Fascinat de creațiile zeilor, mi-am petrecut o săptămână din primăvară, într-

un colț al unei păduri muntoase. Diminețile erau energizate de trilul păsărilor, iar
serile împânzite de o liniște asurzitoare, astfel încât tot ce puteai auzi erau greierii.
Amiezile erau fie ploioase, fie ogoritor de fierbinți și umede. Totul în jur era parcă
din nou reînviat, lemnul, frunzele, florile, iarba. Totul era verde aprins, cât puteai
vedea cu ochiul, de parcă însăși primăvara venise pe pământ, colorând tot ce-i iese
în cale. Copacii erau giganți, ca într-o poveste, având o tulpină groasă, culoarea
vie, și chiar câteva scorburi fiecare, iar în unele puteai observa careva mici vietăți.
Diversitatea acestui ecosistem era atât de complexă încât întâlneai vietăți de la mici
precum veverița sau ariciul, pâna la animale mari și prădătoare, ca ursul sau lupul.
Cascada din vârful dealului, forma un senzațional adăpost natural, cu o peșteră
antică, unde e mereu răcoare și lumină, care ajungea reflectându-se în apa lovită de
razele soarelui. Faciculele de lumină reflectate în peșteră, creau o atmosferă
melncolică, și liniștită, astfel încât ai fi fost gata să privești, întins pe acea podea
pietroasă, chiar și pentru o mie de ani, acele jocuri optice. Zona fusese puțin atinsă
de om, ceea ce o și face atât de mircauloasă și plină de farmec.