Motivul literar

Modalitate prin care se realizează tema în opera literară. Ca element alcătuitor al operei
literare, motivul este o unitate structurală minimală, definită prin repetabilitate, care pune în
evidență un sens unitar și care, de cele mai multe ori, are o configurație recognoscibilă.
Motivul reprezintă:
situație cu caracter de generalitate (de exemplu, încercările la care este supus
personajul în basm);
un personaj (motivul măicuței bătrâne, Meșterului Manole, lui Prometeu);
un obiect (de exemplu, oglinda, mănușa etc.);
un număr simbolic (de exemplu, trei, șapte, doisprezece);
o maximă sau o formulă (de exemplu, fortuna labilis, carpe diem, vanitas
vanitatum), care se repetă în momente variate ale aceleiași opere sau în creații
diferite.
Același motiv poate avea semnificații diferite în funcție de autor, curent literar, gen,
specie sau temă.
Faptul că motivul poate fi recunoscut se datorează stabilității înțelesului său, dar și
stabilității sale structurale, căci nu de puține ori motivul îmbracă forma unei figuri de stil sau
chiar a unui complex de figuri.
După locul pe care îl ocupă în alcătuirea operei literare, motivul poate fi:
central sau fundamental – materializează semnificația cu cea mai largă
cuprindere (mioara năzdrăvană din Miorița);
secundar – este subordonat altui motiv. Asemenea determinări nu sunt absolute,
ci întotdeauna ierarhizarea motivelor într-o operă literară urmează modul în care
se constituie universul semnificațiilor din acea operă.
După maniera de exprimare, motivul poate fi:
explicit (numit printr-un cuvânt – teiul, luna, turnul; o sintagmă, o propoziţie, un personaj
– mioara);
implicit (sugerat de imagini poetice: motivul singurătăţii (Mai am un singur dor, de M.
Eminescu; motivul desacralizării lumii în Paradis în destrămare, de L. Blaga)
Motivul central care se repetă se numeşte laitmotiv. (ex. Plumbul este laitmotivul din
poezia Plumb, de G. Bacovia; rozele sunt laitmotivul din Rondelul rozelor de august, de Al.
Macedonski.)