului
etc.
Greutatea corporală poate fi definită drept greutatea masei totale la un moment dat,
exprimată în kilograme şi sute de grame, în funcţie de sex, vârstă, determinism hormonal
etc.
Organismul uman nu are o greutate fixă, din care cauză greutatea standard se
determină în condiţii bazale, la oră fixă, de preferinţă dimineaţa, înainte de ingestia de apă
sau alimente.
Valoarea greutăţii corporale serveşte la:
- calcularea suprafeţei corporale,
- la stabilirea structurii şi constituţiei corpului uman, a dezvoltării fizice a acestuia,
elemente indispensabile pentru proiectarea podeţelor, platformelor, trambulinele, săniilor şi
a suporturilor corporale (scaune, centuri de siguranţă sau sprijin, curele de susţinere,
brancarde etc.).
Referitor la ceilalţi parametri corporali, literatura de specialitate are în vedere mai
ales dimensiunile antropometrice necesare la marea majoritate a locurilor de muncă, pe
care le grupează pe zone ale corpului (dimensiunile capului, corpului, mâinii, piciorului) şi
pe poziţii de muncă (ortostatică, şezând), inclusiv poziţiile dinamice specifice proceselor
de muncă.

3.3.2. Dimensiunile antropometrice necesare în ergonomie

În funcţie de gradul de detaliere, dimensiunile corpului uman pot fi:
- globale (de gabarit);
- parţiale (pe părţi componente),
pentru cele două poziţii frecvente de muncă (ortostatică şi aşezat).
În proiectarea ergonomică a unui loc de muncă sunt necesare ambele grupe de
dimensiuni, dar primele elemente antropometrice de care trebuie să se ţină seama sunt
dimensiunile globale ale corpului uman, care reprezintă un ghid ergonomic de proiectare,
figura 3.2.

25
 Figura 3.2. Dimensiunile globale ale corpului uman

La proiectarea ergonomică unui loc de muncă, în funcţie de specificul activităţii,

este necesar să se ţină seama şi de unele dimensiuni antropometrice mai detaliate, care
nu au utilitate generală, denumite dimensiuni parţiale sau parţi componente, figura 3.3.

Figura 3.3. Dimensiunile parţiale ale corpului uman

26
Alte dimensiuni antropometrice sunt prezentate în figura 3.4.

Figura 3.4. Dimensiuni antropometrice

27
 Deoarece în majoritatea cazurilor maşinile şi utilajele sunt acţionate cu ajutorul unor
comenzi manuale, precum şi pentru dimensionarea echipamentului individual (mănuşi,
palmare), prezintă importanţă şi dimensiunile antropometrice ale mâinii, figura 3.5.

Mâna (faţa palmară) Mâna (profil)

Figura 3.5. Dimensiunile antropometrice ale mâinii

3.4. Dimensiunile antropometrice în poziţii dinamice de muncă

Dimensiunile antropometrice în poziţii dinamice de muncă sunt deosebit de
importante pentru proiectarea ergonomică. De exemplu: înălţimea corpului cu trupul
înclinat, înălţimea în poziţia cu genunchii flexaţi, trunchiul drept cu spijin pe vârful
picioarelor, înălţimea în poziţia îngenuncheat cu corpul vertical etc.
În cazurile în care se lucrează într-una dintre poziţiile de muncă cunoscute prezintă
importanţă:
- dimensiunile antropometrice în poziţia ortostatică cu ambele mâini întinse înainte
sau cu mâna preferată întinsă înainte sau lateral;
- dimensiunile antropometrice în poziţie şezând cu ambele mâini întinse înainte.
- dimensiunile diferitelor poziţii ale mâinilor (poziţia maximă de atingere, poziţia de
prindere cu degetele, poziţia de prindere cu toată mâna, poziţia mâinii pentru apucarea
sau rotirea ei în plan orizontal, la diferite niveluri şi unghiuri, poziţia în care mâna nu poate
descrie o rotire completă decât atunci când rotirea se efectuează aproape de axa
longitudinală a corpului, cu centrul în articulaţia umărului).
Măsurarea unor mişcări ale diferitelor părţi ale corpului care favorizează deplasarea
şi adaptarea lui la diferite poziţii de muncă şi care se caracterizează printr-o mare
mobilitate, în diferite direcţii, se face în grade. De exemplu, rotirea laterală a braţului din
umăr are în medie 34 0 (figura 3.4.a), iar flexia cotului, o medie de 1420 (figura 3.4.b), flexia
genunchiului în poziţie ortostatică are o medie de 1130 (figura 3.4.c), iar media extensiei
piciorului din gleznă, în aceeaşi poziţie este de 380 (figura 3.4.d).
Dacă se face referire la membrele superioare, mişcarea maximă a palmei şi
antebraţului (pivot fiind umărul din poziţie orizontală până la atingerea capului) nu
depăşeşte un unghi de 1450 (figura 3.4.e), iar flexia maximă a degetului mare (pivot fiind
încheietura degetelor) nu depăşeşte un unghi de 800 (figura 3.4.f).

28
 a. b.

c. d.

e. f.

g. h.

Figura 3.4. Mişcări ale diferitelor părţi ale corpului

29
 Studiindu-se deplasările membrelor inferioare în diferite ipostaze s-a constatat că în
poziţia aşezat (pivot fiind genunchiul) gamba piciorului se poate deplasa stânga - dreapta
cu un unghi de 300 (figura 3.4.g), iar înainte cu un unghi de 800  900 , unghiul optim în
această din urmă situaţie nedepăşind 450 (figura 3.4.h).

30