Zborul frânt faţă în faţă cu dogma.

Conştiinţa
schimbării a accelerat şi procesul de democratizare a
literaturii române care, refuzând categoric dogmele
realismului socialist şi stilul proletcultist, redescoperă
canonulmodernist,iarmetamorfozaromanuluibasarabean
începe odată cu a doua jumătate a anilor ’60 ai sec. al XX-
lea şi cuprinde, în termenii lui Nicolae Manolescu, tipurile
doric şi ionic, în timp ce corinticul este aproape ca şi cum
inexistent, manifestat indecis doar în Povestea cu cocoşul
roşu (1966) de Vasile Vasilache.
Zbor frânt (1966), alături de Singur în faţa dragostei
(1966) de Aureliu Busuioc, urmate mai apoi de Disc (1969)
de George Meniuc şi Vămile (1972) de Serafim Saka,
înfăţişează foarte nesigur tipul de roman ionic în literatura
din Basarabia, se înţelege, cu întârziere de trei-patru decenii
de la apariţia romanelor semnate de Hortensia Papadat-
Bengescu, Camil Petrescu, Garabet Ibrăileanu, Anton
Holban, Mircea Eliade, dar contemporane, de exemplu, cu
În absenţa stăpânilor (1966) de Nicolae Breban, Vestibul
(1967) de Alexandru Ivasiuc, Absenţii (1970), Feţele tăcerii
(1974) de Augustin Buzura etc., scrieri care preiau elemente
şi convenţii ale romanului ionic afirmat şi explorat plenar
în anii treizeci ai secolului trecut. Pot fi amintite şi alte
mostre şi din poezia şaizeciştilor, care, într-o literatură cu o
evoluţie anormală, revine la canonul modernist interbelic,
la un soi de neo-modernism.
Dintre romanele lui Vladimir Beşleagă doar
Zbor frânt şi Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau
anevoioasa cale a cunoaşterii de sine sunt reprezentative
pentru proza basarabeană din secolul trecut. Sunt opere
care trebuie interpretate, dimpreună, ca expresie artistică,
fie şi uşor confuză, a intuirii unei concepţii asupra vieţii şi
destinului istoric al neamului, dar şi ca o concepţie artistică

18
diferită, chiar potrivnică celei oficiale, cu obsesia celor
trei nopţi (cenzura a fost totuşi vigilentă!) care ilustrează,
pe cât admitea/respingea (cu voie de la partid) cenzura,
tipul subversiv de roman, în bună măsură – ionic, dar, să
recunoaştem, uşor asincron cu canonul postmodernist
dominant în literatura occidentală din a doua jumătate a
secolului XX. Sunt revelatoare în acest sens destăinuirile
scriitorului într-o anchetă (De ce scriu? În ce cred? / Revistă
de istorie şi teorie literară, 1987, nr. 3-4): „Adevăratul debut
în literatură a venit... pe la treizeci de ani. Parcursesem
o lungă perioadă de ucenicie, în care au încăput anii de
studenţie, cei de doctorantură (am lucrat la teza: Liviu
Rebreanu şi arta romanului), anii de ziaristică…”. Întârzierea
romanului în forme depăşite Beşleagă le conştientizează
cu luciditate: „Am fost totdeauna un întârziat şi când zic
aşa am în vedere nu doar faptul că am cunoscut pe clasicii
noştri abia pe la douăzeci şi cinci de ani (atunci au fost
editaţi), ci şi pentru că tot ce am acumulat şi asimilat –
cultură lingvistică şi literară – s-a depozitat în mine încet,
greu, suprapunându-se peste nenumăratele şi dureroasele
experienţe ale vieţii personale: tatăl judecat şi condamnat la
20 de ani închisoare, mama secerată de o boală incurabilă.
Loviturile destinului veneau să amplifice o rană mai veche,
aceea pe care o aveam din tinereţe, când descopeream că
nu numai eu unul sunt mut, ci întreg neamul meu este
lipsit de frumoasa lui limbă literară, fagure de miere cum a
numit-o Poetul. Pe atunci impostorii vremii dezlănţuiseră
o adevărată vânătoare de… cuvinte, iar marii înaintaşi ai
spiritualităţii noastre erau ţinuţi ca şi sub lacăt…”.