A.

RÂBAKOV
AVENTURILE LUI KROŞ
În româneşte de M. DJENTEMIROV
EDITURA TINERETULUI

Capitolul I
Trebuie să ştiţi din capul locului că autobaza se află aproape de şcoala
noastră. Chiar pe strada-nvecinată. Atunci când stăm cu ferestrele deschise,
în clasă se aude huruitul motoarelor. Sunt camioanele şi basculantele care
pleacă la lucru, transportând materiale la diferitele şantiere de construcţie
ale Moscovei.
În timpul nopţii, maşinile, aliniate în şiruri lungi şi drepte, se odihnesc şi
ele pe un loc viran. Le are în grijă paznicul care, ghemuit sub cojoc, doarme
în cabină. Nu-i nimic. Dacă se-ntâmplă ceva, nu e mare lucru să-l trezeşti.
În timpul zilei, în faţa porţilor autobazei se-nghesuie proprietarii de
autoturisme. Zâmbésc amabil şi fac pe simpaticii. Habar n-au să-şi repare
maşinile şi vin cu ele pe capul muncitorilor de la autobază.
Şcoala noastră e patronată de autobază. De aceea, ca politehnizare, este
cea mai bună din raion. Vin elevii din alte şcoli să vadă cum e organizat
cercul nostru automobilistic.
Învăţăm să conducem maşina pe un camion GAZ-51. Ni l-a dat în dar
autobaza.
Ivan Semionovici, administratorul şcolii, e gata oricând să expedieze
camionul după câte-o treabă gospodărească. Se supără foc atunci când ne
vede că ieşim la practică. Răcneşte că are nevoie de maşină, că trebuie să
transporte de urgenţă cărbunii sau mai ştiu eu ce!
Cu toate acestea, ne-am făcut cele douăzeci de ore ale noastre. Unii
dintre băieţi au chiar permis de conducere. Permisul acesta se numeşte
„Carnetul tânărului şofer”. În carnet stă scris: „… are dreptul să conducă
maşina numai pe autostrăzile indicate pentru copii”. Chiar aşa scrie. Negru
pe alb.
Cu un asemenea carnet în buzunar se poate circula însă şi prin oraş.
Numai să nu dai ochii cu miliţia. De fapt, între noi fie vorba, dacă nu dai
ochii cu miliţia, poţi să circuli şi fără niciun fel de carnet!
Tot la autobază ne facem şi practica în producţie. Clasa paralelă „B“ face
practică la construcţii. Băieţii de acolo lucrează la şantierul taberei de
pionieri din Lipki, unde locuiesc. Aşa practică mai înţeleg şi eu!
Vilegiatură, nu alta! Pe când noi, toată luna iunie, suntem nevoiţi să ne
coacem de căldură la Moscova.
În ce mă priveşte pe mine personal, practica asta nu-mi trebuie de fel! Nu
am înclinaţii pentru tehnică. Un singur lucru mă interesează la autobază: să
conduc maşina. Din păcate însă, practicanţii n-au voie să se aşeze la volan,
aşa încât e limpede că n-am ce face acolo.
Când am venit la practică, directorul autobazei ne-a spus:
― Cine va lucra bine va putea fi încadrat într-o categorie bună. Nu zic a
cincea. Mă rog, a patra.
Ne aflam cu toţii în curte. Directorul era un bărbat solid, cu faţa bronzată,
îmbrăcat într-o bluză albastră de muncitor. Dintr-o ochire am priceput că
avem de-a face cu un fost şofer. Toţi şoferii îmbătrâniţi în meserie au feţele
bronzate. Întreaga viaţă, doar, şi-o petrec în aer liber, bătuţi de vânt şi arşi
de soare. Directorul se mişca şi vorbea atât de calm şi de măsurat, de parcă
tot timpul se supraveghea şi căuta să se ţină în frâu. Şi asta dovedea că e un
fost şofer. Nervoşii n-au ce căuta la volan. Chiar din prima zi sunt în stare
să facă o boroboaţă.
― Nu vă convine să obţineţi o categorie bună? întrebă directorul,
privindu-ne cu ochii plini de speranţă. Îşi închipuia, pesemne, că auzind de
categorie o să sărim în sus de bucurie. Noi, însă, tăceam din gură. Ştiam
foarte bine că la practica de anul trecut o singură fată a reuşit să se
încadreze într-o categorie bună. Şi pentru ce credeţi? Pentru cuminţenie şi
disciplină excepţionale. Vă place?
Directorul privi o clipă în sus, spre cer, apoi, calm, îl urmări din ochi pe
lăcătuşul care trecea prin preajmă, şi adăugă:
― Iar cine n-are chef de lucru s-o spună deschis, şi-l eliberez imediat.
Vorbind cinstit, unii dintre noi n-ar fi avut nimic împotrivă s-o ia din loc.
De pildă eu, care, după cum v-am mai spus, nu mă am de loc bine cu
tehnica.
Apoi şi-a făcut apariţia inginerul-şef, ne-a luat în primire şi ne-a dus să
ne arate autobaza. Să ştim şi noi cum arată gospodăria în întregul ei. Aşa se
şi cuvine. De vreme ce eşti o părticică dintr-un întreg, trebuie să ştii
neapărat ce reprezintă acel întreg. Altminteri habar n-o să ai din ce anume
eşti şi tu o părticică. Păi, nu?
Alături de inginerul-şef mergeau Semecikina şi Makarova. Luau notiţe pe
rând. Notau însă, ca să zic aşa, mecanic. Când scria una, cealaltă nici nu
asculta măcar ce spune inginerul-şef. Se uita numai drept în gura lui şi
parcă voia să spună: „Vai, cât de interesant e tot ce spuneţi! Ce frumos ne
explicaţi! Nu pot să-mi iau ochii de la dumneavoastră!“
Eu nu notam nimic. Îmi ziceam: „Las’ că mă-ntorc eu acasă şi-mi notez
ce e de” notat".
Mergeam la o oarecare distanţă de inginerul-şef. Destul de aproape ca să
trag cu urechea la tot ce spunea, şi destul de departe ca să nu pară că fac pe
zelosul şi mă bag în sufletul omului.
După mine veneau ceilalţi băieţi. O ditamai coadă. Cercetau tot ce le
cădea sub ochi şi discutau despre calitatea a tot soiul de maşini. Cel care-şi
dădea mai mult cu presupusul era Igor. Frate-său are un Moskvici şi de
aceea Igor se socoteşte un mare specialist în treaba asta.
Eu însă ascultam ce spunea inginerul-şef. Mă gândeam că nu-mi strică,
deoarece tot o să trebuie să fac un raport despre practică.
Şi tot aşa ascultând, am aflat că autobaza se compune din două servicii:
serviciul tehnic şi serviciul de exploatare. Primul se ocupă cu reparaţiile şi
în general cu îngrijirea maşinilor. Al doilea, cu transportul materialelor şi al
mărfurilor. Serviciul tehnic e condus de inginerul-şef. Serviciul de
exploatare ― de şeful serviciului de exploatare. Bun. Inginerul-şef însă e
primul locţiitor al directorului, iar şeful serviciului de exploatare ― al
doilea. Cum vine asta? îndată am priceput că e o socoteală greşită. Adică de
ce inginerul-şef să fie primul locţiitor, iar şeful serviciului de exploatare să
fie al doilea? Principalul e doar transportul materialelor şi al mărfurilor. Mă
gândeam: ce-ar fi, aşa, într-o doară, să-mi spun aici părerea în gura mare? ’
Dar dacă inginerul-şef ar auzi că din primul locţiitor trebuie să devină al
doilea, fireşte că i-ar sări omului ţandăra. N-o fi el prea mare de statură, în
schimb are o mutră energică, un nas cât toate zilele şi o voce rea şi
piţigăiată. N-am eu altă treabă decât să mă iau în beţe cu el?
Am terminat cu vizitarea atelierelor şi ne-am întors în curte. Aici am
văzut pentru prima oară „tehniciană”, o maşină închisă, cu furgonét, pe care
scrie: „Ajutorul tehnic”. Imediat mi-am şi făcut socoteala că n-ar fi rău de
loc să nimeresc tocmai pe maşina asta.
Bineînţeles, băieţilor cu aplicaţii tehnice le-a mers din plin. La autobază
există fel de fel de ateliere: atelierul de forjă, de motoare, de ansambluri,
atelierul ’ electrotehnic, cel de sudură, de tapiţerie, de vopsitorie, de
arămărie, de tinichigerie. Şi altele. Pe mine însă, din toate specialităţile
tehnice, mă atrage una singură: specialitatea de şofer. Şi dacă pic pe
„tehniciană”, înseamnă că voi ieşi pe traseu. Şi, cine ştie, poate că se îndură
şoferul şi mă lasă şi pe mine să conduc!
Inginerul-şef ne-a condus în birou şi ne-a anunţat: ― Acum vă voi
repartiza la locurile de muncă. L-am întrebat:
― Nu s-ar putea să ni le alegem singuri?
― Nu! răspunse inginerul-şef. Ar fi nepedagogic.
Se uită apoi la o hârtiuţă, pusă sub cristalul biroului, întocmai cum facem
noi la lecţie, când tragem cu coada ochiului la fiţuica ascunsă în palmă, şi
continuă cu vocea lui piţigăiată:
― Trebuie să se ţină seama, de asemenea, de însuşirile individuale ale
elevilor. Distratului (neatentului) i se încredinţează o muncă pentru
îndeplinirea căreia e nevoie de multă atenţie. Celui lipsit de voinţă, o muncă
în care se cer eforturi de voinţă. Sfioşii (retraşii) se repartizează în munci
organizatorice. Leneşii, într-o muncă ale cărei rezultate se vor vedea
imediat.
Ne privi apoi o clipă şi întrebă:
― Clar? Aţi priceput?
Ba bine că nu! Ne era cât se poate de clar că vom fi împărţiţi în distraţi
(neatenţi), sfioşi (retraşi), lipsiţi de voinţă şi leneşi.
Nu m-am putut stăpâni şi am trântit-o:
― Nu există printre noi d-ald-ăştia.
― Adică de care?
― Distraţi, neatenţi, lipsiţi de voinţă, sfioşi şi retraşi… Iar în ce-i priveşte
pe leneşi, aş vrea să ştiu şi eu cum o să-i dibuiţi. Scrie-n frunte?
Am văzut dintr-o dată că întrebarea mea l-a băgat în cofă pe inginerul-
şef. N-a mai zis nici pâs. Noroc de Igor, ăla al cărui frate are un Moskvici
propriu!
În general, trebuie să vă spun că dintre noi toţi, Igor e persoana cea mai
de vază. În primul rând pentru că are faţa palidă. Nu râdeţi! în şcoala
noastră paloarea asta e tot ce poate fi mai şic. Mai ales când Ţaţa e
încadrată de un păr negru ca pana corbului. Apoi Igor are o voce joasă de
bas şi vorbeşte cu atâta prestanţă, de parcă ar fi cel puţin directorul şcolii.
Diriginta noastră, Natalia Pavlovna, ni-l dă întotdeauna ca exemplu. O
încântă mai ales buna lui creştere şi mintea lui ageră. În realitate, însă, Igor
e un mare diplomat.
Acum, după o clipă de gândire, ne făcu un semn cu ochiul. Semnul îşi
avea tâlcul său. Spunea următoarele: „N-aveţi nicio grijă! îl îmbrobodesc eu
îndată şi pe nenişorul ăsta!“ Apoi se întoarse spre inginerul-şef, adresiându-
i-se, plin de politeţe şi de respect:
― Veaceslav Petrovici, intenţionaţi să-i repartizaţi pe băieţi conform
înclinaţiilor şi preocupărilor lor?
Ia te uită la el! A şi aflat cum îl cheamă pe inginerul-şef!
― Exact! se bucură acesta, trăgând din nou cu ochiul Ia fiţuica de sub
cristalul biroului ― „conform înclinaţiilor şi preocupărilor!“
― Atunci daţi-ne voie să chibzuim şi noi lucrurile ― ripostă Igor cu
înţelepciune ― şi să alegem pentru fiecare atelierul potrivit, după înclinaţii
şi preocupări.
― Mă rog ― căzu de acord inginerul ― pare-se că ai dreptate.
În aceeaşi clipă se întoarse în direcţia mea şi mă privi cu reproş. Voia să-
mi dea de înţeles că Igor spune lucruri inteligente, iar eu îndrug baliverne.
Mă obişnuisem de mult cu gândul că Igor spune numai vorbe înţelepte,
iar eu numai prostii, că oricine e întotdeauna de acord cu spusele lui, iar pe
mine toţi mă iau în băşcălie. Aşa încât privirea mustrătoare a inginerului m-
a lăsat nepăsător. Cu atât mai mult că l-am văzut încruntându-se din nou:
― Mi-e teamă însă că o să faceţi pe deştepţii!…
― Nu! am răspuns toţi în cor.; N-o să. Facem pe deştepţii…
Cât ai clipi, am şi început să facem repartiţia pe ateliere.
Cu cei care aveau înclinaţii şi preocupări treaba a mers repede. Grinko şi
Arefiev, fiind electricieni şi radiofbnişti, au cerut să fie repartizaţi la
atelierul de electrotehnică. Polekutin, la cel de motoare. Garkuş şi
Rojdestvenski, la cel de vopsitorie. Sunt pictori şi se pricep la meseria asta.
Pe Igor, inginerul-şef l-a luat la el, ca tehnician, atât de mult îi plăcuse
băiatul.
Cu cei care nu aveau însă înclinaţii şi preocupări a ieşit o harababură
întreagă. Mai ales cu fetele, care, orice s-ar întâmpla, voiau să fie toate
împreună în acelaşi atelier. Ce scandal! Ce balamuc!
Inginerul-şef holba ochii şi se întorcea când într-o parte, când într-alta.
Presimţeam că acuşi-acuşi o să i se facă lehamite de tot circul ăsta şi o să ne
repartizeze el cum ştie.
Iată însă că, din fericire, veni şi rândul meu. Am declarat că vreau să-mi
fac practică în cadrul serviciului de exploatare. Inginerul-şef s-a arătat
foarte mirat de alegerea mea, dar nu s-a împotrivit, bucuros că are prilejul
să se descotorosească de mine. Din prima clipă i-am fost antipatic.
 Fără să mai stau prea mult pe gânduri, m-am şi prezentat la şeful
serviciului de exploatare. Acesta era un om gras, tuciuriu, cu buze cărnoase.
O oră întreagă s-a ciondănit cu cineva la telefon. A trebuit să aştept. Era atât
de furios, încât chiar şi după convorbire se repezea mereu la receptor, de
parcă voia să înghită telefonul cu fir cu tot.
În sfârşit, mi-am luat inima în dinţi şi am declarat că am venit să-mi fac
practica. Omul tuciuriu a rămas uluit:
― Ce, au căpiat cu toţii?
Şi s-a şi repezit la telefon.
M-am speriat că are de gând să vorbească cu directorul şi am adăugat în
grabă:
― Vreau să lucrez pe maşina ajutorului tehnic.
Tuciuriul a râs, înveselit, ba chiar a mângâiat receptorul telefonului.
― Drăguţule, ai greşit adresa! Pe cinstea şi pe onoarea mea! Află că
maşina ajutorului tehnic nu e în serviciul meu. E în serviciul inginerului-şef.
Aşa încât adresează-te lui…
Am rămas năuc. Deştept sunt, n-am ce zice! Ia te uită ce mai plasă am
luat!
Omul din faţa mea începu să-mi explice că autobaza se compune din
două servicii: serviciul tehnic şi serviciul de exploatare. Serviciul tehnic…
N-am mai putut răbda şi l-am întrerupt:
― Scuzaţi-mă, am greşit!
Şi am plecat îndărăt la inginerul-şef. L-am găsit în biroul său, stând
posomorit la masa lui masivă de lucru. I-am explicat că la serviciul de
exploatare nu se găseşte o muncă potrivită pentru mine. M-a privit
cercetător:
― Ehei, frate, văd că eşti un mare pehlivan!
Şi, fără niciun fel de comentarii, m-a trimis la atelierul de profilaxie sau,
cum i se spune mai simplu ― garaj.
Capitolul II
Şi cu toate astea, şi eu şi Şrnakov Piotr am avut noroc cu carul. Şi pe el,
ca şi pe mine, l-au trimis tot la garaj.
Cei care lucrau în ateliere aveau de-a face doar cu piese de maşini. Noi,
cei de la garaj ― cu maşina întreagă, luată adică în totalitatea ei. La garaj
maşina e spălată, unsă, pusă la punct, i se fac reparaţii generale şi profilaxia,
cum spun şoferii. Aici lăcătuşii sunt cei oare mută maşinile dintr-un loc într-
altul, ba ies chiar şi pe stradă, să încerce cum funcţionează frânele. Aşa
încât Şrnakov Piotr şi cu mine aveam toate şansele să nimerim şi noi într-o
bună zi la volan.
― Ascultă, măi Şrnakov ― l-am întrebat odată pe Piotr ― ce zici, or să
ne lase şi pe noi să conducem?
Şrnakov se gândi o clipă şi răspunse:
― Or să ne lase.
El se gândeşte întotdeauna înainte de a răspunde.
― Bine-bine, dar ar trebui să contribuim şi noi cumva la afacerea asta.
― Avem tot timpul.
― Tot aşteptând, o să treacă toată practica aşa, aiurea ― îi dădeam eu
zor.
― Vedem noi cum facem, după ce ne-om familiariza ― răspundea calm
Şrnakov.
Dar, cu toată familiarizarea noastră, nimănui nu-i trecea măcar prin minte
să ne lase la volan. Atitudinea faţă de noi era cât se poate de indiferentă.
Nepăsătoare chiar. Oamenii se temeau sa ne-ncredinţeze vreo treabă mai
serioasă. Cu maşinile nu e de glumit. Din cauza unui şurub prost înşurubat
se poate produce un accident. Ba chiar o catastrofă. O catastrofă e tot un
accident, însă cu victime omeneşti. Groaznic!
Pe deasupra, mai şi lucram încet. Ce să-i faci? Ageamii! Lăcătuşii însă n-
aveau vreme să stea de noi. Aveau şi ei un grafic, un plan al lor.
La drept vorbind, pe mine unul nu mă prea interesa munca asta. Când
vezi însă că în jurul tău toată lumea munceşte, ţi-i nu ştiu cum să stai de
pomană. E ruşinos. Scârbos chiar. Şi afară de asta, de vreme ce am nimerit
aici, n-am niciun chef să se spună despre mine că-s un trântor şi un pierde-
vară.
Eram la garaj un fel de „băieţi de alergătură”. Ba du-te şi cumpără ceva,
ba adu ceva, ba trage-o fugă la depozit sau la vreun atelier. Dacă nu eram pe
drumuri, ne puneau ori să ţinem o sculă, ori să manevrăm lampa cu benzină,
ori să spălăm cine ştie ce piesă…
Era altceva atunci când se nimerea să spălăm maşina în curte, cu
furtunul. Asta zic şi eu că-i treabă! Din furtun apa ţâşneşte de ţi-i mai mare
dragul. Îl îndrepţi când într-o parte, când într-alta, bucăţi mari de noroi se
desprind şi cad în şanţ. Din radiator năvăleşte aburul, apa se evaporă cât ai
clipi sub razele fierbinţi ale soarelui de iunie. Şi atunci când maşina,
proaspătă, sclipitoare, coboară de pe platformă, te bucuri văzând rezultatele
muncii tale.
 Aşa ceva însă se întâmpla destul de rar. Maşinile de obicei se spală seara,
când se întorc din cursă, iar noi lucrăm dimineaţa.
Dacă stai să te gândeşti bine, nici eu, nici Şmakov n-am prea avut noroc.
Aş putea spune că mai norocoşi au fost cei care au fost repartizaţi în
ateliere. Acolo se lucrează într-un singur schimb şi băieţii aveau de-a face
mereu cu aceiaşi oameni. Se obişnuiseră cu oamenii aceştia, iar oamenii se
obişnuiseră cu ei. La garaj însă era cu totul altă socoteală. Aici se lucra în
trei schimburi, aşa încât Şmakov şi cu mine aveam de-a face cu diferite
brigăzi. Când a treia zi a venit brigada cu care lucraserăm în prima zi,
oamenii nici nu ne-au recunoscut. Ne uitaseră. Fără să-şi ascundă mirarea,
ne priveau aşa, de parcă ar fi vrut să-ntrebe: „Ce-i cu voi? Ce căutaţi aici?“
Nici nu ştiau cum ne cheamă. Şmakov Piotr pare mai în vârstă ca mine şi
din pricina asta toţi îi spuneau „flăcăule“… „Hei, flăcăule, ascultă,
flăcăule!“ Mie, la început, îmi spuneau „puştiule”. „Hei, puştiule, ascultă,
puştiule!“ Când au auzit că băieţii îmi spun „Kroş“, au început şi ei să-mi
spună „Kroş“. Unii îmi spuneau chiar „Kroşa“[1]… „Hei, Kroşa, ascultă,
Kroşa!” îşi închipuiau, pesemne, c-am fost poreclit aşa din pricină că eram
cam mic de stat. Habar n-aveau că, în realitate, „Kroş“ vine de la numele
meu de familie ― Kraşeninnikov. Aşa e obiceiul în şcoala noastră: se
prescurtează numele de familie, mai ales când ai un nume atât de lung ca al
meu. Iată de unde vine „Kroş“. Lucrătorii din garaj, însă, îi dădeau numelui
meu o nuanţă umilitoare.
În general, situaţia în care ne aflam nu-mi surâdea de loc. În asemenea
împrejurări, e cam greu să te vezi la volan!
I-am spus şi lui Şmakov ce gândeam. Mi-a răspuns morocănos: „Vezi-ţi
de treabă!“
Lui îi dă mina să vorbească. Cu firea lui, nu e greu să-ţi vezi de treabă.
Când îi spune cineva: „Hei, flăcăule, ia scoate bulonul!“, fără nicio vorbă,
pune mâna pe cheie şi se apucă de treabă. Nu se uită nici în stânga, nici în
dreapta. Asudă, nu alta. E cufundat în munca lui de parcă face cine ştie ce
mare ispravă. Are o mutră atât de serioasă şi de preocupată, încât toţi îl
privesc cu respect. Şi, în cele din urmă, se dovedeşte că a scos omul cu totul
alt bulon decât trebuia. Asta e. Eu, în locul lui, aş fi intrat în pământ de
ruşine; el însă, cu aerul cel mai senin, ia toată treaba de la început. Cu
aceeaşi mutră serioasă şi preocupată. Iar cei din jur aveau impresia că
Şmakov lucrează mai bine decât mine. Ştiu eu care-i cauza! Să mă tai
bucăţi-bucăţele, şi nu pot să pun mâna pe şurub şi să-l învârtesc aşa,
orbeşte, cum face Şrnakov. Trebuie să ştiu neapărat ce fel de şurub e şi de
ce, mă rog, îl învârtesc. Vreau să înţeleg, munca în tot ansamblul ei, să-i ştiu
sensul şi ţelul. Aplic metoda raţionamentului prin deducţie. De la general la
particular. Şrnakov Piotr nu pune întrebări, eu, în schimb, pun. Lăcătuşii
însă numai de întrebări n-au chef. N-au vreme. Ori, mai ştii, poate că nu se
pricep să răspundă la ele. Chiar şi Dmitri Aleksandrovici, brigadierul
lăcătuşilor, un om uscăţiv, cu basc pe cap şi cu figură de spaniol, mi-a spus
odată:
― Ia ascultă, măi, universitaristule! Mult mai ai de gând să ne bârâi la
cap cu întrebările tale?
Ei, poftim! La început n-am înţeles ce înseamnă cuvintele astea ale lui.
Mai târziu am aflat că are Cehov o povestire intitulată „Sfânta Simplitate”.
Un preot bătrân, de undeva, din provincie, îl primeşte în vizită pe fiul său,
un avocat celebru. Şi bătrânul preot, vorbind eu fiul avocat, îi spune
„universitarist”.
E foarte frumos că brigadierul Dmitri Aleksandrovici poartă basc, are
figură de spaniol şi-l cunoaşte atât de bine pe Cehov. Cu atât mai urât e însă
din partea lui că nu-şi găseşte altă ocupaţie decât să născocească porecle
pentru oameni cumsecade!
Cel care ne scotea sufletul era însă lăcătuşul Koska, un flăcăiandru din
rândul meseriaşilor. Lui Şrnakov îi cam ştia de frică, nu de alta, dar probabil
din pricină că Piotr nu-i dădea nicio atenţie. De mine însă, se lega mereu,
fugărindu-mă ba într-o parte, ba în alta. „Hei, Kroşâ, ia fă-te-ncoa’ cu
ştergăţorul!“ striga el în gura mare, dându-şi aere de mare şef, deşi lui i se
poruncise treaba asta. Era, nici mai mult nici mai. Puţin, un lăcătuş de
categoria a patra.
Mai ales îi plăcea lui Koska ăsta să ne pună, şi mie şi lui Şrnakov, fel de
fel de întrebări, un fel de încuietori fără noimă.
― Ia să-mi spuneţi, măi practicienilor (aşa ne botezase el ―
practicieni!), ce anume funcţionează în maşină, chiar şi atunci când maşina
stă pe loc?
Mă uitam la el şi ridicam din umeri: ― Ce anume? Motorul.
― Motorul e stins.
― Lumina.
― Şi lumina e stinsă.
― Înseamnă că nu mai funcţionează nimic.
― Măi. Kroşa! Măi amărâtule! Frâna funcţionează, aşa să ştii!
 ― Şi dacă frâna nu-i pusă? săream eu.
Koska izbucnea în râs:
― Cine naiba a mai pomenit să laşi maşina fără să pui frâna? Se vede,
frăţioare, că sunteţi clei în treaba asta!
Într-o bună zi, ca să-i dau peste nas lui Koska ăsta, am adus de acasă
„Carnetul tânărului şofer” şi l-am arătat lăcătuşilor. N-am crezut că o să le
facă o asemenea impresie. Pur şi simplu, au rămas cu gura căscată. Da’ şi
eu, şmecher! Nu le-am dat carnetul în mână. Le-am arătat doar ce scrie pe
copertă: „Carnetul tânărului şofer”. L-am deschis apoi binişor şi am arătat
numele şi fotografia. Atât.
Trebuie să ştiţi că toţi lăcătuşii tineri de la garaj visează să ajungă şoferi.
Nu scapă o ocazie să se aşeze la volan. Fac feţe-feţe de emoţie şi de teamă.
În schimb, când se dau jos din cabină, sunt atât de mândri, încât poţi să juri
că au efectuat un zbor în Cosmos.
Faptul că eu, un biet elev, am dreptul să conduc maşina i-a uluit. Nici nu
le dădea măcar prin minte că acest carnet nu e chiar un carnet adevărat. Era
doar scris negru pe alb, carnet tipărit la tipografie. N-o să se apuce
tipografia să tipărească carnete fictive! Lăcătuşii noştri erau oameni cu
scaun la cap şi judecau logic. Tocmai de aceea erau convinşi că drepturile
mele erau autentice. Erau convinşi şi mă priveau cu admiraţie.
Şmakov Piotr n-avea carnet. Nu se prezentase la examen. Parcă-l aud
cum făcuse pe grozavul: „Asta-mi lipseşte mie!? Carnet pentru copii de
grădiniţă!“ Acum însă îşi muşca pumnul de ciudă. Vedea de câtă autoritate
mă bucur în faţa lăcătuşilor şi-i părea rău că n-are carnet.
Şmakov însă nu e chiar aşa de prost cum pare. Se purta în aşa fel, încât
toţi erau convinşi că are şi el un carnet ca al meu. Când lăcătuşul Koska m-a
întrebat respectuos: „De ce nu conduci dacă ai permis?“, Şmakov s-a grăbit
să răspundă în locul meu: „Ce rost are să te-nfigi la volan? Asta o face
numai un papă-lapte, care n-are carnet de conducere”. Din răspunsul acesta
nu se înţelegea altceva decât că Şmakov are tot dreptul să conducă şi tocmai
de aceea nu se-nfige la volan.
Ce e drept, şi eu mă purtam aşa ca şi cum amândoi am fi avut aceleaşi
drepturi. Ştiţi, din solidaritate prietenească. Cu atât mai mult că Şmakov, cu
răspunsul său, a reuşit să-l pună la punct pe Koska.
Nimeni deci n-a pus la îndoială că amândoi avem carnet de conducere.
Astfel că autoritatea noastră a crescut simţitor. Din păcate însă, mai târziu,
drepturile acestea ― reale în ce mă privea pe mine şi presupuse în ce-l
privea pe Şmakov ― n-au făcut decât să joace un rol nefast în viaţa
noastră…
Capitolul III
Treptat-treptat, oamenii s-au deprins cu noi, iar noi, la rândul nostru, ne-
am deprins cu munca.
Ni se încredinţau lucrări, care, în mod obişnuit, sunt executate de către
lăcătuşii de categoria a IV-a. Trebuia, de pildă, să controlăm dacă e bine
fixată bara de protecţie din faţă, numărul, stopul sau farul. Ori să vedem
dacă maşina a fost bine unsă. Ca să-ţi dai seama, e necesar să ştii unde,
când şi cu ce trebuie să ungi.
Odată mi s-a încredinţat chiar o lucrare de categoria a V-a: să verific şi să
fixez radiatorul. Întâi şi întâi trebuie să verifici cu atenţie radiatorul, să vezi
dacă nu curge, apoi să controlezi dacă nu curg cele două pâlnii şi, în cele
din urma, să fixezi bridele cu băgare de seamă. O treabă complicată şi de
mare răspundere. Şi când te gândeşti că operaţia asta mi-a fost încredinţată
mie! La control s-a constatat că întreaga lucrare a fost bine executată.,
Când brigadierul Dmitri Aleksandrovici, cel care aduce a spaniol,
controla lucrarea mea, eu, cu un aer nepăsător, îmi ştergeam mâinile c-o
cârpă. Principalul e să nu te agiţi şi să fii calm. Dacă te agiţi, imediat eşti
bănuit că n-ai făcut treaba aşa cum se cuvine.
Lucrurile se schimbaseră: nu mai stăteam ca proştii şi aşteptam să ni se
dea totul mură-n gură. Ştiam acum singuri ce avem de făcut, nu ca pe
vremea când stăteam ca momâile-n atelier, holbând ochii la toate celea.
Ne deprinseserăm cu oamenii, şi oamenii se deprinsesem cu noi. E
adevărat că deocamdată nu eram lăsaţi la volan. Nu pierdeam însă speranţa.
Ne mângâiam cu gândul că totuşi am avut noroc. Băieţii care lucrau în
ateliere erau legaţi de locul lor de muncă. Noi, însă, ne plimbam în voie prin
toată autobaza. Ba eram trimişi într-o parte, ba în alta, fiindcă, precum ştiţi,
garajul se află în legătură cu toate atelierele. Toţi ne invidiau pentru munca
noastră vie, operativă. A
Adeseori lucram în curte. Era cald, soare. Aerul proaspăt şi plăcut îţi
umplea plămânii şi-ţi înviora tot trupul. Vedeai în jur totul ca-n palmă. Cine
a venit, cine a plecat, care încotro s-a dus, cine ce transportă. Auzeai cum
şeful serviciului de exploatare se răţoia la telefon. Într-un cuvânt, simţeai
pulsul întregii autobaze.
Trecuse atât de puţină vreme din ziua în care inginerul-şef ne plimbase
prin ateliere! Acum ne simţeam ca acasă. Paznicul nici nu ne mai cerea
permisul de intrare.
Câteodată, dimineaţa, simţeai că tare ai mai dormi!. Cineva însă parcă te-
nghiontea, spunându-ţi: „Haide, scoală, scoală! Nu e frumos! Nu se cade…”
Întârzii numai cu vreo douăzeci de minute şi ţi se pare că toţi lucrează de
când* lumea. Fiecare e la locul lui de muncă, îşi face meseria, tu, însă, pari
de prisos. Unde mai pui că nici nu ştii ce s-a întâmplat de dimineaţă. Poate
că nu s-a întâmplat nimic, dar poate că s-a şi întâmplat ceva. Cine ştie J Te
simţi nu ştiu cum, stingherit. Nu e vorba de disciplină. E vorba de faptul că
alţii lucrează, iar tu te bălăbăneşti de colo-colo. Prin urmare ei lucrează în
locul tău.
Cel mai frumos e să vii cu vreo 15—20 de minute mai devreme.
Schimbul de noapte n-a plecat încă, cel de zi abia vine. Brigadierul
schimbului de noapte dă în primire brigadierului schimbului nostru.
Muncitorii îşi schimbă hainele, râd, glumesc, povestesc tot felul de năzbâtii.
Asculţi şi pricepi numaidecât cine spune adevărul şi cine taie la piroane.
Aşteptând schimbul, ne aşezăm pe bancă, în faţa porţii garajului. Soarele
de dimineaţă te mângâie parcă pe frunte. Ultimele maşini pleacă în cursă.
Şoferii, cu foaia de circulaţie în mână, ies în fugă din biroul dispecerului.
Au întârziat şi trebuie să se grăbească. Huruind, maşinile pleacă în cursă şi
lasă în urma lor un fum albăstrui…
În curte apare directorul. Toţi îl salută: „Vă salut, Vladimír
Gheorghevici”. Şi directorul răspunde: „Vă salut, vă salut!“ Unora li se
adresează pe numele patronimic, altora le spune pur şi simplu pe numele
mic, altora pe numele de familie. Sunt însă şi unii cărora nu li se adresează
în niciun fel, ci le spune doar: „Vă salut!“ Aşa se-ntâmplă, de pildă, cu noi.
E interesant însă că lui Igor îi spune pe nume. Igor lucrează la biroul
serviciului tehnic, se învârte tot timpul în ochii şefilor, şi directorul ştie că-l
cheamă Igor. Iar numele de familie poate că nici nu i-l cunoaşte.
Igor umblă prin ateliere şi completează formulare. Are în mână o servietă
mare şi lucioasă, un stilou în buzunar şi oferă muncitorilor ţigări
„Belomor”. Se poartă amabil şi îngăduitor, păstrând în acelaşi timp un aer
de superioritate, de parcă ar fi cel puţin locţiitorul inginerului-şef.
Aşa se poartă cu cei de la autobază. Nouă însă, ne face cu ochiul,
chipurile îşi bate singur joc de rolul pe care trebuie să-l joace. Şi-a scornit
chiar şi o poreclă: „Şeful”. Asta ca să nu credem că şi-a luat-o în cap. Mai
ales că ştie foarte bine cum ne purtăm noi cu asemenea specimene. Cât ai
zice peşte, îi dezbărăm de fumuri şi le scurtăm nasul! Procedeul e simplu.
Omul nostru cunoaşte procedeul şi nu vrea să-l încerce pe pielea lui.
Lui Igor îi place grozav de mult să-şi facă de lucru printre cei mari, să
ştie totul, să fie în centrul evenimentelor. Îi cunoaşte pe nume pe toţi şefii,
pe toţi mecanicii, pe toţi maiştrii şi brigadierii. Ştie că şeful serviciului de
exploatare va fi mutat în curând la trust, ba mai mult decât atât, ştie şi cum
îl cheamă pe cel care-i va lua locul. Din gura lui am aflat că deunăzi
directorul a fost chemat la trust, unde s-a ales cu o săpuneală pentru
transportul nesatisfăcător al materialelor pe şantierul de construcţie al noilor
locuinţe din cartierul Ceremuşki. Mai pe scurt, Igor cunoştea lucruri pe care
nici eu, nici Şrnakov Piotr, nici alţi băieţi nu le-am fi putut afla niciodată. Îi
cunoştea chiar şi pe proprietarii autoturismelor care veneau la garajul
nostru. Îl vedeai adeseori cum iese în stradă şi începe să-ţi înşire:
― Ia te uită: vezi Volga asta? E a unui medic celebru. Îl cheamă Lipa. O
vezi p-ailaltă? Aia în două culori. Ei poftim, uite şi Moskviciul ăsta
rablagit! E al unui profesor, pe nume…
Curios e insă că Igor, care se-nvârte în societatea şefilor, îi cunoaşte pe
toţi şi-i tratează cu ţigări „Belomor“, nu se bucură totuşi de niciun fel de
autoritate. Muncitorii nici nu ştiu măcar că e un practicant, la fel cum
suntem şi noi. Cred că e un funcţionar nou angajat la serviciul tehnic.
La şcoală, Igor e socotit drept o „personalitate de vază“. Aici însă, ne
dam perfect de bine seama că-i suntem superiori. Şi când te gândeşti că
munca mea şi a lui Şrnakov e poate dintre muncile cele mai murdare! Tot
timpul ne tăvălim pe sub maşini. Şi ne mândrim cu treaba asta. Ne mândrim
cu hainele noastre murdare, cu pantalonii noştri soioşi, de cauciuc. N-am
niciun fel de vocaţie pentru tehnică, dar atunci când e vorba să lucrez, păi
ştiu să lucrez. Nu mă-ncurc! Şi atunci când Igor, cu servieta lui lucioasă,
vine să întocmească vreo situaţie în garajul nostru, îi răspundem
morocănoşi:
― Ai răbdare, nu vezi că n-avem vreme?
Auzind un asemenea răspuns, Igor se supără grozav, dar se stăpâneşte ca
nu cumva să băgăm de seamă că s-a supărat.
Aşa s-a întâmplat şi azi.
Şrnakov şi cu mine scoteam din maşină un amortizor ars. Nu există nimic
mai plicticos decât treaba asta. Stai într-un fel de adâncitură şi te chinuieşti
cu amortizorul. Lucrezi într-o poziţie incomodă, nu ştii de ce să te apuci
mai întâi. Butoanele şi şuruburile au ruginit, nu e chip să mişti ceva din loc,
orice piesă îţi pare înţepenită. Şmakov gâfâia, se căznea din răsputeri, dar
treaba nu înainta.
Deodată, la marginea adânciturii îşi face apariţia Igor, se lasă binişor pe
vine şi ne spune cu o voce blândă:
― Noroc, oameni ai muncii!
― Noroc! i-am răspuns eu, bosumflat şi cu o mutră destul de acră.
Şmakov nici atât.
― Ei, cum merge? Văd că-i trageţi tare.
Văzând că nimeni nu-i răspunde, Igor continuă:
― Astăzi, după terminarea lucrului, are loc o consfătuire cu toţi
practicanţii. Prezenţa obligatorie.
Nu m-am putut stăpâni şi am mârâit printre dinţi: ― Alta acum!
― De ce bodogăneşti acolo? întrebă Igor zâmbind.
― Fiindcă m-am plictisit de consfătuirile tale!
― Ale mele? răspunse Igor, la fel de prietenos. E dispoziţia inginerului-
şef şi a Nataliei Pavlovna.
Natalia Pavlovna este diriginta clasei noastre.
― Ştim noi, ştim ― am răspuns eu. Toate astea nu sunt decât uneltirile
tale.
― Treaba voastră. N-am făcut decât să vă anunţ ― răspunse Igor. Şi se
făcu nevăzut, cu servieta lui lucioasă cu tot.
Şmakov şi cu mine am continuat să ne vedem de treabă. Blestematul
acela de amortizor nu se lăsa demontat nici în ruptul capului şi, de nervos ce
eram, simţeam ca mă apucă toţi dracii. Mai lucram şi cu lăcătuşul Lagutin,
care e un tip teribil de antipatic.
Lagútin ăsta e un flăcău voinic şi chipeş. Dar e grozav de spurcat la gură.
Pentru orice fleac trânteşte vorbe deşucheate. Şi când începe să înjure, faţa i
se înroşeşte, capătă o expresie răutăcioasă, ochii îi ies din orbite şi toată
figura lui e alta parcă, fioroasă şi sălbatică.
Eram hotărât: dacă Lagutin va încerca vreodată să mă jignească, voi şti
să-i răspund cu demnitate.
De data aceasta, văzând cum ne chinuim cu amortizorul, stătu o clipă pe
gânduri şi coborî în adâncitură.
Coborând însă, îmi trase un ghiont destul de zdravăn. Fără îndoială,
adâncitura e destul de îngustă şi e greu să te mişti în ea. Eram însă convins
că Lagutin m-a îmbrâncit cu bună-ştiinţă şi i-am spus:
― Nu s-ar putea fără ghionturi?
 Nu găsi, pesemne, un răspuns potrivit, mă privi doar cu ochii holbaţi şi
întoarse capul în altă parte. După ce, în sfârşit, am reuşit să demontăm
amortizorul şi-l scoteam din adâncitură, Lagutin, tam-nişam, îl înjură pe
Şmakov. Acesta îl privi calm, şi drept răspuns îi trase şi el o înjurătură de
toată frumuseţea.
I-am spus mai târziu:
― Măi Piotr, să ştii că înjurând nu faci decât să te înjoseşti pe tine însuţi.
― Ei, asta-i bună! răspunse Şmakov. El mă-njură şi eu să tac ca boul?
înjur şi eu, că doar n-oi fi cumva membru corespondent al Academiei…
Ceea ce mă scotea însă din sărite era atitudinea lui Lagutin faţă de Zână.
Zână era dispecerul autobazei şi era, cred, îndrăgostită de Lagutin. Naiba să
le mai înţeleagă şi pe fetele astea! De vreo douăzeci de ori pe zi îşi făcea de
lucru în garaj. Căuta, chipurile, pe cineva. Totul era însă cu ochi şi cu
sprâncene, fiindcă în garaj nu prea ai pe cine căuta. La nevoie, poţi anunţa
prin radio: „Şoferul cutare este rugat să vină de urgenţă la dispecer”.
Cum am mai spus, Zână venea la garaj şi nu-şi lua ochii de la Lagutin.
Faţa lui însă căpăta îndată o expresie plictisită. Când vedea că Zână se
apropie, se posomora de-a binelea şi se prefăcea că-i foarte ocupat şi n-are
vreme de pierdut. Zână pleca. Îţi făcea milă când te uitai la ea. Milă şi silă!
Cum pot unii oameni să se înjosească în halul ăsta? Şi Şmakov spunea
adeseori:
― De ce s-o fi ţinând de capul omului? Dragoste cu sila nu se face! Nu
vezi că-i proastă?
Mie însă îmi părea rău de Zână. N-o. Fi ea chiar proastă, să se agaţe aşa,
hodoronc-tronc, de Lagutin. Cine ştie, poate că au fost în vorbă amândoi. Şi
pân’ la urmă el i-o fi dat cu piciorul!
Sunt, bineînţeles, şi cazuri când o fată, aşa, din senin, se îndrăgosteşte de
câte un băiat, chiar dacă băiatul nu-i dă niciun fel de atenţie. Asemenea
cazuri sunt însă destul de rare. Cunosc unul singur. E vorba de colega
noastră de clasă, Nadia Flerova. E o fată slabă şi uscată ca o scândură.
Numai ochii de ea. Nişte ochi mari şi strălucitori. E prietenă cu Maika
Katanskaia. Iar Maika asta e cea mai frumoasă fată din şcoală. De îndată ce
un băiat se îndrăgosteşte de Maika, Nadia Flerova, ca la comandă, se
îndrăgosteşte şi ea taman de băiatul ăla.
Cazul pe care vi l-am povestit e fără îndoială cu totul excepţional. Nadia
Flerova se îndrăgosteşte, cred, din rivalitate. Ori poate, naiba ştie,
dimpotrivă, din solidaritate. Dar asemenea treburi nu mă interesează câtuşi
de puţin!
Maika Katanskaia şi Nadia Flerova lucrau la atelierul de tapiserie. Acolo
se repară canapelele maşinilor, se finisează învelitorile de protecţie, se fac
pungile pentru scule şi alte lucruri de soiul ăsta.
Atunci când Maika trecea prin autobază, toţi întorceau capul după ea.
Tare-i frumoasă! înaltă, cu două cozi negre ca abanosul. Drept să vă spun,
nu-mi făcea nicio plăcere să văd că ochii tuturor sunt aţintiţi asupra ei. Ce
obicei urât să te holbezi aşa la un om şi să-ţi suceşti gâtul în urma lui!
Lagutin se uita şi el la Maika. O mânca din ochi, nu alta. Într-o bună zi, a
înşfăcat ca un nebun o canapea de maşină şi hop cu ea la atelierul de
tapiserie. Canapeaua n-avea nimic, era nou-nouţă, Lagutin însă ţinea morţiş
că trebuie reparată. Ieri când plecam acasă, l-am văzut pândind-o la poartă.
N-o slăbea din ochi, ba chiar i-a şi spus ceva ei şi Nadiei Flerova. N-am
auzit ce anume i-a spus, dar în aceeaşi clipă am luat o hotărâre eroică: dacă
Maika îi va răspunde, am s-o dispreţuiesc cât oi mai fi şi-oi mai trăi!
Femeia care nu ştie să-şi apere demnitatea nu merită altceva decât dispreţ!
Maika nu numai că n-a răspuns nimic, dar nici măcarn-a întors capul.
Eram în al nouălea cer.
S-a întors în schimb Nadia Flerova. Dar de Nadia Flerova puţin îmi pasă
mie!
Cu chiu, cu vai am scos amortizorul şi l-am dus la sudat. Apoi l-am adus
şi multă vreme ne-am chinuit să-l montăm. E mai greu să montezi un
amortizor decât să-l demontezi. Trebuie să-l ţii tot timpul suspendat şi-ţi
amorţesc mâinile.
Ca să terminăm cu repararea maşinii, trebuia să înlocuim rulmenţii de la
roţile din faţă. Îi şi adusesem de la depozit. Stăteau pe masa de lucru,
înveliţi într-o hârtie unsuroasă. Cel care trebuia să-i pună era Lagutin.
Lipsea însă. Umbla teleleu prin atelierul de tapisat. M-am dus să-l caut.
L-am găsit stând pe marginea unei mese de lucru. Fuma şi avea o mutră
veselă şi mulţumită. Maika lucra ceva la maşina de cusut. Nadia Flerova
cosea cu mâna. Maistrul Ivan Kuzmici croia pe podea o bucată de muşama.
L-am privit pe Lagutin şi i-am spus acru:
― Trebuie puşi rulmenţii.
Nu mi-a răspuns nimic.
N-am mai repetat. Ştiam foarte bine că auzise perfect tot ce i-am spus.
 M-am apropiat de fete. Eram tare curios să aud în ce termeni vorbeşte cu
ele mitocanul ăsta de Lagutin. Tăcea însă. Poate că-l întrerupsesem, poate
că nu voia să vorbească de faţă cu mine. Ori poate că, până am venit eu,
spusese tot ce-avea de spus şi-şi epuizase întregul bagaj de idei şi cuvinte.
Dintr-o dată, în birou intră dispecerul Zână. Se opri în prag şi privi în
jurul ei. M-am gândit că acuşi-acuşi o să izbucnească scandalul şi, ca să fiu
sincer, n-aş fi avut nimic împotrivă, ba chiar aş fi fost bucuros. Foarte bine.
Las’ să vadă Maika cu cine are de-a face. Să ştie şi ea ce poamă e Lagutin
ăsta.
După o clipă de tăcere, Zână îngână cu o voce stinsă şi jalnică:
― Tovarăşe Lagutin, o clipă numai.
Pe faţa lui Lagutin apăru aceeaşi expresie plictisită.
― Ei, ce mai e?
― Numai o clipă ― repetă Zână.
Ne uitam toţi la el. Şi eu, şi Maika, şi Nadia, şi chiar maistrul Ivan
Kuzmici.
Lagutin se încruntă:
― Spune ce ai de spus! Secrete n-avem.
Sărmana Zână răspunse:
― Am de discutat cu dumneata o chestiune de producţie.
― Bun ― răspunse plictisit Lagutin ― am să trec pe la birou.
Zână mai stătu o clipă, apoi se-ntoarse şi ieşi din atelier.
Se lăsă o tăcere penibilă.
Zâmbeam.
Lagutin mă privi pe sub sprâncenele încruntate..
― Ce rânjeşti, mă? Ce-ţi arăţi colţii?
I-am răspuns calm:
― Mă priveşte. Sunt colţii mei şi fac ce vreau cu ei. Hai, mai bine, să
punem rulmenţii! Trece vremea. Avem consfătuire.
La auzul cuvintelor „mai bine“, Lagutin se făcu pământiu. Pricepuse
apropoul. Mârâi:
― Mă descurc eu şi fără voi.
― Voia dumitale ― i-am răspuns scurt şi am ieşit din atelier.
Capitolul IV
După terminarea lucrului ne-am adunat cu toţii pe locul viran şi ne-am
aşezat lângă o maşină veche şi hârbuită, un GAZ-51. Maşina asta era de
multă vreme scoasă din uz. Urma să fie demontată.
 Consfătuirea a fost deschisă de Igor. El a spus că s-a încheiat o
săptămână de muncă şi a venit timpul să facem un bilanţ al activităţii
noastre. Înainte de toate însă, trebuie ales un preşedinte şi un secretar.
Preşedinte a. Fost ales chiar Igor. Aşa se întâmpla întotdeauna. La toate
şedinţele şi consfătuirile noastre, Igor era ales preşedinte. Secretar am fost
ales eu. Am refuzat însă, spunând că m-am lovit cu ciocanul şi mă doare
mâna. De lovit, e adevărat că mă lovisem eu. Dar cam de mult. Uitasem de
lovitură. Acuma însă, din fericire, mi-am adus aminte. M-au crezut. În locul
meu a fost aleasă Makarova.
La consfătuire au venit diriginta noastră, Natália Pavlovna, şi inginerul-
şef. Îl ţineţi minte? Acela care în ziua venirii noastre ne-a plimbat prin
ateliere. Închipuiţi-vă că tocmai el răspunde de practica noastră! El e mai
mare peste noi! Şi eu care habar n-aveam!
Luând cuvântul, inginerul-şef a spus că administraţia autobazei s-a
străduit să creeze pentru noi condiţiile cele mai bune. Toţi băieţii au fost
repartizaţi conform intereselor, aplicaţiilor şi însuşirilor lor personale. Toate
atelierele şi brigăzile ne acordă o atenţie deosebită. În general, treaba merge
strună. Şi el, inginerul-şef, speră că vom obţine rezultate frumoase în
muncă. Iar dacă cineva are vreo dorinţă ori vreo pretenţie, s-o spună deschis
şi el, inginerul-şef, îl va asculta cu plăcere. Disipă mutra lui se vedea însă
limpede că pretenţiile noastre nu i-ar fi făcut niciun fel de plăcere.
Toţi tăceau. Nimeni nu avea niciun fel de pretenţii.
S-a ridicat apoi Igor, care a spus că e cu totul de acord cu cele arătate de
inginerul-şef. Practica se desfăşoară în condiţii minunate. Administraţia se
poartă cu noi excelent. Toţi băieţii au înregistrat succese colosale. Iar dacă
mai e câte unul care rămâne în urmă, vina e exclusiv a lui. N-are decât să se
străduiască, să-i ajungă din urmă pe ceilalţi. Cine sunt însă cei care rămân
în urmă, asta Igor n-a precizat-o. Nu-i place să pomenească nume.
În realitate, lucrurile nu stăteau chiar aşa de bine şi practica nu se
desfăşura atât de lin cum arătau vorbitorii. Să luăm, de pildă, pe Şmakov şi
cu mine. Numai în ultimele două zile am lucrat normal. Până atunci
fusesem băieţi de alergătură. Iar cei de la atelierul mecanic? Nici astăzi nu
fac nimic! Stau în spatele muncitorilor şi se uită cum aceştia lucrează. I-am
poreclit „băgători de seamă”. Unul din aceşti „băgători de seamă”,
Solouhin, stătea acum alături de mine. I-am făcut semn cu piciorul, doar-
doar s-o înscrie la cuvânt. Solouhin m-a privit cu coada ochiului, apoi a dat
din umeri; cu alte cuvinte, n-avea omul chef să se ia la harţă.
 Atunci m-am ridicat eu:
― Unii dintre băieţi nu lucrează. Nu fac nimic. Stau numai şi se uită.
― Nu ― răspunse inginerul-şef ― nu se uită, ci observă. Fac practică
prin observaţie.
Diriginta noastră, Natalia Pavlovna, era foarte bucuroasă că totul merge
bine. Ea se bucură întotdeauna când lucrurile merg bine şi se întristează
amarnic când află că ele merg prost. Nu voiam s-o indispun. E bătrână,
săraca, şi suferă de inimă. Nu l-am mai contrazis pe inginerul-şef, am tăcut
şi m-am aşezat la locul meu.
Când i-a venit rândul la cuvânt, Natalia Pavlovna a mărturisit că se
bucură din toată inima că treburile merg bine. Dar, a adăugat ea, practica
trebuie să meargă mână în mână cu procesul de învăţământ, cu programa
şcolară. Atunci când lucrăm, trebuie să ne gândim tot timpul la legile fizicii
şi ale chimiei învăţate de noi în şcoală. Trebuie să legăm aceste legi de tot
ceea ce vedem şi facem în producţie.
N-am avut nimic de obiectat la cele spuse de Natalia Pavlovna. În
general, la spusele ei n-avem niciodată nimic de obiectat.
După ea a vorbit din nou inginerul-şef, care a spus:
― Tovarăşi! Din păcate, n-am avut timp să verific fişele voastre. Dar
cred că venitul fiecăruia va fi de cel puţin treisprezece ruble pe zi.
S-a stârnit o bucurie generală.
― Fiţi atenţi! Există o propunere concretă! anunţă Igor cu un aer solemn.
Ai noştri, însă, nu-şi puteau veni în fire. Treisprezece ruble pe zi…
Bănet, nu glumă! Nimeni dintre noi nici n-a visat măcar atâtea parale! Mai
ales fetele erau foarte agitate. Râdeau şi şuşoteau ceva între ele, discutând
pesemne pe ce-or să-şi cheltuiască veniturile.
― Linişte, copii ― spuse Natalia Pavlovna ― cu cât veţi fi mai cuminţi,
cu atât mai repede vom termina consfătuirea noastră.
Asta era metoda ei de a ne potoli.
Igor, însă, era foarte supărat că lumea nu se prea sinchiseşte de
propunerea lui concretă. Cu toate că era foarte binecrescut, etna foarte
capricios. Jignit, se bosumflă, ţuguindu-şi buzele şi, dintr-o dată, începu să
semene cu un copil supărat, căruia i s-a luat jucăria din mână:
― Dacă nu vă interesează, poate e mai bine să nu spun nimic.
Am înţeles cu toţii că cele spuse acum nu erau decât vorbe frumoase.
Pentru nimic în lume Igor n-ar fi renunţat la cuvânt. Când se făcu linişte,
începu:
 ― Natalia Pavlovna are perfectă dreptate: munca noastră trebuie să
meargă mână-n mână cu şcoala. De aceea fac următoarea propunere
concretă…
Aici Igor făcu o pauză, în primul rând ca să ne aţâţe interesul, apoi ca să-
şi dea mai multă importanţă. Să recunoaştem că e un procedeu oratoric cam
primitiv.
Şi cu toate acestea, Igor reuşea întotdeauna să obţină cu el efectul dorit:
se lăsa o linişte mormântală. Eu, însă, dimpotrivă, n-am reuşit niciodată să
folosesc procedeul acesta aşa cum se cuvine. De îndată ce făceam pauza, pe
loc începea să vorbească altcineva.
Igor se convinse de faptul că toată lumea îl ascultă şi continuă solemn:
― Propun ca, prin eforturile comune ale clasei noastre, să repunem în
funcţiune această maşină scoasă din uz şi s-o dăruim şcolii noastre.
Şi Igor, cu un gest teatral, întinse mâna în direcţia maşinii.
Am privit cu toţii hârbul din faţa noastră. Chiar şi cineva care habar n-
avea de maşini şi-ar fi dat imediat seama în ce stare jalnică se afla ea. Stătea
pe butuci şi era aproape complet demontată. Tot ce mai era cât de cât bun
fusese luat de mult.
― Ştiu că maşina se află într-o stare deplorabilă ― continuă Igor ― vom
avea mult de lucru. Dar cu atât mai mare va fi meritul nostru!…
Mai spuse câteva cuvinte pline de căldură şi sentiment. Dacă vom repara
hârbul ăsta, clasa noastră se va acoperi de glorie, vom face o faptă măreaţă,
şi urmaşii vor vorbi despre noi. E drept că n-a spus-o el chiar aşa, sensul
însă era ăsta.
Pe faţa Nataliei Pavlovna apăru p expresie de descumpănire. Întotdeauna
îşi pierdea cumpătul când cineva venea cu o propunere neaşteptată. Nu ştia
cum vor reacţiona directorul şcolii şi directorul de studii.
― O s-o puteţi scoate la capăt? întrebă ea, îngrijorată.
Toţi erau înnebuniţi de fericire la gândul marilor venituri care-i aşteptau
şi din pricina asta pierduseră pesemne capacitatea de a raţiona logic şi
normal. Răspunseră în cor: „O să putem!“
Şi mie-mi părea bine că voi primi parale frumoase. Asta nu însemna însă
că trebuie să-ţi pierzi minţile şi să nu-ţi mai dai seama ce vorbeşti.
Am luat cuvântul:
― În primul rând hai să cercetăm cu atenţie harabaua asta. După aceea
vom hotărî ce avem de făcut.
 Şi pentru ca vorbele mele să capete şi mai multă greutate, am adăugat:
Trebuie să întocmim un „inventar al defecţiunilor”, ca să ne dăm seama de
volumul lucrărilor.
N-oi fi eu cine ştie ce orator, dar la nevoie ştiu şi eu să le potrivesc!
Cuvintele mele făcură impresie asupra băieţilor. Nici chiar Igor nu găsi un
răspuns potrivit. Zâmbi doar ironic şi mă întrebă:
― Nu cumva ţi-e frică?
― Nu e vorba de frică. Când ne apucăm însă de ceva, trebuie s-o facem
cu simţ de răspundere.
Cât ai clipi, se ridică Vădim Beleaev. Arătă cu degetul spre radiatorul
maşinii şi spuse hotărât:
― Cunosc perfect de bine harabaua asta. E încă în stare bună. Iar ceea
ce-i lipseşte procur eu cât ai bate din palme!
Întrucât, în cele ce vor urma, Vădim va avea un rol de seamă, vreau să
spun despre el câteva cuvinte.
În primul rând, trebuie să ştiţi că Vădim e prieten la toartă cu Igor. E
mâna lui dreaptă şi aghiotantul lui. Nu mai mi-aduc aminte în ce clasă eram
când am compus despre Igor un cântec în care erau următoarele cuvinte:

Şi aşteptând să-i dea porunca,

Vadim stă smirnă-n faţa lui.

„în faţa lui“, adică a lui Igor.

În al doilea rând, în felul său, Vădim era „un elev dificil”, asta pentru că
era cel mai teribil afacerist din toată şcoala. Făcea schimb cu timbre, cu
sandvişuri aduse de acasă, cu etichetele de pe cutiile de bomboane ori de pe
cutiile de chibrituri, în timpul festivalului tineretului putea să-ţi facă rost de
insigna oricărei ţări. Pentru el nu era nicio problemă să obţină bilete la orice
meci de fotbal, orice concert, orice expoziţie. Cum făcea, ce-nvârteai,
naiba-l ştie! Speculant nu era. În general, s-ar putea spune că nu era un băiat
rău. Avea însă o pasiune nebună să facă mereu rost de ceva, să facă schimb
cu cineva, indiferent cu ce. Poate că era pur şi simplu un om bolnav, un caz
patologic.
Natalia Pavlovna ne-a făcut doar atenţi de atâtea ori, dându-ne şi să
înţelegem că Vădim e un fel de psihopat şi ne-a implorat aproape să nu
facem niciun fel de afaceri cu el.
 În prima zi de practică, Vădim a adus la autobază un aparat de radio cu
transistori, de mărimea unui pachet de ţigări „Kazbek“, atâta doar că era
ceva mai gros. De unde l-o fi luat, nu ştiu nici până azi. L-a adus o dată, ne-
a lăsat pe toţi cu gura căscată, şi de atunci nu ni l-a mai arătat niciodată. Nu-
l mai avea.
A doua zi Vădim a venit dichisit, cu nişte pantaloni sport strâmţi, întinşi
pe picior, cu catarame şi tighele albe. Sunt nişte pantaloni practici, cu o
mulţime de buzunare şi buzunărele. Din păcate însă, erau prea mici pentru
grăsanul de Vădim. Abia se mişca în ei ― nu putea nici să se aşeze, nici să
se aplece. Nici nu reuşise măcar să-i încheie în talie. A doua zi nu l-am mai
văzut în pantalonii ăştia.
Aşa se întâmpla aproape zilnic. Vădim venea cu câte un lucru rar şi
interesant, care stârnea interesul general, şi ne lua la toţi piuitul. Ba aducea
un prospect în culori cu modele de maşini, ba o brichetă în care era montată
o scrumieră minusculă, ba cine ştie ce altă comedie. De fiecare dată altceva.
Aducea o singură dată, iar apoi obiectul dispărea fără urmă. Nimeni nu ştia
dacă era obiectul lui Vădim sau al altcuiva. Poate că Vădim nu făcea
altceva decât să ia toate lucrurile astea cu împrumut. Cine ştie! Fapt cert e
însă că datorită combinaţiilor sale misterioase, Vădim a ajuns la autobază o
persoană binecunoscută. Toţi îl ştiau. Cu atât mai mult, cu cât lui Vădim îi
plăcea să fie „băiat de alergătură”, adică să se învârtească de colo-colo. Nu
puteam să-mi dau seama în ce atelier lucrează. Ba îl vedeai la depozit, ba
aflai că e plecat cine ştie unde, ba alerga să facă cine ştie ce comisioane
pentru Igor.
Îl priveam acum la consfătuire, cum stătea, gras şi bine hrănit, cu obrazul
neted şi trandafiriu, cu părul scurt şi ţepos, ca o spinare de arici. Purta nişte
ochelari de soare ultramoderni, cu ramă lată de baga şi susţinea sus şi tare
că face el rost de tot ce o să trebuie.
― Ei, vezi ― îmi spuse Igor blând şi mustrător, în acelaşi timp ― Vădim
înţelege cum stau lucrurile, tu însă, din păcate, nu înţelegi.
― Eu înţeleg totul foarte bine ― i-am răspuns eu destul de înţepat ―
Vădim însă trăncăneşte fără să se gândească la ce spune.
― N-ai dreptate! ripostă Igor. Maşina poate fi recondiţionată. Cât de cât,
mă pricep şi eu la treaba asta.
Era clar că făcea aluzie la faptul că fratele lui avea un Moskvici propriu,
iar el, Igor, conducea maşina mai bine decât noi toţi. Una e însă să conduci
maşina şi alta e s-o repari.
 ― Asta e ― continuă Igor ― iar tu, Kroş, eşti lipsit de entuziasm. Nu
vrei să participi la o treabă colectivă.
― Te rog foarte mult să nu răstălmăceşti vorbele mele ― am răspuns eu.
Vreau să particip la o treabă colectivă, nu vreau însă să-mi iau angajamente
gratuitei Nu uita că lucrez la garaj şi ştiu ce înseamnă maşina în ansamblul
ei. În primul rând, trebuie să stabilim volumul lucrărilor. Întrebaţi-l şi pe
Şrnakov Piotr. Să spună el. Şi el lucrează la garaj.
Şrnakov însă nu scoase o vorbă. E şi aşa tăcut din fire, iar la şedinţe şi la
consfătuiri îşi pierde cu desăvârşire darul vorbirii. Devine mut. Gâfâi,
scoase câteva mârâituri, dar nu reuşi să îngâne niciun cuvânt măcar.
În schimb, vorbi Vădim:
― Consider reală propunerea lui Igor. Să auzim şi părerea băieţilor.
― Să auzim ― îl susţinu Igor. Kroş, din păcate, e întotdeauna împotrivă.
Asta nu e vina lui. E nenorocirea lui.
Băieţii care lucrau la atelierul mecanic întrebară dacă ei personal vor
confecţiona piesele pentru maşina noastră, ori nu vor face decât să
supravegheze.
― Bineînţeles că le vom face noi personal ― interveni Igor. Nu-i aşa,
Veaceslav Petrovici?
Dacă vă mai aduceţi aminte, Veaceslav Petrovici e inginerul-şef. ÎI privi
pe Igor şi răspunse:
― În caz că veţi remonta maşina, o veţi face numai cu mâinile voastre
proprii.
Acest semnificativ în caz ca trecu insă neobservat. Toţi au fost atenţi
numai la cuvintele: cu mâinile voastre proprii.
Polekutin şi alţi băieţi care lucrau în atelierul de motoare au declarat că
fără doar şi poate vor putea înjgheba un motor pentru maşină.
Maika şi Nadia Flerova îşi luară angajamentul să lucreze canapeaua şi
speteaza canapelei.
Cei care lucrau la atelierul electric spuneau că la ei în atelier se găsesc tot
soiul de utilaje care pot fi reparate şi folosite apoi pentru maşină.
Rojdestvenski şi Garkuşa promiteau că vor vopsi maşina în orice culoare.
Rezveakov spunea că poate suda orice piese, deoarece lucrează la atelierul
de sudură. Sviderski şi Smirnov se angajară să repare radiatorul şi să
execute toate lucrările care ţin de tinichigerie. Într-un cuvânt, toţi se arătară
extrem de entuziasmaţi.
 ― Clasa noastră a hotărât în unanimitate să treacă la acţiune ― anunţă
Igor. Bineînţeles, afară de Kroş care, din fericire, se află într-o tristă
minoritate.
. Am obiectat că n-am fost bine înţeles. Nu sunt împotrivă, sunt însă de
părere…
Igor mă întrerupse însă cu un zâmbet scârbos, spunând că n-am decât să
dovedesc prin fapte că nu sunt împotrivă…
Nu pot pricepe de ce se întâmplă aşa! Orice prostie ar spune Igor, toată
lumea e imediat de acord cu el. Îndată însă ce deschid eu gura, pe feţele
celor din jur apare o expresie de neîncredere, de parcă nimic altceva în afară
de gogomănii nu poate aştepta omul de la mine. De fiecare dată mă jur că
nu mai scot o vorbă. Dar de fiecare dată uit şi vorbesc.
― Acuma ― spuse Igor ― propun să alegem un stat-major care va
conduce lucrările de reparare a maşinii.
N-am mai putut răbda:
― Stat-major! Pentru ce?! Numai de dragul şedinţelor?!
Băieţii începură să strige şi ei că nu e nevoie de niciun fel de stat-major.
― Aveţi dreptate ― se învoi dintr-o dată Igor ― într-adevăr, poate că nu
e nevoie de stat-major. Dar un conducător trebuie. Să coordoneze lucrările.
Ne dădeam seama cu toţii că el vrea să fie conducătorul.
Am venit cu o propunere:
― Dintre noi toţi, Polekutin e cel mai priceput în problemele de tehnică.
Să conducă el lucrările.
Linguşitorul de Vădim sări însă cu gura:
― Ca să fii conducător trebuie să fii şi un bun organizator. Tocmai de
aceea îl propun pe Igor. El lucrează la birou şi va coordona totul. Iar pe
Polekutin propun să-l alegem ca adjunct în probleme tehnice.
Toţi fură de acord. Îl aleseră pe Igor conducător, iar pe Polekutin adjunct
în probleme tehnice. Igor spuse: ’
― Cum credeţi, dar e necesar şi un adjunct în problemele aprovizionării.
Îl propun pe Vădim. E un băiat descurcăreţ.
Într-adevăr, Vădim e un băiat descurcăreţ. Dar nu e mai puţin adevărat
însă că-i place să facă tot felul de afaceri şi, cu pasiunea asta a lui, e-n stare
să ne facă pe toţi de râsul lumii.
Am spus:
― Sunt împotrivă.
― De ce? întrebă Igor.
 N-am vrut să spun de ce.
― Sunt împotrivă, şi basta!
― Bine, bine, dar trebuie să arăţi motivul ― nu se lăsă Igor.
Atunci mi-am ieşit din răbdări şi am trântit-o:
― E prietenul tău, asta e!
Toţi izbucniră în râs. Pe faţa lui Igor apăru iarăşi acelaşi zâmbet scârbos.
― Regret, dar ăsta nu e un motiv!
Şi Vădim a fost ales. Igor, mulţumit şi plin de sine, veni cu o precizare:
― Ei, vedeţi? N-aţi ajuns la vorbele mele? Eu, Polekutin şi Vădim
formăm deci tocmai acel statmajor pe care l-am propus de la bun început.
Băieţii au fost de acord să-i zică şi stat-major. Naiba să-l ia, dacă aşa vrea
el!
― Şi acum ― continuă Igor ― fiecare atelier să-şi aleagă şeful.
Am început să alegem.
La garaj nu lucram decât doi: Şrnakov Piotr şi cu mine.
Şrnakov m-a ales pe mine şef.
Capitolul V
Adunarea asta mi-a lăsat aşa, un fel de zgură în suflet. Mi se părea tot
timpul că băieţii nu se gândesc decât la eşecul meu şi râd pe-nfundate de
mine.
Sunt eu împotriva reparării maşinii? Da’ de unde! Nu-mi plăcea doar că
propunerea asta a făcut-o tocmai Igor şi nu altcineva. De pildă, Polekutin,
care se pricepe atât de bine la tehnică. Şi sunt convins că propunerea lui
Polekutin ar fi fost într-adevăr dezinteresată, sinceră, n-ar fi urmărit decât să
ne mobilizeze la o treabă bună, pe când Igor nu se gândea decât să facă pe
grozavul.
Nu o dată am observat că Igor are obiceiul să pună câte ceva la cale, să
vină cu câte o idee, să facă zarvă şi tămbălău, iar atunci când iţele se-
ncurcă, să arunce toată vina pe noi. Nu voiam ca şi de data aceasta să se-
ntâmple acelaşi lucru.
Asta trebuia s-o şi spun la consfătuire. Să amintesc toate ideile geniale
ale lui Igor, să dau exemple din trecut. Toţi ar fi strigat în cor că am
dreptate. Şi Igor cu Vădim ar fi rămas într-o ruşinoasă minoritate.
Consfătuirea a trecut însă, toate astea nu mai am cui să le spun. I-am
mărturisit lui Şmakov Piotr tot ce aveam pe suflet. S-a uitat lung la mine şi
mi-a zis:
― Las-o naibii!
 Lui Polekutin nimeni nu-i spune altfel decât „tăticule”: aşa-i de înalt şi de
zdravăn! El şi cu Şmakov sunt cei mai puternici din clasă.
Curând, m-am convins că nimeni nici nu se gândea la eşecul meu. Chiar
şi Vădim uitase că fusesem împotriva alegerii lui. Dar e un om destul de
superficial Vădim ăsta.
Acum nu făcea altceva decât să-l ajute pe Igor. Iar Igor era în plină
activitate. Îşi mai făcuse rost de încă o servietă lucioasă. Ţinea în ea
documentele referitoare la repararea maşinii. Printre ele se afla şi aprobarea
iniţiativei noastre. Igor fusese chiar şi la comitetul raional. Şi acolo a fost
susţinută iniţiativa noastră. Hârtie la mână nu i s-a dat încă. I s-a spus doar:
„Daţi-i drumul! Treceţi la treabă!“
Nu pricepeam de loc cui naiba-i trebuie toate hârtiile astea. Nouă ne
trebuiau piese de rezervă, nu hârţoage!
Igor aduna hârtie peste hârtie, iar maşina zăcea în continuare pe locul
viran. Muncitorii începeau să râdă de noi. Voiau să spună parcă: „V-aţi
băgat şi voi unde nu vă fierbe oala!“
Lăcătuşul Koska ne-a spus odată:
― Mă, da’ caraghioşi mâi sunteţi!
Iar brigadierul Dmitri Aleksandrovici s-a exprimat astfel:
― Artişti amatori!
I-am spus lui Şmakov Piotr:
― Să ştii că muncitorii râd de noi.
Mi-a răspuns în felul său, mormăind.
M-am dus la Polekutin, în atelierul de motoare:
― Totuşi trebuie să facem ceva!
― Eu ce pot să fac? întrebă Polekutin.
― Cum… ce? i-am răspuns eu mirat. Eşti doar adjunct în problemele
tehnice! Pune-ţi capul la contribuţie!
― Să-şi pună Igor capul la contribuţie! E doar ideea lui.
― Atunci de ce ai tăcut ca un peşte la consfătuire?
În faţa unui argument atât de convingător, Polekutin nu mai avea ce să
răspundă.
Am propus:
― Hai să ne adunam cu toţii după terminarea lucrului şi să examinăm
atent hardughia aia nenorocită!
Zis şi făcut. După terminarea lucrului, ne-am strâns cu toţii pe locul
viran. Eu, Şrnakov Piotr, Polekutin, Grinko de la atelierul electric, Taranov
de la atelierul de agregate. I-am adunat pe toţi, ca să obţin o părere cât mai
competentă.
Am ridicat capota şi am examinat motorul. Era murdar, fără bujii, fără
curea de transmisie, în general părea nu ştiu cum, gol pe dinăuntru.
― Nu pot să spun în ce stare se află motorul ― îşi dădu cu părerea
Polekutin. Trebuie scos şi demontat.
Mişka Taranov spuse:
― Şi cutia de viteză trebuie scoasă, şi puntea din spate, şi puntea din faţă.
Totul trebuie scos şi demontat. Abia atunci vom vedea în ce stare se află.
. Grinko formulă o părere mai precisă:
― Maşina nu are niciun fel de utilaj electric.
Iar Şrnakov Piotr constată:
― Tabloul de comandă lipseşte cu totul.
Într-adevăr, în locul lui nu se vedeau decât nişte fire electrice.
― Au dispărut şi pernele! adăugă Şrnakov.
Canapeaua din cabină lipsea.
Am căzut pe gânduri. După câteva clipe de tăcere, am făcut o propunere:
― Hai să completăm un inventar al defecţiunilor.
Inventarul defecţiunilor e un formular în care sunt arătate toate
defecţiunile maşinii.
― De unde să-l luăm? întrebară băieţii.
― Aveţi niţică răbdare! am răspuns eu şi am pornit spre garaj.
Acolo, în masa de lucru a lui Lagutin, văzusem un teanc întreg de
formulare pentru întocmirea unor asemenea situaţii. Sunt tipărite în
tipografie şi enumeră toate piesele maşinii. În dreptul fiecărei piese se pune
un semn: bună ori defectă. Ce idee minunată a avut cel care a născocit
formularele astea!
La garaj nu era nimeni. Toţi plecaseră să mănânce. M-am apropiat de
masa de lucru, am tras sertarul şi am dat de un teanc întreg de formulare.
Când am mişcat însă teancul din loc, am văzut sub el doi rulmenţi. Aceiaşi
rulmenţi pe care alaltăieri, împreună cu Lagutin, trebuia să-i montăm la
maşină, şi pe care Lagutin, după cum vă amintiţi, hotărâse în cele din urmă
să-i monteze fără ajutorul meu. Erau aceiaşi rulmenţi, în aceeaşi hârtie
unsuroasă. Alături erau foile de comandă, pe baza cărora primisem
rulmenţii de la depozit.
Adică cum vine asta? Maşina a plecat din reparaţie şi rulmenţii sunt în
sertar! Prin urmare Lagutin a uitat să-i înlocuiască. Şi maşina a plecat din
reparaţie cu rulmenţii vechi. Ce târâie-brâu mai e şi Lagutin ăsta!
M-am înapoiat pe locul viran. Alături de băieţii noştri l-am văzut pe
şoferul Zuev.
― N-o să iasă nimic din maşina asta! spuse Zuev. E mai uşor să faci una
nouă!
Avea Zuev ăsta o trăsătură din cale-afară de caraghioasă: era veşnic
nebărbierit. Dacă omul nu se bărbiereşte de loc, îi creşte barbă, ca să zic
aşa, barbă adevărată. Dacă se bărbiereşte rar şi te întâlneşti zilnic cu el, nu
se poate să nu-l vezi o dată şi bărbierit. Nu? Ei bine, pe Zuev nu l-am văzut
bărbierit niciodată, iar ţepii roşeaţi de pe obrazul lui erau permanent de
aceeaşi mărime. Nu se măreau, nu se micşorau!
Era un om slăbuţ şi tăcut. De meserie şofer. Nu se ştie însă pentru ce
greşeală a fost scos de pe maşină şi mutat la garaj. Pare-se că i s-a luat chiar
şi dreptul de conducere pe o anumită perioadă. Nu ştiu precis. Omul ăsta nu
mă interesa. Era, nu ştiu cum, apatic. Se împrietenise cu Şmakov Piotr. Le
plăcea să stea de vorbă. Îi vedeai adeseori stând undeva, Ia umbră, şi
schimbând câte o vorbă-două la o jumătate de ceas o dată.
― Cunoaşteţi tabăra de pionieri? întrebă Zuev.
― Desigur! am răspuns noi.
― Există acolo o altă maşină scoasă din circulaţie, în stare mult mai
bună. De asta nu merită să vă ocupaţi.
Zuev plecă. Privind în urma lui, Polekutin declară: ― N-o să iasă nimic.
Şi începu să ne demonstreze că repararea maşinii o să coste circa
douăzeci de mii de ruble. Şi, cum v-am mai spus, Polekutin se pricepea
foarte bine la tehnică.
― De ce ai tăcut la consfătuire? l-am întrebat eu.
― Nu ştiam în ce stare se află.
― Aha! Şi n-am propus eu să nu ne angajăm până n-o examinăm?
― Nu-mi aduc aminte ce-ai propus şi ce n-ai propus! răspunse Polekutin.
În general, din gura ta nu-i chip să afle omul ce anume propui. Iar în ce
priveşte jagardeaua asta, nu ne rămâne decât s-o trimitem la fiare vechi!
― Prea bine ― am răspuns eu diplomatic ― de vreme însă ce am
examinat-o, nu sunteţi de părere să întocmim totuşi şi inventarul
defecţiunilor?
Nu ne-a venit prea greu să completăm formularul. Trebuia să scriem
numai două cuvinte. Ori „la reparaţie”, ori „lipseşte”. Motorul ― la
reparaţie, acumulatorul ― lipseşte, cutia de transmisie ― la reparaţie,
dinamul ― lipseşte. Şi aşa mai departe.
Tocmai când am terminat cu completarea formularului, şi-au făcut
apariţia Igor şi Vădim. Igor ţinea sub braţ nelipsita lui servietă.
― Salut! spuse Igor. Cu ce vă îndeletniciţi?
I-am explicat pe dată cu ce ne îndeletnicim.
― Perfect I
Igor se aşeză pe scara maşinii, scoase din servietă o coală albă de hârtie şi
începu să scrie ceva. După ce termină, citi cele scrise, întâi numai pentru el,
apoi cu glas tare:
― „Se trasează ca sarcină tovarăşilor Polekutin, Kraşeninnikov, Şmakov,
Grinko şi Taranov să întocmească un inventar al defecţiunilor şi să-l
prezinte statului-major”.
Nimeni dintre noi n-a scos o vorbă. Nu ştiam cum să reacţionăm.
Vorbi Vădim:
― Voi cerceta inventarul şi voi procura imediat tot ce trebuie.
Igor îl privi visător pe Vădim, scoase stiloul şi adăugă pe coala de hârtie:
„Lui Vădim Beleaev, adjunct în problemele aprovizionării, i se trasează
ca sarcină să procure piesele necesare”.
― Acum nu vor mai avea ce să obiecteze ― spuse, Igor, clipind şiret din
ochi şi dându-ne prin asta de înţeles că toată poliloghia asta n-a scris-o
decât ca să. Astupe gura unor birocraţi.
Noi însă pricepeam perfect de bine că însuşi Igor e un birocrat sadea.
Capitolul VI
Am pornit tuspatru spre casă. Eu, Şrnakov, Igor şi Vadim. Locuim pe
aceeaşi stradă. Eu cu Şrnakov într-o casă, Igor şi Vădim în alta imediat
alăturată. Suntem vecini.
În curte am văzut nişte băieţi mai mici care jucau fotbal şi am intrat şi noi
în joc. Am vrut să le facem o bucurie puştilor. Erau mândri că au şi ei
ocazia să joace cu nişte oameni atât de serioşi ca noi.
Grăsanul de Vădim alerga ca un năuc de colo până colo, împingea pe
toată lumea şi trăgea pe lângă poartă.
Şrnakov, dimpotrivă, stătea ţintuit locului şi aştepta să vină mingea la el.
Iar atunci când mingea-i venea, odată-i ardea un şut de-o trimitea tocmai în
curtea vecină.
Igor miza pe efecte mari. Voia ca toată lumea să vadă cât de bine se
pricepe să tragă la poartă. Pretindea ca toţi să-i paseze mingea lui. Dacă
dădea greş, spunea că mingea i-a fost prost pasată. La rândul său, însă, nu
pasa nimănui.
Adn jucat aşa cam vreun sfert de ceas. Pân’ la urmă ne-am plictisit, mai
cu seamă că puştii începură să facă nazuri. Ţipau şi făceau scandal că nu-i
lăsăm şi pe ei să bată mingea. Pe unul, mai mărişor, l-am învăţat noi minte,
aşa, părinteşte, să nu se obişnuiască de mic cu mofturi şi fasoane. Le-am dat
însă mingea şi i-am lăsat în plata domnului, să se joace în voie.
Ne-am aşezat apoi în jurul unei mese fixate în pământ. Seara, oamenii se
adună aici să joace domino.
N-aveam chef să ne ducem acasă. Era o zi minunată de iunie. Nu simţeai,
aşa cum simţi în centrul oraşului, căldura aceea sufocantă care te moleşeşte
şi te doboară. Dimpotrivă. Adia un vânt uşor, razele soarelui erau blânde şi
mângâietoare. În general, trebuie să ştiţi că raionul nostru are o climă
specială, mult mai plăcută decât în toate celelalte raioane ale Moscovei.
Locuinţele noastre se află la periferia oraşului. Mai precis, la fosta
periferie. Cartierul e de nerecunoscut. De-a lungul străzilor largi se înalţă
blocuri cu şase şi opt etaje. Înainte vreme însă, cartierul acesta nu era
altceva decât un sat. Îmi amintesc şi eu destul de bine de unele rămăşiţe ale
trecutului: movile de pământ, râpe adânci, un drum îngust şi desfundat, un
magazin sătesc, un singur telefon automat pe toată strada, căsuţe mici, de
lemn, nişte căsuţe prăpădite, aşa cum mai întâlneşti şi astăzi, când şi când,
pe undeva, prin curţile interioare.
Până azi mai folosim denumirile rămase din vremurile acelea îndepărtate:
„păduricea”, „movila”, „râpa mare”… Nici napa, nici movila nu mai există.
Din pădurice n-au mai rămas decât câţiva copaci, şi pe locul ei se
amenajează un parc.
Aşadar, stăteam în curte, în jurul mesei de lemn, sorbind cu nesaţ aerul
proaspăt şi admirând clima noastră minunată.
Igor povestea cu mult haz fel de fel de întâmplări petrecute la biroul la
care lucrează. Îi plăcea grozav de mult să fie mereu printre cei mari: fuma
în faţa lor, vorbea cu ei politicos şi serios, când nu erau de faţă însă, îi imita
şi-şi bătea joc de ei. Şi acum, ca şi altădată, făcea caraghioslâcuri şi ne
povestea, de-a fir-a-păr, despre lipsurile şi greşelile celor de-acolo.
Voiam şi eu să povestesc ceva despre lipsurile garajului, nu aveam însă
ce povesti. Lipsuri mai însemnate n-avem. Din fericire, mi-am adus aminte
de rulmenţi şi am spus:
 ― Ehei, se mai întâmplă şi la noi câte una! Doamne fereşte! Cer piese
noi pentru maşină şi până la urmă uită să le monteze.
Şi am povestit despre rulmenţii pe care i-am văzut în sertarul mesei de
lucru a lui Lagutin. Igor zâmbi şi mă privi îngăduitor:
― Kroş, eşti naiv!
Îi priveam nedumerit.
― Eşti un fraier! îmi spuse Igor. Lagutin n-a uitat, ci nu i-a pus cu bună-
ştiinţă. I-a lăsat în maşină pe cei vechi, iar pe cei noi i-a oprit!
Îl priveam cu gura căscată.
― Păi bine, dar e o pungăşie! Maşina cu rulmenţii vechi se defectează
imediat.
― Nu se defectează ― continuă Igor ― rulmenţii vechi sunt cu siguranţă
buni încă. Altfel i-ar fi schimbat!
― Tot pungăşie se cheamă că e! o ţineam eu morţiş pe-a mea.
Igor clipi şiret din ochi:
― Fiecare cu micile lui învârteli. Vorba aia, micul său business!
― Nu fiecare ― am ripostat eu ― numai Lagutin.
― Cu atât mai bine ― zise Igor, de data asta pe un ton foarte serios ― é
un caz izolat. Şi mai e ceva f dacă Lagutin schimba vechii rulmenţi, nu-i
rămânea decât să-i arunce. Aşa mai pot fi folosiţi încă. În definitiv, nimeni
n-a pierdut mai nimic din toată afacerea asta.
― Lagutin a furat rulmenţii! am spus eu. Aşa ceva se cheamă afacere?
Igor se strâmbă:
― Ce expresii tari! „A furat!“ I-a învârtit! Adică n-are dreptul şi el să bea
una mică?… Cât costă rulmenţii ăştia? Un fleac, acolo!
Nu mă lăsam de loc:
― Şi ce fel de muncitor, mă rog matale, e ăsta care fură de la propriul său
stat?
Igor dădu din mână:
― Vorbe mari…
În aceeaşi clipă intră în curte un autoturism Pobeda, se opri şi din el se
dădură jos o fată şi doi băieţi, prietenii lui Igor… Igor se ridică de pe bancă
şi se apropie de ei.
Fiecare dintre noi, în afară de colegii de clasă şi vecinii de apartament,
mai are şi alţi prieteni. E un lucru cât se poate de natural. Uneori prietenii
ăştia îţi sunt chiar rude. Veri ori verişoare, care locuiesc undeva departe, cu
totul în alt capăt al Moscovei. Alteori, nişte cunoştinţe vechi, cine ştie de pe
unde şi de când.
Am şi eu aşa un cunoscut. Iura, fiul Polinei Grigorievna. Pe Polina
Grigorievna mama a cunoscut-o cu mulţi ani în urmă, undeva, la o staţiune
balneară. De atunci, din când în când, ele discută la telefon despre tot felul
de fleacuri. De fapt, nici n-au despre ce vorbi. Şi fiecare convorbire a lor se
termină de fiecare dată cu una şi aceeaşi frază: „Neapărat trebuie să ne
vedem într-o zi“. De văzut însă, se văd dumnealor o dată pe an. Într-un an,
mama se duce în vizită la Polina Grigorievna, în alt an, Polina Grigorievna
vine în vizită la mama. Asta se cheamă „prietenie din vilegiatură!“
Şi iată, când Polina Grigorievna vine la noi, îl cară cu ea şi pe Iura ăsta.
Înaintea venirii lor, mama mă priveşte semnificativ:
― Astăzi vine Polina Grigorievna. Să fii acasă şi să te ocupi de Iura.
Cum să mă ocup de el chiar că nu ştiu! E un tip din cale-afară de
plicticos. Atâta-i de el, că-i lung cât o prăjină! E cu un cap mai înalt ca tata,
iar tata e cu un cap mai înalt ca mine. Dar asta ar mai fi cum ar mai fi. Iura
însă, pe lângă că e lung, mai e şi slab şi deşirat ca Un schelet. Şi adus de
spate, parcă-i un semn de întrebare.
De vorbit, n-ai ce vorbi cu el. Învaţă la o şcoală specială, în care se predă
numai în franceză. Şi dacă deschide gura, o face numai ca să pronunţe
câteva fraze, fireşte, în limba franceză. În felul acesta învaţă să gândească
pe franţuzeşte.
În definitiv şi la urma urmei, m-a plictisit toată afacerea asta şi am
început şi eu să trăncănesc cu el pe englezeşte. Cunosc destule cuvinte
englezeşti ca să îndrug tot soiul de prostii. Aşa ne petreceam serile. El
spunea câte o frază franţuzească, lungă şi întortocheată, eu trăncăneam în
englezeşte tot ce-mi venea în minte. La despărţire îmi spunea: „Je vous
remercie de tout mon coeur pour cette soirée agréable”, ceea ce însemna:
„Vă mulţumesc din toată inima pentru această seară plăcută”. Eu îi
răspundeam: „John comes în the room and open the window”, adică: „John
intră în cameră şi deschide fereastra”. Fraza asta am învăţat-o pe de rost, ca
un papagal, încă în clasa a şasea.
Şi în vreme ce noi făceam pe nebunii, mamele noastre, stând în coridor,
nu mai puteau de bucurie, mândrindu-se cu podoabele lor de băieţi, care
vorbesc la perfecţie limbile străine.
Ăsta era, prin urmare, Iura, prietenul meu. Nu mă ruşinam de prietenia
lui, şi-l prezentam prietenilor mei. Când mă plictiseam de dialogul nostru
anglo-francez, îl luam pe Iura de mână şi-l duceam în curte, îi făceam
cunoştinţă cu băieţii şi-i ofeream astfel prilejul să se joace cu ei, iar lor ―
posibilitatea să admire un exemplar atât de rar. De distrat, însă, Iura nu se
prea distra. Stătea deoparte, ne privea şi din când în când gândea în
franţuzeşte.
La rândul lor, şi alţi băieţi de-ai noştri îşi aveau prietenii lor. La prima
ocazie ne făceau cunoştinţă cu ei. Era ceva normal.
Cu Igor lucrurile se prezentau însă altfel. Niciodată nu ne făcea
cunoştinţă cu prietenii săi. Îi era ruşine cu noi. Făcea pe omul în toată firea
şi nu voia ca prietenii lui mai vârstnici să vadă că are de-a face cu puştii.
Puştii eram noi!
Fireşte că pe noi ne durea-n cot! Mare nevoie aveam noi de cunoştinţele
lui Igor! Numai că în purtarea asta a lui era ceva josnic şi ticălos. De îndată
ce apăreau prietenii lui, nu ştia cum să scape de noi. Recurgea la fel de fel
de trucuri murdare. Călca în picioare legile prieteniei.
Aşa se întâmplase şi acum. În clipa în care Pobeda s-a apropiat de trotuar,
pe faţa lui Igor a apărut o expresie distantă. S-a ridicat şi a pornit spre
maşină.
După cum am mai spus, din Pobeda se dădură jos o fată şi doi băieţi.
Erau îmbrăcaţi cu o voită neglijenţă. Băieţii purtau nişte pantaloni moderni,
dar şifonaţi, şi nişte bluze sportive. Fata era şi ea în pantaloni, numai că în
loc de bluză sportivă avea un maiou în dungi.
Toţi trei s-au apropiat de Igor. Au discutat ceva şi după o convorbire de
câteva minute, l-am văzut pe Igor ridicând mâna cu palma deschisă, gest pe
care i-l cunoşteam bine şi care însemna: „în regulă! Nicio grijă! Se
aranjează totul!“ Apoi întregul grup se urcă în maşină şi porni în direcţia
autobazei.
Eu şi cu Şmakov am urmărit maşina cu o privire indiferentă. Vădim, însă,
suferea. Cred şi eu. Igor, nedespărţitul lui prieten, se poartă ca un măgar! Şi
cine-i de vină? Fără îndoială, numai Vădim. Cine-l pune să joace un rol atât
de înjositor, să fie „băiatul lui de alergătură”? Dacă-i place, n-are decât! Să
tacă şi să rabde!
― Nu te-a luat cu el în maşină? îl întrebă Şmakov flegmatic şi ironic în
acelaşi timp.
Vădim, gras, rotofei şi bosumflat, ridică din umeri.
― Unde să mă ia? Sunt mic? Trebuie să mă ducă de mânuţă?
― Am zis şi eu aşa ― răspunse Şmakov şi căscă plictisit.
 ― Băieţii ăştia sunt de la studioul cinematografic ― continuă Vădim ―
îi cunosc.
Spunând aceasta, Vădim încerca să iasă într-un fel din situaţia penibilă în
care-l pusese Igor. Vezi bine, acesta nu-i ascunde nimic şi el, Vădim, e la
curent cu treburile lui.
Ştiam cu toţii foarte bine că Igor, după terminarea şcolii, are de gând să
între la Institutul de stat al Cinematografici. A şi făcut figuraţie în câteva
filme, apărând în mulţime, în scene de masă. Ne-am dus să vedem aceste
filme, special ca să-l vedem şi pe el.
Niciodată însă nu l-am putut identifica. Igor, care stătea alături de noi, ne
spunea cu emoţie: „Uitaţi-vă, uitaţi-vă, acolo, alături de ăla, sunt eu!“ Pe
„ăla“, care era alături de Igor, îl vedeam perfect de bine, pe Igor însă nu-l
puteam dibui. Ne bucuram însă că prietenul nostru apare într-un film pe
care-l văd milioane de oameni. Şi ca să nu se creadă că suntem nişte gâlme,
care nu sunt în stare să recunoască un om pe ecran, repetam mecanic: „Da,
da, uite, uite, colo!“
Capitolul VII
Orice-ar spune Igor, după părerea mea, Lagutin e un pungaş. Nu mă
puteam obişnui cu gândul că omul ăsta lucrează alături de mine, umblă,
vorbeşte întocmai ca un om obişnuit şi normal. Nu-mi puteam lua ochii de
la el, şi-l priveam tot timpul.
Odată m-a întrebat:
― Ce te holbezi aşa la mine?
Era peste puterile mele să nu mă uit la el. Parcă mă atrăgea un magnet.
Cu atât mai mult că lucram împreună, reparând de urgenţă o maşină
Pobeda.
Pobeda asta se afla înainte la dispoziţia directorului unei mari
întreprinderi. Directorul însă nu se ducea niciodată nicăieri, aşa încât
maşina stătea zile-ntregi în faţa porţilor întreprinderii, iar şoferul primea
leafa pe degeaba. Acum, Pobeda cu pricina, urma să fie predată parcului de
taxiuri. În caz că directorul va trebui să meargă undeva, va chema un taxi şi-
şi va face treaba cu el. E mai avantajos şi pentru stat, şi pentru director. Mai
cu seamă că, fără îndoială, omului îi vine destul de peste mână să vadă că în
faţa porţii lui stă într-una o maşină care nu-i foloseşte absolut la nimic.
Sunt unele întreprinderi care încearcă în fel şi chip să paseze parcului de
taxiuri toate rablele lor. Şi de aceea parcul recepţionează maşinile cu o
deosebită atenţie. Reparam maşina în aşa fel, încât la predare să nu avem
niciun fel de dificultăţi.
Deoarece în ziua la care mă refer s-au petrecut evenimente importante,
voi încerca să vă povestesc totul pe rând.
Chiar de dimineaţă Vădim alerga cu limba scoasa prin autobază, adunând
ceva pentru depozitul său. Depozitul acesta fusese special amenajat pentru
păstrarea pieselor necesare maşinii pe care aveam de gând s-o reparăm.
Adică vorba vine ― depozit! în realitate nu era decât un şopron prăpădit,
făcut din fier vechi, şi cu o uşă smulsă din ţâţâni.
Vădim veni într-un suflet spre noi, răcnind în gura mare:
― Adunaţi piese pentru maşină! A dat voie directorul!
Şmakov şi cu mine am rămas nedumeriţi.
― Ce fel de piese?
― Piesele pentru maşina noastră, nu pricepeţi? A permis directorul!
― În garaj nu există niciun fel de piese ― am răspuns noi ― la ateliere,
poate, aici însă nu găseşti nimic.
― N-are a face! Ce găsiţi căraţi la depozit! porunci Vădim şi se făcu
nevăzut.
Bineînţeles că nu era să ne punem la mintea lui. Mai ales că aveam o
lucrare urgentă. Ne făcuserăm socotelile să terminăm abia mâine cu
reparaţia Pobedei, şi când colo directorul a dat ordin ca toate lucrările să fie
terminate astăzi. Ca ajutor ni l-au dat pe Zuev, acela cu barba nerasă, şi
căruia îi plăcea să stea la taifas cu Şmakov.
Chiar din clipa în care Zuev îşi făcu apariţia, Lagutin deveni foarte
posomorit. I-am văzut imediat mutra posacă, fiindcă nu-l slăbea nicio clipă
din ochi.
Eu şi cu Şmakov Piotr aduceam sculele, instrumentele şi piesele de
rezervă. Spre deosebire însă de felul în care lucram în primele zile ale
venirii noastre la autobază, pot spune că acum făceam toată treaba perfect
conştient. Nu aşteptam să ni se ceară, ci în cursul procesului de producţie
vedeam ce şi cum şi de urgenţă apăream cu piesa ori cu scula necesară.
Lucrând aşa, de zor, la un moment dat, din felul în care se desfăşurau
lucrările, am înţeles că urmează montarea amortizoarelor. Cred că ştiţi că
amortizoarele sunt acelea care fac să nu se simtă hopurile şi dau maşinii un
mers plăcut şi uşor. Pentru Pobeda pe care o reparam, fuseseră comandate
amortizoare noi. Chiar eu le-am ridicat ieri de la depozit şi le-am pus în
sertarul mesei de lucru a lui Lagutin.
 Am tras sertarul, dar n-am văzut nici urmă de amortizoare. M-am aplecat,
am scotocit peste tot, nimic! Nu-s amortizoarele şi basta! Ei, comedie! Doar
le-am pus aici ieri, cu mâna mea! Am ocolit toată masa de lucru, gândindu-
mă că poate Lagutin le-a scos din sertar şi le-a vârât cine ştie pe unde. Şi,
într-adevăr, aşa era. În spatele mesei de lucru, de sub un morman de cârpe,
ieşeau pârghiile amortizoarelor. Le-am scos de acolo, le-am pus pe masă, şi
m-am apucat să le şterg. În aceeaşi clipă, prin faţa mea trecu brigadierul
Dmitri Aleksandrovici, cel care aducea a spaniol. S-a uitat la amortizoare,
apoi la mine, s-a oprit şi m-a întrebat ce fac. Am, răspuns că şterg
amortizoarele. Dmitri Aleksandrovici luă în mână unul din ele, apăsă pe
pârghie şi mă întrebă:
― De unde le-ai luat?
― Cum de unde?! am răspuns eu. De la depozit.
― Tu le-ai primit?
― Eu.
Dmitri Aleksandrovici se încruntă:
― Altă dată să te uiţi ce iei.
Apoi luă amortizoarele de pârghie şi se îndreptă spre adâncitura în care,
sub maşină, lucrau Lagutin şi Zuev. M-am dus după el.
― Lagutin! strigă Dmitri Aleksandrovici.
― Ce-i? răspunse Lagutin de sub maşină.
― Ia vino-ncoa’!
Lagutin ieşi, văzu amortizoarele în mâna lui Dmitri Aleksandrovici şi se
încruntă.
― Astea de unde mai sunt? întrebă Dmitri Aleksandrovici, arătându-i
amortizoarele.
Lagutin le privi din nou cu atenţie, luă unul în mână, îl învârti pe o parte,
apoi pe alta şi ridică din umeri:
― Habar n-am…
― Cum… habar n-ai?! Dmitri Aleksandrovici arătă cu capul în direcţia
mea! Auzi-l, cică le-a primit de la depozit!
― De la depozit le-a primit pe alea noi! Lagutin se întoarse spre mine.
Unde le-ai băgat?
Abia atunci mi-am dat seama despre ce e vorba. În faţa mea erau
amortizoarele vechi. Reparate, dar vechi. De aceea le-am şi găsit în spatele
mesei de lucru. Am început să mă simt prost. Am zâmbit ruşinat:
 ― Credeam că le-am încurcat… Amortizoarele astea erau aici, în dosul
mesei de lucru.
― Ar fi timpul să nu le mai încurci ― spuse sever Dmitri Aleksandrovici
― adu-le p-alelalte, să-ţi arăt cum le deosebeşti pe cele noi de cele vechi.
― Nu-s acolo ― am răspuns eu.
Lagutin se încruntă şi mai mult:
― Cum… nu-s?! Unde le-ai pus ieri?
― În sertarul mesei de lucru. Nu mi-ai spus dumneata să le pun acolo?
― Adică cum… nu-s?! repetă Lagutin enervat, apoi se apropie de masa
de lucru, se aplecă, se suci, se învârti, căutând în toate părţile, şi în cele din
urmă mă privi fix: Unde naiba le-ai băgat?
Îl priveam fără să scot o vorbă. Totul îmi era cât se poate de clar. Nu
trebuia să fii cine ştie ce mare deştept ca să-ţi dai seama cum stăteau
lucrurile. Pehlivanul de Lagutin a oprit frumuşel amortizoarele noi, a scos
pe ele niscaiva părăluţe, iar pe cele vechi şi reparate avea de gând să le
monteze la maşină. Scurt şi clar. D-aia le-a şi camuflat el în mormanul de
cârpe din spatele mesei de lucru, d-aia făcea zâmbre atunci când Zuev ne-a
fost trimis ca ajutor. Se temea că Zuev o să-l împiedice să pună la maşină
amortizoarele vechi. S-a întâmplat însă ca în locul lui Zuev treaba asta s-o
fac eu! Ca să zic aşa, dintr-un exces de zel.
I-am răspuns lui Lagutin, privindu-l drept în ochi:
― În faţa dumitale le-am pus doar în sertar. Şi sertarul dumneata l-ai
încuiat. Nu?
Nu ştiu ce-o fi citit Lagutin în ochii mei, ştiu doar că a întors capul,
mormăind bosumflat:
― Şi totuşi unde dracu’ or fi?
Toţi cei de faţă s-au apucat să caute amortizoarele dispărute. Toţi, afară
de mine. Ştiam perfect de bine că treaba asta nu merită osteneală, fiindcă de
găsit, amortizoarele nu se vor găsi. Alţii nu ştiau însă. Şi tocmai de aceea
căutau de zor. Căutau şi-şi dădeau cu părerea că pe poartă nu le putea scoate
nimeni. Ar fi băgat de seamă portarul. La altă maşină nu putea să le pună,
deoarece în ultimul timp nicio Pobedă n-a intrat În reparaţie. Mai ştii! Le-o
fi ascuns careva, aşa, ca să facă o glumă! Sunt la autobază destui poznaşi d-
ăştia.
Într-o jumătate de ceas toată autobaza ştia că la garaj au dispărut nişte
amortizoare nou-nouţe. Şi e ştiut că atunci când dispare ceva, imediat se
află că şi în alte părţi au mai dispărut alte lucruri. Toţi vorbeau că la
atelierul electric a dispărut un acumulator aproape nou şi un dinam în
perfectă stare de funcţionare. La atelierul de tapiserie ― o canapea şi o
spetează, şi ele nou-nouţe. La atelierul mecanic ― alte piese s-au făcut
nevăzute…
În ce mă priveşte, nu credeam în toate astea. Ziceam că sunt zvonuri şi
atât. E posibil oare ca într-o singură zi cineva să jefuiască toată autobaza?
Au dispărut amortizoarele, toţi au intrat în panică, au început să
scotocească, să caute, şi acum fiecăruia i se pare că şi în atelierul lui a
dispărut ceva. Fleacuri! Un lucru e sigur: au dispărut amortizoarele pentru
Pobeda noastră. Şi cel care a făcut isprava asta nu e altul decât Lagutin. O
ştiam, dar n-o puteam spune, fiindcă nu aveam dovezi.
Pe neaşteptate, răsună glasul cunoscut al soneriei. Vestea pauza de prânz.
Am terminat lucrul şi am ieşit în curte. Oamenii se adunaseră grămadă şi se
încălzeau la soare. Fata care distribuia laptele venise şi ea cu căruciorul ei.
Muncitorii luau câte un pahar şi, aşezându-se care pe unde apuca, îl sorbeau
tacticos, muşcând dintr-o chiflă proaspătă. O sticlă de lapte şi câteva chifle
― iată gustarea lor obişnuită. Există la autobază şi un bufet. Toţi preferă
însă laptele.
Dintr-o dată a apărut directorul. Lângă el mergeau inginerul-şef, maistrul
atelierului de tapisat, brigadierul electricienilor şi Igor. Toţi aveau figurile
posomorite, iar Igor tremura de frica. Fără a întoarce capul, directorul
întrebă:
― Care din ei?
Maistrul Ivan Kuzmici arătă în direcţia lui Vădim. Brigadierul
electricienilor la fel. Toţi îl arătau pe Vădim care, nepricepând despre ce
este vorba, stătea şi zâmbea prosteşte.
― Să mergem! spuse directorul încruntat, şi porni spre şopronul în care.
Vădim ţinea piesele pentru maşină.
Toţi au pornit după el. Am pornit, bineînţeles, şi noi, cei de la garaj.
Imediat am mirosit că ceva nu e în regulă. M-a pus pe gânduri nu atât figura
posomorită a directorului, cât faţa speriată a lui Igor. Dacă şi Igor e speriat,
înseamnă că s-a întâmplat ceva într-adevăr neobişnuit.
Vădim deschise depozitul. Directorul intră înăuntru. Peste o clipă, din
depozit zbură o canapea nouă, apoi speteaza canapelei, apoi un dinam
aproape nou, alte câteva piese şi, în sfârşit, directorul îi întinse brigadierului
electricienilor un acumulator în stare perfectă.
 Stăteam cu toţii încremeniţi, neştiind ce să mai credem şi ce să spunem.
Ne era atât de ruşine, încât nu ştiam încotro să ne întoarcem privirile.
Numai Vădim nu dădea niciun semn de nelinişte. Stătea calm în faţa
şopronului şi zâmbea mulţumit de fiecare dată când directorul azvârlea câte
ceva dinăuntru. Se uita în jur cu o mutră triumfătoare, de parcă ne invita pe
toţi să admirăm câte lucruri scumpe şi folositoare a reuşit el să care în
depozit.
Cu o expresie de silă, directorul îşi şterse mâinile şi întrebă:
― Unde sunt amortizoarele?
― Ce fel de amortizoare? se miră Vădim.
― Amortizoarele pentru Pobeda.
― Nu ştiu ― răspunse Vădim.
Directorul se întoarse spre Igor:
― Din pământ, din iarbă verde să iasă amortizoarele.
― Bine, bine! răspunse grăbit Igor.
― Astea luaţi-le! porunci directorul, arătând cu piciorul spre piesele
aruncate din depozit, apoi se întoarse şi plecă grăbit.
Muncitorii luară toate piesele bune, lăsând în curte numai rablele.
Stăteam cu toţii în faţa depozitului şi nu scoteam o vorbă. Toată clasa
noastră era aici în păr. Ce puteam spune? Faptul rămânea fapt. Piesele
dispărute au fost descoperite la noi. Ce ruşine!…
Capitolul VIII
Apoi, după câteva clipe de tăcere, am auzit-o pe Maika spunând:
― Ce murdărie…
Şi, dintr-o dată, toţi au început să ţipe, să-şi dea cu părerea, să
gesticuleze. Toţi îl învinuiau pe Vădim. El a fost acela care a susţinut sus şi
tare că directorul a dat permisiunea să se adune piese pentru maşină. Băieţii
s-au străduit cât au putut şi până la urmă uite ce dandana a ieşit din toată
afacerea asta.
Chiar din clipa în care pe Vădim l-au ales ca responsabil cu
aprovizionarea depozitului, ştiam foarte bine că din alegerea asta nu poate
să iasă nimic bun. Parcă presimţeam că Vădim, fără îndoială, o să facă cine
ştie ce boroboaţă şi noi toţi o să ieşim cu obrazul pătat. Câtă dreptate am
avut! îmi venea să strig acum, ca să se audă la şapte poşte: „Când am fost
împotriva alegerii lui Vădim, nu m-aţi ascultat! L-aţi ascultat pe Igor.
Descurcaţi-vă deci cum ştiţi!“
 Simţeam că acuşi-acuşi o să izbucnesc şi o să le spun totul în faţă. M-am
stăpânit însă. Nu pentru că mi-ar fi părut rău de Vădim, ci pentru că, după
părerea mea, băiatul ăsta nu avea nicio vină. N-a luat piesele pe ascuns, nu
le-a şterpelit, ci a venit deschis şi ne-a spus să le adunăm. Se pune o singură
întrebare: a dat într-adevăr directorul permisiunea, ori n-a dat-o? în caz că a
dat-o, Vădim n-are absolut nicio vină. În caz că n-a dat-o însă, şi la mijloc e
o născocire de-a lui Vădim, se schimbă povestea: fără îndoială, grăsanul e
vinovat. Trebuie să lămurim lucrurile. Să nu judecăm pripit.
L-am întrebat pe Vădim:
― A permis directorul să adunăm piesele, ori ai scornit-o tu?
― Sigur că a permis! răspunse Vădim.
Apoi arătă spre Igor:
― Igor mi-a spus. Nu-i aşa, Igor?
În loc să răspundă, Igor bolborosi, dus pe gânduri:
― Ce s-o fi făcut cu amortizoarele?
― N-am luat niciun fel de amortizoare, nu ştiu nimic! răcni Vădim, care
începea să-şi iasă din fire.
Nu mi-a plăcut că Igor vrea să fugă de răspuns, şi n-am mai răbdat:
― Nu e vorba de amortizoare. Răspunde cinstit: a permis directorul să se
adune piesele, ori n-a permis? Asta vrem s-o ştim.
Igor holbă la mine ochii lui mari şi albaştri, rămase pe gânduri, apoi
răspunse cu o voce tărăgănată:
― Să zicem că da… Şi ce-i cu asta?
― Te rog, fără „să zicem”! Da ori nu?
― Ei da, a permis!
― Atunci ce vină are Vădim?
― Uite că are! răspunse Igor cu voce gravă. Ceea ce a făcut el e o
samavolnicie. Trebuia să ceară permisia şefului de atelier.
― Adică cum? Vădim, cu mâna lui, n-a luat nimic ― am ripostat eu ―
au luat băieţii.
Igor clătină dojenitor din cap:
― Nu pot fi învinuiţi toţi. Colectivul n-are nicio vină.
― Ia mai lasă-te de demagogia asta! am răcnit eu în gura mare. Nu te
ascunde în spatele colectivului! Ce sistem mai e şi ăsta?! Răspunde direct:
ce vină are Vădim?
Igor deveni pământiu de mânie. Cu toate astea, reuşi să se stăpânească:
 ― Vădim era dator să-i prevină pe băieţi să nu procedeze în mod
samavolnic, aşa cum de fapt au şi procedat. Asta e vina lui Vădim.
Părerile erau împărţite. Unii dintre băieţi socoteau că Vădim e vinovat,
alţii că, dimpotrivă, n-are nicio vină. Cei mai mulţi susţineau varianta a
doua.
Maika luă şi ea cuvântul:
― Fiecare e dator să răspundă de faptele lui. Nu să se ascundă în spatele
prietenului. Eu şi cu Nadia, fără niciun fel de permisie, am luat o canapea şi
o spetează. Prin urmare suntem vinovate. E necinstit să arunci totul în
spinarea altuia.
Nadia Flerova adăugă:
― Cu toţii suntem vinovaţi.
În timp ce băieţii se certau, m-a străfulgerat o idee genială. Am strigat:
― Staţi puţin! Acuşi o să lămurim totul!
Şi l-am întrebat pe Igor:
― Directorul te-a prevenit că trebuie să cerem piesele de la şefii de
ateliere?
Lui Igor i s-a părut că întrebarea mea e de fapt o încuietoare. M-a privit
foarte atent, apoi a răspuns nesigur:
― Cum să-ţi spun… în general… Mi-a spus: „Să scotocească şefii de
ateliere prin rezervele lor“.
― Prin urmare, te-a prevenit! am strigat eu. Iar tu, la rândul tău, l-ai
prevenit pe Vădim?
Şi, dintr-o dată, toată clasa noastră a priceput că asta e problema numărul
unu. Privirile tuturor erau aţintite asupra lui Igor. Răspunsul lui hotăra
totul…
― Să vezi ― începu să bâjbâie Igor ― nu se poate să nu-l fi prevenit…
― Minţi! strigă Vădim. N-ai suflat o vorbă! Ai spus doar să adunăm
piesele, şi atâta!
― Aşteaptă! făcu Igor nervos şi nerăbdător. Lasă-mă să vorbesc! É
adevărat că nu ţin minte exact formularea… în orice caz, nu i-am spus lui
Vădim să care tot ce-i cade sub ochi. Vădim nu e copil şi e dator să judece.
Ce are pe umeri: cap sau dovleac?
Am intervenit din nou:
― Nu mai face pe deşteptul! Pe tine directorul te-a prevenit, tu însă nu i-
ai spus lui Vădim o vorbă. Ziceai că are cap pe umeri. D-aia nu l-ai
prevenit. Şi pe tine directorul de ce te-a prevenit? Ce credea că ai?
Dovleac?
Izbucni un hohot de râs. Igor pricepu că l-am învins şi că nu mai are
încotro. Fiind însă un mare diplomat, râse şi el de gluma mea, apoi vorbi
blând şi împăciuitor:
― Gata, gata, n-are importanţă cine e vinovat. Poate că, într-o oarecare
măsură, sunt vinovat şi eu. Abia acum însă îmi dau seama că la ultima
noastră consfătuire Kroş a avut dreptate spunând că nu e de acord cu
alegerea lui Vădim.
Mare pişicher mai e şi Igor ăsta! îmi dădea dreptate, ca să mă câştige ca
aliat. Ar fi fost însă o alianţă neprincipială.
― Nu e vorba de Vădim, ci de tine ― am răspuns eu. Tu eşti de vină şi ai
vrut să arunci totul în spinarea lui Vădim. Dar nu ţi-a mers!
În cele din urmă, băieţii căzură de acord cu propunerea făcută de Maika:
de vină e întrega clasă şi datoria noastră este să cerem scuze direcţiei şi să
ne luăm angajamentul că pe viitor aşa ceva n-o să se mai întâmple
niciodată.
M-am abţinut de la vot. Eram de părere că de vină nu e toată clasa, ci
singurul vinovat e Igor.
Auzind propunerea făcută de Maika, Igor se înveseli dintr-o dată.
― Bun, fie şi aşa! Ce e de făcut însă cu afurisitele alea de amortizoare?
Toţi cred că le-am luat noi.
― Las’ să creadă! răspunseră băieţii în cor. Nu ştim nimic, n-am luat
niciun fel de amortizoare!
Maika îi spuse lui Vădim:
― Vădim, dă-ţi cuvântul de cinste că nu le-ai luat!
Vădim, solemn, puse mâna în dreptul inimii şi-şi dădu cuvântul de cinste
că nici n-a văzut măcar cum arată amortizoarele cu pricina.
L-au crezut toţi, şi mai ales eu, care ştiam cine a înlocuit amortizoarele.
Şi Igor îl crezu pe Vădim. Se temea însă de director şi tocmai de aceea a
şi venit cu următoarea propunere:
― Să alegem o delegaţie care să se prezinte la director şi să-i comunice
hotărârea noastră. Propun ca delegaţia să fie compusă din Maika, Polekutin
şi Kroş.
― Şi tu de ce nu vrei să te duci? l-am întrebat eu. Ţi-e frică?
― Nu ― răspunse Igor. Dar, ştii, eu prea des mă duc la director cu
diferite treburi de-ale noastre, şi s-ar putea ca vizita mea să nu-i mai facă
niciun fel de impresie. Dacă va veni însă o comisie specială, fără îndoială că
va fi cu totul altceva.
Fără să mai stăm prea mult pe gânduri, Maika, Polekutin şi cu mine am
pornit spre biroul directorului. Igor s-a luat şi el după noi. Ce-i place
băiatului ăsta să facă „figuraţie”, e ceva nemaipomenit! în biroul
directorului însă stătea deoparte, într-un ungher, aşa, de parcă ar fi intrat aici
întâmplător.
― Ce vânt vă aduce? întrebă directorul.
Eram înţeleşi că Maika vă fi cea care va începe discuţia. Stând de vorbă
cu o femeie, directorul va fi nevoit să se poarte calm, şi politicos. În
general, directorul e un om cu multă stăpânire de. Sine, dar, mai ştii…
încolo, văzând şi făcând! Dacă va fi nevoie, vom intra şi noi în vorbă. Adică
Polekutin şi cu mine.
Maika începu:
― Întreaga clasă îşi recunoaşte vina. Într-adevăr, am luat unele lucruri
fără să avem permisia s-o facem. Pe viitor, aşa ceva n-o să se mai întâmple.
― Şi amortizoarele? întrebă directorul.’
― Noi nu le-am luat. N-avem nevoie de ele.
― Şi atunci cine le-a luat?
― Asta n-o mai ştim.
― Trebuie găsite amortizoarele! răspunse calm directorul.
În clipa asta am văzut că e cazul să intru în discuţie. Am întrebat:
― Bine, bine, dar cum să le găsim?
Directorul ridică din umeri:
― Ei, asta e treaba voastră!
N-a închis directorul bine gura, şi hop că sare Igor, cu glăsciorul lui de
bariton:
― Nicio grijă, Vladimír Gheorghevici! Vom lua toate măsurile!
Voia să-l îmbuneze pe director.
― Nu, ― am ripostat eu ― degeaba! Igor face promisiuni deşarte. Clasa
i-a dat o asemenea împuternicire. Noi n-am luat amortizoarele, nu ştim unde
sunt şi n-avem de gând să le căutăm. Ce rost are să promitem, când ştim
foarte bine că nu putem face nimic?!
Directorul mă privi lung şi atent. Avea obiceiul să ne privească cu multă
atenţie, cântărindu-ne parcă, neputând să-şi dea seama şi voind să înţeleagă
cam ce fel de oameni suntem.
 Inginerul-şef stătea alături de director şi tăcea chitic. El conducea
practica noastră, răspundea de noi şi, fireşte, cele petrecute nu-i conveneau
de loc. Prin urmare, nu-i rămânea decât să tacă.
La un moment dat, directorul întrebă:
― Cine v-a dat voie să luaţi piesele din ateliere fără să spuneţi nimănui o
vorbă?
― Am recunoscut doar că suntem vinovaţi! răspunse Maika.
― Şi credeţi că dacă aţi recunoscut că sunteţi vinovaţi totul e în regulă şi
gata, aţi scăpat cu obrazul curat?
Maika aruncă de pe un umăr pe celălalt coada ei de păr negru, împletită
cu grijă. Era gestul ei obişnuit în clipele în care începea să se enerveze.
― Şi ce trebuie să facem?
― Aţi început-o prost ― răspunse directorul. Maşina trebuie demontată
piesă cu piesă. Piesele trebuie duse la ateliere şi abia acolo vom vedea care
mai pot fi folosite şi care nu.
― Aşa este! aprobă Polekutin.
Am aprobat şi eu părerea directorului.
Igor sări şi el cu gura:
― Exact aşa am şi hotărât să procedăm, Vladimír Gheorghevici!
― Cu toată. Atenţia! Un şurub să nu dispară!
― Nicio grijă! răspunse Igor.
Văzând că discuţia cu directorul n-a fost chiar atât de neplăcută şi s-a
terminat oarecum cu bine, Igor, prinse curaj şi intră din nou în rolul său de
conducător şi şef de stat-major.
Când am ieşit din birou, el a mai rămas acolo. Ne-a strigat din urmă:
― Aşteptaţi-mă în curte! Vin îndată!
În curte, toţi băieţii erau grămadă. Ne aşteptau cu nerăbdare, dornici să
afle ce şi cum. Le-am spus că totul e în ordine.
Apăru şi Igor, care scutură vesel din cap şi strigă:
― Incidentul e închis! Mâine, în mod organizat, începem să demontăm
harabaua. Nu cea de pe locul viran însă. În tabăra de la Lipki, acolo unde
ne-am petrecut neuitata copilărie, există o altă haraba. Scoasă şi aia din uz,
dar într-o stare mai bună. Ne-a fost dată nouă. Mâine o cărăm încoace.
Toţi începură să strige că asta e într-adevăr o treabă serioasă şi că Igor e
un om şi jumătate.
M-am gândit şi eu în sinea mea că Igor e totuşi un băiat de ispravă.
Atunci când Zuev ne-a vorbit despre maşina de la Lipki, spusele lui ne-au
intrat printr-o ureche şi ne-au ieşit prin alta. Igor însă a prins totul şi a şi
vorbit cu directorul. Ce e al lui, e al lui! E fără îndoială un bun organizator.
Totuşi nu m-am putut stăpâni şi i-am servit-o:
― Chestia asta cu maşina din Lipki o ştiam noi înaintea ta.
― Şi de ce, mă rog, aţi tăcut ca muţii? mă întrebă Igor ironic.
La întrebarea asta n-am mai avut ce să-i răspund.
Ne-am adunat cu toţii şi am început să discutam cine anume pleacă la
Lipki să aducă de acolo maşina. De fapt, discuţiile erau inutile. Cu
remorcarea maşinilor se ocupa garajul, şi la garaj lucram eu şi cu Şmakov
Piotr.
― Să plece Serioja şi cu Şmakov ― spuse Maika ― ei sunt doar cei care
cunosc maşina în întregime!
Şi Maika zâmbi…
Maika niciodată nu-mi spunea „Kroş“, aşa cum îmi spuneau toţi ceilalţi.
Nu-mi spunea decât pe nume. Şi ori de câte ori vorbea despre mine, pe faţa
ei apărea un zâmbet ciudat, a cărui semnificaţie n-o puteam înţelege, şi de
aceea nu ştiam dacă e cazul să mă bucur ori să mă întristez.
― E o propunere înţeleaptă ― aprobă Igor ― o să mă duc şi eu cu ei. Iar
în locul meu, ca şef, va rămâne aici Vanka Polekutin.
De fapt, în tabără Igor n-avea absolut nimic de făcut. Pur şi simplu voia
şi el să facă o plimbare, să scape niţel de treburile autobazei. Fie şi-aşa!
Polekutin o să se descurce mai bine fără el. E un om serios Polekutin ăsta.
Nu e încrezut, nu e trombonist, şi se pricepe bine la tehnică.
Igor însă mai voia ceva.
― O să meargă şi Vădim cu noi ― anunţă el.
― Pentru ce? am întrebat noi miraţi.
― Cine ştie ce situaţie o să se ivească acolo. Şi orice am spune, Vădim e
un băiat descurcăreţ.
După cum am ghicit-o însă, Igor îl lua pe Vădim special ca să aibă cui să-
i comande. Ştia el că mie şi lui Şrnakov Piotr n-o să ne prea poată comanda.
Capitolul IX
Seara am spus acasă să mă trezească a doua zi mai devreme, fiindcă
trebuie să plec la Lipki să remorchez o maşină. Amănunte n-am dat. Nu-mi
place să povestesc acasă despre şcoală şi mai cu seamă despre autobază.
Pentru ce? Mama nu ţine minte niciodată nici numele băieţilor, nici cele ale
profesorilor. Veşnic îi încurcă. Îi vorbeşti despre unul, şi ea crede că e vorba
despre altul. De fiecare dată te vezi nevoit s-o iei de la început, să povesteşti
despre fiecare în parte, să explici ce e cu el şi ce-a făcut. Afară de asta,
mulţi dintre băieţi locuiesc cu noi în aceeaşi casă. Mama îi cunoaşte pe
părinţii lor şi odată te poţi pomeni că s-a întâlnit cu careva dintre ei şi s-a
apucat să-i povestească cine ştie ce trăsnaie! Are ea un talent grozav de a
face încurcături din astea!
Nu mai mi-aduc aminte în ce clasă eram când, neavând ce face, m-am
apucat să-i povestesc că Şmakov Piotr, pentru a treia oară, a căpătat un doi
la limba rusă. N-aş putea să vă spun ce mi-a venit să-i spun mamei treaba
asta.< Ştiu că stăteam la bucătărie şi-i dădeam cu gura. Nu că m-aş fi
bucurat de necazul lui Şmakov, sau i-aş fi nutrit vreun gând rău! Mai cu
seamă că bietul Şmakov încasase cel de-al treilea doi fără nicio vină. Numai
pe primul şi pe-al doilea îi luase pe bună dreptate.
A doua zi, o întâlneşte mama în curte pe bunica lui Piotr. Şi, niciuna, nici
două, îi povesteşte toată tărăşenia. Bineînţeles, cu cele mai bune intenţii. S-
o sfătuiască, s-o prevină, sau, ştiu eu, să facă un fel de schimb de
experienţă!
În fond, nu era nimic grav: eu îi povestisem mamei, iar mama, la rândul
ei, a discutat problema cu bunica lui Piotr. Cu atât mai mult că Piotr nu
făcuse niciun secret din toată treaba asta. Părinţii ştiau, notele erau trecute
în carnet. A ieşit însă altă dandana. Bunica lui Şrnakov se duce glonţ acasă,
dă cu ochii de Piotr şi mi-l ia în primire: „Ce ruşine! Toată casa vorbeşte
despre notele tale! Toţi vecinii râd de noi! De ce nu înveţi carte, măi băiete?
N-ai vreme?“ Şi dă-i, şi dă-i, şi dă-i…
Ei, poftim! Era cât pe-aci să se ducă pe copcă toată prietenia noastră. Nu-
l puteam face pe capsomanul ăsta al meu să înţeleagă că nici eu, nici mama
n-am făcut-o din rea-credinţă. Nu voia să asculte niciun fel de explicaţii, ba
mai mult decât atât, mi-a declarat că dacă pe viitor nu-mi ţin gura, şi-l vâr în
belele, să nu mă supăr, dar mă aleg cu o chelfăneală numărul unu. Până la
urmă, am fost nevoit să-i cer scuze, să recunosc că sunt o farfara şi o gură
spartă. Abia după ce mi-am făcut autocritica asta, lucrurile s-au potolit şi
am intrat în relaţii normale.
Şi toate astea numai din pricina mamei, că-i prea inimioară. Mama nu e
intrigantă, e pur şi simplu un om extraordinar de sincer şi de cinstit. Nu
pricepe că fiecare vede lucrurile în felul său, Ceea ce unuia îi pare un fleac,
pentru altul e cine ştie ce chestiune gravă…
O iubesc şi o respect pe mama pentru cinstea şi sinceritatea ei. Nu vreau
să pătimesc însă din pricina asta. Aşadar, am încetat să-i mai povestesc
acasă cum şi ce e pe la şcoală, de fac băieţii şi ce note au. Am spus doar că
voi câştiga treisprezece ruble pe zi şi atât.
― Cât vine asta pe lună? întrebă mama şi începu să socotească în minte.
Eu, care-mi făcusem socoteala încă acolo, la consfătuire, am răspuns
imediat:
― Luna iunie are treizeci de zile. Prin urmare, trei sute nouăzeci de
ruble. Aproape patru sute.
Tata însă îmi spuse ca voi primi numai pentru zilele lucrătoare. Adică
fără duminici. În total face trei sute douăzeci şi cinci de ruble.
― Şi ce ai de gând să faci cu banii? se interesă tata. <> ― îmi cumpăr un
motoraş pentru bicicletă.
― Pentru nimic în lume! sări mama. Şi aşa nu-mi găsesc liniştea ori de
câte ori te ştiu plecat cu bicicleta. Motor îţi mai lipseşte! Nu, nu, pentru
nimic în lume!
Am încercat să-i explic, calm, că dacă nu eşti gură-cască, nu te paşte
nicio primejdie. Mulţi dintre băieţii noştri au biciclete cu motor, şi până
acum nimănui nu i s-a întâmplat absolut nimic.
A urmat răspunsul obişnuit:
― Nu uita că eşti cel mai mic.
Într-adevăr, eram cel mai mic în clasă. Când m-au dat la şcoală, mai
aveam trei luni până să împlinesc vârsta de şapte ani. Ceilalţi băieţi aveau
şapte ani împliniţi, iar unii dintre ei împliniseră chiar opt ani. Să nu mai
vorbim de Igor, care avea aproape nouă. Dintre toţi, eu eram cel mai mic şi
stăteam întotdeauna în flancul stâng.
Dar iată că încetul cu încetul am crescut şi eu, şi în clasă nimeni nu mă
mai socotea drept cel mai mic. Numai mama a rămas cu ideea asta. De cum
scoteam o vorbă, mi-o tăia scurt: „Nu uita că tu eşti cel mai mic!“.
La fel a făcut şi acum. A mai adăugat însă:
― Când vei împlini optsprezece ani, n-ai decât să circuli pe ce-ţi
trăsneşte prin minte.
Vorbă să fie! înainte, mama spunea „şaisprezece ani“… „Când *vei
împlini şaisprezece ani, ai să faci ce vrei.“
Acum însă, când mai aveam vreo şapte luni până să împlinesc
şaisprezece ani, mama a sărit la o altă cifră: optsprezece. „Când ai să ai
optsprezece ani, şi ai să fii student, atunci…” şi câte şi mai câte în acelaşi
gen!
 Şi de data aceasta recurse la aceste argumente, pledând împotriva
motoraşului pentru bicicletă.
N-aveam niciun chef să duc această discuţie. În contradictoriu, de fapt pe
o temă abstractă. Când o să mă decid şi-o fi să-mi cumpăr motor, o să-mi
apăr atunci cauza. Ce rost are să mă obosesc de două ori: şi acum şi atunci?
― N-am luat însă nicio hotărâre. Ori o să-mi cumpăr motoraş, ori o să
mă abonez la opere complete de Cehov şi Balzac…
M-am culcat, am întors deşteptătorul şi mi l-am pus la capul patului, de
teamă să nu care cumva să nu mă trezesc dis-de-dimineaţă. Mult timp n-am
putut să adorm, tot cu gândul la cele petrecute în cursul zilei la autobază.
Nu încape nicio îndoială: Igor nu e un prieten de nădejde. Cu cât mai mult îl
studiez, cu atât mai mult mă conving de acest trist adevăr. E o ticăloşie să
nu-ţi scapi prietenul din belea. Iar a arunca în spinarea prietenului propria ta
vină e o ticăloşie la pătrat! Prin urmare, în toată istoria asta cu Vădim, am
avut o atitudine justă: l-am pus pe Igor la punct. În cealaltă istorie însă, cea
cu amortizoarele, pare-mi-se că nu am procedat chiar aşa cum se cuvine. Nu
pot să-mi dau însă seama unde e greşeala mea…
Într-adevăr, mi-e cu neputinţă să dovedesc că Lagutin a înlocuit
amortizoarele. Nu o pot dovedi, dar o ştiu precis. O ştiu şi tac. Cu alte
cuvinte, nu fac altceva decât să-l acopăr pe Lagutin. Şi nu numai că-l
acopăr, dar stau cu el de vorbă, lucrez cot la cot cu el, mă comport ca şi cu
oricare altul, adică nu fac niciun fel de deosebire între el şi un om cinstit.
Aşadar, fac compromisuri cu propria mea conştiinţă. Şi atunci ce e de făcut?
Să spun deschis tot ce ştiu despre Lagutin? E groaznic însă să spui despre
un om că e hoţ. Şi apoi toţi mă vor întreba: „Dovada? Unde e dovada?“ Iar
eu dovezi nu am.
Dacă atunci însă, când descoperisem potlogăria cu rulmenţii, aş fi venit şi
aş fi povestit tot ce ştiam, Lagutin n-ar mai fi avut curajul să repete figura,
de data asta, cu amortizoarele. Chiar dacă lumea nu m-ar fi crezut, lui
Lagutin tot i-ar fi fost teamă să se mai ţină de găinării. Reiese deci că
povestind istoria cu rulmenţii, aş fi preîntâmpinat-o pe astălaltă. Pe de altă
parte, închipuiţi-vă ce-ar fi fost dacă lumea nu m-ar fi crezut pe cuvânt! Aş
fi apărut în ochii tuturor drept un flecar. Mai mult decât atât ― un intrigant!
S-ar fi dus pe copcă toată reputaţia mea. Şi, în definitiv, hai să stăm strâmb
şi să judecăm drept: între rablele alea de amortizoare şi între reputaţia mea,
nu e oare logic să ţin mai mult la reputaţie?
 Văd însă că am început să fac filosofie, adică exact ceea ce nu mi-a
plăcut niciodată…
Şi ca să adorm mai repede, am hotărât să nu mă mai gândesc la Lagutin,
ci la ceva mai plăcut. De pildă, cum şi pe ce am să cheltuiesc cele trei sute
cincizeci de ruble.
În primul rând, trebuie să le cumpăr ceva în dar părinţilor. Un cadou
pentru tata şi unul pentru mama. Motoraş nu-mi mai cumpăr! Dă-l încolo!
Om în toată firea, cu permis de conducere în buzunar, călare pe bicicletă cu
motor! Caraghios! Nici la Balzac şi Cehov nu mă-nscriu. Am vreme!…
Ştiu eu ce-o să fac. Plec prin oficiul de turism într-o călătorie frumoasă.
Undeva în Crimeea sau în Caucaz. Poate că şi Maika o să plece cu mine…
Când vom urca pe crestele munţilor şi vom escalada stânci, am s-o ţin de
mână, ca să nu-i fie teamă…
Tot împreună o să ne scăldăm în Marea Neagră. La un moment dat,
Maika o să fie gata-gata să se-nece. Fără să clipesc măcar, am să mă arunc
în apă ca să-i salvez viaţa. Bineînţeles, aşa cum se întâmplă cu fiecare bem
căzut pradă valurilor, Maika o să se zbată şi o să încerce să scape din
mâinile mele. Am să fiu nevoit chiar să-i trag un pumn în cap. Fireşte, spre
binele ei…
Pe mal se vor aduna oameni şi-i vor face Maik ăi respiraţie artificială.
Ea-şi va veni în fire şi va deschide ochii. Va privi o clipă lumea adunată în
jurul ei. Pe mine, salvatorul ei, nu mă va vedea însă. Voi sta modest
deoparte. Nici prin minte n-o să-i treacă cine i-a salvat viaţa. Va întreba cu o
voce slabă şi obosită: „Cine m-a salvat?“ Voi răspunde, enigmatic: „Unul de
pe-aici…“
Şi iată-ne călătorind mai departe. Iarăşi ne căţărăm pe stânci, iarăşi îi
întind Maikăi mâna, am grijă de ea şi o ajut la fiecare pas. Toate acestea
însă îi par nişte servicii mici şi neînsemnate în comparaţie cu eroica faptă a
misteriosului necunoscut. Se gândeşte la el cu tristeţe şi duioşie. Îl compară
cu mine. Comparaţia, bineînţeles, nu e de loc în favoarea mea. Doar el e cel
care i-a salvat viaţa. Şi, în adâncul inimii, Maika începe să mă
dispreţuiască…
Eu, însă, tac. Ca şi înainte, mai trist poate, îi întind mâna ori de câte ori
escaladăm câte-o stâncă. Mă doare că Maika atribuie altuia fapta mea plină
de abnegaţie.
Tăcuţi şi trişti, ne apropiem de sfârşitul călătoriei noastre. Maika e tristă
gândindu-se la necunoscutul care a salvat-o, eu, la rândul meu, sunt trist
ştiind că ea se gândeşte la el.
Iată-ne iarăşi la Moscova. Maika le povesteşte prietenelor ei cum era cât
p-aci să se-nece, şi cum a salvat-o un tânăr necunoscut. A salvat-o şi a
dispărut. Da, a dispărut, fiindcă e un om modest, nobil şi fiindcă, probabil,
consideră că nu şi-a făcut decât datoria. Fetele sunt emoţionate, cad în
admiraţie, discută aprins şi o invidiază pe Maika. Nadia Flerova e tare
necăjită la gândul că eroina acestei aventuri romantice e Maika şi nu ea.
Toate îşi dau cu părerea că, fără doar şi poate, odată şi odată Maika îl va
întâlni pe tânărul acela minunat. E adevărat că atunci, pe plajă, s-a făcut
nevăzut. Dar el o ţine minte pe Maika, ştie cine e şi va apare în
împrejurările cele mai neaşteptate. Poate chiar aşteaptă ocazia s-o salveze
din nou.
Se scurge şi ultimul an de şcoală. Maika se gândeşte mereu la salvatorul
ei. S-au schimbat şi relaţiile dintre noi. S-au răcit parcă. La fel ca-n trecut,
Maika îmi spune Serioja şi nu Kroş, la fel ca-n trecut îmi zâmbeşte, acum
însă zâmbetul ei e stins şi amar. E şi explicabil: persoana mea îi aminteşte
de tânărul pe care ea îl iubeşte şi-l va iubi întotdeauna…
Am terminat şcoala. Iată-ne cu toţii la serata festivă. Printre invitaţi se
află şi unul dintre cei care atunci, pe plajă, îi făcuseră Maikăi respiraţie
artificială. N-are importanţă cine e. Poate fi oricine. Chiar şi cineva dintre
părinţi. De pildă, tatăl Innei Makarova.
El se apropie de Maika şi-i spune:
― Îmi pare foarte bine că vă văd.
― De unde mă cunoaşteţi? îl întreabă Maika.
― Cum de unde? Eu sunt cel care v-a făcut respiraţia artificială atunci
când v-au scos din apă. Nu vă aduceţi aminte?
― Vai de mine! răspunde Maika cu un zâmbet trist.
Atunci tatăl Innei Makarova o întreabă:
― Şi unde, mă rog, e tânărul acela minunat care v-a scos din apă?
Zâmbetul Maikăi devine şi mai trist:
― Nu ştiu…
― Daţi-mi voie ― se miră tatăl Innei Makarova ― cum adică, nu ştiţi?
Cu el aţi venit pe plajă şi tot cu el aţi plecau Nu?
Maika rămâne încremenită. Îmi prinde mâna şi mă întreabă:
― Serioja! De ce nu mi-ai spus?
O privesc şi-i răspund calm şi indiferent:
― Ce importanţă are?
 Apoi mă depărtez.
Toată seara Maika nu-şi ia ochii de la mine şi suferă cumplit gândindu-se
cât de nedreaptă a fost cu mine…
Şi toate fetele mă privesc cu admiraţie. Iar eu mai rătăcesc puţin prin
sală, apoi plec acasă.
Zilele trec. Maika intră într-un institut, eu în altul, şi iată că nu ne mai
vedem…
Peste un an sau doi însă, ne întâlnim cu totul întâmplător… Nu iaht sunt
Serioja de altădată. Sunt maestru emerit al sportului, campion al ţării la…
Aici am început să mă gândesc la ce disciplină sportivă voi fi campion.
Mult am stat şi m-am gândit. Atât de mult, încât nu mai ştiu ce s-a petrecut
în timpul întâlnirii mele neaşteptate cu Maika…
Pesemne c-am adormit…
Capitolul X
A doua zi de dimineaţă, la orele şapte fix, Şrnakov şi cu mine eram la
garaj.
Ceea ce-mi place îndeosebi la Şrnakov Piotr e punctualitatea lui. La şapte
ne-am înţeles să ne întâlnim, fix la şapte era prezent. Aşa mai înţeleg şi eu!
O fi el Şrnakov un om greoi şi cam molatic, în schimb are simţul
răspunderii.
Cât despre Igor, şi-a făcut apariţia la opt fără cinci, ca să nu mai vorbim
de Vădim, care a venit cu limba scoasă chiar în clipa în care eram gata să
plecăm. Fireşte că din pricina întârzierii lor, nici Igor, nici Vădim n-au
văzut cum pleacă maşinile dimineaţa în cursă.
Măreţ spectacol! Şrnakov Piotr era atât de emoţionat, încât rămase cu
gura căscată. Avea şi de ce! Camioanele şi basculantele, aceste maşini
uriaşe, ieşeau pe poartă în plină viteză, într-un torent neîntrerupt, gonind pe
şosea şi răspândindu-se apoi pe străzile oraşului. Aş fi dat orice, numai să
stau şi eu măcar o dată în viaţă cu mâinile pe volan, şi uite aşa, în plină
viteză, să mă avânt şi eu cu vuiet asurzitor în coloana aceasta puternică…
Stăteam cu Şrnakov în faţa garajului şi priveam amândoi la feţele
şoferilor care, în cabină, treceau ca fulgerul prin faţa noastră. La volan, mai
cu seamă într-o coloană ca asta, şoferii arată cu totul altfel. Sunt mult mai
impunători şi mai plini de bărbăţie. Ce-nseamnă să fii la volan!
Însăşi autobaza, la ceasul acela de dimineaţă, părea mai vie, mai animată,
şi aş zice chiar mai frumoasă.
 Prin megafon se auzea vocea dispecerului. O voce energică şi sonoră:
„Şoferul cutare să-şi ridice foaia de parcurs!… Şoferul cutare să-şi
pregătească remorca! Şoferul cutare să vină de urgenţă la şeful serviciului
de exploatare!…“ Şoferii ieşeau în goană din biroul dispecerului, băgau
foile de parcurs în buzunar, săreau în cabine şi ieşeau pe poartă, aliniindu-se
în coada coloanei… Magazinerul se agita într-una, împărţind bidoane, foi
de cort, instrumente… Lăcătuşii din brigada schimbului de noapte se
grăbeau să-şi pună la punct lucrările neterminate. În fundul curţii, acolo
unde se spală maşinile, apa ţâşnită din furtun se spărgea parcă în mii de
stropi strălucitori, izbindu-se de corpul masiv al camioanelor şi
basculantelor, cărora abia acum li se termina toaleta. Toţi se grăbeau,
alergau, vociferau… Era o zarvă neîntreruptă, specifică dimineţii, o zarvă
plină de vioiciune, de prospeţime şi bucurie. Iar maşinile ieşeau pe poartă şi
ele curate, proaspete, strălucitoare. Plecau vesele şi dichisite, pentru ca
seara să se întoarcă pline de praf, murdare de ciment, var şi pulbere de
cărămidă, după o zi de muncă grea, dusă cu cinste până la capăt…
În mijlocul curţii stătea directorul Vladimír Gheorghevici, urmărind în
tăcere tot ce se petrecea în jur. Nu se amesteca în nimic, nu dădea niciun fel
de dispoziţii, nu se adresa nimănui. Prin faţa lui fugeau oameni, treceau
maşini, iar el tăcea şi privea. Aici în curte însă, calm şi tăcut, directorul
părea şi el mult mai impunător decât acolo, în biroul lui…
Ar fi interesant de ştiut la ce se gândea Vladimír Gheorghevici în clipele
acelea. Ce încărcătură vor transporta maşinile lui? în minte e însă destul de
greu să faci asemenea calcule. Baza avea trei sute de maşini, fiecare din ele
poate transporta câte cinci, şapte, ba chiar şi zece tone, fiecare va. Face
câteva curse. Poate că directorul se gândea la cele ce avea de făcut în cursul
zilei, se întreba dacă treburile vor merge bine şi nu se va întâmpla nimic
deosebit. Toate aceste trei sute de maşini vor dispare îndată din ochii lui,
vor lucra în diferitele cartiere ale Moscovei şi câte nu se pot întâmpla cu
fiecare dintre ele! în privinţa aceasta, directorul unei uzine e un om fericit:
toţi muncitorii sunt sub ochii lui. E mai rău de directorul unei autobaze:
şoferii pleacă pentru toată ziua, iar el răspunde pentru fiecare şi nu-şi
găseşte linişte până seara…
Au plecat ultimele maşini şi autobaza dintr-o dată a rămas pustie. Numai
pentru câteva clipe însă. Muncitorii veneau unul după altul, îl salutau pe
director şi-şi luau locul în ateliere. Primul schimb îşi începea lucrul…
 Am plecat spre Lipki cu şoferul Ivaşkin. El era cel care ducea în tabără
materialele de construcţie şi lui i s-a încredinţat să remorcheze la înapoiere
maşina noastră. Vom merge întâi la depozit să luăm nişte tablă pentru
acoperiş, iar apoi vom pleca în tabără. Şi când te gândeşti că noi trăgeam
nădejde să facem o plimbare până la Lipki, dis-de-dimineaţă, când e răcoare
şi adie un vânt plăcut…
Toate acestea n-ar fi fost însă nimic faţă de lovitura care ne aştepta şi care
ne-a făcut să uităm şi depozitul, şi tabla pentru acoperiş… împreună cu noi
pleacă Zuev. El va conduce a doua maşină. Vestea ne-a indispus grozav. Nu
ne aşteptasem la una ca asta! Dacă oamenii n-au încredere în noi, de ce
naiba ne mai trimit după treburi?
Zuev stătea în cabină, iar noi, sus, în lada camionului. Şedeam rezemaţi
cu spatele de cabină şi bodogăneam supăraţi, întrebându-ne mereu de ce l-
or fi trimis pe Zuev cu noi?
Fie vorba între noi, e mult mai plăcut să călătoreşti sus pe camion, decât
să stai în cabină. Din cabină nu poţi privi decât înainte. Apare pe drum
Ceva interesant, îţi fuge prin faţa ochilor şi gata, a dispărut! De pe camion,
însă, vezi totul ca-n palmă.
Sus e prin urmare mult mai bine! Mai cu seamă că era o zi călduroasă, iar
pe camion simţeai cum suflă vântul, drumul era plăcut şi toate ar fi fost
bune, dacă nu ne-ar fi chinuit în permanenţă gândul că am fost lipsiţi de
plăcerea de-a remorca maşina.
Am trecut, podul peste râul Moscova, apoi pe lângă stadionul din
Lujniki, prin dreptul noii estacade de lângă Podul Kremlinului, am cotit-o
pe Sadovaia, am lăsat în urmă o clădire nouă cu multe etaje, intrând pe
Krasnaia Presnia, am traversat de două ori calea ferată şi în cele din urmă
am ieşit la periferia Moscovei. Maşina a intrat pe poarta depozitului, iar noi
am rămas să aşteptăm în stradă.
Strada asta nici mi era de fapt o stradă, ci o înşiruire nesfârşită de garduri.
Şi, nu ştiu de ce, gardurile mă întristează. Mai mult decât atât: în copilărie
gardurile mă înspăimântau. Veşnic mi se părea că cineva, cu gânduri
necurate, sta la pândă în spatele lor. Şi, la urma urmei, dacă stai să te
gândeşti bine, la ce folosesc gardurile astea? Cui îi trebuie? Astăzi, când
trăim în socialism, mai e oare nevoie de garduri?
Le-am împărtăşit băieţilor gândurile mele. N-au fost de acord cu mine.
Cică nu se poate fără garduri! Iar Igor n-a scăpat ocazia şi a adăugat, cu
tonul lui de moralist:
 ― Kroş, nu mai face pe deşteptul!
Am uitat să vă spun că Igor avea o mutră posacă şi bosumflată. Motivul
era lesne de înţeles: că nu-i lasă pe alţii să conducă maşina, asta, mă rog,
treacă-meargă, dar că nu-l lasă pe el, un conducător-auto cu atâta
experienţă, asta e de-a dreptul ceva revoltător! Auzi dumneata! Să i-l trimită
pe Zuev pe cap! Gândurile astea nu-i dădeau pace lui Igor. Totul îl
indispunea, totul îl enerva. Îl enerva chiar şi faptul că Ivaşkin ne lasă să
aşteptăm atât de multă vreme. Înţelegând situaţia, Şrnakov căută să ne
explice:
― Nu e chiar atât de simplu să încarci o maşină întreagă cu tablă. Tabla
nu numai că se cântăreşte, dar se şi numără foaie cu foaie.
― Ce vorbeşti?! m-am mirat eu.
― Da’ cum credeai? E doar tablă zincată. Scumpă!
Îl priveam pe Şrnakov Piotr şi-l invidiam pentru vastele lui cunoştinţe.
În sfârşit, apăru şi maşina lui Ivaşkin. Ne-am urcat la iuţeală şi ne-am
lungit pe foile de tablă. Din cauza asta nu ne mai puteam uita pe de lături.
Nici nu ne prea interesa. Cunoşteam perfect de bine drumul spre Lipki. L-
am străbătut de atâtea ori, mergând spre tabără, pe vremea când eram
pionieri. Maşini, ogoare, sate în depărtare, antene de televiziune, păduri şi
câmpii ― toate astea ne erau atât de cunoscute!
Ivaşkin mergea în plină viteză. Depăşea alte maşini, deşi pe şosea erau
puse semnele care interziceau depăşirea. Odată chiar i-a luat-o înaintea unei
maşini care în timpul ăsta făcea acelaşi lucru, căutând să întreacă o altă
maşină pe care o avea în faţă. O dublă depăşire e o abatere foarte serioasă!
E însă atât de plăcut să zbori ca vântul! Fără îndoială, Ivaşkin e cam
zăpăcit, în schimb, e un as în meserie. Şofer, nu glumă. Dacă ar fi stat la
volan posacul ăla de Zuev, desigur că am fi mers ca melcul.
Soarele ardea pe cer. Tabla se încălzise şi ne era grozav de cald. Nici
măcar viteza cu care gonea Ivaşkin nu era în stare să ne învioreze. Ne
gândeam tot timpul la Zuev. De ce oare ni l-or fi trimis pe cap? Dintre toţi,
cel mai indignat era Igor. Îşi strâmba gura şi spunea:
― „Obişnuiţi-vă cu munca!“ „învăţaţi să faceţi treaba singuri!“… Vorbe!
― Bancuri! adăugă posomorit Şmakov Piotr.
― Înăbuşă iniţiativa! mârâi încruntat Vădim.
De data aceasta eram de acord cu Igor. Într-adevăr, maşina va fi
remorcată cu o viteză de maximum 15 km pe oră. Ei bine, la viteza asta nu
putea să stea la volan cineva dintre noi?
 ― Babacu’ gândeşte pentru noi ― continuă Igor ― noii, însă, n-avem
voie să gândim. După părerea lor, nu suntem decât nişte ţânci. Şi asta la
şaisprezece ani! Bravo! Aflaţi dumneavoastră că Alexandru Macedón nu
avea nici măcar optsprezece ani atunci când a ieşit biruitor la Cheronea.
Napoleon, la douăzeci şi trei de ani, era general… Aia e! Creşteau oamenii!
Igor făcu o pauză şi adăugă posomorit:
― Ce să-i faci! Secolul douăzeci e secolul bătrânilor!
Maşina continua să gonească pe şosea. La un moment dat, trecu în plină
viteză atunci când stopul era pe roşu. Norocul lui că era un semafor automat
şi prin preajmă nu se afla niciun miliţian.
― Am citit undeva ― începu dintr-o dată Şmakov Piotr ― despre un
puşti, nu mai mi-aduc aminte ce era, kazah, pare-se, ori coreean. E un şahist
de prima categorie. Şi n-are decât cinci ani!
Igor zâmbi îngăduitor:
― Wunderkind! Copil minune!
― Dar câţi maeştri ai sportului nu sunt la şaisprezece ani? insista
Şmakov.
― Nu vezi diferenţa dintre dezvoltarea fizică şi cea intelectuală?
Piotr însă o ţinea pe-a lui:
― Şi muzicienii?
― Muzica e altceva. O însuşire destul de unilaterală ― răspunse Igor cu
un aer savant.
― Oleg Koşevoi, la şaisprezece ani, era şeful statului-major al „Tinerei
gărzi”! spuse Vădim.
― Un caz excepţional ― ripostă Igor,
― Cu tine n-o mai scoate omul la capăt! izbucni Vădim. „Caz
excepţional, însuşire unilaterală, dezvoltare fizica!“… Singur nu ştii ce vrei!
Apărea limpede că după episodul cu piesele de rezervă, Vădim începea
să iasă de sub influenţa lui Igor. Eram foarte mulţumit.
― Creşte şi tehnica ― mormăi Şmakov.
În general, trebuie să ştiţi că uneori Şmakov se exprima foarte neclar. Nu
toţi îl înţelegeau. Eu îl înţelegeam însă. Şi atunci când vedeam că ceea ce
spune el nu e destul de limpede, ghicindu-i numaidecât ideea, o preluam şi
o dezvoltam eu.
― Pe vremea lui Alexandru Macedón ― am explicat eu de data asta
ideea lui Piotr ― nivelul tehnicii era foarte scăzut: elefanţi, paloşe, lănci,
scuturi. Nici nu se poate face comparaţie cu armata modernă: rachete,
aviaţie, tancuri. Şi ca să-ţi însuşeşti tehnica modernă, e nevoie de o cultură
mult mai mare.
― Ehei ― râse Igor ― află matale că elefanţii nu erau în armata lui
Macedón, ci în armata lui Cirus!
― Macedón n-a luptat cu Cirus, ci cu Darius ― am răspuns eu.
― Nu e vorba de împăraţi, ci de elefanţi ― spuse Igor.
― Ba nu e vorba de elefanţi, ci de împăraţi ― i-am întors-o eu supărat.
Igor făcu un semn batjocoritor cu capul în direcţia cabinei:
― Văd că-l placi grozav pe Zuev!
― Zuev e una, Alexandru Macedón alta ― am răspuns eu. Lev Tolstoi
era foarte bătrân, dar asta nu înseamnă că secolul lui e secolul bătrânilor.
Sunt suficiente exemple: Lermontov, Dobroliubov…
Apoi a început o dispută atât de plicticoasă şi de anemică, încât, cinstit să
spun, nici nu mai ţin minte despre ce era vorba.
Ne era cald şi ne era lene. Maşina îşi domoli mersul. Ajunsese în locul
acela în care şoseaua coteşte spre Lipki.
Capitolul XI
Lipki e un orăşel în miniatură. Fiecare casă e o vilă. Vilele sunt
împrejmuite de garduri. Nicăieri n-am văzut atâtea garduri ca aici. Unele
din ele au şi sârmă ghimpată. În spatele acestor garduri locuiesc proprietarii
vilelor şi cei veniţi în vilegiatură.
Maşina a stopat brusc. Zuev scoase capul din cabină:
― Băieţi, daţi-i drumul în tabără! Descărcăm şi venim după voi.
Ne-am da, t jos din maşină şi am pornit spre şantierul de construcţie al
taberei. Am văzut acolo câteva vile mari din bârne, înconjurate de terase
lungi. De jur împrejur zăceau scânduri, bârne, cărămizi şi alte materiale de
construcţie.
Am intrat într-una din vile. Era pustie. A doua la fel. Nici ţipenie de om,
nici urmă de mobilă. Abia în a treia vilă am auzit nişte voci. Veneau de la
etajul al doilea. Am urcat scara şi am văzut câţiva băieţi din clasa paralelă
„B“. Stăteau tolăniţi pe podea şi discutau ceva între ei, rotind prin încăpere
nişte priviri plictisite şi somnoroase.
Când am intrat, au tăcut din gură şi ne-au privit nedumeriţi. Ne-am oprit
în prag, studiindu-i cu atenţie. Dintr-o ochire am înţeles cam ce fel de
„practică” fac aici şmecheroşii ăştia.
― Munciţi? îi întrebă Igor ironic.
 Fără să se urnească din loc, ca nişte adevăraţi trântori, băieţii au ridicat
capul şi ne-au răspuns, abia mişcându-şi buzele;
― Păi?!
― Vă invidiez ― răspunse Igor.
Din vorbă în vorbă am aflat că sunt în gol de producţie din cauza lipsei
de materiale. În cameră nu erau decât o parte din băieţi, ceilalţi se duseseră
să se scalde. Am înţeles că lipsa materialelor de construcţie nu era pentru ei
decât un prilej de bucurie. Golul de producţie le dădea posibilitatea să
trândăvească în voie.
― Da’ de mâncat, mâncaţi? întrebă Şmakov Piotr.
Au mârâit iarăşi, cu acelaşi ton obraznic şi provocator:
― Păi?!
― Păi asta e, că aveţi nişte moace prea odihnite ― răspunse Şmakov.
Au început să râdă cu poftă, de parcă Piotr le-ar fi făcut ine ştie ce
compliment. Le era lene să se ofenseze.
Le-am explicat care e scopul venirii noastre şi i-am întrebat unde se află
maşina scoasă din circulaţie.
― O are în primire magazinerul ― ne-au răspuns ei.
― N-aţi fi dispuşi să vă dezlipiţi odată dosurile de podelele astea şi să
veniţi cu noi să ne arătaţi unde-l putem găsi pe magaziner? i-am întrebat eu.
Niciunul din ei nu s-a clintit din loc. Au început iarăşi să râdă în hohote
şi să-şi bată joc în fel şi chip de intenţia noastră de a repara maşina. În
general, nu erau nişte băieţi răi. Pur şi simplu erau într-o dispoziţie idioată.
Sunt momente din astea. Un fel de psihoză de masă, când toată clasa începe
din senin să râdă, să urle, să facă fel de fel de năzbâtii. Se vede treaba că
picaserăm tocmai într-un asemenea moment.
― Ho! Ajunge cu nechezatul! am ţipat eu.
Dar nici gând să se potolească. Râdeau înainte ca nebunii. Vorbeau de
maşina noastră şi se tăvăleau pe jos de râs, atât de caraghioasă le părea
atenţia noastră de a o repara. De fapt, habar n-aveau de maşini şi din pricina
asta spuneau nişte gogomănii nemaipomenite. Fiecare gogomănie le părea
însă un spirit grozav. Care mai de care voia să fie mai spiritual. Făceau pe
deştepţii. Ce să-i faci! Aşa e când omul e bine hrănit şi n-are ce face…
― Veseliţi-vă, băieţi! le-am spus noi şi am pornit în căutarea
magazinerului.
…La început ni se părea că în doi timpi şi trei mişcări vom pregăti
maşina pentru remorcare, vom aranja totul şi vom porni la drum. Când colo,
am văzut că treaba asta nu se face chiar aşa, bătând din palme. Abia atunci
am înţeles că fără Zuev n-am fi făcut nicio scofală. Ivaşkin, în schimb, n-a
lucrat de loc. A stat cât a stat, s-a uitat la noi şi şi-a văzut de-ale lui.
Zuev ne-a încredinţat nouă umflarea cauciucurilor, iar el s-a apucat să
repare lumina şi claxonul. N-ai voie să remorchezi o maşină care nu are
lumină şi claxon.
E o treabă foarte grea să pui anvelopa pe geantă şi apoi să introduci
camera. Învârteam roata ba într-o parte, ba într-alta, şi am fi învârtit-o
probabil aşa până dimineaţa. Şi Igor şi eu ţipam la Vădim cât ne ţinea gura.
Bietul Vădim, zăpăcit, nu ştia ce să mai facă. Până la urmă mi s-a făcut milă
de el. N-avea nicio vină, şi noi, ca proştii, ne vărsăm nervii pe el. Am
hotărât să-l las în pace şi i-am spus şi lui Igor să înceteze. Igor mi-a răspuns
enervat: „Slăbeşte-mă!“, dar n-a mai ţipat la Vădim.
Zuev s-a apropiat de noi, a apăsat cu genunchii anvelopa, a introdus
camera şi cu levierele a montat pneul. Nu ne rămânea decât să-l umflăm. Îl
umflam pe rând, Igor însă prea des se oprea şi-i întindea pompa unuia dintre
noi. I-am spus:
― Aşa nu merge! Fiecare trebuie să pompeze de câte o sută de ori. Abia
după asta vine rândul altuia.
Lucram cu schimbul. De vreo câteva ori ni s-a părut că am terminat.
Zuev se apropia însă, lovea cauciucul cu leviera şi spunea: „Slab!“. Ne
uitam unul la altul şi-i dădeam înainte.»
Aşa, cam după vreo trei ceasuri, aveam toate cauciucurile umflate. Eram
morţi de oboseală, plini de praf, mânjiţi pe mâini şi pe faţă.
Zuev era şi el cu treaba aproape pe terminate. Am pus cricul, am ridicat
maşina, am scos butucii şi am montat roţile. Toată afacerea n-a durat mult.
Zuev s-a aşezat la volan şi ne-a spus să împingem maşina. Ne-am opintit
din răsputeri, dar n-a fost chip s-o urnim din loc. Era ruginită toată şi parcă
prinsese rădăcini. Mişc-o dacă poţi! Zuev ieşi din cabină şi începu să
împingă împreună cu noi. Magazinerul puse şi el umărul. Şmakov Piotr
gâfâia, dar nu se lăsa de loc. În cele din urmă, cu chiu, cu vai, datorită
eforturile®r celor trei şi în ţipetele asurzitoare ale tuturor celorlalţi, maşina
se urni din loc şi uşurel, şontâc-şontâc, ieşi în curte.
Ne era foame şi l-am anunţat pe Zuev că ne ducem în tabără să mâncăm.
Drept răspuns, Zuev dădu tăcut din cap, scoase din buzunar un pacheţel cu
salam, pâine şi castraveţi, şi se aşeză şi el să mănânce.
 Ne-am dus în tabără. La cantină nu era nimeni. La bucătărie nu ne-au dat
nimic şi ne-au sfătuit să aşteptăm masa de seară.
― Există aici şi o ceainărie ― spuse Vădim.
― O fi ― am răspuns noi ― dar nu prea sunt gologani.
După câteva clipe de îndoială, Vădim veni cu o propunere:
― Vă împrumut eu, dar cu o condiţie: când primiţi banii, să mi-i daţi
îndărăt.
Ne-am jurat că-i restituim banii şi, foarte veseli şi bine dispuşi, am pornit
spre ceainărie. Ne părea bine că vom lua masa într-o ceainărie, ca nişte
adevăraţi muncitori, şi nu la cantina pionierească, unde băieţilor li se dă
supă de găină şi compot de mere.
Ne-am aşezat la o măsuţă, lângă fereastră. Pe faţa rotundă şi rumenă a lui
Vădim se putea citi oarecare nelinişte. Se temea că o să-i tragem clapa cu
banii. Nu mai avea însă încotro. Scoase din buzunar o hârtie de douăzeci şi
cinci de ruble şi rosti grav:
― Asta e. Prin urmare, o pun la bătaie. Câte şase ruble de fiecare. Mai
rămâne deci o rublă care e cinstea mea. Daţi-i drumul!
Spunând acestea, s-a întristat şi mai mult.
Igor făcu o propunere:
― Fiecare comandă ce vrea. Nu mai socotim şi copeicile.
Am căzut de acord că, într-adevăr, nu are niciun rost să socotim
copeicile. Totuşi e mai bine să comandăm cu toţii la fel. Igor făcu o mutră
dispreţuitoare, dar se supuse majorităţii.
Am comandat patru salate orientale, patru borşuri, patru porţii de tocăniţă
şi patru sticle de limonadă.
Şmakov Piotr îşi dădu cu părerea că limonada de aici e, fără îndoială, o
porcărie. În loc de patru sticle de limonadă, n-ar fi oare mai bine să luăm
două sticle de bere? Ar reveni câte un pahar de căciulă.
Am fost cu toţii de părere că propunerea lui Şmakov Piotr e într-adevăr
cât se poate de înţeleaptă.
Într-o secundă am înghiţit salata orientală şi am ars după aceea câte un
pahar de bere rece. Apoi ni s-a adu? borşul, care era foarte fierbinte şi care
ne-a moleşit. Unde mai pui că stăteam lângă fereastră, şi soarele care, deşi
cobora încet la orizont, mai dogorea încă, roşu şi aprins ca o văpaie. După
tocăniţă, eram pe jumătate adormiţi, dar în general ne simţeam admirabil.
Poate că soarele arzător, poate că liniştea desăvârşită care domnea în jur ne
crea o dispoziţie stranie: aveam poftă să cântăm ceva, şi în acelaşi timp
simţeam că ne doboară somnul.
Nu ne grăbeam de loc. Unde să ne grăbim? Treaba ne-am făcut-o, maşina
am pus-o la punct. De condus, tot Zuev o s-o conducă, de remorcat, o s-o
remorcheze Ivaşkin. Fără noi n-o să plece. Şi dacă o să plece ― călătorie
sprâncenată! Facem o baie şi plecăm cu trenul. Nu scrie nicăieri că suntem
datori să plecăm neapărat cu maşina. Nu ne-au încredinţat-o nouă, ci lui
Zuev. Aşa că sănătate şi drum bun!
Am dat o raită pe la vilele în care locuiau băieţii din clasa paralelă „B“.
N-ar fi fost rău să le jucăm o festă, să ne răzbunăm pentru toată băşcălia de
acum câteva ceasuri. Ai dracului golani! Şi-au bătut joc de clasa noastră!
Era însă destul de târziu, taman la vremea când tihna coboară domol şi
întreaga tabără e cufundată într-o linişte deplină. Ne-am dat seama că dacă
începem balamucul, se trezeşte puştimea. Şi ce vină au bieţii puşti că cei de
la şcoală i-au trimis aici pe hojmalăii ăia bătrâni din clasa paralelă „B“?
Capitolul XII
Maşinile stăteau pe locurile lor. Şi maşina lui Ivaşkin, şi cea pe care
trebuia s-o remorcăm. Sub cea din urmă erau aşezate pe pământ pernele
canapelei şi pe ele dormea Zuev.
Auzind glasurile noastre, a deschis ochii, a ieşit de sub maşină şi ne-a
întrebat, cu o voce somnoroasă şi răguşită:
― Ivaşkin pe unde-o fi?
Am răspuns că nu ştim.
’ Zuev îşi răcori faţa cu apa din butoiul de alături şi porni în căutarea lui
Ivaşkin.
Şrnakov, practic cum e de felul lui, trase pe loc perna pe care dormise
Zuev şi se-ntinse boiereşte cu faţa în sus. Vădim apucă speteaza canapelei şi
se culcă şi el.
Cât ai clipi, Igor şi cu mine ne-am repezit spre maşina lui Ivaşkin, fiecare
grăbindu-se să între primul în cabină. Nu ne mai era somn, dar de vreme ce
Vădim şi cu Şrnakov şi-au găsit câte un loc de dormit, ambiţia noastră era
să ne facem un culcuş şi mai bun.
Am deschis în acelaşi timp portiera şi am început să ne dăm brânci şi
coate, fiecare căutând să-l dea pe celălalt la o parte. În cele din urmă am
năvălit amândoi în cabină. De culcat, n-aveam loc să ne culcăm, aşa că ne-
am aşezat, rezemându-ne de spetează. Eu la volan, Igor alături.
 Şi, dintr-o dată, întorcându-mă spre Igor, l-am văzut nemişcat, cu ochii
aţintiţi asupra aparatului de bord. I-am urmărit privirea. Şi ce credeţi? Tot ce
s-a întâmplat de aici încolo a început chiar în clipa aceea, în care privirile
noastre s-au întâlnit exact în acelaşi punct… Ivaşkin uitase în cabină cheia
de contact. Maşina era în mâinile noastre…
― Hm! făcu Igor. Pe Moskvici sunt altfel aşezate toate astea…
Nu mă pricep Ia Moskvici, dar la GAZ-51 mă pricep destul de bine. Pe
un GAZ-51 am făcut practica. Şi am început să-i explic lui Igor totul, până
în cele mai mici amănunte. Ca să-l fac să înţeleagă şi mai bine, m-am gândit
că n-ar fi rău să pun motorul în funcţiune. Nu de alta, dar ca să-i fac o
demonstraţie practică.
Bineînţeles, îmi dădeam foarte bine seama că e o maşină străină şi că n-
am voie să fac aşa ceva. Dar, îmi ziceam eu, îi dau drumul numai pentru o
secundă, că doar n-o fi foc. Mai ales că nimeni nu va şti nimic… Am întors
cheia de contact, am tras pompa de benzină şi am apăsat pe pedala de
pornire.
Motorul începu să vuiască. Am împins repede pompa şi am redus
acceleraţia… Motorul funcţiona domol, în turaţii mici.
― Lucrează frumos p-astea mici: ― observă Igor.
― Binişor ― am răspuns eu, şi am întrerupt contactul.
Motorul amuţi.
― Ia lasă-mă să-ncerc şi eu ― spuse Igor.
Am schimbat locurile. Igor răsuci cheia de contact, se gândi, oftă şi apăsă
pedala de pornire.
Motorul începu să funcţioneze din nou.
Igor ba mărea, ba reducea acceleraţia. Motorul, când vuia mai tare, când
nu se auzea aproape de loc.
― Ajunge! am spus eu. Scoate contactul!
Am schimbat locurile din nou.
― La Moskvici, motorul funcţionează mai lent şi mai egal ― spuse Igor.
Am răspuns distrat:
― Nu ştiu, nu ştiu… Nu pot face comparaţie.
În timpul acesta, cu piciorul stâng am apăsat pe ambreiaj. Apoi am
întrerupt. Apoi iarăşi am apăsat şi iarăşi am întrerupt. Mă străduiam să fac
toată operaţia cât mai lin şi mai uşor, aşa cum ne-a învăţat instructorul.
Apoi am cuplat viteza întâi. A mers bine. Am cuplat viteza a doua. Totul
era în regulă. La a treia ― la iei. Am cuplat marşarierul. Minunat! Totul
mergea perfect, fără sforţări, uşor. Dacă pornesc motorul, voi repeta totul
întocmai, şi atunci, fără nicio bătaie de cap, iată-mă plecat cu maşina
oriunde-mi place!
Igor, cu o mutră indiferentă, încerca să demonstreze superioritatea unui
Moskvici faţă de un GAZ-51. Nu-l auzeam însă. Cuvintele lui nu ajungeau
până la mine, întreaga mea fiinţă era concentrată asupra maşinii. Am pornit
iarăşi motorul. Apoi l-am oprit, şi l-am pornit din nou…
Şi iată că atunci când l-am pornit pentru a treia oară, am băgat maşina în
viteza întâi şi, apăsând uşor pe ambreiaj, am început să măresc acceleraţia.
Maşina, încet şi lin, începu să înainteze.
Imediat am încercat s-o bag în viteza a doua, care nu se cupla însă. Am
început să împing din răsputeri, dar nu puteam s-o cuplez de loc. Maşina nu
demara. Atunci, am băgat-o din nou în viteza întâi, în acelaşi timp însă am
accelerat prea mult. Maşina se smuci brusc şi se «opri în loc.
― Eşti un as! râse Igor ironic.
Cu toate că eram emoţionat, căutam să fiu stăpân pe mine. Am pornit din
nou motorul şi, privind prin geamul de la spate, am încercat să dau
marşarier. Maşina porni îndărăt şi, de îndată ce am ajuns la locul din care
plecasem, am frânat brusc. Motorul amuţi din nou.
― De data asta meriţi o notă mai bună ― spuse Igor.
Am început să-i explic ce şi cum s-a întâmplat, el însă mă întrerupse:
― Gata, gata! Ce-s eu? Judecător? La judecată să-i dai cu gura. Ai
scrântit-o de două ori. Asta e!
Ca din pământ, au răsărit Şmakov şi Vădim.
― Vă plimbaţi? întrebă Vădim. I
Şmakov Piotr nu întrebă nimic. În general, el nu pune niciodată întrebări.
Mai ales întrebări din acelea prosteşti, cum pune de obicei Vădim.
― Lasă-mă! spuse Igor şi începu să mă împingă de la volan. Voia şi el să
facă măcar câţiva paşi cu maşina. M-am speriat. Pe mine eram sigur, pentru
Igor mă temeam însă, deşi ştiam că el conduce mai bine decât mine.
― O să vină Ivaşkin şi o să fie un scandal monstru! l-am prevenit eu.
Drept răspuns, Igor mârâi printre dinţi:
― Te rog, nu-mi purta de grijă! Aibi, mai bine, grijă de tine!
Igor dădu drumul la motor, ajunse până la poartă, se întoarse în marşarier,
iar ajunse până la poartă şi iar se întoarse… Apoi porni în direcţia maşinii
pe care trebuia s-o remorcăm până la Moscova. Se opri lângă ea, scoase
capul din cabină şi strigă:
 ― Legaţi remorca!
― Ce, ai căpiat? l-am întrebat eu.
― N-ai nicio grijă ― răspunse Igor ― o să legăm doar cablul de remorcă
şi o să pregătim totul. Şoferii or să ne mulţumească. Haide, Şrnakov, leagă!
Vădim, ajută-l, ce mai stai?
Şrnakov şi Vădim apucară cablul de remorcă şi începură să-l lege. Am
înţeles ce va urma… Igor se înflăcărase. Vădim şi cu Şrnakov Piotr se
înflăcăraseră şi ei. Şi, bineînţeles, tot vom încerca să remorcăm maşina. Iar
dacă aşa e vorba, n-am niciun chef să rămân eu fraier… La iuţeală am sărit
în cabina celei de-a doua maşini şi m-am aşezat la volan. Dacă am să stau şi
am să casc gura, fără îndoială că ori Vădim, ori Şrnakov are să pună mâna
pe volan. Prima maşină mi-a suflat-o Igor. Pe a doua o să mi-o sufle unul
din ceilalţi doi. Nu se-nghite!
― Gata? strigă Igor, scoţând capul din cabină.
― Gata! răspunse Vădim, terminând de legat cablul.
Şrnakov nu răspunse nimic. El lega cablul de maşina ce trebuia
remorcată şi, ca de obicei, gâfâia şi transpira.
― Kroş, ajută-l!. Porunci Igor.
Eu, însă, nici nu mă gândeam să mă mişc din loc. Ce-s prost? Ştiam că
dacă mă dau jos din cabină, Vădim ori Şrnakov se şi bagă acolo.
Igor îşi pierdu răbdarea, sări din cabină şi veni în ajutorul lui Şmakov.
Culcaţi sub maşină, amândoi se opinteau, gâfâiau şi înjurau… S-au ridicat
apoi, respirând greu şi scuturându-se de praf… Totul era gata.
― Aşa! spuse Igor. Tu, Vădim, stai pe scara lui Kroş, iar tu, Şmakov, pe-
a mea. Veţi semnaliza. Eşti gata, Kroş?
Am răspuns că sunt gata şi am strâns cu putere volanul. Pe scara maşinii
mele stătea Vădim.
Maşina din faţă porni. Cablul se întinse. Maşina mea se smuci din loc şi
porni şi ea.
Fără să mă laud, pot spune că ştiu să conduc destul de bine. Cum spune
instructorul nostru ― „cu siguranţă”. Acum însă, nu eram sigur pe mine.
Nu de mine depindeam, ci de Igor. Fără îndoială, Igor ştie să conducă
maşina. Să remorchezi însă o maşină e cu totul altceva. Trebuie să te
gândeşti la acela pe care îl remorchezi. Iar Igor mergea în legea lui. Tot
timpul smucea. Cablul ba slăbea, ba se întindea ca o coardă. Mi-era teamă
să nu dau peste maşina din faţă.
 Am ieşit din curte şi ne-am oprit. Igor s-a dat jos din cabină şi s-a
apropiat de mine:
― Ei, cum merge?
― În ordine! Numai nu smuci, te rog! i-am spus eu.
― Ei, asta-i! Singur te smuceşti ― răspunse Igor.
Am pornit din nou. În dreapta drumului se întindea o pădure, în stânga ―
o râpă destul de adâncă. Drumul era anevoios. Dar nu mă înspăimântau nici
pădurea, nici râpa, nici gropile de pe drum. Acum mă simţeam mult mai
sigur, mai stăpân pe mine. Igor de asemenea. Porni mai repede, smucind cu
putere. Mai smuci o dată, atunci când schimbă viteza. În aceeaşi clipă am
simţit că ceva, o forţă nevăzută, mă trage spre dreapta. Am întors volanul
spre stânga. Igor smuci din nou. Maşina mea sări spre stânga. Am întors
volanul spre dreapta… Aceeaşi forţă mă aruncă când în dreapta, când în
stânga…
I-am strigat lui Vădim: „Opreşte!“ Vădim începu să facă semn cu mâna,
dar Igor nu oprea. Am simţit iarăşi că ceva mă trage în stânga, spre râpă.
Din toate puterile, suceam volanul ba într-o parte, ba în alta. Zadarnic!
Volanul parcă nu voia să mă asculte. Am pus frâna… Era însă prea târziu…
Maşina mea s-a aplecat şi, încet-încet, a început să alunece în râpă…
Ţin minte că o clipă mi-a trecut pe dinaintea ochilor faţa înspăimântată a
lui Vădim… L-am văzut apoi sărind de pe scară şi rostogolindu-se undeva,
în jos. Maşina luneca, aplecându-se tot mai mult, şi mai mult. Apoi m-am
răsturnat de pe canapeaua din faţa volanului şi am căzut pe portieră…
Capitolul XIII
Din partea în care mă aflam nu era chip să ies: cabina zăcea la pământ.
Nu ştiu de la ce şi de unde, mâinile-mi erau arse, dar nu le luam în seamă.
Mă stăpânea un singur gând: să scap cât mai repede de aici. Am încercat să
deschid portiera din dreapta, care se afla deasupra mea. Nu se deschidea
însă. În cădere fusese pesemne lovită şi strâmbată. Spre norocul meu,
portiera n-avea geamuri. M-am săltat uşurel şi, sprijinindu-mă cu un picior
de canapea, iar cu altul de volan, m-am strecurat din cabină, am sărit jos pe
pământ şi, privind în jur, am văzut următorul tablou: maşina mea stătea
răsturnată pe o parte, rezemată cu lada de un copac. N-o ţinea însă copacul,
ci cablul legat de maşina lui Ivaşkin.
Cablul era întins ca o coardă şi aş putea spune că maşina mea, pur şi
simplu, atârna pe el.
 De la maşină, pe costişă, se întindea o fâşie de pământ afinat, acoperit cu
tufe strivite şi rupte din rădăcină.
Igor mă târâse prin râpă vreo douăzeci de metri. Maşina lui era oprită în
drum, iar el scosese capul din cabină şi privea ţintă spre mine. Nu se dădea
jos. Se temea să ia piciorul de pe frână. Era palid la faţă. Pe scara maşinii
stătea Şrnakov Piotr. El nu era palid. Jos, în râpă, stătea Vădim. Era departe
de mine, aproape în fundul râpei, aşa încât nu-mi puteam da seama dacă e şi
el palid ori nu.
Toţi trei mă priveau cu groază. Cu toate acestea, nu se mişcau din loc,
Credeai că sunt mort şi le era teamă să se apropie. Eu însă eram viu şi
nevătămat. Nici nu mă lovisem măcar. Îmi arsesem numai mâinile. Ţin
minte că dintr-o dată mi-am dat seama de unde veneau arsurile: de la acidul
din acumulator. Zuev îl pusese în cabină ca să-l ducă la Moscova. Nu era
însă ceva grav. În acumulator nu se pune acid sulfuric pur, ci un electrolit,
care nu e atât de primejdios. Ustură niţel şi trece.
― Kroş, eşti viu? strigă Vădim, şi veni în goană spre mine.
― Am murit! i-am răspuns eu.
Şmakov se apropie şi el. Mă priveau amândoi aşa, de parcă mă
întorsesem atunci de pe lumea ailaltă.
― Nu mă recunoaşteţi? i-am întrebat eu.
― Cum de-ai păţit-o? făcu Şmakov.
Am ridicat din umeri. Nu mă dumeream nici eu cum de s-a întâmplat să
nimeresc în râpă. Nu scăpasem volanul din mână, nici nu-mi pierdusem
cunoştinţa. Atunci ce-a fost? îmi aduceam perfect de bine aminte că, la un
moment dat, volanul a încetat să mă mai asculte. Mai precis, maşina
încetase să mai asculte volanul. Din pricina asta fusese târâtă în râpă.
― Veniţi încoace! strigă Igor.
Sărmanul de el, nu putea lua piciorul de pe frână! Ne-am apropiat.
― Ce s-a întâmplat? întrebă Igor.
― Nu vezi?!
― Bine, dar cum?
― Dracu’ ştie! Ai început să smuceşti şi» maşina şi-a pierdut direcţia.
Lui Igor începură să-i tremure buzele.
― Când am început să smucesc?!
― Atunci! Vădim striga tot timpul să te opreşti, iar tu-i trăgeai înainte.
― Nu-i adevărat! se enervă Igor. M-am oprit imediat.
Am zâmbit:
 ― Interesant… Atunci cine m-a târât prin râpă douăzeci de metri?…
Puşkin?
― Dar cum de n-ai putut stăpâni volanul?
― De stăpânit, l-am stăpânit eu… Numai ca maşina nu mai asculta de
volan. O fi defect ceva… Doar nu cunoaştem maşina asta. Nu trebuia s-o
remorcăm! Asta e! Ni se făcuse de plimbare…
― Şi cine a fost primul care a pornit motorul? Cine i-a dat drumul?
întrebă Igor, pus pe ceartă.
― Să lăsăm tocmeala ― am răspuns eu posomorit. Se poate să n-ai tu
dreptate? Hai să ne gândim mai bine ce e de făcut.
Nimeni nu ştia însă ce e de făcut.
Şmakov veni cu o propunere:
― Să punem pietre sub maşina lui Igor. Să nu cumva să se rostogolească
şi asta.
Am pus sub fiecare roată câte un pietroi. Igor luă cu băgare de seamă
piciorul de pe frână. Maşina stătea pe loc.
― Poţi să te dai jos ― am spus eu ― pune numai frâna de mână şi las-o
în viteză.
― Las’ că ştiu eu. Nu eşti ăl mai deştept pe lumea asta ― răspunse Igor
şi sări din cabină.
Am coborât în râpă şi ne-am apropiat de maşina mea.
― Dacă ar fi avut benzină, să ştiţi că ar fi ieşit un incendiu de toată
frumuseţea ― spuse Vădim.
Nu ne interesa însă ce s-ar fi putut întâmpla. Ne era de ajuns ce se
întâmplase.
― O să fie un scandal monstru! continuă Vădim.
Am făcut o propunere:
― Să fim bine înţeleşi: fără pâră!
Băieţii erau de acord. Vom spune că suntem vinovaţi toţi în egală măsură.
Am început să ne gândim în fel şi chip cum să scoatem maşina din râpă.
Troleul era rezistent, dar râpa era foarte abruptă şi maşina stătea într-o rână.
Igor propuse să încercăm totuşi.
― Primejdioasă afacere! spuse Şmakov. O să tragem în râpă şi a doua
maşină. Cum scoatem frâna, cum o şi vedem aici grămadă!
― Şi atunci ce e de făcut?
N-a fost nevoie însă să stăm prea multă vreme pe gânduri. Pe drum
apărură Ivaşkin şi Zuev…
 N-o sa reproduc aici convorbirea noastră. Nu se poate. În locul vorbelor
rostite de Ivaşkin am să pun puncte de suspensie… E mai cuminte.
O dată cu punctele de suspensie, ne-a izbit şi un puternic miros de votcă.
Faţa lui Ivaşkin era roşie ca racul.
Zuev se aplecă şi cercetă locul de care era prins troleul. Apoi se îndreptă
de şale şi spuse calm:
― Aşa e cum bănuiam!
― De bară? întrebă Ivaşkin, înroşindu-se şi mai mult, de data asta însă
probabil de mânie.
― Exact.
Urmară iarăşi puncte de suspensie… M-am aplecat şi m-am uitat sub
maşină. Şi dintr-o dată am înţeles care era cauza accidentului. Troleul de
remorcă nu era prins de şasiu aşa cum se cuvine, ci de bara de direcţie! Din
pricina smuciturii, bara s-a răsucit, iar maşina şi-a pierdut direcţia. De aceea
zburasem în râpă. Una din cele mai grosolane greşeli tehnice este să prinzi
de bară troleul de remorcă. O asemenea greşeală duce întotdeauna la
catastrofă. Scăpasem ieftin. Să fi prins maşina o viteză mai mare şi să ne fi
aflat pe şosea, unde îţi vin din faţă alte maşini, din mine şi din Vădim n-ar
mai fi rămas decât o frumoasă amintire.
Mi s-a ridicat părul măciucă când mi-am închipuit ce s-ar fi putut
întâmpla. Ce-ar fi fost cu mama! Ţi-i şi groază să te gândeşti!
M-am uitat la Igor şi la Şrnakov Piotr. Ei prinseseră troleul. Igor era alb
ca varul. Se temea grozav de răspundere. Şrnakov, însă, se ţinea bine. Pe
faţa lui nu citeai nici teamă, nici măcar îngrijorare.
În cele din urmă, cu chiu, cu vai, am reuşit să scoatem maşina din râpă.
Ne-am chinuit cu ea până seara. Ne-au ajutat şi băieţii din clasa paralelă
„B“, şi locatarii vilelor, în pijamale, aşa cum ieşiseră din casă. Toţi discutau
şi dădeau sfaturi.
Băieţii din „B“ se întrebau mereu cum s-au petrecut lucrurile. Nu le-am
povestit nimic. Un accident şi basta! Restul pe ecran…
Curând a început să se întunece. Amândouă maşinile stăteau pe drum.
Lumea plecase. Am rămas singuri. Ivaşkin, Zuev şi noi, cei patru eroi ai
întâmplării.
Ivaşkin spuse hotărât că este. Imposibil să remorchezi o maşină în toiul
nopţii, mai ales o maşină cu bara de direcţie stricată. Îşi strânse sculele,
aruncă troleul în ladă şi-i strigă lui Zuev:
― Haide!
 ― Sus, băieţi! spuse Zuev.
Am întrebat:
― Părăsim maşina?
― Mai şi discută! răcni Ivaşkin.
― Nicio grijă, băiete! Nu se-ntâmplă nimic cu maşina ― răspunse Zuev.
Eram însă hotărât să rămân.
― Nu! Nu putem părăsi maşina. Răspundem pentru ea. Duceţi-vă şi
spuneţi ca dimineaţa să ne trimită „tehniciană”.
― Rămâneţi! N-aveţi decât! strigă Ivaşkin, şi se urcă în cabină.
Zuev însă nu voia să ne lase. Căuta să ne convingă să plecăm.
Igor tăcea. Apoi ne chemă deoparte şi ne spuse:
― Cineva trebuie să plece în oraş. În primul rând, să-i anunţe pe părinţii
celor care au rămas aici, în al doilea rând, să organizeze ajutorul.
― Văd că tare ţi-i de ducă ― am răspuns eu ― du-te sănătos. Ia-l şi pe
Vădim cu tine. Şi lui, probabil, i s-a făcut dor de casă.
Igor simţi ironia, se prefăcu însă că nu o pricepe.
― Cred că e cel mai bun lucru. Vădim îi va încunoştiinţa pe părinţii
noştri, iar eu îl voi căuta pe director. Fii sigur că directorul va da ordin ca
„tehniciană” să plece imediat. Şi cu ea sosesc şi eu.
Igor turna baliverne. Bineînţeles că nu-l găseşte el pe director la ora asta,
şi apoi nimeni n-o să se apuce să trimită, în toiul nopţii, maşini de la
autobază. Pur şi simplu, avea băiatul chef să doarmă în patul lui.
Am răspuns ironic:
― Du-te, du-te, nu te ţine nimeni!
Igor se prefăcu din nou că nu pricepe ironia şi răspunse calm:
― Ai să vezi că e mai bine aşa. Adică, dacă vrei, du-te tu cu Şmakov.
Rămân eu cu Vădim aici.
Ştiam că n-o să rămână pentru nimic în lume, şi i-am spus nerăbdător:
― Hai, du-te, nu-i mai da cu gura!
― Mergeţi, ori nu? răcni Ivaşkin din cabină.
― Acuşi, acuşi! strigă Igor şi mă întrebă grăbit: Va să zică, am hotărât?
― Am hotărât ― am răspuns eu morocănos.
― Hai, Vădim! strigă Igor.
Vădim răspunse răstit:
― Nu mă duc nicăieri!
― De ce?
― Rămân cu băieţii.
 ― Nu face pe nebunul! se supără Igor. Ţi-am spus mergem, mergem!
― Dacă mai ţipi la mine, să ştii că te şi ating!… se răţoi Vădim.
În clipa aceea m-am convins că Vădim a ieşit cu desăvârşire de sub
influenţa lui Igor.
― Du-te dracului! spuse Igor şi se urcă în lada camionului.
Maşina porni. După câteva clipe, luminiţa roşie de la spate dispăru în
pădure.
Rămăseserăm în trei lângă maşina sfărâmată.
Capitolul XIV
Veni şi noaptea. O noapte liniştită şi răcoroasă. În faţă, spre stângă, se
vedeau luminile taberei de pionieri. Spre dreapta, luminile vilelor. Ne-am
aşezat pe marginea drumului şi am început să discutăm care a fost motivul
pentru care n-am plecat la Moscova.
De fapt, discuţia n-avea niciun rost. Era prea târziu. Trebuia să ne gândim
la asta înainte de a rămâne. Dar, fiindcă n-am făcut-o atunci, ne-am apucat
s-o facem acum.
Ce s-ar fi întâmplat în caz că am fi plecat? Ne-am fi prezentat la autobază
fără maşină. De ce? Fiindcă, provocând un accident, am răsturnat-o în râpă.
Fără îndoială că a doua oară nimeni nu ne-ar mai fi trimis să aducem
maşina. Ar fi fost trimişi şoferii. Şi care ar fi fost concluzia? Foarte simplu:
că nu suntem în stare să facem o treabă ca lumea. S-ar fi dovedit adică
totala noastră incapacitate.
Aşa însă e cu totul altceva. Mâine, cu maşina asta vom intra în garaj. Şi
orice s-ar spune, faptul rămâne fapt: cu toate că am suferit un accident,
totuşi maşina am adus-o noi. Prin aceasta vom dovedi că suntem nişte
oameni de sine stătători şi demni de toată încrederea. Că s-a întâmplat ce s-
a întâmplat, mă rog, asta nu are importanţă. Câte nu se pot întâmpla pe
drum? Mai ales cu o maşină stricată, necunoscută şi care o iarnă întreagă a
zăcut într-un hambar.
Iată de ce am rămas aici. Nici vorbă că nu ne îngrijorase soarta maşinii.
Cine naiba s-ar fi apucat noaptea s-o urnească de aici?!
7 ― Aventurii© lui Kroş
Rezolvând problema rămânerii noastre lângă maşină, am început să
discutăm cauzele accidentului.
I-am spus lui Şmakov:
― Mă deşteptule! N-ai fost în stare să deosebeşti bara de şasiu! Bravo
ţie!
 ― Află că am deosebit-o ― răspunse Şmakov ― s-a băgat însă Igor,
care a pus troleu! sub bară.
― Şi tu ai tăcut din gură…
― Am vrut să spun, dar n-am mai avut timp. Plecaserăţi.
― Uite ce înseamnă să raţionezi cu încetinitorul!
― Eu, însă, am prins bine troleul ― zise Vădim mândru şi mulţumit de
sine.
― Mare ispravă! răspunse Şmakov. Într-adevăr, e foarte greu să prinzi un
troleu sub lada camionului! Cârligul e chiar sub nas!
― Sub nas, pe nas, unde-o fi! Treaba lui! Fapt e că l-am prins bine ―
repetă Vădim, foarte mulţumit că accidentul nu s-a produs din cauza lui. Se
obişnuise, sărmanul, cu ideea că întotdeauna el e vinovatul, şi, când colo, de
data asta vinovaţi eram toţi, în afară de el.
― Da’ de fugit, de ce-ai fugit? l-am întrebat eu. Erai tocmai la un
kilometru distanţă!
― N-ai văzut unde eram? ripostă Vădim. Maşina se rostogolea chiar
peste mine.
― Şi mie crezi că-mi făcea mare plăcere să stau într-o maşină care se
rostogoleşte? l-am întrebat eu. Puteam şi eu să sar afară şi să fug la un
kilometru distanţă. Am rămas însă la volan până în ultima clipă
― „Să nu laşi, marinarule, cârma din mână“ ― începu să cânte Vădim.
― Când te-ai dat jos din cabină, îţi tremurau mâinile şi picioarele ―
spuse Şmakov.
― Nu-mi tremura nimic! mă apărai eu.
Tot vorbind, nu ştiu cum am dat cu mâna şi pe cracul drept al
pantalonului am descoperit o gaură cât pumnul… Limpede! Acidul din
acumulator îmi arsese pantalonii. Electrolitul nu arde pielea, stofa însă o
distruge. Frumoasă afacere! Până dimineaţă mai rămân şi fără nădragi!
Am scos pantalonii. Toţi trei am început să-i cercetăm la lumina lunii.
Voiam să vedem cât sunt de arşi şi dacă mai e chip să plec mâine cu ei în
oraş. Aveau două găuri. Amândouă pe cracul drept. Una pe genunchi,
cealaltă, jos de tot.
― Adio! S-au dus pantalonii! zise Şmakov Piotr.
― N-are nimic ― mă consolă Vădim ― o să ai pantaloni cu ventilaţie. E
mai sănătos!
Porni să sufle un vânt răcoros. Îmi era frig în chiloţi. Mi-am pus
pantalonii.
 Am hotărât să ne culcăm. Când dormi, nu simţi că ţi-e foame. Şmakov se
urcă în lada camionului. Vădim şi cu mine ne-am băgat în cabină. Ne-am
aşezat fiecare în câte un colţişor, rezemându-ne cu capul de pereţii cabinei.
Am fi vrut să ne întindem, ne era foame, ne-ar fi plăcut să tragem pe noi o
pătură călduroasă. Cabina n-avea geamuri, era rece…
Nu ştiu când am adormit. Ştiu doar că am avut un vis ciudat. Se făcea că
sunt la volanul maşinii şi că urc pe costişe, mirat, văzând că motorul
funcţionează. Ştiam doar că maşina nu are benzină. Claxonez mereu, din
toate puterile, bat cu pumnul în butonul claxonului. Zadarnic. Igor nu
opreşte. Atunci mă las cu pieptul pe buton şi claxonul sună, sună, sună…
Nu slăbesc de loc, apăs şi mai mult.
Dintr-o dată am simţit să mă prăbuşesc undeva, am scuturat din cap şi…
m-am trezit. Am auzit sunetul trompetei. În tabără. Se dădea deşteptarea. Se
lumina de ziuă. Oare să fi trecut noaptea? Când? Abia adormisem…
I-am trezit pe Vădim _şi pe Şmakov. Aveau nişte mutre descompuse,
morocănoase şi antipatice. Când le-am comunicat însă constatarea mea, mi-
au răspuns că o mutră mai scârboasă ca a mea n-au văzut în viaţa lor.
Am ieşit din cabină. După o scurtă consfătuire, am hotărât că doi dintre
noi se vor duce în tabără, ia cantină, iar unul va rămâne de gardă lângă
maşină.
Am tras la sorţi. Mi-a căzut mie să rămân de gardă. Ghinionul meu!
Şrnakov şi Vădim au pornit-o spre tabăra. Am rămas singur şi am hotărât
să fac o scurtă plimbare în jurul maşinii. Ziceam că doar-doar o să-mi revin
niţel din buimăceala de după somn. Mi-era grozav de foame şi am pornit
încetişor pe drumul care duce spre tabără, în speranţa să-i întâlnesc mai
repede pe ceilalţi doi, care plecaseră să ia o gustare şi să-mi aducă şi mie
ceva de-ale gurii. Mergeam şi întorceam tot timpul capul să văd ce se mai
întâmplă. Bineînţeles că nimeni n-o să plece de la Moscova acum, cu
noaptea-n cap, ca să ne ia de aici. Până o să vină directorul, până o să-i
povestească Igor ce s-a întâmplat, până or pregăti „tehniciană” şi or veni cu
ea, tot or să treacă vreo două-trei ore. Totuşi priveam mereu înapoi. Şi dacă
o să vină mai devreme?
Gândindu-mă aşa, mergeam înainte. Am cotit o dată, apoi încă o dată. Nu
mai vedeam maşina noastră, îmi ziceam însă că dacă se-ntâmplă să sosească
„tehniciană”, am s-o aud numaidecât.
Făcându-mi socotelile astea în minte, am ajuns până în tabără. M-a ameţit
un miros puternic de pâine proaspătă, fiertură de hrişcă, carne prăjită. La
cantină se auzea o hărmălaie nemaipomenită. Se servea gustarea de
dimineaţă. N-am mai putut răbda. Cât mă ţineau picioarele, am luat-o la
fugă spre şopronul sub care mâncau băieţii din clasa paralelă
Capitolul XV
Am rămas cu gurile căscate văzând ce de-a lume a venit cu „tehniciană”
să ne ia de aici. Doi şoferi şi un lăcătuş ― bun. Brigadierul Dmitri
Aleksandroyici ― mă rog. Igor, fireşte, trebuia să fie şi el în centrul
evenimentelor. Pân-aici era clar. Dar de ce au venit inginerul-şef şi diriginta
noastră, Natalia Pavlovna? Priveam încremeniţi la lumea asta care năvălea
din maşină şi nu se mai termina»
Natalia Pavlovna se repezi spre noi şi începu să ne pipăie şi să ne
întoarcă pe toate părţile, vrând să se încredinţeze dacă noi suntem într-
adevăr noi. Văzând că suntem noi, voia să vadă dacă suntem în viaţă, voia
să se convingă cu orice preţ dacă suntem teferi.
Inginerul-şef îi spuse încruntat:
― Aţi văzut, degeaba v-aţi făcut atâta sânge rău!
După figura lui se vedea însă că nici nu mai trăgea nădejde să ne
găsească vii şi nevătămaţi.
― Aţi făcut-o de oaie ― spuse brigadierul Dmitri Aleksandrovici. Era
atât de enervat, încât îşi scoase bereta. De sub beretă apăru o chelie de toată
frumuseţea şi Dmitri Aleksandrovici nu mai semăna a spaniol.
Am înţeles că la Moscova, din pricina noastră, e un tămbălău grozav.
― Dacă nu v-aţi fi încăpăţânat şi aţi fi mers cu mine în oraş ― spuse
Igor cu un ton de reproş ― n-ar fi fost tot scandalul ăsta.
― Bine, bine, dar tu ştiai de ce am rămas aici ― i-am răspuns noi.
― Nimeni n-a vrut să creadă că aţi rămas să păziţi hodoroaga asta ―
răspunse Igor.
Prin urmare, ieşea că tot noi suntem vinovăţii…
― Gândiţi-vă, băieţi, câte emoţii le-aţi pricinuit părinţilor voştri! spuse
Natalia Pavlovna. Maşina s-a răsturnat, şi voi, nicăieri! Ce puteau să
gândească oamenii ăştia?!
Cum de nu! Parcă părinţii, măcar o dată *n viaţa lor, sunt în stare să fie
optimişti, sau cel puţin logici?
În timp ce discuţiile erau în toi, maşina noastră a fost pusă la punct şi
ataşată de „tehniciană”. N-a mai fost prinsă cu troleul, ci cu un drug lung,
metalic. Drugul acesta se numeşte „remorcă puternică”. Acum, cu maşina
noastră n-o să se mai întâmple nimic.
 Inginerul-şef se aşeză în cabina maşinii. Din faţă, brigadierul Dmitri
Aleksandrovici în cabina} celei din spate. Ceilalţi se urcară toţi în furgonul
„tehnicienei”. Cineva îi propuse Nataliei Pavlovna să ia loc în cabină, ea
însă declară sus şi tare că merge cu noi. La cea mai mică izbitură ne apuca
de mânecă. Se temea să nu care cumva să ne răsturnăm din maşină. Voia cu
orice preţ să ne aducă acasă vii şi nevătămaţi.
Pe drum, Natalia Pavlovna căuta să ne descoasă cum s-au petrecut
lucrurile. Fireşte, i-am povestit totul de-a fir-a-păr. N-avea niciun rost să ne
ascundem după degete, de vreme ce toată lumea ştia ce s-a întâmplat. Atâta
doar că n-am precizat în ce constă vina fiecăruia dintre noi. Vorbeam la
plural’: „noi”.
„Noi am hotărât să ieşim cu maşina pe poartă”, „Noi am prins greşit
troleul”. „Noi suntem de vină”…
Dintr-o dată Natalia Pavlovna declară:
― Nu-i adevărat! Voi n-aveţi nicio vină!
Faţa Nataliei Pavlovna căpătă o expresie aspră, severă. Ştiam foarte bine
că atunci când pe faţa ei apare o asemenea expresie, nu mai e de glumit cu
ea.
― Nu voi sunteţi de vină ― continuă hotărâtă Natalia Pavlovna ― ci
acei care v-au trimis, acei care au mers cu voi, v-au lăsat să provocaţi
accidentul şi apoi v-au părăsit noaptea în drum. Iată cine e de vină!
Nu ne-am mai apucat s-o contrazicem pe Natalia Pavlovna, deşi în sinea
noastră ne miram de naivitatea ei. Ne socotea copii. Nu ştia că la autobază
nu mai suntem copii, ci muncitori, care primesc salariu şi răspund pentru
faptele lor.
Mai târziu am constatat însă că punctul de vedere al Nataliei Pavlovna nu
le-a părut nici celorlalţi chiar atât de naiv.
Ceea ce am văzut la autobază a întrecut însă toate aşteptările noastre.
Situaţia era mult mai rea decât ne-o închipuiam noi.
Niciunul dintre colegii noştri nu plecase acasă. Toţi ne aşteptau. De
îndată ce „tehniciană” îşi făcu apariţia în curte, din toate atelierele năvăliră
muncitorii, iar din birouri ― funcţionarii. Când ne-am dat jos din maşină, i-
am văzut şi pe părinţii noştri. Toţi erau aici de faţă. Mama mea, bunicul şi
bunica lui Şrnakov Piotr, mama şi cele două surori ale lui Vădim.
Stârnisem o vâlvă nemaipomenită. Şi când te gândeşti că dimineaţa
stătusem liniştiţi în cabina maşinii, apoi în tabără mâncasem pâine cu unt şi
nici prin cap nu ne trecuse măcar că ne aşteaptă o asemenea agitaţie!
 Găurile de pe pantalonii mei au făcut o impresie extraordinară. Toţi ştiau
că singurul care s-a răsturnat cu maşina am fost eu.
Mama nici nu mai avea putere să se apropie de mine. Stătea pironită
locului şi clătina din cap.
Pe Şrnakov Piotr bunicul şi bunica l-au apucat de subsuori şi fără multă
vorbă l-au târât spre casă. Îi priveai şi simţeai cum te umflă râsul. Ditamai
găliganul de Şrnakov Piotr se bălăbănea între cei doi bătrânei mici de
statură, de parcă era Guliver între doi pitici.
În jurul lui Vădim se învârteau surorile lui, nişte fetişcane destul de
antipatice, sclifosite şi râzgâiate.
Apoi îşi făcu apariţia directorul, care mă luă de umeri, mă învârti în toate
părţile şi spuse:
― Ia te uită la ei: vii şi nevătămaţi… Şi când te gândeşti ce spaimă am
tras cu toţii…
Spunând acestea, directorul începu să râdă. Se vedea însă cât colo că
râsul lui era, cum se zice, un râs printre lacrimi.
Mama lui Vădim răcni cu o voce piţigăiată:
― Tot o să răspundeţi pentru treaba asta!
Directorul se posomori brusc, se gârbovi şi, lăsând capul în jos, plecă în
birou.
Mi se făcu milă de el. Pe cinstea mea! Dacă nişte mame ca aceea a lui
Vădim or să facă scandal, directorul chiar că poate să aibă neplăceri. Şi
bietul om n-are nicio vină…
I-am spus mamei lui Vădim:
― Vă rog foarte mult, lăsaţi scandalul! N-are niciun rost!
― Serghei! strigă mama mea, făcând nişte ochi mari şi rotunzi, aşa cum
făcea ea întotdeauna când i se părea că vorbesc sau mă port necuviincios.
Vădim îi spuse şi el mamei sale:
― Nu mai vorbi ce nu ştii!
― Cu tine vorbesc eu acasă! îi răspunse mama şi, apucându-l pe după
umeri, îl târî după ea.
Cele două surori, sărind într-un picior, se luară după ei.
Băieţii făcuseră roată în jurul meu. Maika mă privea cu atâta admiraţie,
încât mă simţeam jenat şi stingherit.
Igor era şi el aici. După expresia feţei lui, îmi dădeam seama că mă
invidiază. Mă invidiază fiindcă nu el, ci eu mă aflu în centrul
evenimentelor. Tare ar fi vrut să fie acum în locul meu! Când mă răsturnam
însă cu maşina, nu prea cred să fi avut aceeaşi dorinţă!,
― Hai acasă, Serioja! îmi spuse mama.
― Îndată! i-am răspuns eu.
Apoi m-am adresat băieţilor:
― Văd că aici se poartă fel de fel de discuţii, se pun la cale tot soiul de
scandaluri. Să fie clar: vinovaţi suntem noi, şi numai noi! încolo, nimeni n-
are nicio vină!
Natalia Pavlovna ma privi nemulţumita:
― Du-te acasă şi fii pe pace! O să se lămurească ea treaba asta şi fără
tine. Om vedea noi cine e de vină şi cine nu e de vină!
I-am răspuns solemn:
― Dreptatea va triumfa!
― Bine, bine ― îmi tăie vorba Natalia Pavlovna ― o să se lămurească
totul, n-avea grijă! Până una alta, du-te mai bine acasă şi schimbă-ţi
pantalonii!
― Există pe lumea asta lucruri mai importante decât pantalonii! am
răspuns eu.
Înconjurat de băieţi, am plecat cu mama spre casă. Tot drumul le-am
demonstrat că, în afară de noi, nimeni n-are nicio vină în toată tărăşenia
asta. Băieţilor însă puţin le păsa. Ce-i interesa pe ei cine e vinovat şi cine nu
e vinovat! Erau curioşi să afle ce senzaţii am avut în clipa în care s-a
răsturnat maşina. Le-am răspuns că n-am avut niciun fel de senzaţii.
Nemulţumiţi de răspunsul meu, au continuat să mă descoasă. Erau
convinşi că totuşi trebuie să fi simţit ceva şi insistau să Ie spun neapărat ce
anume.
Plictisit, le-am răspuns că n-am simţit nici pe dracu’.
N-am să mai înşir tot ce s-a petrecut acasă.
― Mi-i şi lehamite. Cred că de vreo douăzeci de ori i-am povestit mamei
întreaga păţanie de Ia început până la sfârşit. Apoi, când tata s-a întors de la
serviciu, încă de vreo douăzeci de ori am mai povestit-o şi lui.
După ce m-a ascultat, tata a cerut să-i dau cursul meu de automobilistică,
l-a luat şi s-a aşezat la masă şi s-a apucat să studieze cu amănunţime ce s-a
întâmplat, cum s-a răsucit bara de direcţie şi de ce s-a răsturnat maşina.
Apoi, pe o bucată de hârtie, a făcut schiţa întregului accident. A stat puţin
pe gânduri şi, în cele din urmă, a declarat că totul îi apare cât se poate de
clar. După această declaraţie a lui, ne-am dus cu toţii la culcare.
 Capitolul XVI
A doua zi, la avizier, a apărut o dispoziţie semnată de director. Pentru
faptul că a părăsit maşinile, Zuev era sancţionat: primise mustrare cu
avertisment. În continuare se spunea că dacă cineva dintre noi va mai
îndrăzni să se aşeze la volan, va fi dat imediat afară de la autobază.
― Ce părere ai? l-am întrebat pe Igor.
― Ce părere să am? Dispoziţia e bine ticluită.
― Bine? Şi unde, mă rog, vezi binele?
Igor mă privi ironic şi clipi semnificativ din ochi, îmi dădea de înţeles că
numai el cunoaşte tainele celor mari.
― Cauzele sunt lămurite, vinovăţii au fost pedepsiţi, s-au luat toate
măsurile, ce mai vrei?
― Prin urmare, Zuev e vinovatul?
Igor îşi înălţă sprâncenele:
― Aşa trebuie.
― Ce-nseamnă aşa trebuie? E vinovat ori nu e vinovat?
― Vezi ― spuse Igor grav, cu vocea lui sonoră de bas ― din punctul
nostru de vedere, Zuev nu e vinovat. Iar din punctul de vedere al
directorului, e vinovat. El era dator să asigure reuşita expediţiei noastre. Şi
ce-a făcut? Fireşte că n-a asigurat-o. Să fi fost eu în locul directorului, aş fi
procedat la fel. L-aş fi sancţionat.
― Din fericire, nu eşti director! i-am răspuns eu.
Igor însă continuă calm:
― Gândeşte-te că dacă Zuev n-ar fi plecat, noi nu ne-am fi apucat să
remorcăm maşina.
― Aha! am exclamat eu. Ştii cum vine asta? Ai plecat de acasă, ai uitat
să-ncui uşa, în lipsa ta te-au jefuit, şi vinovat eşti tot tu, iar hoţul e băiat bun
şi cumsecade!
― Comparaţia nu e prea reuşită ― răspunse Igor. Şi apoi, de ce, mă rog,
te enervezi? Nu mai poate Zuev de avertismentul ăsta!
― Nu e vorba de Zuev. E vorba de noi! N-avem dreptul să ne ascundem
în spatele altuia! i-am tăiat-o eu.
― Ia te uită ce altruist! râse Igor ironic.
I-am răspuns scurt şi tăios:
― Mai oine altruist decât egoist!
Are Igor ăsta o particularitate extraordinară: când cineva face aluzie la
vreun defect de-al lui, se preface ori că nu aude, ori că nu pricepe despre ce
este vorba.
La fel a procedat şi acuma. După o clipă de tăcere, mi-a spus cu o voce
scăzută, aproape în şoaptă:
― Iar în ce-l priveşte pe Zuev, n-am să-ţi spun decât un singur cuvânt:
amortizoarele… Ţii minte? Ei, află matale că se cam vorbeşte…
Atât din tonul lui Igor, cât şi din gestul pe care l-a făcut cu mâna,
mişcând repede degetele ’şi strângând pumnul aşa, de parcă ar fi şterpelit
ceva, reieşea limpede un lucru: se bănuieşte că Zuev e cel care a înlocuit
amortizoarele.
M-am uitat mirat la Igor. Alta acum! Ceilalţi ca ceilalţi, dar eu ştiam doar
foarte bine cine a făcut potlogăria. Nu voiam însă să-i spun nimic lui Igor.
O să-mi ceară dovezi, şi dovezi n-am.
― Trebuie să dăm o declaraţie în scris ― am spus eu. O declaraţie în
care să spunem că noi suntem vinovăţii, iar Zuev n-are nicio vină.
Igor strâmbă din nas:
― Kroş dragă, zău că eşti caraghios! Cine naiba are nevoie de declaraţia
ta? Şi pricepe odată că dacă Zuev nu e vinovat, înseamnă că vinovat e
directorul. El ne-a trimis să aducem maşina. N-oi fi vrând cumva ca
directorul să se sancţioneze pe sine însuşi?… Şi, afară de asta, n-avem noi
altă treabă decât să ne apucăm acuma să scriem fel de fel de declaraţii? Zău
că mi se face greaţă!
Am strigat desperat:
― Bine, dar declaraţia asta nu va fi împotriva cuiva, ci pentru cineva.
― Eşti un prost! îmi răspunse Igor dispreţuitor.
M-am indispus grozav. Câtă nedreptate! Şi nimeni n-a scos o vorbă, nu s-
a revoltat, n-a cerut să se lămurească lucrurile!
Iar viaţa îşi urma cursul ei şi toate erau întocmai ca-nainte. Lăcătuşii
lucrau în atelierele lor, funcţionarii în birouri. Ca şi înainte, şeful serviciului
de exploatare răcnea în pâlnia receptorului, de se auzea în toată curtea.
Curios era că însuşi Zuev părea cu totul indiferent faţă de sancţiunea
primită. Nici nu se sinchisea de ea. Ca şi înainte, lucra împreună cu noi şi
din când în când îi punea câte o întrebare lui Şrnakov Piotr. Iar Şrnakov
rămânea pe gânduri şi-i răspundea abia după vreo jumătate de oră.
 Întrebările erau cam aşa:
― M… Legea gravităţii… Şi dacă într-o bună zi legea asta se anulează?
Hai? Ce-o să fie în cer? O harababură întreagă.
Dirept răspuns, Şrnakov începea, nitam-nisam, să-i lui Zuev teoria
relativităţii. Nici el habar in-avea de ea, nu pricepea nimic, şi îndruga nişte
baliverne de te apuca durerea de cap. Iar Zuev îl asculta şi clătina din cap,
în semn de încuviinţare.
Odată, după o asemenea discuţie, când Zuev, mulţumit de răspunsul
primit, plecă nu ştiu unde, m-am apropiat de Şrnakov Piotr şi i-am spus care
e părerea mea în legătură cu sancţiunea.
Şrnakov se gândi o clipă şi-mi răspunse:
― Spanac!
Am discutat şi cu Vădim. Şi el se arătă destul de indiferent:
― Ha! Mare lucru!…
…Şi iarăşi toate erau ca înainte. Ca şi înainte, Vădim alerga prin toată
autobaza şi nimeni nu ştia niciodată unde anume lucrează.
…într-o bună zi, după lucru, ne-am adunat cu toţii pe locul viran şi am
început să demontăm maşina. Maşina aceea cu bucluc, pe care am adus-o
de la Lipki.
Ca ajutor ni l-au dat pe Zuev. Omul ăsta era la autobază un fel de rezervă
plasată întotdeauna acolo unde se ivea câte o treabă venită pe nepusă masă.
Pe cine să-l trimitem la oraş cu băieţii? Pe Zuev. Cine să ajute la repararea
maşinii? Zuev. Cam aşa stăteau lucrurile. Ce e drept, e drept, ne vizitau,
uneori şi inginerul-şef, şi brigadierul Dmitri Aleksandrovici, dar
conducătorul lucrărilor tot Zuev era.
Unii dintre noi scoteau lada camionului, alţii cabina, alţii demontau
motorul. Băieţii desfăceau armăturile, scoteau agregatele, fetele spălau în
benzină buloanele, piuliţele, şuruburile. Trebuie să ştiţi că maşina are
aproape zece mii de diferite piese, aşa încât nu e de mirare că ne-am canonit
cu ea până seara, în schimb, am demontat totul. Maşina era goală-goluţă.
A doua zi am scos transmisia, puntea din faţă şi puntea din spate,
arcurile, volanul, şi le-am dus pe la ateliere. Pe locul viran n-a rămas decât
şasiul. Apoi am cărat şi şasiul şi l-am dus la sudură. N-au rămas decât
butucii, dat şi aceştia au dispărut cât ai zice peşte. I-o fi luat cineva şi i-o fi
zvârlit cine ştie pe unde.
Lucram bine. Vorba Nataliei Pavlovna: „cu însufleţire”. Ne bucuram la
gândul că dintr-o hodoroagă prăpădită o să iasă o maşină nouă. Ne dădeam
foarte bine seama că nu e un lucru simplu să renovezi o maşină şi tocmai de
aceea lucram cu entuziasm.
În ce mă priveşte, drept să vă spun, eram tare mândru gândindu-mă că
prin munca noastră un hârb ruginit o să se transforme într-o maşină nouă şi
frumoasă. Mă încânta şi faptul că Şmakov şi cu mine am învăţat câte ceva
în ultima vreme. Pot spune chiar că lucram mai bine ca ceilalţi băieţi. Ei nu
cunoşteau decât anumite piese ale maşinii, noi în schimb cunoşteam maşina
în întregul ei. Cât despre Zuev, se obişnuise să lucreze cu noi şi să ne acorde
toată încrederea. Când cineva dintre băieţi îi punea vreo întrebare, el arăta
cu capul în direcţia mea ori a lui Şmakov Piotr ― adică să explicăm noi
despre ce este vorba. Fireşte că şi eu şi Şmakov ne grăbeam să dăm toate
explicaţiile şi să fim la înălţime. Autoritatea noastră crescuse simţitor.
Înainte vreme, Zuev nu mă interesa. Ba mai mult decât atât, nu-mi
plăcea. Mi se părea cam „ţăcănit” şi-mi venea să râd de discuţiile lui aiurite
cu Şmakov Piotr.
Treptat-treptat însă mi-am schimbat atitudinea faţă de Zuev. Întii şi întâi,
pentru simplul motiv că era plăcut să lucrezi cu el. Lucrând cu alţii, ne
enervam, ne temeam că treaba n-o să iasă aşa cum trebuie. De Zuev nu ne
temeam. Niciodată nu ne făcea observaţie. Chiar şi atunci când făceam o
greşeală, ne spunea calm:
― N-are nimic. Merge. Uite, aici însă, mai trebuie să ciocănim niţel.
Şi se apuca de lucru.
M-a impresionat nobleţea de care a dat dovadă acolo, la Lipki, în toată
dandanaua aceea cu accidentul. Nici nu ne-a dojenit măcar. Iar apoi, după
ce a primit sancţiunea, nu ne-a spus o vorbă, de parcă nici nu s-ar fi
întâmplat nimic. Altul în locul lui ar fi spus măcar atât: „Vedeţi ce-am păţit
din pricina voastră?“ Sau, mă rog, altceva în genul ăsta. Zuev însă n-a scos
o vorbă..
Şi cu cât mai mult creştea respectul meu faţă de el, cu atât mai mult
sufeream la gândul că omul acesta a fost sancţionat pe nedrept, din cauza
noastră. Un om modest, bun şi cumsecade! Unul din acei oameni cinstiţi şi
mărinimoşi, care nu ştiu să lupte pentru interesele lor proprii!
În prima clipă, când Igor a făcut aluzie că în afacerea aceea murdară cu
amortizoarele bănuitul e Zuev, drept să spun, deşi m-am mirat foarte mult,
nu am acordat faptului prea multă atenţie. Acuma însă am înţeles ca treaba
e foarte serioasă. Dacă în spinarea lui Zuev, îmi ziceam eu, s-a putut arunca
întreaga vină a accidentului, să ştii că la fel se poate întâmpla şi cu
amortizoarele. A mers cu una, merge şi cu cealaltă! Zuev rabdă şi tace, aşa
încât, vorba aia, atârnă-i toate tinichelele din lume şi totul e în regulă!
Şi când te gândeşti că bietul om habar n-are ce primejdie îl paşte! îşi vede
liniştit de treabă şi nici nu bănuieşte ce nori negri se adună deasupra capului
lui…
Ce e de făcut în situaţia asta? Să-l previn? N-o să mă creadă, n-o să ia
niciun fel de măsuri. O sa ridice nepăsător din umeri. Şi, afară de asta, cum
să-i spui unui om că e bănuit de hoţie?
Ce-ar fi să mă duc la director şi să-i spun că Lagutin a luat
amortizoarele? Dar cum s-o dovedesc?
Şi, dintr-o dată, mi-a venit o idee: să stau de vorbă cu Lagutin…
Nu era o idee proastă. Cu cât mai mult mă gândeam, cu atât mai bine-mi
dădeam seama că era singura cale pe care trebuia s-o urmez.
Bineînţeles, Lagutin nu e un om cinstit. Totuşi e un om. Un muncitor. E
posibil oare să nu-i pese de soarta tovarăşului său? Şi, în definitiv, poate, că
Lagutin ăsta nu e un om chiar atât de rău. Cine ştie! O fi greşit. Scrie doar
în ziare că suntem datori să-i ajutăm pe cei care greşesc. Să-i reeducăm.
Poate că tocmai întâmplarea asta va marca o cotitură în viaţa lui Lagutin, şi
omul se va schimba. Poate că-l va impresiona gândul că din cauza lui poate
să sufere un om cinstit şi nevinovat.
Îmi închipuiam cum am să mă apropii de Lagutin şi cum am să aduc
vorba de Zuev. N-am să spun, fireşte, că el, Lagutin, e cel care a înlocuit
amortizoarele. Am să spun doar atât:
― „Vor să-l învinuiască pe Zuev. Adevărul însă c altul. Zuev n-are nicio
vină“.
― „Ei, şi?“ o să mă întrebe Lagutin.
Atunci am să-i răspund:
― „Trebuie să facem ceva! E tovarăşul nostru de muncă. Suntem datori
să-l salvăm”,
― „Bun ― o să zică Lagutin ― am să mă gândesc“.
Şi iată că a doua zi o să vină Lagutin în cabinetul directorului, o să pună
pe birou amortizoarele şi o să spună:
― „Vladimír Gheorghevici, eu am înlocuit amortizoarele. Faceţi cu mine
ce vreţi, pe Zuev însă lăsaţi-l în pace. N-are nicio vină”.
Atunci directorul o să-l întrebe:
― „Ce te-a făcut să vii la mine?“
Lagutin va răspunde:
 ― „S-au găsit oameni care să mă lămurească. Un om, mai bine zis…”
O să-i fie însă jenă să-i mărturisească directorului că omul acesta nu-i
decât un amărât de şcolar, şi atunci o să adauge posomorit:
― „Cine e omul, n-are, cred, pentru dumneavoastră nicio importanţă…”
― „îmi promiţi că de aci încolo ai să fii un om cinstit?“ o să-l întrebe
directorul.
― „O să vedeţi singur” ― va răspunde Lagutin.
Iar în ultima zi de practică, atunci când vom pleca pentru totdeauna de la
autobază, Lagutin se va apropia de mine, îmi va întinde mâna şi va spune:
― „Mulţumesc!“
La rândul meu, am să-i strâng mâna şi am să-i răspund: ’
― „Şi eu îţi mulţumesc”.
Curioşi, băieţii or să mă întrebe ce s-a întâmplat şi ce e cu mulţumirile
astea.
― „Nimic ― voi răspunde eu ― avem noi doi o vorbă…”
Atâta tot. Încolo, nimeni, niciodată n-o să afle nimic de la mine.
Aşa îmi închipuiam eu discuţia noastră. Tot gândindu-mă la ea, am ajuns
până în cele din urmă să cred cu atâta convingere că lucrurile se vor petrece
aşa cum mi le închipuiam eu, încât, treptat-treptat, teama şi sfiala care mă
stăpâneau înainte dispărură cu desăvârşire, Am hotărât să trec de urgenţă la
acţiune.
Am aşteptat terminarea schimbului, şi pe stradă, ajungându-l pe Lagutin
din urmă, i-am spus:
― Tovarăşe Lagutin, dacă se poate, numai o clipă.
Lagutin s-a oprit, privindu-mă mirat. Ne aflam în mijlocul trotuarului.
― Să ne dăm niţel mai la o parte ― am propus eu.
Am făcut câţiva paşi, oprindu-ne la intrarea unei clădiri.
― Să vedeţi… ― am început eu ― Zuev e bănuit în povestea aia cu
amortizoarele. Cică el le-ar fi luat, le-ar fi înlocuit, adică…
Şi întocmai ca-n închipuirea mea, Lagutin m-a întrebat:
― Ei, şi?
Încurajat de faptul că l-am auzit spunând exact ceea ce-mi închipuisem,
am continuat, sigur pe mine:
― Trebuie să facem ceva! E doar tovarăşul nostru de muncă.
Lagutin se uita la mine şi nu scotea o vorbă. M-am uitat şi eu la el.
Privirile noastre s-au întâlnit şi în clipa aceea m-am convins că Lagutin e
cel care a luat amortizoarele, iar el a înţeles că eu ştiu că el e cel care le-a
luat. M-am simţit prost. Mai mult chiar, am simţit aşa, un fel de teamă.
Cu un rânjet sinistru, Lagutin mă întrebă:
― Şi de unde ştii că nu le-a luat?
Tăceam. Prin faţa noastră trecea lumea, îmi dădeam seama că Lagutin nu
poate să-mi facă nimic, şi totuşi îmi era teamă.
Cu acelaşi rânjet sinistru care-i crispa şi-i schimonosea faţa, Lagutin
mârâi printre dinţi:
― Le-o fi luat!
Abia atunci am înţeles de ce mi-era teamă. Fiindcă, fără nicio şovăire,
trebuia să-i spun drept în faţă că nu Zuev a luat amortizoarele, ci le-a luat
el, Lagutin. Dar… mi-era ruşine să i-o spun…
― Măi păcătoşilor! zise Lagutin, strâmbându-şi buzele. Aţi provocat
accidentul, iar vina aţi aruncat-o în spinarea lui Zuev. Aţi şterpelit
amortizoarele şi tot pe Zuev vreţi să-l scoateţi vinovat. Mari ticăloşi mai
sunteţi!
M-am îngrozit:
― Ce-ai spus?! Cine vrea să-l scoată vinovat pe Zuev?
Lagutin zâmbi răutăcios:
― N-ai spus adineauri că Zuev a înlocuit amortizoarele?
― Am spus că aşa se vorbeşte ― am strigat eu, cuprins de desperare.
― Minţi! răspunse Lagutin, batjocoritor. Ştiu eu ce-ai spus! Arunci vina
pe alţii! Ce oameni!
Capitolul XVII
Ei, poftim! în ce belea am fost în stare să mă bag! Ce situaţie tâmpită!
Am şi găsit cu cine să vorbesc sincer! Cu Lagutin!
A doua zi, brigadierul Dmitri Aleksandrovici, controlându-mi munca, îmi
spuse nemulţumit:
― Trăncăneşti cam mult!
Am priceput imediat la ce se referă. Lagutin îi povestise totul.
Zuev, în schimb, nu mi-a spus niciun cuvânt. Dar după felul în care mă
privea, am înţeles că şi el cunoaşte discuţia mea cu Lagutin. Îmi era clar şi
sub ce aspect o cunoaşte. În ochii lui citeam atâta reproş, încât îmi venea să
intru în pământ de ruşine.
Până şi Koska, lăcătuşul, mi-a şuierat dispreţuitor în ureche:
― Zvonistule!
 Nu răspundeam nimănui niciun cuvânt. Puteam eu oare să dovedesc că
Lagutin a minţit cu neruşinare şi a răstălmăcit vorbele mele? Nu puteam!
Prin urmare, nu-mi rămânea decât să tac.
Mi-am dat seama că numai Igor m-a indus în eroare. Dacă el nu mi-ar fi
spus că Zuev e bănuit, nici eu, la rândul meu, nu i-aş mai fi îndrugat nimic
lui Lagutin.
Tocmai când mă gândeam la toate astea, şi-a făcut apariţia şi Igor, cu
servieta lui lucioasă la subsuoară. Fără să stau prea mult pe gânduri, i-am
povestit cu lux de amănunte în ce belea am încăput din pricina lui.
― Ei vezi, Kroş? Uite unde duce încăpăţânarea ta ― spuse Igor pe un
ton calm şi în acelaşi timp dojenitor ― uite în ce buclucuri te bagi! Ba-i mai
tragi şi pe alţii după tine!
Am strigat enervat:
― Şi cine mi-a spus că Zuev e bănuit? Nu tu?
― Nu ţipa ― răspunse Igor, păstrându-şi calmul ― nu mi-aduc aminte
ce ţi-am spus. Poate că oi fi pomenit numele lui Zuev. Toate astea însă nu
erau decât presupunerile mele.
― Cum adică, ale tale? De ce-o-ntorci? Ai spus clar: „Se cam vorbeşte”.
Nu?
― E unul şi acelaşi lucru. Şi aceste presupuneri ţi le-am împărtăşit ţie, ■
considerându-te prieten. Am vorbit şi eu în treacăt, printre altele. Ţi-am
vorbit, de altfel, confidenţial. Iar tu ce-ai făcut? Te-ai apucat şi l-ai învinuit
pe Zuev în mod oficial.
― Unde l-am învinuit oficial?
― I-ai spus lui Lagutin, iar Lagutin e membru al colectivului autobazei.
E una când despre treaba asta trăncănim noi între noi, şi alta când o pui în
discuţia colectivului. Trebuie Să înţelegi deosebirea. Şi toate astea numai
din cauză că te socoteşti mai deştept decât toţi ceilalţi.
Eram distrus. Voiam să-l ajut pe Zuev, să limpezesc lucrurile. Şi până la
urmă? De ce întotdeauna toate îmi ies pe dos? Vreau să fac bine, şi când
colo iese rău!
Uite, Igor, de pildă! A spus o prostie şi n-a păţit nimic. A încurcat
lucrurile şi umblă ţanţoş de parcă n-are nicio vină. Iar eu n-am vorbit decât
cu un singur om. Şi vorbind cu el, n-am afirmat nimic. Ba dimpotrivă, am
negat. Rezultatul? Toţi mă privesc ca pe un intrigant şi un clevetitor ordinar.
Cum de nu mi-am dat seama imediat că totul n-a fost decât o născocire
de-a lui Igor? A scornit o idioţenie întreagă, special ca să mă impresioneze,
să mă împiedice să scriu declaraţia pe care o plănuisem, şi să-mi arate cât
de bine informat e dumnealui. Iar eu m-am prins. Am crezut totul. M-am
apucat să vorbesc şi cu Lagutin. Iar Lagutin a profitat de prostia mea. Şi
acum, cu ajutorul meu, şterge urmele mârşăviei lui. Nu mai încape nicio
îndoială că el e cel care a luat amortizoarele. E clar ca bună ziua.
Eram convins că toţi cei din jur se uită la mine cu dispreţ. Parcă aveam
un pietroi pe inimă. Nu îndrăzneam «a mă uit în ochii oamenilor. Aş fi
preferat să-mi spună vorbe grele, să mă-njure cum le vine la gură. Nimeni
nu-mi spunea însă niciun cuvânt. Nu voiau să mai deschidă discuţia asta.
Aveau şi dreptate. Tăceau, dând dovadă de tact şi de delicateţe. Numai eu
m-am comportat ca un tâmpit!
Groaznică situaţie!
Şi, colac peste pupăză, Igor s-a apucat de le-a povestit băieţilor toată
istoria asta.
Maika m-a chemat afară din garaj şi m-a întrebat:
― Ascultă, Serioja, ce s-a întâmplat acolo între tine şi Zuev? Ce-i cu
toată povestea asta?
Tăceam. Ce puteam să spun? îmi dădeam seama că orice aş fi spus,
impresia va rămâne aceeaşi: un zvonist şi gata!!
― De ce taci? insista Maika. N-ai încredere în mine?
Am răspuns, privind-o mohorât:
― Nimic deosebit. Am trăncănit şi eu, ca prostul.
― Spune-mi, totuşi, despre ce-i vorba!
I-am povestit cum îmi pusesem în gând să fac o declaraţie din care să
reiasă nevinovăţia lui Zuev, ce mi-a spus Igor în legătură cu amortizoarele
şi ce-am discutat cu Lagutin.
― Degeaba îţi faci sânge rău ― spuse Maika., Ai vrut doar să faci un
bine.,
― Am vrut!. Oi fi vrut eu, dar ce-a ieşit? Toţi se uită la mine chiorâş!
― Nu-i nimic. Or să se uite ce-or să se uite, şi-o să le treacă. Prea le pui
şi tu toate la inimă! Nici nu te mai recunosc. Te ştiam băiat deştept!
Mă bucura gândul că Maika mă înţelege atât de bine, în acelaşi timp însă
mi-era necaz că sunt pus într-o situaţie în care tocmai ea e cea care trebuie
să mă compătimească. Era limpede deci că aveam 0 înfăţişare destul de
jalnică.
― Igor m-a păcălit! Asta e! am spus eu. Nu vreau să arunc vina pe el, dar
el mi-a făcut-o. Lui ce-i pasă? Trece ca gâsca prin apă! E pur şi simplu
uimitor!
― Nu e greu de priceput. Explicaţia e simplă: Igor e nesincer, iar tu eşti
sincer ― răspunse Maika.
Mă bucura şi părerea pe care o avea Maika despre mine. Şi totuşi parcă
mi-era jenă, aşa cum mi se-ntâmplă ori de câte ori mă laudă cineva. Nu ştiu
cum să reacţionez. Să arăt că sunt de acord e o lipsă de modestie. Să-l
contrazic pe cel care mă laudă?… La urma urmei, de ce să-l contrazic?
― Dacă toţi oamenii ar fi sinceri ― am spus eu ― totul ar fi fost mult
mai simplu şi mai uşor.
Maika a fost de acord cu mine.
Discuţia cu Maika nu m-a liniştit. Nici vorbă că e plăcut să simţi că ai un
prieten care te înţelege! Şi e adevărat că-mi fusese grozav de teamă că şi
Maika o să-şi facă impresia că sunt un intrigant şi o gură-spartă. Acum
eram bucuros că are altă părere. Din păcate însă, ceea ce ştie şi înţelege
Maika nu ştiu şi nu înţeleg ceilalţi. Toţi mă dispreţuiau şi din cauza asta
«mă simţeam străin şi izolat.
Câtu-i ziulica de mare, rătăceam de colo-colo prin autobază, fără să-mi
pot găsi astâmpărul. Aveam impresia că toţi mă ocolesc. Auzeam într-una
loviturile de ciocan şi de baros, fâşâitul lămpilor de sudat, vuietul
compresorului, simţeam mirosul de acetonă, de undeva din dosul peretelui
venea un huruit ritmic şi egal: se încerca un motor… Dar toate aceste
zgomote şi mirosuri obişnuite în producţie nu făceau decât să sublinieze că
oamenii lucrează, sunt veseli şi mulţumiţi, au sufletul împăcat şi conştiinţa
curată, şi numai eu mă învârtesc fără niciun rost, ca un venetic dispreţuit de
toată lumea.
Tot umblând aşa, l-am văzut pe Vădim. Stătea în uşa depozitului central,
unde lucra în ultimul timp. Mi-a făcut semn cu mâna şi a dispărut în
depozit. M-am dus după el.
Depozitul este singurul loc care nu-mi place la autobază. Stelaje înalte,
până-n tavan, formează nişte treceri înguste, strimte şi întunecoase. Pe
poliţe, în compartimente şi sertare sunt puse piese şi detalii, iar deasupra lor
sunt fixate tăbliţe lungi, cu numere de ordine. Vădim habar n-are cum se
numesc piesele. Dacă-i spui: „Dă-mi nişte piuliţe pentru roţi!“, Vădim îţi
cere imediat să-i spui numărul. Curios! Oare e mai uşor de ţinut minte
numărul unei piese decât denumirea ei? Ce muncă plicticoasă şi birocratică!
Nu pot să înţeleg de ce i-o fi plăcând lui Vădim?!…
 Responsabilul depozitului lipsea. Vădim stătea mândru la biroul lui. M-
am aşezat pe un scaun în faţa lui. Mă privi o clipă şi mă întrebă:
― Ce-i cu tine? Ce eşti aşa botos?
― Te pomeneşti că nu ştii! am răspuns eu.
Deşi în depozit în afară de noi doi nu era absolut nimeni, Vădim se
aplecă spre mine şi-mi spuse în şoaptă:
― Kroş, am găsit amortizoarele.
Am rămas încremenit.
― Unde?
― Hai cu mine! spuse Vădim, ridicându-se.
― Şi cum laşi depozitul?
― Îl încui.
― Dacă vine cineva pentru piese?
La întrebarea mea Vădim răspunse ca un adevărat lucrător de depozit:
― O s-aştepte.
L-am văzut cum încuie uşa şi-mi face semn să-l urmez spre locul viran.
Toate maşinile erau pe linie. Numai la marginea locului viran, înşiruite pe
drum, stăteau cinci camioane care urmau să plece la fabrica de reparaţii
auto. Pe fiecare din ele era scris cu var: „Reparaţie generală”. Ne-am
apropiat de una din aceste maşini şi ne-am urcat sus, în ladă.
Într-un colţ am zărit ceva acoperit cu nişte bucăţi de cârpă. Vădim dădu
cârpele la o parte şi de sub ele ieşiră la iveală amortizoarele. Le-am privit
atent. Erau cele pe care le ridicasem de la depozit.
― Cum de-au nimerit aici? am întrebat eu.
― Habar n-am ― făcu Vadul.
― Cine naiba le-o fi adus?
― Habar n-am ― repetă Vădim, ca un papagal.
― Şi cum ai dat peste ele?
Vădim răspunse cam încurcat:
― Cu totul întâmplător… Căutam ceva…
― Ce căutai?
― Mă uitam şi eu, poate găsesc ceva pentru maşina noastră ― mărturisi
Vădim.
― Nu te laşi de loc! Continui să scormoneşti pe unde poţi!
Vădim îşi lăsă privirile în pământ:
― Precum vezi…
― Precum văd! Văd ce iese din scormoneala asta a ta! Uite ce văd!
 ― Şi ce s-a întâmplat, mă rog? întrebă Vădim. Asta-i bună! Dacă n-aş fi
scormonit, n-aş fi găsit amortizoarele.
― Mă gâlmă, îţi închipui poate că ai făcut o mare ispravă?! Mai bine nu
le găseai!
Vădim mă privi mirat. Mutra lui rumenă şi rotundă exprima o adâncă
nedumerire.
― Pricepe odată, capsomanule ― am spus eu ― că nimeni n-o să te
creadă că le-ai găsit. Toţi or să spună că le-ai făcut pe numele tău şi pe urmă
le-ai pitit aici. Asta o să fie părerea tuturor. Dacă n-ai fi scormonit însă, nu
le-ai fi găsit, le-ar fi găsit altcineva, iar noi n-am fi fost amestecaţi şi în
ciorba asta…
― Şi ce-i de făcut acum? întrebă Vădim, cu o voce stinsă. N-am vrut
decât să fie bine.
― Aşa se-ntâmplă cu toţi tâmpiţii de teapa noastră ― am răspuns eu,
necăjit ― vrem să fie bine, şi iese dracu’ ştie ce!
Bineînţeles că am exagerat şi l-am speriat pe Vădim prea din cale-afară.
Foarte frumos am putea să luăm amortizoarele şi să ne ducem cu ele la
director. Să-i spunem unde şi când le-am găsit, şi directorul bineînţeles că o
să ne creadă. Vorba aceea, dacă ai să trăieşti permanent cu teama că n-ai să
fii crezut de cei din jur, înseamnă că nu-ţi rămâne decât să stai
Cu miíníle în sân. Pe de alta parte, insa, dacă luăm acum amortizoarele şi
le ducem la direcţie, e clar că nu vom afla niciodată cine anume le-a ascuns
aici. Şi nu le-a ascuns decât Lagutin. Bineînţeles, ca să aştepte momentul
prielnic, şi să le ducă acolo unde avea el interes. Iar atunci când lumea va
afla că Lagutin e cel care le-a ascuns aici, va deveni limpede de ce anume
omul acesta a căutat să mă ponegrească. Şi tuturor le va fi ruşine că i-au dat
crezare.
Deci, trebuie acţionat cu multă băgare de seamă, în primul rând, nu ne
atingem de amortizoare. Să rămână pe loc. Nu vom face decât să-i povestim
directorului cele întâmplate. Iar el, directorul, va lua măsuri…
Împreună cu Vădim, am pornit spre biroul directorului. Nu l-am găsit
însă nici pe el, nici pe inginerul-şef. Plecaseră la trust. Înseamnă că or să se
întoarcă târziu şi cu capsa pusă. De câte ori pleacă la trust, de atâtea ori se
întorc nervoşi, de nu le mai intră nimeni în voie. Cred că-i săpunesc ăia
numărul unu! Şi de ce, mă rog? Autobaza noastră lucrează foarte bine.
Planul şi l-a depăşit, de un an de zile deţine Drapelul de producţie. Cei de la
trust vor însă, probabil, să lucrăm şi mai bine, şi atunci ori de câte ori au
ocazia, îl iau pe directorul nostru în şuturi.
Ne-am aşezat pe o bancă, hotărâţi să aşteptăm. Băieţii plecaseră acasă,
munca însă era în toi. Se apropie magazinerul, îi ceru lui Vădim cheile şi le
băgă în buzunar, fără măcar să-i facă o observaţie pentru faptul că a încuiat
depozitul cu de la sine putere. Abia acum am înţeles de ce eşti nevoit de
atâtea ori să tot aştepţi magazinerul: puţin îi pasă că din pricina lui
muncitorii din ateliere stau de multe ori degeaba, neavând la dispoziţie
piesele necesare. I-am împărtăşit lui Vădim gândurile mele. Şi iarăşi mi-a
răspuns ca un adevărat lucrător de depozit:
― Ehei, voi sunteţi mulţi, iar noi, precum vezi, nu suntem decât doi!
I-am răspuns că-i un prost şi jumătate.
Cu toate că era destul de plictisitor să stai aşa şi să-l aştepţi pe director,
începusem să mă simt în apele mele. Eram vesel şi bine dispus. În sfârşit!
Acuşi-acuşi o să se lămurească totul. O să mă ţină minte Lagutin! Să
poftească şi pe viitor să mai umble cu tot felul de clevetiri!
Pe la orele trei, prin dreptul nostru trecu un grup numeros de muncitori
tineri. Îi cunoşteam. Urmau cursurile şcolii serale. Unii erau în clasa a
zecea, unii într-a noua, iar unii chiar într-a opta. Fuseseră învoiţi cu două
ore înainte de terminarea programului.
I-am spus lui Vădim:
― E foarte bine că oamenii învaţă! Bravo lor! Creşte nivelul cultural al
poporului!
La observaţia mea, Vădim a răspuns că ei învaţă ca să poată intra în
universitate.
Am început să discutăm aprins în jurul noţiunii de cultură generală.
Dintr-o dată am auzit soneria telefonului. Apăru secretara, şi ne spuse să nu
mai aşteptăm, fiindcă directorul nu mai vine astăzi. Era reţinut la trust.
Am hotărât să amânăm treaba pe a doua zi dimineaţă. Iar în ce priveşte
amortizoarele, aşa cum au stat acolo două zile, pot să mai stea încă o
noapte. Nu li se întâmplă nimic!
Capitolul XVIII
În seara aceea m-am dus la club să dansez. Clubul e al uzinei
constructoare de maşini. Salariaţii de la alte instituţii vin însă tot aici,
fiindcă alt club în raion nu există. Avem pe strada noastră un cinematograf
― „Iskra“. E o clădire nouă, cu două săli, foaier, orchestră, cântăreaţă şi
bufet. La cinema, însă, vii, vezi filmul şi pleci. Altceva e la club. Au loc
spectacole, concerte, vin artişti, iar în fiecare miercuri şi duminică se
dansează. Cântă o orchestră de muzică uşoară sau radioul. În ce ne priveşte
pe noi, de fiecare dată încercăm să pătrundem fără bilet. Din patru câţi
suntem, numai trei se învrednicesc însă s-o facă: Igor, Vădim şi Şmakov
Piotr. Eu nu reuşesc niciodată.
Igor are un principiu: „Un om de artă se bucură în mod gratuit de toate
plăcerile artei”. Igor e ferm convins că şi el e un om de artă. De două ori a
apărut în film, în scene de masă. Şi apoi, toţi principalii activişti ai clubului
sunt prietenii săi.
Vădim e şi el toată ziua-bună-ziua la club. Face fel de fel de comisioane
şi e considerat drept o persoană de vază. Şi ca orice persoană de vază,
fireşte că intră gratuit.
Şmakov Piotr, dimpotrivă, intră la club ca o persoană „neobservată”.
Vine, se opreşte lângă controlor, tace şi apoi, pe neobservate, trece mai
departe. Privindu-l cum calcă grav şi serios, nici nu-ţi trece măcar prin
minte că s-ar putea să n-aibă bilet.
În seara aceea, când am aflat că directorul nu mal vine şi am plecat
împreună cu Vădim de la autobază, la club era muzică de jaz.
Îmi place foarte mult să dansez. Bineînţeles, nu în măsura în care le place
unora care văd în dans sensul vieţii. Îmi place aşa cum îi plăcea, de pildă,
lui Puşkin. „îmi place ― avântul tinereţii, şi strălucirea, şi-ncântarea…“ îmi
place şi jazul. Cărţile, cinematograful şi jazul sunt, aş spune, cele trei
pasiuni ale mele. Dacă aş fi avut aptitudini tehnice, probabil că mi-ar fi
plăcut ceva mai serios.
De dansat, ştiu să dansez orice. Şi dansurile vechi, şi cele moderne. Drept
să spun, cele moderne îmi plac mai mult. Dansezi cum vrei. Aş spune chiar
că personalitatea omului îşi găseşte în ele un câmp mai larg de desfăşurare.
E adevărat că unii filfizoni se scălâmbăie din cale-afară. Dar, de fapt, dacă
vrei, poţi să te scălâmbăi şi atunci când dansezi polca sau cadrilul.
În seara aceea clubul era arhiplin. Băieţii noştri erau toţi prezenţi. De la
autobază venise de asemenea multă lume. La uşă stăteau oamenii de ordine,
cu banderole roşii pe mânecă. Lagutin dansa cu dispecerul Zână. Eu unul nu
pot să pricep ce fel de relaţii sunt între aceşti doi oameni.
Igor dansa cu o fată pe care n-o cunosc. Dansa cu aşa o mutră, de parcă
făcea treaba asta de hatârul fetei, al muzicanţilor şi al tuturor celor din sală.
Avea o expresie blazată, de om obosit şi dezamăgit, care dă din picioare în
ritmul dansului numai ca să fie pe placul celor din jur.
 În mijlocul sălii dânsa Vădim. Se crede mare specialist! Pe dracu’!
Ţopăie şi el pe ring ca ursul pe jeratic, tremură din balamale şi gâfâie de nu
mai poate.
În ce-l priveşte pe Şmakov Piotr, nu s-ar putea spune că e un dansator
grozav. Ca să fiu sincer, dansează prost. În schimb, ia toate dansurile la
rând. Nu scapă unul! Stă tăcut, rezemat de câte o coloană şi observă care
fată e liberă. Apoi se apropie de ea şi o invită. De dansat, dansează cu o
figură atât de serioasă şi de preocupată, încât poţi să juri că îndeplineşte
cine ştie ce misiune grozavă. În timpul dansului, nu se uită niciodată unde-
şi conduce parteneri şi intră grămadă în perechile din jur, ca taurul în
cireadă! Nu vede, nu aude, îşi calcă partenera pe picioare, şi dacă biata fată
n-o şterge îngrozită acasă, aşteaptă dansul următor şi se apucă din nou s-o
tortureze. Dansează şi nu scoate o vorbă. Tace toată seara. Numai când
orchestra începe să cânte, se apleacă spre urechea mea şi mă-ntreabă în
şoaptă: „Ăsta ce dans e?“ Habar n-are ce se cântă. E complet afon! Un lucru
nu pot să pricep: de ce i-o fi trebuind lui Şrnakov să ştie ce anume se cântă?
Orice s-ar cânta, Piotr al meu dansează în legea lui. Aşa, un fel de
combinaţie dintre fox-trot şi tangó. Unele fete îşi închipuie chiar că e un stil
• anume, şi se străduiesc din răsputeri să facă faţă. Asta-i frumos!. Stai, te
uiţi la ei şi te umflă râsul.
Cât despre mine, nu ştiu de ce, dar dintre toate fetele cel mai mult îmi
place să dansez cu Maika. Pe Maika însă o invită toţi. Şi ea nu refuză pe
nimeni. Felul ăsta de a fi al ei îmi place şi nu prea-mi place, îmi place,
fiindcă dovedeşte ce fată bună, simplă şi fără fasoane e. Nu face nazuri.
Vine să danseze, şi dansează cu toată lumea, nu vrea să jignească pe nimeni.
Când o invită cineva, îi zâmbeşte amabil, se ridică şi se duce să danseze. Pe
de altă parte, nu e recomandabil să dansezi cu cine se nimereşte. Poţi să dai
peste cine ştie ce mitocan. Unul din ăştia a pus odată ochii pe Maika şi s-a
ţinut scai de ea toată seara. Noi, însă, am văzut imediat ce se întâmplă şi n-
am slăbit-o pe Maika de loc. O invitam pe rând, aşa că stimabilul n-a apucat
să danseze o dată cu ea. La ieşire însă, îl vedem că o aşteaptă. Atunci ne-am
apropiat în grup de Maika, hotărâţi s-o conducem acasă. Tipul a văzut cum
stă treaba şi s-a lăsat păgubaş. Am aflat mai târziu că lucrează la biroul de
construcţii al uzinei. Un papă-lapte, un rahitic cu ochelari!
― Tocmai fiindcă Maika nu refuză pe nimeni, e foarte greu s-o inviţi la
dans. Nu poţi nici să stai tot timpul lângă ea. E caraghios. Şi nici nu se
obişnuieşte la noi să se stea perechi-perechi. Venim aici să dansăm, nu să
facem curte. Fetele stau separat, băieţii separat. Dar până traversezi sala, se
şi găseşte vreun mocârţan care ţi-o ia înainte şi ţi-o suflă pe Maika de sub
nas.
Când am venit, am văzut-o dansând cu ochelaristul de la biroul de
construcţii. Când s-a terminat dansul, a rămas lângă ea, hotărât, pesemne, s-
o invite şi la dansul următor.
Profitând de o pauză a orchestrei, m-am apropiat de grupul fetelor şi am
intrat în vorbă cu ele şi îndată ce-a început să cânte muzica, am şi invitat-o
pe Maika.. Ochelaristul a rămas rezemat de perete. N-a invitat pe altcineva.
Pungaşul! Voia să-şi arate devotamentul faţă de Maika.
Dansam vals. Nu vreau să mă laud, dar la vals nu mă bate nimeni. Îl
dansez şi pe stânga, şi pe dreapta. Ca să-l zdrobesc definitiv pe ochelarist,
am făcut două tururi. Unul spre stânga şi unul spre dreapta. Căutam să
dansez tot timpul în faţa lui, ca să se convingă tipul odată şi odată cu ce
dansator are de-a face, şi să priceapă că pentru Maika e mult mai plăcut şi
mai interesant să danseze cu un partener serios ca mine, decât cu un idiot ca
el!
Al doilea dans l-am făcut iarăşi cu Maika, şi am condus-o spre locul ei
numai atunci când am văzut că orchestranţii îşi lasă instrumentele şi pleacă
în pauză.
Şmakov Piotr şi cu mine ne-am luat fiecare contramarca şi am ieşit în
stradă, să luăm aer şi să ne răcorim cu câte un pahar de sifon.
De altfel, în pauză, Şmakov iese întotdeauna în stradă. Nu de alta, dar ca
să se asigure de o contramarcă. Înapoindu-se la club, caută în fel şi chip să
n-o mai dea înapoi. Şmakov adună contramărcile. Când nu reuşeşte să între
de la bun început pe veresie, intră în pauză, arătând contramarca. Deştept
băiat! De la o seară la alta contramărcile se schimbă, dar Şmakov Piotr face
el ce face, şi cea pe care o prezintă e întotdeauna valabilă.
Aşadar am ieşit în stradă. Ploua mărunt. Foarte bine! Abia te răcoreşti în
lege. Stăteam sub picurii reci, respiram aer curat şi, bându-ne în tihnă
sifonul, priveam în jurul nostru. Mai bine zis, priveam numai eu, fiindcă
Şmakov Piotr, atunci când bea ceva, nu se uită decât în fundul paharului.
Tot privind aşa în jurul meu, am văzut o maşină Pobeda. O Pobeda
obişnuită. Mi-a atras atenţia numai datorită faptului că s-a apropiat de
intrarea clubului şi s-a oprit în colţ, pe o stradelă întunecoasă. Din maşină s-
au dat jos doi inşi, care au trecut prin dreptul nostru şi au intrat la club. Erau
doi tineri, amândoi în talie, fără cravată, cu şepcile trase pe ochi. Unul avea
în picioare nişte tenişi albi.
Nu interesează îmbrăcămintea lor. Interesant e că imediat mi-am dat
seama ce fel de specimene sunt. Cunosc eu bine asemenea ţipi. Dacă ţi se-
ntâmplă cumva să-ţi iasă în cale unul din ăştia, indiferent unde, pe stradă, în
gangul unei case, în troleibuz, într-un hol de cinema, cât ai clipi din ochi îl
şi deosebeşti de ceilalţi trecători. Se simte în soiul acesta de oameni ceva
aparte, caracteristic, foarte greu de explicat ce anume… Cine ştie, poate
privirea… La prima vedere par calmi şi indiferenţi, dacă-i priveşti bine,
însă, îţi dai seama numaidecât cu câtă încordare şi atenţie urmăresc tot ce se
petrece în jur. Trece câte unul din ăştia pe stradă, nu întoarce capul nici la
stânga, nici la dreapta, calcă liniştit şi nici nu bănuieşti că e numai ochi şi
urechi, vede parcă şi ce e în spatele lui, dacă nu cumva îl urmăreşte
cineva..» Am avut noi şi în şcoală odată un asemenea tip. Era într-a opta, ori
a noua, nu-mi mai aduc aminte. Toţi ştiau că-i un bandit. Noi, pe vremea
aceea, eram mici de tot şi ne uitam la el cu mult interes, ba chiar şi cu
oarecare admiraţie. Ne gândeam că dacă un asemenea bandit recunoscut de
toată lumea poate să umble nestingherit la şcoală, ba chiar să şi ajungă în
clasa a opta, înseamnă că şi cei mari se tem de el. E adevărat că până la
urmă s-a constatat că banditul nostru nu era de loc bandit. Pur şi simplu,
voia omul să se facă pompier şi de aceea se căţăra mereu prin toate
podurile, nu de alta, dar ca să se antreneze.
Dar că cei doi indivizi care coborâseră din maşină erau tocmai astfel de
indivizi, puteam să pun mâna-n foc!
Împreuna cu Şrnakov ne-am întors la club. Pauza nu se terminase, totuşi
lumea năvălea în sală. Unii, ca să ocupe locuri mai bune lângă perete, alţii,
ca să nu scape niciun dans. Sunt şi din ăştia.
M-am grăbit şi eu, ca să nu-i dau ocazia tipului cu ochelari să danseze din
nou cu Maika. Dintr-o dată însă, în capătul coridorului l-am văzut pe
Lagutin cu tinerii aceia. M-am dat niţel la o parte, prefăcându-mă că las’ să
treacă mulţimea care se revărsa spre sal£.
Lagutin n-a stat mult de vorbă cu cei doi indivizi. Să zicem, un minut. N-
am putut auzi despre ce vorbeau. Vedeam numai faţa încruntată a lui
Lagutin. Apoi, amândoi tipii s-au întors ca la comandă şi, trecând valvârtej
pe lângă mine, s-au îndreptat spre ieşire.
Am auzit primele acorduri ale orchestrei şi am intrat în sală. M-am uitat
spre rândul de scaune de lângă perete. Acolo stăteau de obicei fetele
noastre. Dar Maika nu era acolo. Dansa cu ochelaristul. Chiar că e nesuferit
pisălogul ăsta!
Am ocolit sala şi m-am oprit lângă o coloană. Nu departe de mine stătea
Zână, dispecerul. Era îmbrăcată într-o bluză de lână verde, iar în picioare
avea pantofi cu toc cui. Cum de reuşesc femeile să umble cu piroanele astea
în călcâie, pe cinstea mea dacă pot să înţeleg!
Cum stăteam aşa lângă coloană, m-am pomenit cu Lagutin în spatele
meu. Ca şi mine, ocolise sala, apropiindu-se de Zână. Stăteau amândoi în
partea cealaltă a coloanei, destul de aproape de mine. Discutau ceva, dar din
cauza orchestrei nu auzeam ce anume. Lagutin părea enervat. Vorbea
mereu, căutând s-o convingă pe Zână. Ea însă oscila, nu se lăsa convinsă.
Faţa i se acoperise de pete roşii.
Muzica amuţi. Am văzut cum pisălogul cu ochelari o conduce pe Maika
la locul ei. M-am aşezat la pândă. Urmăream ce fac cei din orchestră. Îmi
ziceam că de îndată ce am să-i văd că sunt gata să cânte din nou, am să mă
şi reped la Maika şi am s-o iau la dans. Dar înainte de a avea timpul să fac
primul pas, altcineva mi-a luat-o înainte. Şi cine credeţi? Lagutin!
Traversând sala cu nişte paşi gigantici, s-a apropiat de Maika, a schimbat cu
ea câteva vorbe şi în clipa în care orchestra a început să cânte, a şi luat-o la
dans.
În ce o priveşte pe Maika, să ştiţi că figura asta n-am să i-o iert cât oi trăi!
Să-mi facă tocmai ea una ca asta! Ea, care ştia perfect de bine că Lagutin e
duşmanul meu de moarte, că din pricina lui pătimesc atâta!
Nu contest că simplitatea şi naturaleţea sunt calităţi foarte frumoase.
Toate însă au o limită. Trebuie să ştii măsura. Ceea ce a făcut ea, iertat să-
mi fie, nu se poate numi altfel decât trădare. Trădarea unui prieten! Aş fi
dansat eu cu vreo fată care a ponegrit-o pe Maika? M-aş fi uitat eu măcar la
ea? Pentru nimic în lume!
Destul că am iertat-o pentru ţopăiala cu ochelaristul! Dacă stăm şi ne
gândim bine, nici cu caraghiosul ăla nu prea era cazul să danseze. Una e
când omul dansează de dragul dansului, şi alta când foloseşte dansul pentru
a face curte. Iar ochelaristul se cam întinde la caşcaval. Toată lumea vede
treaba asta. Prea e cu ochi şi cu sprâncene. Iar Maika, dansând cu el, nu face
decât să l încurajeze.
Asta însă i-am trecut-o cu vederea, dar pentru figura cu Lagutin n-am s-o
iert cât oi fi şi oi trăi! Pe lângă că m-a trădat, ticălosul, se mai apucă să
danseze cu Maika, special ca să-i facă în ciudă sărmanei Zână! Să nu-şi dea
seama Maika de toate astea?
Înseamnă că nu are demnitate nici de doi bani!
În timp ce dansa cu Lagutin, s-a uitat în direcţia mea, şi chiar mi-a
zâmbit. Am întors capul, prefăcându-mă că n-o văd.
Capitolul XIX
Tare prost am mai dormit în noaptea aceea! Nu pentru că m-aş fi gândit la
Maika. Şi chiar dacă m-am gândit, să ştiţi că n-am făcut-o decât spunându-
mi mereu că nu trebuie să mă mai gândesc la ea niciodată!
Mă gândeam la Lagutin, la tinerii aceia, la amortizoarele pe care eu şi cu
Vădim le-am lăsat peste noapte, ca fleţii, în maşină. Cum de nu ne-a dat
prin cap că au fost pitite special acolo, ca să poată fi mai uşor duse de la
autobază! Poate că au fost luate chiar în noaptea asta. Nu ştiu de ce, dar tot
gândindu-mă şi cumpănind lucrurile, făceam o legătură între amortizoare,
tinerii aceia şi Lagutin. Treptat-treptat, am început să fac următorul
raţionament: Lagutin a pus amortizoarele în maşină, iar tinerii urmează să le
ridice de acolo. Fără îndoială, raţionamentul era logic. Tot gândindu-mă aşa,
am adormit buştean. Dimineaţa, tata abia-abia a reuşit să mă dea jos din pat.
Era cât pe-aci să întârzii la autobază. Am venit chiar în clipa în care suna de
începerea lucrului. În poartă m-am izbit de Vădim, care zilnic apare gâfâind
abia atunci când sună.
M-am prezentat la garaj şi mi-am luat lucrul în primire. Apoi am ieşit în
curte, unde mă aştepta Vădim. Împreună, ne-am dus la director să-i
povestim cele întâmplate.
Am întredeschis uşa biroului şi am văzut că odaia era plină de fum şi de
lume. Şedinţa era în toi. Se vede treaba că aseară, la trust, l-au luat în focuri
serioase pe directorul nostru! Numai aşa se explică de ce el, la rândul său,
îşi ia subalternii la întrebări acum, la primul ceas al dimineţii.
Văzând cum se prezintă situaţia, am hotărât să mergem şi să ne uităm
dacă amortizoarele sunt la locul lor. Un control nu strică.
Am străbătut locul viran, ne-am apropiat de maşina marginală pe care
stătea scris „reparaţie generală”, şi ne-ar fi urcat sus în ladă.
Din primul moment am văzut că amortizoarele dispăruseră. În ladă nu era
decât o bucată de cârpă şi atâta tot.
Era clar că amortizoarele fuseseră luate în timpul nopţii. Ne uitam unul la
altul, fără să scoatem o vorbă. Apoi Vădim bolborosi, dus pe gânduri:
― Să nu le fi găsit paznicul.
 Se putea întâmpla şi asta. Şi dacă e aşa, atunci totul e în regulă. Mai bine
nici că se poate. Amortizoarele s-au găsit, iar noi nu avem niciun amestec!
Minunat!
Exista însă şi altă posibilitate. Nu era exclus ca amortizoarele să fi fost
luate şi de către cei pentru care fuseseră pitite aici. Indivizii au venit cu
maşina, au umflat amortizoarele şi pe-aci ţi-i drumul! Cât despre paznic, are
el grijă să doarmă în tihnă toată noaptea! Presupunând chiar că ar fi auzit
zgomotul maşinii, fără îndoială că nu i-a dat nicio importanţă. O fi crezut că
e o maşină întârziată, care se întoarce din cursă.
Locul viran avea forma unui pătrat şi se găsea chiar în spatele atelierelor
de reparaţie. În partea dreaptă era un gard care-l separa de depozitul de
lemne. În spate ― o carieră de nisip părăsită de mult. În partea stângă,
dincolo de şanţ, se întindea drumul cel vechi. Pe drumul acesta, înainte
vreme, treceau vehiculele care transportau nisipul la carieră. Acum drumul
nu mai era folosit. Dacă amortizoarele au fost duse însă de, aici, apoi fără
îndoială că maşina care le-a transportat a luat-o numai pe drumul acesta.
Ne-am dat jos din maşină şi ne-am apropiat de drum. Primul lucru pe
care l-am văzut era o bucată de cârpă care se tăvălea în şanţ. Nu mai
încăpea nicio îndoială că amortizoarele au fost aduse aici. Şi au fost aduse
înfăşurate în cârpă, ca să nu zornăie şi să atragă atenţia. Iar după ce au fost
puse în maşină, cârpă a fost aruncată în şanţ.
Am trecut şanţul şi am ieşit chiar în drumul care ducea spre cariera de
nisip. L-am cercetat cu atenţie. Era acoperit cu un strat de nisip, pe alocuri
mai subţire, pe alocuri mai gros. Cu o seară înainte plouase şi pe nisip se
vedeau clar urmele unei maşini…
Ne-am aplecat, studiindu-le cu băgare de seamă.
Trebuie să ştiţi că roţile sunt cele care lasă urme pe drum. Mai precis, nu
roţile, ci cauciucurile. Şi mai precis, protectoarele. Protectorul e partea de
deasupra a cauciucului, parte care are întotdeauna un desen încrustat.
Adânciturile încrustărilor îi permit roţii să se adiţioneze mai bine de
suprafaţa drumului, dându-i astfel mai multă stabilitate.
Cercetând drumul, am văzut nişte urme foarte adânci, dispuse în forma
acelor pe o crenguţă de brad.
Nu erau urme de Pobeda, ci urmele unei alte maşini; necunoscute.
Pobeda nu lasă asemenea urme adânci.
― Parc-ar fi un tractor ― spuse Vădim, nesigur.
― Ai zis-o şi tu! Tractorul nu lasă urme, ci brazde.
 Ne-am dus spre carieră să examinăm urmele. M-am indispus grozav. Tot
raţionamentul meu se prăbuşise. Tinerii aceia veniseră cu o Pobedă, pe când
urmele de aici erau lăsate de o altă maşină. Te pomeneşti că nu Lagutin, ci
altcineva a pitit amortizoarele în maşină!
Lângă carieră am văzut o mulţime de urme. Pesemne că aici maşina
fusese manevrată mai mult. Fusese dată când înainte, când înapoi. Stratul de
nisip era aici mai gros, şi urmele se vedeau mai bine. M-am uitat foarte
atent şi, alături de urmele adânci ale maşinii necunoscute, am văzut nişte
urme mai mărunte de Pobedă.
Inima începu să-mi bată de emoţie. Care va să zică, o Pobedă a trecut
totuşi pe aici!
M-am lăsat jos, continuându-mi cercetările. Cele două urme erau foarte
aproape una de alta, aproape contopite. Ambele maşini fuseseră manevrate
aici. Inainte-ânapoi, înainte-înapoi…
De ce însă urmele lăsate de Pobeda nu se vedeau decât aici? De ce nu
erau pe drum?
Poate că nu ne-am uitat atent?
Am hotărât să ne întoarcem şi să ne uităm încă o dată, cu mai multă
atenţie. Zadarnic. Cercetările noastre n-au dus la niciun rezultat. Pe drum,
urme de Pobeda nu erau. Nu era decât o singură urmă. Adâncă, clară,
Recunoscută…
― Clar ― spuse Vădim ― Pobeda lasă o urmă uşoară. A acoperit-o
vântul cu nisip.
― Şi de ce n-a acoperit-o la carieră? am întrebat eu.
Într-adevăr, situaţia era cât se poate de încâlcită. Reieşea că întâi a trecut
Pobeda, iar apoi, după ea, parcă pe urmele ei, a trecut a doua maşină,
maşina aceea necunoscută, ale cărei urme puternice şi adinei au acoperit
urma Pobedei.
― E clar ― spuse Vădim ― a doua maşină a trecut intenţionat exact pe
acolo pe unde a trecut prima. Ca să-i şteargă urmele. Pricepi?
Amortizoarele au plecat cu Pobeda. Trebuiau deci şterse şi urmele.
Explicaţia lui Vădim mi-a părut, în primul moment, logică. Dar după ce
m-am gândit bine, mi-am dat seama că, dimpotrivă, e cu totul lipsită de
logică. Ce sistem absurd de a şterge urma unei maşini! Parcă poţi nimeri în
puterea nopţii chiar pe urmele primei maşini? E o idioţenie! Cum de am
putut să iau de bună explicaţia lui Vădim?
 Am trecut în direcţia şoselei. Stratul de nisip era mai subţire, urmele
apăreau mai palide. Cu toate acestea, se vedea bine că sunt urmele celei de-
a doua maşini. Şi numai acolo unde drumul dădea spre şosea, în locul acela
în care maşinile întorceau, am văzut din nou urmele Pobedei. Pe nisip se
vedea perfect urma maşinii necunoscute, iar alături de ea, o altă urmă, mai
măruntă, urma pe care o lasă cauciucul Pobedei… Mai departe, pe asfalt, nu
se mai putea distinge nimic…
Fără să fi putut lămuri ceva, ne-am întors la autobază. Deşi raţionamentul
pe care mi-l făcusem noaptea atârna de un fir de păr, nu puteam spune că a
fost răsturnat cu desăvârşire. Orice s-ar spune, o Pobeda a trecut pe acolo.
Prin urmare, se poate presupune că tinerii aceia au plecat cu amortizoarele,
iar Lagutin le-a adus din timp aici, pe locul viran.
― Pe unde umbli, măi omule? m-a întrebat Şrnakov în clipa în care am
intrat în garaj.
Am strâns din umeri.
― Pe-aici…
― Brigadierul e supărat foc pe tine ― spuse Şrnakov.
Altădată brigadierul nu se supăra pe mine atunci când lipseam. Acum,
însă, se supără. E limpede! Şi-a schimbat atitudinea faţă de mine. Şi asta
numai din cauza lui Lagutin. Din cauza minciunilor şi a clevetirilor lui! N-
are nimic. Dreptatea va triumfa!
Ne-am apucat de lucru. Nu după multă vreme l-am întrebat pe Şrnakov:
― Şi tu ce i-ai spus brigadierului?
― I-am spus că te-a chemat directorul de studii.
Era pentru a nu ştiu câta oară când rămâneam uimit în faţa prezenţei de
spirit a prietenului meu. Numai Şrnakov Piotr putea să găsească un răspuns
atât de potrivit. „L-a chemat directorul de studii!“ Straşnic! Dacă Şrnakov
ar fi spus că m-a chemat directorul sau inginerul-şef, brigadierul ar fi putut
să controleze. Dar aşa, cum să controlezi? Poate că brigadierul nici nu ştie
cine e directorul de studii. Şi dacă ştie, o să se ducă el la şcoală să-l ia Ia
întrebări? „Director de studii” e un titlu care nu-i pe înţelesul oricui şi
tocmai de aceea sună impresionant şi convingător. Am observat de mult că
pentru unii oameni lucrurile cele mai convingătoare sunt tocmai cele de
neînţeles.
Bravo, Şrnakov! Adevărat prieten! Mi se făcu ruşine că nu i-am povestit
nimic despre amortizoare. Şrnakov e doar un om mult mai de nădejde decât
Vădim. Nici vorbă! Şi chiar dacă uneori pricepe cam greu, are în schimb
foarte mult simţ practic. De atâtea ori am avut prilejul să mă conving de
treaba asta!
Eram gata-gata să-i povestesc totul până în cele mai mici amănunte. Aşa
e cu Şmakov al meu. Când îi povesteşti ceva, trebuie neapărat să-i dai toate
amănuntele, altminteri nu pricepe nimic. Şi tocmai când voiam să deschid
gura, m-a străfulgerat un gând:
Cum de n-am copiat pe ceva urmele maşinii necunoscute?! Curând,
urmele acestea vor dispare! Cum de am scăpat din vedere un amănunt atât
de însemnat? Şi a doua urmă trebuia copiată. Eu ziceam că e a unei Pobede.
Dar, cine ştie!
Am luat o bucată de carton din acela din care tăiem garnituri, o bucată de
cretă şi un creion. L-am rugat pe Şmakov să-i mai repete o dată
brigadierului aceeaşi minciună cu directorul de studii. Apoi, în pas
alergător, am pornit spre locul viran…
M-am înapoiat într-o jumătate de ceas. Aveam în buzunar, desenată fidel
pe carton, urma pe care o lăsase maşina necunoscută, precum şi urma
Pobedei, ce e drept, mai puţin izbutită. Era foarte complicată, măruntă, nu
se mai distingea clar şi mi-a fost mai greu s-o copiez.
Ne-am apucat din nou de lucru. A venit brigadierul, s-a uitat la mine şi
nu mi-a spus o vorbă. Pesemne că „directorul de studii”, aceste cuvinte
magice pentru elevi, îl impresionaseră şi pe el.
. N-am mai lucrat mult. Am auzit sunând. Muncitorii ieşeau în pauză, iar
noi puteam pleca acasă.
I-am spus lui Şmakov:
― Mai rămâi niţel; Am treabă cu tine.
― Bun! răspunse el scurt.
Şmakov Piotr nu întreabă niciodată de ce, pentru ce. E o trăsătură a lui
care-mi place foarte mult.
Ne-am dus împreună la bibliotecă şi i-am cerut bibliotecarei cartea
„Cauciucurile de automobil”. Ne-am aşezat apoi la masă şi am început s-o
răsfoim. Am scos din buzunar desenele mele, le-am pus alături de carte şi i-
am spus lui Piotr:
― Trebuie să aflăm de pe ce cauciucuri sunt protectoarele astea!
Protectorul Pobedei l-am identificat la iuţeală. Urma era într-adevăr
lăsată de un protector de pe cauciucuri Pobeda, dimensiunea 6X16. Mi-a
căzut o piatră de pe inimă. Slavă domnului! înseamnă că fără îndoială
Pobeda a trecut pe acolo. Minunat! Splendid! Prin urmare, nu greşisem…
 În schimb, nu găseam în carte niciun desen care să semene cu protectorul
celeilalte maşini.
Şmakov luă desenul meu, îl studie cu atenţie şi-mi spuse:
― E cauciucul unui GAZ.
― Ce fel de GAZ?
― GAZ-69.
― Crezi?
― Sigur.
I-am cerut imediat bibliotecarei cartea în care se vorbeşte de maşinile
GAZ-69. Am răsfoit-o în grabă şi la capitolul „Cauciucuri şi camere” am
găsit desenul protectorului. Aceleaşi dungi diagonale, aşezate ca acele pe
crenguţa de brad… Nişte dungi încrustate adânc, special pentru a-i înlesni
maşinii posibilitatea de a circula pe orice fel de teren.
I-am restituit bibliotecarei cărţile şi am pornit spre locul viran. Pe drum i-
am povestit lui Şmakov totul, până-n cele mai mici amănunte. Drumul era
lung, aşa că am avut timp destul.
Din nou, de data asta cu Şmakov Piotr, am cercetat urmele. Nisipul se
uscase, urmele începeau să se şteargă, totuşi se mai vedeau încă…
Şmakov se gândi puţin şi spuse:
― Dacă în Pobeda erau hoţii, înseamnă că în GAZ era miliţia.
Am sărit în sus şi mi-am ars o palmă peste frunte. Cum de n-am fost în
stare să pricep atâta lucru! Nici vorbă că Şmakov are perfectă dreptate! Ce-
nseamnă să ai simţ practic! Da, da!
Totuşi… să nu zic hop până n-am sărit! Presupunând că aşa stau
lucrurile, de ce, mă rog, pe drum nu sunt urme de Pobeda?
Fireşte că explicaţia lui Şrnakov e mult mai logică decât cea a lui Vădim.
Nu e însă o descoperire chiar atât de grozavă, încât să merite să te plesneşti
peste frunte.
Fără îndoială, Şrnakov are simţ practic. Dar ca să dezlegi taine, trebuie să
mai ai ceva… Ce anume? Da’ naiba ştie ce! Poate că ceva cu totul opus
simţului practic. Fantezie, de pildă.
Capitolul XX
Am hotărât să nu suflăm nimănui o vorbă despre toată istoria asta.
Totuna, n-o să ne creadă nimeni. Şi chiar dacă o să ne creadă, vai de părerea
pe care o să şi-o facă despre noi! Nişte gură-cască! Şi-ar avea dreptate ― ni
s-au suflat amortizoarele de sub nas!
 Nu i-am spus lui Vădim că Şmakov Piotr ştie tot ce s-a întâmplat. M-am
gândit că dacă află, se apucă şi el să-i povestească altcuiva, pe motiv că eu
am fost primul care a trăncănit. Ăsta e Vădim. Nu-l poţi influenţa decât prin
exemplu personal. Aşa stând lucrurile, puteam eu să-i spun că i-am povestit
totul lui Şmakov Piotr? De altfel, a doua zi nu ne ardea nouă de toată
povestea asta: urma să luăm primul nostru salariu.
La autobază, plata salariului se face de două ori pe lună. Şi, de fiecare
data, treaba aceasta e privită ca un mare eveniment. Chiar şi oamenii care s-
au obişnuit de mult să-şi încaseze salariul se simt în ziua aceea parcă mai
învioraţi. Ce să mai zicem de noi! Abia ne stăpâneam emoţia. Era doar
primul salariu în viaţa noastră!
Igor a fost cel care ne-a adus toate informaţiile. Lucrează la birou şi ştie
cum stau lucrurile. Avea o mutră atât de zâmbăreaţă şi de binevoitoare, ne
vorbea pe un ton atât de protector, de parcă încasarea salariului nostru i se
datorează lui, şi numai lui. Fără el, chipurile, nu ne-am fi ales cu nimic.
La început ne-a anunţat că „figurăm pe statul de plată”. Numele fiecăruia
dintre noi e trecut pe o listă lungă, bătută la maşină. Povestindu-ne toate
acestea,
Igor lăsa să se înţeleagă că a depus destule eforturi pentru ca totul să iasă
bine. A apărut apoi din nou şi ne-a comunicat că vom primi numai un
avans, adică jumătate din salariu. Restul îl vom încasa la sfârşitul lunii,
când se face lichidarea. Iar lichidarea e în funcţie de cât o să lucrăm. Poate
fi mai mult, poate fi mai puţin. Depinde. Igor, fireşte, va face tot ce-i stă în
putinţă ca să primim cât mai mult.
A venit apoi cu o veste nouă: casierul a plecat la bancă.
După câtva timp, iarăşi ne-a comunicat că la bancă treaba merge greu şi e
posibil să nu primim astăzi banii, în sfârşit, a venit din nou şi a anunţat că
totul merse bine şi că vom încasa banii după ora cinci.
Pe scurt, toată ziua Igor ne-a ţinut într-o tensiune teribilă, de nu ne mai
stătea capul la lucru.
Şrnakov şi cu mine eram calmi. O dată ce aveam tot dreptul să ne
încasăm salariul, înseamnă c-o să-l încasăm. Ori azi, ori mâine, totuna e.
Sunt banii noştri şi nu ni-i ia nimeni. I-am şi spus lui Igor să-şi vadă de
treabă şi să nu mai facă din ţânţar armăsar.
Igor s-a supărat şi a plecat. Dar, cum se vede, nu l-a răbdat inima şi peste
scurtă vreme a apărut din nou, şi, ca să ne îmbuneze, ne-a anunţat că totul e
în perfectă ordine şi vom primi salariul după ora douăsprezece.
 Şrnakov şi cu mine am răspuns scurt:
― Bun!
…După terminarea lucrului, toată clasa noastră s-a adunat la casierie. S-a
deschis ghişeul şi a început plata salariilor. Casierul, un om flegmatic, nici
nu se uita la noi. Privea numai pe stat, bifa şi număra banii. O sută şaizeci şi
două de ruble.
Băieţii aveau o ţinută plină de demnitate. Unii băgau nepăsători banii în
buzunar. Alţii, e drept, încercau să treacă peste rând, ca să încaseze mai
repede. Nu din lăcomie însă, ci aşa, ca să facă pe grozavii. Numai Şrnakov
Piotr şi-a împăturit frumuşel banii şi i-a pus cu grijă în portofel. Aşa e el,
ordonat.
Fetele, în schimb, erau din cale-afară de emoţionate. Plecând de la casă,
îşi numărau banii şi discutau ceva cu aprindere. Singură Maika n-a făcut
niciun fel de gălăgie. Calmă, şi-a pus banii în buzunarul rochiei. Am
observat asta în treacăt. Între noi totul s-a terminat. Maika, însă, aşa ca din
senin, s-a uitat spre mine şi mi-a zâmbit, la fel ca înainte. Ciudat!
Igor stătea lângă casă şi ne zâmbea la toţi, vesel şi amabil, întocmai ca o
gazdă primitoare care-şi ospătează musafirii. Tare îi mai place băiatului ăsta
să-şi dea importanţă! Salariul şi l-a primit înaintea noastră. Deh, lucrează
cot la cot cu funcţionarii, e omul lor! Lângă Igor stătea Vădim, care-şi
încasa datoriile. I-am restituit banii pe care mi i-a împrumutat pentru masă,
la Lipki. Şmakov Piotr a stat puţin pe gânduri, dar i-a restituit şi el.
Mi-au rămas o sută cincizeci şi două de ruble. Am hotărât să merg de
urgenţă la magazinul universal şi să cumpăr câte un cadou tatii şi mamei.
I-am propus lui Şmakov:
― Să mergem la Universal!
― Pentru ce?
― Am de făcut nişte cumpărături.
Nu voiam să-i spun nimic despre cadouri. Părinţii lui Şmakov lucrează în
India, la construcţia unei uzine, iar el stă cu bunicul şi cu bunica. Nu ştiam
dacă Piotr are ori nu de gând să le dăruiască ceva. Mi-era teamă că, aflând
ce vreau să cumpăr, n-o să vrea să meargă cu mine la magazin. Şi, drept să
vă spun, îmi era urât să mă duc singur.
La primul etaj al magazinului universal, alături de secţiile librărie, sport
şi jucării, se află şi secţia de care aveam nevoie ― parfumerie.
Am observat de multă vreme că, de obicei, în magazinele universale
secţiile mai puţin vizitate se află întotdeauna jos, iar cele în care dă năvală
toată lumea sunt, dimpotrivă, sus, la mama dracului. Şi cu cât sunt mai
vizitate, cu atât sunt mai sus. Aşa, de pildă, secţia de încălţăminte e la etajul
patru.
I-am împărtăşit această părere şi lui Şmakov Piotr. Ca de obicei, s-a
gândit ce s-a gândit şi mi-a răspuns grav:
― Pentru parfum nu te caţări la etajul patru. Dar pentru ghete te caţări.
Nu? Şi, în treacăt, îţi cumperi de la etajul întâi cine ştie ce flecuşteţ. În felul
acesta magazinul îşi îndeplineşte planul, iar vânzătorii capătă primă.
Şi încă o dată, pentru a nu ştiu câta oară, am rămas cu gura căscată în faţa
simţului practic al lui Şmakov Piotr.
În secţia de sport, totul era aranjat atât de frumos, părea atât de nou şi de
strălucitor, încât îţi venea să te repezi şi să cumperi tot ce vezi cu ochii. Nu
e rău, de pildă, să-ţi iei nişte mănuşi de box. Nici bocancii de schi nu sunt
de lepădat. Nouă, însă, lui Şmakov Piotr şi mie, ne-a rămas inima la nişte
pantaloni sport. Albaştri, tricotaţi, cu elastic jos. Cu asemenea pantaloni,
chiar că arăţi a sportiv. Mai ales dacă-ţi mai pui şi un pulover cu dungă albă
sub guler. Costum special pentru antrenament, ce mai încolo-ncoace!
În acelaşi timp mă gândeam că dacă mă apuc să cumpăr şi pulover, şi
pantaloni, şi cadouri, în doi timpi şi trei mişcări rămân fără nicio lescaie.
Ştiu eu ce fac. Îmi iau deocamdată pantalonii sport, care costă treizeci de
ruble. Din douăzeci şi două de ruble cumpăr cadouri. Îmi rămâne exact un
sutar. Dacă la cealaltă chenzină primesc două sute de ruble, cum spunea
Igor, voi avea trei sutici în cap. Şi atunci, într-adevăr, realizez ceva cu banii
ăştia.
― Îi luăm? l-am întrebat pe Şmakov Piotr.
Nu mi-a răspuns. Cred că nici nu mă auzise. Grozav de atent şi de
preocupat, întorcea pantalonii când pe faţă, când pe dos, îi pipăia, cercetând
fiecare cusătură, fiecare nasture. Şi tăcea. Tăcea cu înverşunare!
I-am spus hotărât: ’
― Mă duc să-i plătesc!
Pe Şmakov, ca şi pe Vădim, nu-l poţi influenţa decât prin forţa
exemplului personal.
Am plătit la casă treizeci de ruble şi mi-am luat pachetul în primire.
Şmakov tot mai stătea la tejghea şi răsucea pantalonii în toate părţile.
― Haide ― i-am spus eu ― ce-o mai întinzi atâta? Scoate gologanii!
M-a privit şi a scos un oftat:
 ― Tricotajul e prost. Peste două zile se întinde. La genunchi mai ales…
şi, în general, marfă de calitatea a doua.
Am înlemnit:
― Şi de ce nu mi-ai spus-o din capul locului?
Şrnakov m-a privit o clipă şi mi-a răspuns, cum putea să răspundă numai
el:
― Păi… n-am apucat.
De data asta n-am mai căzut în extaz în faţa simţului său practic. Dracu’
să-l ia de simţ practic! O fi el bun, dar la ce-ţi foloseşte, atunci când
funcţionează cu încetinitorul?
Nu-i nimic! Am făcut-o, am făcut-o! M-am păcălit cu treizeci de ruble.
Altă dată am să fiu mai atent.
Am luat hotărârea să mă duc de urgenţă la secţia parfumerie şi să-i
cumpăr mamei parfum. În drum, însă, era secţia librărie. Ne-am oprit şi aici
o clipă. Ceea ce ne-a atras îndeosebi atenţia erau stilourile şi nişte caiete
groase, cu copertă de vinilin. Ce-ar fi să cumpăr un stilou pentru tata? Aşa
cadou mai înţeleg şi eu! Unde mai pui că stiloul lui vechi aproape că nu mai
e bun de nimic! Dar… costă patruzeci şi cinci de ruble! Intru în sută! Ce
mi-o fi venit să cumpăr pantalonii? Dacă n-aş fi aruncat banii pe nădragii
ăştia, mi-ar fi ajuns taman bine să-i cumpăr tatii stiloul, iar mamei un flacon
mic de parfum.
Pe deasupra, mi-ar fi rămas şi suta neatinsă…
― Câte un caiet trebuie să ne luăm ― spuse Şrnakov. Ce culoare vrei?
Îmi dădeam seama că nu era cazul să mai cumpăr ceva pentru mine
personal. Dar, îmi ziceam eu, ce contează trei ruble şi jumătate, în
comparaţie cu cele treizeci pe care le-am dat pe pantaloni! Şi am răspuns,
fără să mai stau pe gânduri:
― Cafeniu. Şi tu?
Şrnakov Piotr dădu din cap, ceea ce însemna la el „lasă-mă să mă mai
gândesc”.
Am plătit la casă trei ruble şi jumătate şi am primit un caiet de toată
frumuseţea, cu scoarţe cafenii de vinilin.
M-am apropiat de Şmakov şi i-am spus:
― Haide, alege mai repede!
Mă privi şi oftă din nou:
― Nu-mi place!
N-am mai putut răbda:
 ― Zgârie-brânză! Asta eşti!
La secţia parfumerie am întrebat cât costă o cutie din acelea pe care scrie
„Cadou”.
― Cincizeci de ruble?! Oho!
În cutie e o sticlă cu apă de colonie şi un flaconaş de parfum. Separat,
parfumul nu se vinde. Ce sistem o mai fi şi ăsta, nu ştiu.
Nehotărât, stăteam lângă tejghea şi mă uitam în rafturi, ca viţelul la
poartă nouă. Mă apucaseră şi căldurile.
― Piotr ― am spus eu ― hai să luăm câte o îngheţată.
― N-am chef ― făcu Şmakov cu o mutră plictisită.
Am fugit şi mi-am luat o îngheţată. Trebuia să mă răcoresc niţel. Şi apoi,
încă o rublă nouăzeci, pe lângă cele treizeci şi trei cheltuite, e egal cu zero.
În definitiv, mai am în buzunar o sută şaisprezece ruble.
În cele din urmă, m-am oprit la un flacon mic de parfum „Luminile
Moscovei”. Îmi mai rămân nouăzeci de ruble. Nu-i nimic! împrumut de la
mama zece, şi o să am exact o sută pentru o treabă ca lumea. La următorul
salariu îi restitui mamei datoria şi-i cumpăr un cadou tatii. E chiar foarte
bine aşa. La prima chenzină ― o atenţie pentru mama, la a doua ― pentru
tata…
Mi se pare că în adâncul inimii îl cam invidiam pe Şmakov Piotr. A
rămas cu toţi banii în buzunar! Mă consolam însă cu gândul că el e un
zgârie-brânză cum nu s-a măi pomenit, pe când eu sunt un i om larg.
― Dăm o raită prin magazin? mă întrebă Şmakov.
Am refuzat categoric. El, cu firea lui de scârţan, poate să se plimbe prin
magazin. De dimineaţă până seara, fără să cumpere un capăt de aţă. Iar eu
neapărat o să cheltuiesc banii pe ceva. Şi cum stăm aşa în cumpănă, l-am
văzut pe Vădim, care ne făcea semne cu mina. N-am băgat de seamă de
unde a apărut. L-am văzut numai în clipa în care ne făcea semne desperate,
năvălind în secţia sport. Am fugit după el.
― Aşezaţi-vă repede la coadă! ne şopti Vădim, agitat.
Într-adevăr, în faţa tejghelei se formase o coadă destul de respectabilă.
Nu-mi dădeam seama ce s-a întâmplat. Am trecut doar pe aici şi n-am văzut
pe nimeni înghesuindu-se. Fără să mai stăm pe gânduri, ne-am aşezat în
spatele lui Vădim. Imediat, în spatele nostru s-au aşezat alţii.
― S-au adus măşti de scafandru şi labe pentru înot ― spuse Vădim în
şoaptă ― acuşi se pun în vânzare.
― Ei şi? Asta ne lipsea nouă? am întrebat eu.
 ― Da’ ştii că eşti bine! răspunse Vădim, făcând o mutră mirată. „Lumea
tăcerii“!…
Am citit şi eu „Lumea tăcerii”. La Moscova, însă, din păcate, nu există
mare. Pe de altă parte, mă gândeam că dacă în primăvară fac o excursie în
Crimeea, sau în Caucaz, acolo o să-mi prindă bine şi masca, şi labele.
Cumpărându-le, însă, rămân fără banii de excursie! în situaţia asta ce e de
făcut? Of! Şi m-a pus dracul să mă-ncurc cu pantalonii ăştia!
Stăteam la coadă, chinuit de îndoieli. Iar coada creştea văzând cu ochii.
Unii se aşezau la rând fiindcă într-adevăr aveau nevoie de măşti şi de labe,
alţii, neavând ce face, se luau după cei din faţa lor,
S-au apropiat Igor şi Mişka Taranov. S-au sucit, s-au învârtit, şi s-au
instalat între mine şi Şmakov Piotr, cu aerul cel mai firesc din lume, de
parcă acolo le-ar fi fost locul. Noi, bineînţeles, am observat toată manevra,
dar ne-am prefăcut că nu vedem nimic şi că totul e în regulă.
― Straşnică lovitură! spuse Igor. Prin tot oraşul, să cauţi cu luminarea
marfa asta, şi tot n-o găseşti!
În sfârşit, vânzătorii au adus câteva pachete cu măşti şi labe. Coada
începu să se agite. Cei din ultimele rânduri se temeau că până ajung ei la
tejghea se termină marfa. Imediat, câţiva voluntari au ieşit din rând şi s-au
instalat chiar în faţa tejghelei, cică să păstreze ordinea! Bineînţeles, Igor era
printre ei,
Nu ştiam ce să fac, ce hotărâre să iau. Mă gândeam că n-am ce face cu
ustensilele astea acvatice. Dar dacă plec vreodată la mare? Ceilalţi or să
înoate, or să se scufunde în valuri, iar eu? O să stau pe plajă ca un idiot!
Cumpăr, ori nu cumpăr? Dacă nu cumpăr, pentru ce să zac un ceas la
coadă? Dar dacă renunţ şi plec, n-o să-mi pară rău?…
Mă tot frământam aşa şi încet-încet mă apropiam de tejghea. Ce n-aş fi
dat să pot opri timpul în loc!
Dintre ai noştri, primul care venea la rând era Vădim. Apoi Igor, după
Igor urmam eu, după mine venea Mişka Taranov şi ultimul era Şrnakov
Piotr.
Vânzătorul anunţă:
― Cetăţeni, nu vă mai aşezaţi la coadă, n-avem decât douăzeci de
garnituri!
Coada începu să se agite din nou, dar nimeni nu se clintea din loc.
Fiecare mai spera încă. Şrnakov Piotr îi numără pe cei care erau înaintea lui
şi spuse posomorit:
 ― Pare-se că eu nu mai apuc…
Am făcut şi eu aceeaşi numărătoare şi i-am spus lui Şrnakov, ca să-l
liniştesc:
― Nicio grijă! Eşti ultimul care mai apucă!
Puteam să renunţ, când în jurul meu toată lumea abia aştepta să pună
mâna pe măştile şi pe labele astea? Unii aproape că plângeau la gândul că
or să rămână fără labe. E posibil ca eu, care am stat un ceas la rând şi m-am
văzut printre cei fericiţi, să renunţ în cele din urmă? Nu! Ar fi fost stupid şi
din cale-afară de caraghios!
Am plătit şi mi-am luat masca şi labele.
Temerile lui Şrnakov s-au adeverit, însă. Ultima garnitură i-a revenit lui
Mişka Taranov.
Şrnakov era zdrobit. Mi s-a făcut milă de el. Nu ştiu cum, dar ţi-e penibil
parcă, când tu reuşeşti să pui mâna pe ceva cu totul deosebit, iar prietenul
tău rămâne cu buza umflată.
Ca să fim cinstiţi, Igor sau Mişka Taranov, care s-au băgat Ia coadă aşa
cum s-au băgat, ar fi trebuit să-i cedeze lui Şrnakov masca şi labele. Aşa ar
fi fost drept. Dar Igor, Vădim şi cu Mişka Taranov se făcuseră nevăzuţi.
Şmakov şi cu mine am ieşit în stradă. Şmakov tăcea. De fapt, el tace
întotdeauna. Acum însă tăcea fiindcă era supărat. Rămăsese fără mască şi
fără labe. Mi-era tare milă de el. Săracu’! Eu, care nu aveam nevoie de
aiurelile astea, le-am cumpărat. Iar Şmakov, care voia atât de mult să le
aibă, a rămas fără ele. Nu! Nu e drept!
M-am oprit şi i-am întins lui Şmakov labele şi masca.
― Ştii ce? la-le tu! Eu n-am nevoie de ele!
Şmakov clătină negativ din cap. Delicat cum e, nu voia să mă lipsească
de obiectele acelea preţioase.
― La-le, iade ― insistam eu ― le-am cumpărat aşa, într-o doară! Crede-
mă că n-am nevoie de ele.
― Nici eu n-am nevoie de ele ― răspunse Şmakov.
Am rămas cu gura căscată.
― Cum adică, n-ai nevoie?
― Aşa. Foarte simplu!
― Şi-atunci de ce-ai stat la rând?
― Fiindcă… au stat ceilalţi.
Când Şmakov mi-a făcut figura cu pantalonii, înlemnisem. Acum, pot
spune că mă transformasem într-o stană de piatră. Înseamnă că iar am
aruncat banii pe fereastră!
Speram totuşi că Şamkov mă refuză din delicateţe. Nu vrea să mă lase
fără labele astea blestemate.
I-am spus ameninţător:
― Dacă nu le iei, le duc înapoi!
― Ai să faci foarte bine! răspunse Şmakov. Cui naiba îi trebuie masca
asta tâmpită? Un petic de cauciuc cu gemuleţ! Iar în ce priveşte labele, află
că ele mai mult te încurcă la înot.
Am întrebat, cu un tremur în glas:
― Te-ntreb pentru ultima dată: le iei ori nu?
Şmakov ridică din umeri:
― Ce pisălog! Ce să fac cu boarfele astea?
Am pornit în grabă spre magazin.
În secţia sport nu mai era nicio coadă. Doar câteva persoane se mai
înghesuiau ţi vociferau. Am pus pe tejghea masca şi labele, spunindu-i
vânzătorului ca vreau să le dau înapoi.
― Marfa vândută nu se primeşte înapoi ― îmi răspunse vânzătorul.
Nu-mi spusese nicio noutate. Asta o ştiam şi eu. De fapt, nici nu venisem
pentru asta. Am pus masca şi labele pe tejghea, cu gândul să mi le cumpere
cineva.
Nu ştiu de ce, dar nu se grăbea nimeni. Ce să fie oare? Numai cu câteva
minute în urmă, o mulţime de oameni se înghesuiau la coadă, unii aproape
că plângeau de necaz, văzând că rămân fără mască şi labe. Şi acum?
Se apropie un cetăţean şi pipăi masca. II priveam cu ochii plini de
speranţă. Cetăţeanul însă bolborosi ceva şi-şi văzu de drum.
― Mă băiatule, nu mai sta lângă tejghea! Nu e voie! strigă vânzătorul.
Mi-am împachetat la loc masca şi labele. Inima mi se rupea de durere.
Cheltuisem aproape toţi banii. De ce? Din tot ce mi-am cumpărat, singurul
lucru util era caietul acela gros, cu scoarţe din vinilin.
În sfârşit! Acum mi-era totuna. M-am dus în secţia librărie şi. Din ultimii
bani i-am cumpărat tatii un stilou chinezesc!
Capitolul XXI
Cineva, nu mai mi-aduc aminte cine anume, a spus pe bună dreptate că
viaţa nu e altceva decât un râu. Râul timpului. Curge şi curge mereu, fără
oprire, fără întrerupere. Valul vine după val, trece primul, urmează al doilea,
apoi altul, şi iarăşi altul. Undeva, pe apă, apare câte o aşchie care se-
nvârteşte săltată de valuri, trece prin faţa ta, şi dispare pentru totdeauna…
 Treptat-treptat, în amintirea tuturor celor de Ia autobază începu să
pălească şi întâmplarea cu piesele găsite în depozitul lui Vădim, şi
accidentul de la Lipki. Nici despre amortizoare nu se mai vorbea. Aproape
că nici nu mă mai gândeam la păţania cu primul meu salariu pe care l-am
cheltuit atât de prosteşte. Din toate cumpărăturile, singurul lucru care mi-a
folosit a fost caietul cu scoarţe de vinilin. În caietul acesta îmi notez acum
amintirile…
Nici faptul că Maika a dansat cu Lagutin nu-mi mai părea atât de grav şi
de important. A dansat o dată cu Lagutin. Ei şi? E adevărat că faţă de mine
nu s-a purtat frumos. Asta e sigur. Să nu uităm totuşi că Maika e fată. O fi
ea deşteaptă şi curajoasă, dar, cine Ştie, s-o fi temut de scandal. Bineînţeles
că dacă în clipa aceea aş fi fost lângă Maika, aş fi ştiut eu cum să-l pun la
punct pe necioplitul ăla de Lagutin. Din păcate însă, eram în altă parte, şi
biata fată se afla complet lipsită de apărare.
Acum, dacă Maika s-ar apropia de mine şi mi-ar întinde mâna, m-aş
împăca imediat cu ea. Atâta aş vrea să-mi spună: „Ştiu că n-a fost frumos.
Nu trebuia să dansez cu Lagutin, dar te rog să mă crezi că n-am făcut-o
decât ca să evit scandalul”. Câteva vorbe care ar pune capăt neînţelegerii şi
totul ar fi la fel ca înainte!
N-o mai evitam pe Maika. Dimpotrivă, căutam să-i ies mereu în cale. Mă
gândeam că în felul acesta îi ofer prilejul să se apropie de mine şi să-mi
spună vorbele acelea pe care atât de mult voiam să le aud de la ea. Dar
Maika nu se apropia de mine şi nu-mi spunea nimic. Îmi zâmbea doar de
departe, ca şi cum între noi nu s-ar fi întâmplat absolut nimic. Iar eu nu
voiam să fiu cel care face primul pas. Nu eu am dansat cu Lagutin. Ea a
dansat!
Oricum, nu se poate să fii tot timpul certat cu cineva. Odată şi odată
trebuie să te împaci. Dacă oamenii n-or să se împace între ei, până la urmă o
să fie o ceartă generală. În fiecare ceartă însă, există unul care are dreptate
şi unul care a greşit. Şi cel care a greşit e dator să facă primul pas, să
încerce o împăcare.
Totul trece, totul se schimbă, dar nu totul se uită. Există unele lucruri pe
care cred că n-am să le uit niciodată. Şi cu cât trece vremea, cu atât mai
mult mă gândesc la ele. Nu-mi dau pace, mă urmăresc şi-mi revin
permanent în minte.
Aşa, de pildă, cu cât mai mult mă gândeam la Zuev, cu atât mai ruşinoasă
îmi părea purtarea mea. N-am întreprins nimic, dar nimic, pentru a repara
nedreptatea care i s-a făcut din vina noastră, prin urmare şi din vina mea.
Mai mult decât atât! Prin bunăvoinţa lui Lagutin, a reieşit cum că l-aş fi
calomniat pe Zuev. Fără să fiu vinovat, mă simţeam trădător. Un om suferă
din cauza mea şi mie puţin îmi pasă! Ce ticăloşie! Şi cum poate Şrnakov
ăsta să stea liniştit de vorbă cu Zuev, să discute cu el tot felul de prostii?
Şrnakov e vinovat doar şi el! Nu atât de vinovat ca mine, dar… Cine a prins
greşit troleul de remorcă?
Le-am spus din nou lui Şrnakov şi lui Vădim că trebuie să facem o
declaraţie şi s-o prezentăm directorului.
Şrnakov întrebă plictisit:
― Ce rost are?
Iar Vădim spuse:
― Bună dimineaţa! Ţi-ai adus aminte!
Văzând cum stau lucrurile, fără să mai stau cu cineva de vorbă, am făcut
singur o declaraţie. Scurtă, dar convingătoare. Am arătat în ea că de vină
suntem noi şi numai noi: eu, Igor, Vădim şi Şmakov Piotr. Noi, din capul
nostru, am hotărât să remorcăm maşina şi am prins greşit troleul. Iar Zuev
n-a părăsit maşina, ci s-a dus doar să-l caute pe Ivaşkin. E clar deci că
sancţiunea pe care a primit-o e nedreaptă. Cu declaraţia aceasta am intrat la
director şi i-am pus-o în faţă, pe birou. Directorul m-a întrebat:
― Ce-i asta?
― O declaraţie ― am răspuns eu.
― În legătură cu ce?
― Citiţi-o şi o să vedeţi!
Directorul se încruntă. Nu-i plăceau declaraţiile. Cei care vin cu
declaraţii solicită de obicei lucruri nepermise. Cele permise se acordă de la
sine, fără niciun fel de declaraţii.
Totuşi directorul citi o dată declaraţia mea, îmi aruncă o privire fugară şi
se apucă s-o citească a doua oară. N-o fi înţeles-o din prima dată? Era doar
atât de clar totul! După ce citi a doua oară, directorul mă privi drept în ochi.
― Şi ce vrei? Concret!
Dacă n-ar fi spus cuvântul „concret”, i-aş fi explicat ce vreau. Vreau să
dovedesc că Zuev n-are nicio vină. Noi suntem vinovăţii. Dar asta nu e ceva
concret. Şi atunci, ce e concret? Concret e faptul că Zuev a fost sancţionat.
În caz că directorul va retrage sancţiunea, şi aceasta va fi un fapt concret.
Să-i cer însă aşa ceva ar fi cel puţin caraghios! Am răspuns diplomatic:
 ― Sancţiunea dumneavoastră e nedreaptă. Zuev nu e vinovat. Vinovaţi
suntem noi!
― Aşaaa?… făcu directorul cu o figură mirată, de parcă ar fi auzit toate
acestea abia acum.
Apoi, nu ştiu de ce, pipăi nervos cutia de aluminiu de pe birou, care ţinea
loc de scrumieră, şi întrebă:
― Cum s-ar zice, şi pe voi trebuie să vă sancţionăm?
Am ridicat din umeri:
― Dacă aşa credeţi… De ce insă „şi pe noi“? Numai pe noi!
― Mă rog, s-o facem, şi pe asta ― răspunse directorul calm.
Cineva deschise uşa. Răsună glasul directorului: „Sunt ocupat!“ Uşa se-
nchise la loc.
După câteva clipe de tăcere, directorul mă întrebă:
― Cum te cheamă?
― Kraşeninnikov.
― Tată ai?
― Am.
― Unde lucrează?
Am spus cum se cheamă uzina la care lucrează tata.
Directorul rămase din nou pe gânduri, apoi vorbi încruntat:
― Cum s-ar zice, tu eşti deştept şi eu sunt prost?
Voia să spună prin asta că el e deştept şi eu sunt prost! L-am înţeles
imediat. Ce era să fac? Să-l contrazic? N-am răspuns nimic. Directorul văzu
că răspunsul nu vine, şi se uită pe fereastră. M-am uitat şi eu. Afară nu se
întâmpla nimic deosebit, totuşi directorul nu-şi lua ochii de la fereastră;
Apoi mi se adresă cu o voce calmă şi măsurată:
― N-au ajuns materialele până la şantierul deconstrucţie. Din cauza cui?
Din cauza şoferului. Cine a organizat prost toată treaba? Şeful serviciului de
exploatare a orgartizat-o prost. Şi cine primeşte bobârnace? Directorul
primeşte bobârnace! De ce? Fiindcă directorul răspunde şi pentru şofer, şi
pentru şeful serviciului de exploatare. Cine răspundea de remorcarea
maşinii? Zuev răspundea. Cui trebuie să i se ceară socoteala? Lui Zuev. Ai
priceput? Nu-s obligat să ţi le spun toate astea. Nu eşti de la trust. Dar ţi le
spun. Ţi le spun fiindcă eşti tinerel, şi multe nu le înţelegi încă. Acuma
umblă sănătos, mai au şi alţii treabă cu mine!
Îi convine directorului! Dacă la trust i se face vreo observaţie, vine la
autobază şi-l ia pe careva la rost. Dar Zuev pe cine să-l ia la rost? N-are pe
cine. Dacă te gândeşti mai bine, vezi că omul acesta nu e decât un simplu
executant care trebuie sa răspundă numai şi numai pentru ceea ce face el.
Asta trebuia să-i spun directorului. Acum e prea târziu. Aşa mi se-ntâmplă
întotdeauna. Răspunsul potrivit îmi vine în minte cam la vreo jumătate de
ceas după ce s-a terminat convorbirea respectivă.
E adevărat că din declaraţia mea n-a ieşit nimic, dar conştiinţa mi-e
împăcată. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă. Aş fi vrut să-i spun lui Zuev
că am făcut declaraţia. Să ştie şi el. La ce bun însă? Fără îndoială, ar fi
reieşit că mă laud.
În fine! Creadă ce-o vrea! Creadă şi ceilalţi ce vor! Am să muncesc şi
pace! N-am să iau pe nimeni în seamă. Nu mai e mult. Practica se termină
curând. Peste douăsprezece zile. Şi apoi, ce poate pretinde lumea de la
mine? N-am aptitudini tehnice. Asta o ştiu toţi.
M-am înapoiat la garaj şi m-am apucat de lucru. Lagutin se uita strâmb la
mine. Văzuse, pesemne, că am fost la director. Nu mai pot eu! Uită-se cum
îi place!
Am început să lucrez la partea din faţă a maşinii noastre. Era ultimul
lucru pe care trebuia să-l facem cu Şrnakov şi voiam să termin puntea în
cursul zilei de azi. Şrnakov şi cu mine vom anunţa că totul e gata pentru
montare. În felul acesta, îi vom mobiliza şi pe ceilalţi băieţi. Altminteri,
până la sfârşitul practicii n-o scoatem la capăt cu repararea maşinii noastre.
La propunerea mea, Şrnakov răspunse:
― Lasă! Trebuie s-o ungem pe cea de colo, îmi arătă cu mâna o maşină
care stătea alături.
― Nu ― am ripostat eu, ― haide mai bine să, terminăm astăzi puntea
din faţă pentru maşina noastră.
― Nu ne dă voie brigadierul să lucrăm la maşina noastră.
― Cum adică, nu ne dă voie?
― Nu ne dă voie şi basta!
M-am apropiat de brigadierul Dmitri Aleksandrovici şi l-am întrebat dacă
într-adevăr nu ne da voie să reparăm maşina noastră.
Dmitri Aleksandrovici mi-a răspuns ca nimeni nu ne interzice să reparăm
maşina. Atâta doar că n-avem voie s-o facem în orele de producţie.
Cu ocazia asta am aflat că repararea maşinii noastre nu intră în categoria
lucrărilor pentru care se plăteşte salariu.
― Tu şi Şmakov aţi stat două zile la Lipki ― spuse Dmitri
Aleksandrovici ― zilele astea nu vi s-au scăzut. Aţi primit salariul normal.
În contul brigăzii. Spune şi tu, drept e asta?
Sigur că nu e drept! E o situaţie. Nefirească. Dar… s-o descurce statul-
major, în frunte cu Igor! Pentru asta a fost ales! Iar în ce mă priveşte pe
mine, ca să fiu sincer, m-am cam plictisit să mă tot amestec în toate cele!
Capitolul XXII
Şi totuşi mă interesa ce are de gând să facă statul-major în situaţia asta.
Am hotărât să-l întreb pe Igor. Nu ca să mă amestec în treburile statului-
major, ci aşa, din pură curiozitate.
L-am găsit pe Igor la secţia tehnică. Stătea răsturnat pe scaun, cu
picioarele ieşite afară de sub birou.
― Ştiu ― mi-a răspuns el indiferent ― în toate secţiile e povestea asta.
― Rămânem după terminarea lucrului ― am propus eu.
― Mulţumesc! răspunse Igor. Fiecare dintre noi îşi are treburile lui. Eu,
de pildă, mă duc la studio. Se filmează. Şi afară de asta, rămânem, nu
rămânem, tot aia e! N-o să iasă nimic. Nu dau dovadă cei din ateliere de
prea multă conştiinciozitate.
― Ce legătură au cei din ateliere cu toată afacerea asta? am întrebat eu.
N-ai ştiut tu să organizezi treaba ca lumea!
― Se poate ― răspunse Igor flegmatic.
― Deci, renunţăm?
― Deci, renunţăm!
Abia-mi stăpâneam indignarea.
― Bravo! Ai fost primul care a venit cu propunerea şi acum eşti primul
care o şterge! Foarte frumos!
― Omul propune, iar Dumnezeu dispune ― răspunse Igor, cu un aer
savant.
Atâta am muncit pentru maşina noastră! Şi acum nu ne dau voie s-o
reparăm! Tocmai când lucrările sunt în toi! Şmakov şi cu mine suntem
aproape gata, n-a rămas decât montarea punţii din faţă, băieţii din atelierele
de fierărie şi sudură au pregătit rama, tinichigiii şi tapiţerii au făcut şi ei tot
ce trebuie… Se poate ca toată munca asta să se ducă pe apa sâmbetei?…
Şi apoi, ce înseamnă: „cei din ateliere nu dau dovadă de
conştiinciozitate”? E o tâmpenie! Muncitorii sunt cât se poate de
conştiincioşi şi înţeleg totul foarte bine. Atâta doar că nu le place să lucreze
brambura, adică să se apuce de nişte treburi secundare, care-i abat de la
activitatea lor principală. Or, asta e cu totul altceva! Lucrurile trebuie
lămurite!
 Da. Am hotărât odată pentru totdeauna să nu mă mai amestec în niciun
fel de treburi care nu mă privesc. Bine, bine, dar asta numai în cazul că
treburile merg bine. Dar dacă treaba stă în loc? Să nu mă amestec? Ei, nu!
Trebuie să mă amestec! Pentru ca treaba să meargă bine. Iar după ce văd că
începe să meargă bine, pot să nu mă mai amestec!
Întâi şi întâi m-am dus la atelierul de motoare. E cel mai important atelier
din toată autobaza, şi tocmai de aceea e cel mai curat şi cel mai luminos. Nu
cum e garajul nostru. E şi explicabil. Repararea motoarelor necesită foarte
multă precizie, prin urmare şi foarte multă ordine şi curăţenie. E de ajuns să
greşeşti doar cu o sutime de milimetru, şi totul s-a dus pe copca. Motorul
începe să-ţi joace feste. Nu întâmplător la atelierul de motoare lucrează
Polekutin. Ca să lucrezi aici, trebuie să ai cunoştinţe tehnice, nu glumă!
Motoriştii, aceşti lăcătuşi cu înaltă calificare, sunt perfect conştienţi de
valoarea lor. Ştiu ei câte parale fac. Cu fiecare dintre ei, directorul se poartă
cât se poate de respectuos. Adresându-i-se, foloseşte cu politeţe numele
patronimic.
Mi-e întotdeauna jenă să intru în atelierul de motoare. Şeful e un tip
morocănos şi sever, un tânăr teribil de încrezut, cu pince-nez. Nu-i place să
între străinii în atelierul lui. Nu e ca la garajul nostru, prin care toată ziua-
bună-ziua umblă teleleu cine vrei şi cine nu vrei!
Am întredeschis uşa şi i-am făcut un semn lui Polekutin. Polekutin ăsta e
un băiat tare; de treabă şi se pricepe la tehnică ca nimeni altul. Are însă
fiinţa asta un obicei oribil: când stă de vorbă cu cineva, îi pune mâna pe
umăr. Când interlocutorul e de aceeaşi statură cu el ― iar el e lung cât o
prăjină, sau chiar ceva mai mic ― faptul nu e chiar atât de neplăcut. Dar
atunci când Polekutin îşi pune lăboiul pe umărul unuia mult mai mic decât
el, ai impresia că o face dinadins, ca să arate cât de falnic e el şi cât de
pirpiriu e celălalt! De aceea, ori de câte ori stau cu el de vorbă, mă ţin la o
anumită distanţă.
Polekutin era şi el de părerea mea că statul nostru major nu se prea
omoară cu treaba. A adăugat doar:
― E şi o altă complicaţie la mijloc: piesele de rezervă. Pentru maşina
noastră nu se comandă piese de rezervă. Câte ceva mai poţi încropi. Dar ce
te faci cu deficitul? Aşa, de pildă, cu piesele numărul…
Şi Polekutin începu să înşire, unul după altul, numerele pieselor. La fel ca
Vădim. Numai că Vădim spunea numărul pieselor fiindcă nu cunoştea
piesele ca atare, pe când Polekutin, dimpotrivă, fiindcă le cunoştea prea
bine.
L-am întrebat:
― Renunţăm?
― Nu! De ce? sări Polekutin. Trebuie doar să lămurim lucrurile.
― Tu şi cu Igor trebuie să le lămuriţi.
― Eu şi cu Igor nu le putem lămuri ― răspunse Polekutin. N-am căzut
de acord asupra unor probleme.
― N-am căzut de acord! Ia te uită ce mai consiliu de miniştri! am
izbucnit eu şi am pornit-o glonţ spre atelierul de tâmplărie.
Unii dintre băieţii noştri tratează atelierul acesta cu oarecare
superioritate. În special cei cu aptitudini tehnice. Consideră că atunci când
spui tehnică, spui metal, sau în cazul cel mai rău, masă plastică. Lemnul,
după părerea lor, e o etapă depăşită. „Surcele”, cum zic ei.
Mie însă atelierul de tâmplărie îmi place foarte mult. Nu seamănă nici pe
departe cu celelalte ateliere. Şi sunetele sunt aici cu totul altele. Auzi
şuieratul ferăstrăului şi fâşâitul rindelei. Până şi mirosul care domneşte aici
e cu totul deosebit. Un miros plăcut de strujitura şi răşină de brad. Mirosul
acesta îmi aminteşte de satul în care trăieşte bunicul meu. Chiar şi
muncitorii sunt altfel de oameni. Sunt, nu ştiu cum, mai blânzi, mai liniştiţi,
au mişcările mai domoale şi toţi fumează mahorcă. Mirosul de mahorcă îmi
aminteşte şi el de sat.
La atelierul de tâmplărie lucrau patru colegi de-ai noştri, printre care
Semecikina şi Makarova, fetele acelea care întotdeauna notează pe rând
ceea ce spune inginerul-şef. Şi toţi cei patru colegi, până în prezent, n-au
făcut nimic din ceea ce trebuia să facă. Nu s-au străduit să termine odată
lada şi cabina maşinii. Au demontat doar scândurile şi şipcile putrezite.
Altele noi n-au montat. J
Am intrat şi am spus:
― Sunteţi patru haidamaci aici şi nu puteţi face o treabă ca lumea!
― Fii calm! îmi răspunse ironic Inna Makarova. Nu din cauza noastră stă
treaba în loc.
Semecikina adăugă:
― Ce sistem e ăsta, să vii şi să-i mâni pe alţii din urmă?
― Nu vă mână nimeni. Dar cred că vedeţi şi voi în ce situaţie ne aflăm.
O încurcătură întreagă!
 ― La noi nu-i nicio încurcătură ― sări Inna Makarova. Nouă nu ne
interzice nimeni să reparăm maşina.
― Şi ce-aţi făcut?
La întrebarea mea, fetele au arătat du mâna spre ungherul în care zăcea
un morman întreg de scânduri şi şipci date recent la rindea.
― Totul e gata. Avem tot timpul. Lada e doar ultima care se montează.
Să se mai usuce materialul.
Makarova şi Semecikina mă uimiră grozav. Aptitudinile lor tehnice nu se
compară cu ale mele. Sunt mult mai mici. Iar eu, precum se ştie, n-am
niciun fel de aptitudini tehnice. Semecikina şi Makarova reprezintă în clasa
noastră literatura şi arta. Makarova ― literatura, ’ Semecikina ― arta.
Makarova scrie povestiri, Semecikina cântă. E adevărat că la serbările
şcolare nu cântă niciodată, spunând că i „se formează” vocea. Un profesor o
formează într-un fel, altul într-alt fel. Şi povestea o să ţină până intră la
conservator. În ce o priveşte pe Makarova, toate povestirile ei se termină cu
aceleaşi cuvinte: „Se lăsa amurgul”.
„… Un băiat orfan îşi găseşte în cele din urmă tatăl şi mama. Toţi se
îmbrăţişează, se sărută, ies în stradă… Se lasă amurgul…
Un alt băiat, un leneş fără pereche, este reeducat şi începe să înveţe carte.
Pentru prima dată în viaţă îşi face lecţiile şi iese în stradă. Se lăsa
amurgul…
Al treilea băiat, cel mai bun elev din clasă, se rupe de colectiv. Criticat în
şedinţă, îşi dă seama de greşelile lui. Toţi sunt mulţumiţi, ies în stradă. Se
lăsa amurgul…"
Bagă amurgul ăsta unde trebuie şi unde nu trebuie…
Orice s-ar spune, situaţia de la atelierul de tâmplărie m-a mai liniştit
puţin. De-ar sta lucrurile la fel şi în celelalte ateliere! Dar, din păcate, în
celelalte ateliere era altceva.
La atelierul electric, Grinko îmi comunică:
― Brigadierul ne-a spus scurt şi clar: „Cu treburile noastre abia de-o mai
scoatem la capăt! Când să ne mai ţinem şi de-ale voastre?“
Comunicarea asta m-a întristat cu atât mai mult, cu cât mirosul de acid
sulfuric răspândit în atelier îmi aduse aminte de pantalonii arşi la Lipki.
În general, de felul lor, sudorii nu sunt prea vorbăreţi. Poate că din cauza
zgomotului nu aud ce anume li se spune. De câte ori am intrat în atelierul
lor, de atâtea ori am auzit acelaşi lucru: „Dă-te la o parte!“ Acum, oprindu-
mă în prag, am privit rama maşinii noastre stând singuratică pe căpriori, am
admirat flacăra albastră a aparatului de sudat şi mi-am văzut de drum.
Şi aşa am colindat toate atelierele. Numai în atelierul de tapiţerie n-am
intrat. Acolo lucrează Maika. La drept vorbind, acolo trebuia să intru în
primul rând. Maika e doar responsabila grupei de comsomol. Dar între noi
totul s-a terminat. Cu toate acestea, când am trecut prin dreptul atelierului
de tapiţerie (şi am trecut de câteva ori), Maika m-a văzut şi mi-a ieşit în
întâmpinare de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic între noi. Am discutat
împreună problema şi am hotărât să convocam o şedinţă a clasei. Mă bucura
gândul că Maika, totuşi, mi-a ieşit în întâmpinare…
Bineînţeles, între noi totul s-a terminat. Dar Maika probabil că nu
cunoaşte acest amănunt destul de important. Adică, nu ştia că între noi totul
s-a terminat, în definitiv, nici n-avea de unde să ştie! Nu i-am spus niciodată
nimic. Putea ea să ghicească ce se petrece în căpăţâna mea?
Capitolul XXIII
Aşa cum se obişnuia la noi, ne-am adunat cu toţii pe locul viran. A venit
şi directorul autobazei, urmat de inginerul-şef, şeful atelierului de motoare,
brigadierul nostru Dmitri Aleksandrovici, cel care aduce a spaniol, şi încă
doi brigadieri: unul de la atelierul de tapiţerie şi altul de la cel de tâmplărie.
O adevărată şedinţă festivă.
Luă cuvântul inginerul-şef:
― Fără îndoială, iniţiativa voastră e lăudabilă. Reparând maşina, voi nu
întrezăriţi decât utilitatea obştească a muncii voastre. Dar gândiţi-vă că
trebuie să ţineţi seama şi de condiţiile reale ale prodâcţiei. Repararea
maşinii nu este prevăzută în plan. Nu avem alocat pentru ea niciun fond de
salarii, niciun minimum de materiale. Trebuie să ne gândim la toate astea,
să le analizăm.
Brigadierul nostru, Dmitri Aleksandrovici, spuse:
― Băieţii sunt de treabă, nimic de zis. Lucrează frumos. Atâta doar că
repară maşina în orele de producţie, fără s-o aibă prevăzută în planul lor de
lucru. Şi aceasta afectează salariul.
Brigadierul-tapiţer întrebă:
― Materiale de unde să luăm?
Interveni directorul:
― De-aţi croi cu pricepere, ar rămâne acolo un petic şi pentru treaba asta.
― Materialul e calculat strict după nevoie, Vladimír Gheorghevici ―
răspunse brigadierul.
 Şeful atelierului de motoare, tânărul acela încrezut cu pince-nez, sări şi el
cu gura:
― Să zicem că la doc mai poţi scoate ceva din economii. Ce te faci însă
cu ambreiajul? Pe ăsta cum îl croieşti? De fapt, noi nu facem altceva decât
să montăm un motor nou. Să lămurim lucrurile!
Directorul, care tot timpul stătea cu capul aplecat, căutând parcă un
obiect căzut undeva, pe jos, tuşi şi spuse cu o voce calmă:
― Eh, formaliştilor, formaliştilor! La rebuturi vă pricepeţi, la timpi morţi
la fel, dar când e vorba să faceţi rost de trei-patru scânduri, nu vă mai
pricepeţi!
Din cele discutate până acum, am înţeles că brigadierii vor ca directorul
să considere repararea maşinii noastre drept o treabă oficială, să elibereze
pentru ea materiale şi să plătească salarii. Iar directorul, dimpotrivă, vrea ca
totul să se facă neoficial, ca atelierele să ne ajute în limita posibilităţilor lor,
din resurse interne. Eram între ciocan şi nicovală.
― Nu s-ar putea spune că suntem grozav de conştiincioşi ― continuă
directorul. Ia să vedem ce spun practicanţii!
Ce puteam noi să spunem? Dacă ei nu ştiu cum să iasă din impasul ăsta,
noi de unde să ştim?…
Bineînţeles că cel care a luat cuvântul a fost Igor:
― Vladimír Gheorghevici, ce putem spune noi? Dacă tovarăşii de la
ateliere nu vor să ne ajute, e clar că până la urmă n-o să iasă nimic.
Asta însemna că Igor nu mai are chef să se ocupe ie repararea maşinii.
Aşa se-ntâmplă cu el întotdeauna. Vine cu o idee, se agită, „face figuraţie”
şi în cele din urmă se dezumflă, ba devine nepăsător.
― Clasa noastră a fost plină de entuziasm ― continuă Igor ― dar
împrejurările ne depăşesc! împrejurările ne obligă să încetăm lucrul.
Maika interveni cu un zâmbet ironic.
― Nu trebuia să punem mâna pe arme!
Igor se bosumflă:
― Te rog foarte mult, nu-ţi etala cultura. Lasă citatele! Dar între ceea ce
spui tu şi situaţia în care ne aflăm noi nu există niciun fel de legătură.
― Ba există foarte multă legătură ― răspunse Maika. De altfel tu eşti
tipul clasic al oportunistului şi al împăciuitoristului.
Toată clasa strigă în cor că aşa e, că Igor e într-adevăr un oportunist şi un
împăciuitorist. Am strigat şi eu. A renunţa la repararea maşinii era sinonim
cu a ne face de râs.
 ― Am observat noi de mult că nu te mai interesează repararea maşinii ―
spuse Maika ― şi tot dai zor cu încetarea lucrului. Mai mare ruşinea! Dacă
ne-am apucat de o treabă, trebuie s-o ducem la bun sfârşit. Comsomoliştii
nu dau înapoi. Comsomoliştii ştiu să învingă greutăţi şi mai mari. Gândiţi-
vă la cei de pe pământurile înţelenite!
Igor zâmbi.
― La vorbe mari ne pricepem cu toţii. Problema e cum învingem
greutăţile?
Am luat cuvântul:
― Singura noastră greutate eşti tu! Inconsecvenţa ta, la care se adaugă
birocratismul!
Toţi cei de faţă începură să ţipe în gura mare, cerând să încetăm o dată cu
discuţiile în contradictoriu. Nu ne-am adunat aici să ne certăm, ci să găsim
o ieşire.
Am spus atunci:
― Vreau să fac o propunere!
― Cunoaştem noi propunerea ta ― mârâi Igor.
― Oi fi cunoscând-o tu, dar alţii, în schimb, n-o cunosc ― am răspuns
eu. Iată care e propunerea mea: hai să reparăm maşina după terminarea
orelor de lucru. Nu putem noi, timp de zece zile, să lucrăm două ore în
plus?
― Sigur că putem! strigă Polekutin.
― Nici vorbă că putem! strigară Grinko, Mişka Taranov şi alţi băieţi care
aveau aptitudini tehnice.
― Am putea ― spuseră cu. O voce nesigură băieţii, care nu prea aveau
aptitudini tehnice.
― Vom lucra şi noi ― adăugară fetele ― numai că nu putem rămâne
prea multă vreme.
Directorul se întoarse spre brigadieri:
― Ei, nu vă e ruşine? Elevii sunt gata să lucreze pe linie obştească, iar
noi, cei care-i patronăm, le re
/uzăm ajutorul. Copiii voştri vor învăţa pe maşina asta. Părinţi sunteţi
voi?
După o scurtă pauză, brigadierul nostru, Dmitri Aleksandrovici, declară:
― Dacă băieţii vor repara maşina în timpul lor liber, fireşte că-i vom
ajuta şi noi. Dar ce facem cu materialele?
Se ridică şeful atelierului de motoare:
 ― Deoarece problema se simplifică prin aceea că băieţii vor lucra în
timpul lor liber, iar muncitorii îi vor ajuta pe linie obştească, noi, şefii de
ateliere, vom face rost de unele materiale din rezerve interne. Să zicem că
asta se rezolvă. Dar cum o scoatem la capăt cu deficitul?
Deficitul îl constituiau acele piese care erau foarte greu de procurat. De
piesele acestea dispunea personal directorul autobazei.
― Ce să-i faci ― spuse directorul oftând şi ridicându-şi privirile spre cer
― dacă băieţii vor lucra în timpul lor liber, dacă muncitorii îi vor ajuta pe
linie obştească şi dacă şefii de ateliere vor căuta rezerve interne, apoi om
descurca-o noi şi cu deficitul. Pe linia patronării şcolii. Importante ca
această măsură k să aibă un caracter obştesc.
― Cred că două ceasuri pe zi va fi suficient ― spuse inginerul-şef. La
vârsta lor, băieţii pot lucra şase ore pe zi. Până acuma n-au lucrat decât
patru. De aci încolo vor lucra şase. E şi legal, şi pedagogic.
― Nu e vorba de ore, e vorba să reiasă caracterul obştesc ― repetă
directorul.
De fapt, cel care a propus caracterul obştesc am fost eu. Dar am alungat
gândul acesta… Ce poate fi mai urât decât îngâmfarea?
Capitolul XXIV
Duminică!
Ultimele două duminici s-au scurs parcă fără niciun rost. Nici nu mai ţin
minte cum le-am petrecut. Duminica asta, însă, am hotărât s-o petrecem
frumos. Vorbesc la plural, fiindcă nu e vorba numai de mine, ci şi de
Şmakov Piotr. O să ne ducem la Himki, să facem plajă. Iau cu mine masca
şi labele. În sfârşit, am şi eu ocazia să le folosesc!
A telefonat Vădim. Auzind că ne ducem la Himki, a strigat bucuros că
merge şi el.
― Suntem gata de plecare ― l-am prevenit eu.
― Şi eu sunt gata ― a răspuns Vădim. Cu ce mergem? Cu metroul?
Luaţi-o încet şi vă ies în cale!
Şmakov şi cu mine am ajuns până la casa în care locuia Vădim şi l-am
văzut pe Igor.. Se căznea cu Moskviciul lui frate-su. Maşina stătea la
bordura trotuarului şi Igor, transpirat, nu reuşea să pornească motorul.
― Nu forţa starterül ― i-am spus eu ― ai să consumi acumulatorul!
Igor ne întinse manivela de pornire:
― Mai învârtiţi şi voi niţel!
 Şmakov şi cu mine ne-am apucat să învârtim pe rând. Motorul se întorcea
ca o caterincă, dar nu pornea.
― Trebuie să controlăm aprinderea şi alimentarea ― am spus eu.
Igor se dădu jos din maşină şi se opri nehotărât în faţa capotei ridicate. Al
naibii să fiu dacă băiatul ăsta ştie să controleze alimentarea şi aprinderea.
Pun capul jos că habar n-are!
― Controlează! am strigat eu.
Igor, nehotărât, atinse o bujie, apoi alta, şi se uită la noi cu nişte ochi
miraţi, ca omul care nu pricepe ce anume i se cere.
N-am avut niciodată de-a face cu un Moskvici. Dar fie Moskvici, fie altă
marcă de maşină, principiul e acelaşi la toate. Întâi şi întâi trebuie să
controlezi dacă există scânteie, apoi dacă intră ori nu benzină în carburator.
― Să controlăm scânteia ― i-am spus eu lui Şmakov Piotr.
Într-o clipă, am scos un fir din delco, iar Piotr întoarse motorul cu
manivela. Am apropiat firul de masă şi am văzut ţâşnind o scânteie
puternică, de culoare albastră.
― Aprinderea e în regulă!
Am înfipt firul la loc şi, pentru orice eventualitate, am înfipt şi un chibrit,
ca să fie contactul mai puternic. Aşa făceam la garaj.
― Bun. Acum să controlăm alimentarea! Igor, dă-mi cheia!
Şi ce credeţi că-mi dă Igor? Cheia de contact! Chiar că-i ageamiu băiatul
ăsta!
― Ce-mi dai tu, măi?! am răcnit eu. Ce să fac cu asta? Cheia franceză ţi-
am cerut-o!
De fapt, hu eram supărat de loc. Mă prefăceam doar, ca să-l bag pe Igor
în viteză şi să-l învăţ minte să nu-şi mai ţină nasul pe sus. N-a scos o vorbă,
a scotocit prin geantă şi mi-a întins cheia. Am desfăcut conducta de benzină
şi am văzut că benzina nu trece prin tub. Deci, conducta era astupată. Am
suflat în ea şi benzina a trecut imediat. Şmakov Piotr şi cu mine ne-am uitat
zâmbind unul la celălalt. Găsisem defectul!… Şi asta nu e glumă! Un şofer
cu experienţă, şi acela se zbuciumă uneori câte o zi întreagă până descoperă
unde e buba. Iar noi am găsit-o dintr-o dată! Să nu-ţi pară bine?…
Apăru şi Vădim. Norocul lui c-am întârziat cu Moskviciul ăsta.
Altminteri nu l-am fi aşteptat pentru nimic în lume!
Igor se aşeză la volan şi începu să accelereze. Voia să se convingă că
totul e în regulă. Apoi, cu tonul omului amabil, care e dispus să te ia în
maşină în caz că ai acelaşi drum cu el, ne întrebă:
 ― Voi încotro?
― La metro.
― Hai sus!
Ne-am aşezat şi am pornit. Igor îşi veni în fire, îşi recăpătă adică
obişnuita-i alură de încrezut şi de fanfaron. Privindu-l, nici nu-ţi venea să
crezi că, numai cu câteva minute în urmă, Şrnakov şi cu mine îl frecam de-i
mergeau peticile. Stătea tolănit, ţinând o singură mână pe volan. Cu alte
cuvinte, făcea pe nebunul!
― Spre ce meleaguri? ne întrebă el cu un aer protector.
― La plajă, la Himki.
― Aţi şi găsit unde să vă duceţi! râse Igor. Talcioc curat! Eu mă duc la
Serebrianâi bor. Aia-i plajă! Un vis! Mă-ntâlnesc acolo cu nişte prieteni.
Vădim oftă:
― Îţi convine! Ai maşină!…
Intonase cuvintele în aşa fel, de parcă-l ruga pe Igor să ne ia şi pe noi.
Acesta se prefăcu a nu înţelege.
Dar ceea ce nu-i reuşi lui Vădim, îi reuşi dintr-o dată lui Şrnakov Piotr.
Mult face şi simţul ăsta practic! Uneori Şrnakov Piotr mă uimeşte de-a
dreptul.
― Nu ajungi tir la Serebrianâi bor! îi spuse el calm lui Igor.
― De ce?
― Iar se astupă conducta de benzină.
― Crezi? întrebă Igor alarmat şi încetini mersul maşinii.
Am înţeles dintr-o dată tactica lui Şrnakov Piotr şi am hotărât să-i ţin
isonul.
― Sigur că da. Rezervorul e murdar. De unde ştii că nu se astupă din
nou?
Igor nu răspunse nimic. Până în staţia metroului n-a scos o vorbă. Pe de o
parte n-avea chef să ne ia cu el, pe de alta se temea să meargă singur. Dacă
se-ntâmplă ceva pe drum? Cum se descurcă fără noi? Va trebui să facă ceea
ce fac toţi nepricepuţii. Să oprească, adică, prima maşină şi să se roage de
şofer să-l scoată din belea.
În faţa staţiei metroului, Igor opri maşina şi spuse nehotărât:
― Ia staţi puţin! De ce să vă daţi jos aici? Hai să vă mai duc. Puteţi lua
metroul din centru.
― Foarte interesant! am exclamat eu şi am deschis portiera, gata să ma
dau jos din maşină. Cu metroul, în zece minute suntem la Sokol. La ce să
mai zăbovim cu rabla ta?
― Dar ce rost are să vă duceţi la Himki? întrebă Igor desperat. Hai mai
bine la Serebrianâi bor.
― Nu ştiu ― am răspuns eu indiferent ― cum vor băieţii.
― Mie mi-e totuna ― spuse Şmakov. Ce zici, Vădim?
― Ce să zic? Hai! Ce-o fi, o fi! răspunse Vădim.
Şi am pornit spre Serebrianâi bor.
Orice s-ar spune, grozavi actori suntem!
Capitolul XXV
Minunată e plaja la Serebrianâi bor! E drept că-i lume multă, plin de
maşini, dar nu se compară cu Himki. Altceva e aici. Loc cât vrei. O
splendoare!
Urcăm încet la deal. Plaja era înţesată de lume. Igor, care privea atent din
maşină frână brusc, văzând jos o Pobeda. Lângă ea, cu nasul în nisip, stătea
culcat un om cu părul negru şi chiloţi albi de baie.
― Nikolai! strigă Igor.
Omul îşi ridică o clipă capul negru şi cârlionţat, abia dădu din mână, de
parcă-i era lene să se mişte, şi se culcă la loc.
L-am sfătuit pe Igor să nu coboare pe plajă, să lase maşina sus, pe deal,
deoarece în felul acesta, de jos, o poate avea tot timpul sub ochi. Dar Igor n-
a vrut să ne asculte. Am mers mai departe, apoi am găsit panta şi am
coborât. Igor opri maşina.
― Ocupaţi un loc, mă întorc îndată. Câteva minute numai, să-mi găsesc
prietenii…
Am înţeles imediat de ce ne lasă Igor aici. Nu vrea să-i cunoaştem
prietenii. Mai bine zis, nu vrea să ne cunoască ei pe noi. Nouă fireşte că
puţin ne pasă de treaba asta. Ducă-se învârtindu-se! Nu mai putem noi!
Dar… cu ce ne-ntoarcem acasă?
― Şi cu ce ne-ntoarcem acasă? am întrebat noi.
― Da’ caraghioşi mai sunteţi ― râse Igor ― mă întorc îndată!
― N-ai să te-ntorci ― spuse Vădim, care atâţia ani a fost aghiotantul lui
Igor şi-l cunoştea foarte bine.
― Pe cuvânt de onoare că mă-ntorc! răspunse Igor.
Dac-o-ntinzi, să ştii că e de rău! l-am ameninţat eu. Igor se bosumflă.
― Te rog, fără ameninţări! Ce-i porcăria asta? Şi să ştii că dacă mai
ameninţi, chiar că nu mă-ntorc!
― Încearcă numai! spuse Şmakov Piotr.
 ― Ia ascultaţi, nu e totuna pentru voi dacă staţi aici, ori ceva mai încolo?
Ce diferenţă e? întrebă Igor, iritat.
― Mare diferenţă! răspunse Vădim. E mult mai comod să ne dezbrăcăm
în maşină şi să ne lăsăm acolo boarfele. E şi mai comod, şi mai sigur. Aici
te pomeneşti că le şterpeleşte cineva!
― Cui îi trebuie boarfele tale? întrebă Igor.
Mi se făcu lehamite de toată discuţia asta şi am hotărât să-i pun capăt:
― Bun, e-n regulă! Cărăbăneşte-te! Dacă dispari, e vai de pielea ta!
Ne-am uitat cu dispreţ în urma lui şi ne-am apucat îndată să căutăm un
locşor mai acătării. Acolo unde ne lăsase Igor era prost. Alături de poarta de
intrare trec maşini, se vând sandvişuri, conserve, sucuri, se aruncă cutiile şi
borcanele goale, într-un cuvânt, e multă forfotă.
Am pornit-o încetişor pe plajă, în direcţia în care plecase Igor. Doar nu
era s-o luăm în direcţie opusă! Fără îndoială că Igor n-ar fi avut curajul să
plece fără noi, dar nici să-l scăpăm de sub supraveghere nu prea era
recomandabil.
Am găsit un locşor pe cinste, la vreo cincizeci ide metri distanţă de
Pobeda, alături de care îşi oprise Igor Moskviciul. Iar Igor, stând jos, pe
nisip, discuta ceva cu Nikolai. L-am văzut apoi cum se dezbracă, îşi pune
binişor lucrurile în maşină şi, luând poziţie de „drepţi”, face tacticos câteva
mişcări de respiraţie. Deh, îşi curăţa omul plămânii de aerul îmbâcsit al
oraşului şi inhala aer proaspăt!
Apoi Igor îi spuse ceva lui Nikolai şi porni în direcţia în care ne lăsase.
Dând cu ochii de noi, făcu ó mutră radioasă, de parcă în clipa aceea ne
întâlnise.
― V-aţi instalat? Bravo!
Şi, aşezându-se alături de noi, ne propuse zâmbind:
― Ei, hai, fraţilor, să ne bronzăm!
― Să facem o baie ― propuse Vădim.
― Eu mai rămân niţel pe nisip ― spuse Igor, şi se întinse pe spate.
Ne-am aruncat în apă. Râul aici e lat, în schimb nu e de loc adânc. La
mal, apa abia îţi ajunge până la genunchi. Spre mijlocul râului, devine mai
adâncă, şi apoi iarăşi scade treptat, până la malul celălalt.
Anul acesta făceam baie pentru prima dată. Ori de câte ori mă bag în apă,
în sinea mea îmi spun cu toată hotărârea că am să fac baie în fiecare zi. E
atât de greu? Unii se scaldă pe orice vreme. Chiar şi iarna. Iar eu nu sunt în
stare să-mi duc hotărârea până la sfârşit! De ce, nu ştiu. Ba mi-i lene, ba n-
am timp. Dar acum s-a terminat! Ce-am hotărât, hotărât rămâne: îndată
după terminarea lucrului mă duc la plajă ori la bazin…
― De ce nu ţi-ai pus labele? mă întrebă Vădim.
Drept să spun, uitasem cu totul de ele. Nici nu le scosesem din maşină.
Acolo zăceau.
― Le-am uitat în maşină ― am răspuns eu. Şi ale tale unde sunt?
Vădim izbucni în râs:
― Bine că ţi-ai adus aminte! De când le-am schimbat!
― Pe ce le-ai schimbat?
― Pe ceva ― răspunse Vădim, enigmatic.
Nu-i plăcea să povestească despre combinaţiile lui cu schimbul de
obiecte. Era mereu în pagubă şi se temea grozav să nu-l luăm în băşcălie.
Ne-am mai zbenguit noi niţel în apă. Şi am ieşit pe mal. Igor, bineînţeles,
a şters-o la prietenii lui. Stătea acolo, alături de un băiat spătos şi o fată cu
cască roşie de cauciuc. I-am recunoscut imediat. Erau cei care veniseră la
Igor chiar cu Pobeda care stătea acum pe mal. Discutau ceva între ei. Numai
Nikolai, ca şi înainte, culcat cu nasul în nisip, părea că nu ia parte la
discuţie.
Dacă pe plajă ar fi fost nişte cunoscuţi de-ai mei, m-aş fi putut duce fără
nicio grijă să stau cu ei de vorbă. În fapta mea n-ar fi fost nimic jignitor nici
pentru Vădim, nici pentru Şrnakov Piotr. De asemenea, dacă ar fi fost nişte
cunoscuţi de-ai lui Vădim ori de-ai lui Şmakov, puteau şi ei să se ducă
nestingheriţi, să schimbe cu oamenii o vorbă-două. Nimeni dintre noi nu s-
ar fi băgat pe fir, n-ar fi făcut niciun fel de comentarii… în atitudinea lui
Igor însă era ceva josnic şi murdar. Ca de obicei, căuta în fel şi chip să se
descotorosească de noi.
― Ia du-te şi adu labele, să încercăm cum merge cu ele ― spuse Vădim.
― Nu mă duc eu acolo, dă-i dracului!
― Dă-i, nimic de zis, dar labele sunt ale tale, ai tot dreptul să le iei ―
interveni Şmakov Piotr.
― La-le tu, îţi dau procură!
― Şi de ce, mă rog? Ţi-o fi frică?
― Nu mi-e frică, dar nu mă duc. Vrei să creadă că mă bag sub pielea lor?
― Aşta-i bună! spuse Vădim, indignat. Dintr-o mândrie prost înţeleasă
trebuie să ne lipsim de o plăcere! Hai cu toţii!
Ne-am apropiat de grupul lor. Igor ne privi îngrijorat. Nu ştia ce avem de
gând. Tânărul şi fata ne priveau şi ei miraţi. Numai Nikolai stătea ca şi
înainte, cu nasul în nisip. În viaţa mea n-am văzut un om mai păros! De
când cutreier ştrandurile, aşa ceva n-am întâlnit! Blană, nu păr! Până şi pe
omoplaţi are barbă dihania asta!
― Vreau să iau labele ― i-am spus eu lui Igor.
― Ia-le ― răspunse Igor, bucuros că am venit pentru labe şi nu ca să
stăm pe capul lui. Apoi, adresându-se prietenilor săi, adăugă: Sunt vecinii
mei. I-am adus cu maşina. Cum s-ar zice, îi scot în lume.
― Igor, prietenul copiilor ― spuse ironic tânărul, un tip roşcovan şi
năsos, cu o privire aspră şi răutăcioasă.
Cu toate că fraza avea un dublu sens, mi-am dat imediat seama că ironia
nu era la adresa noastră, ci la adresa lui Igor.
Am deschis portiera maşinii şi mi-am luat masca şi labele. Fata întinse
mâna:
― Dă-mi să văd şi eu!
Nikolai întoarse uşor capul, se uită la noi pe sub sprâncene, şi-şi vârî
iarăşi nasul în nisip. O clipă doar am zărit ochii lui negri şi mustăcioara, tot
atât de neagră. Fata răsuci labele pe o parte şi pe alta, apoi mă întrebă, cu un
glas mieros:
― Îmi dai voie să înot" cu ele?
― Poftim ― am răspuns eu.
Ne-am dus cu toţii spre apă. Numai Nikolai nu s-a mişcat de pe nisip.
Parcă adormise acolo!
Am găsit un loc mai adânc. Fata, care avea un nume ciudat, nu ştiu de ce
i se spunea Eolka îşi puse labele, ajutată de Igor şi de tânărul roşcovan.
Tânărul acesta avea un nume şi mai ciudat: Lipsea! Auziţi? Un bărbat pe
care-l cheamă Lipsea! Ca pe o fată!
Eolka îşi puse masca, întoarse capul în toate părţile, ne arătă limba, şi se
aruncă în apă. O clipă, am zărit în aer picioarele ei care, din pricina labelor,
păreau exagerat de lungi. La vreo zece metri depărtare de no’, Eolka ieşi la
suprafaţă, îşi scoase masca şi anunţă:
― Nu se vede nimic.
― Nu trebuie să-nchizi ochii ― spuse Lipsea ― ţine-i deschişi! Stai
puţin! Lasă-mă pe mine!
După Lipsea m-am scufundat eu, pe urmă Igor, după Igor Vădim şi, în
cele din urmă, Şmakov Piotr. Nu ştiu de ce, dar la suprafaţă Şmakov a
apărut fără mască. O ţinea în mână.
 E drept că masca şi labele nu sunt chiar cine ştie ce invenţie teribilă. Un
timp foarte scurt reuşeşti să vezi fundul apei şi nişte picioare străine. Poate
că în mare e altceva. În râul Moscova însă…
Eolka şi Lipsea îmi păreau a fi nişte oameni de treabă. Nu-şi dădeau aere,
nu făceau pe nebunii. Îmi plăcea mai cu seamă că nu se arătau prea
respectuoşi faţă de Igor şi nici măcar nu-l luau în serios. Atunci când Igor
spunea ceva, Lipsea îl întreba imediat, cu o oarecare îndoială, aşa cum se
vorbeşte de obicei cu oamenii pe vorbele cărora nu dai nici două parale:
― Serios?
Iar Igor, dimpotrivă, căuta să folosească argumentele cele mai
convingătoare, procedând la rândul său exact ca oamenii aceia care ştiu că
pe vorbele lor nimeni nu dă nici două parale.
Am ieşit pe mâl. Ei s-au dus spre maşinile lor, noi spre lucruşoarele
noastre.
Am mai stat pe nisip, ne-am prăjit la soare şi am discutat despre Igor. Ne
miram cum de acceptă rolul acesta înjositor de tolerat. Bine că noi n-am
fost, nu suntem şi niciodată nu vom fi într-o asemenea situaţie!
Ne simţeam admirabil. Soarele ardea din plin, nisipul era fierbinte,
dinspre apă venea o adiere plăcută. Stăteam tolăniţi când pe o parte, când pe
alta. Nu ne temeam de arsuri. Vădim avea o unsoare specială împotriva
arsurilor. Şrnakov şi cu mine i-am stors tot tubul. Şrnakov şi-a uns până şi
tălpile!
La un moment dat, Igor ne făcu semn cu mâna. Nikolai şi Lipsea erau
aproape îmbrăcaţi. Pe Eolka nu o vedeam. Probabil că se îmbrăca în
maşină. Igor, agitat, îşi trăgea în grabă pantalonii. Era vremea de plecare…
Ne-am îmbrăcat la iuţeală şi am pornit spre ei. Nikolai şi Lipsea se urcau
în maşină. Eolka stătea la volan.
Igor spuse cu o voce rugătoare:
― Numai să-i duc pe băieţi până la metro, şi mă-ntorc numaidecât!
― Bun ― făcu Lipsea.
― Numai să nu plecaţi fără mine!
― Bun ― repetă Lipsea, cu un aer indiferent. Hei, Niko!
Portierele se închiseră cu un zgomot sec, apoi se auzi vuietul motorului.
Maşina porni, făcu o cotitura bruscă şi înaintă pe plajă.
O urmăream din ochi, absent, mecanic aproape, aşa cum urmăreşte omul
de obicei orice maşină care se depărtează… Apoi privirea mi-a căzut pe
nisip… Am deschis ochii mari şi am rămas înlemnit.
 Pe nisip se vedeau întipărite clar nişte urme mari şi adânci, de parcă nu
trecuse o Pobedă, ci un GAZ-69. Aceleaşi urme, văzute de mine acolo, pe
drumul care duce spre carieră…
M-am uitat atent şi în locul în care maşina a cotit brusc, alături de urmele
Gazului, am văzut urme de Pobedă. Apoi, acolo unde maşina a pornit în
linie dreaptă, urmele Pobedei au dispărut şi n-au rămas decât urmele
Gazului…
― Haide, Kroş! Mă grăbesc! spuse Igor, nerăbdător, recăpătându-şi dintr-
o dată tonul de comandă.
Mi-era ruşine să-l privesc. I-am spus, fără să întorc capul:
― Ce cauciucuri ciudate are maşina asta…
― Nu ştiu ce ţi se pare ciudat! răspunse Igor. Cauciucuri de GAZ. Sunt
mai trainice şi mai comode la mers.
Am întrebat, cu inima cât un purice:
― Toate roţile au cauciucuri din astea?
― Nu! răspunse Igor şi mai nerăbdător. Numai cele din spate. Cele din
faţă au cauciucuri obişnuite, de Pobedă. Ei, gata! Ajunge, haide!
Capitolul XXVI
Am crezut că după cele stabilite în şedinţă, repararea maşinii noastre o să
meargă mai încet. Era şi firesc să credem aşa. Înainte lucram la ea în cursul
zilei de lucru, iar acum numai două ore după terminarea programului. Şi
iată că s-a întâmplat taman pe dos: lucrul a mers mult mai repede.
Muncitorii ne ajutau mai mult ca înainte. Unii dintre ei se antrenaseră în
asemenea măsură, încât îi dădeau pe băieţi la o parte şi făceau ei totul.
Treaba asta nu ne plăcea de loc. Şi pe bună dreptate. S-a spus doar clar că
maşina o reparăm noi!
― Uite ce e, mă „universitaristule” ― mi-a spus o dată brigadierul
Dmitri Aleksandrovici ― până acum situaţia nu era clară. Brigada nu ştia în
ce condiţii se repară maşina. Acum ştie: pe linie obştească. Şi iată că fiecare
vrea să contribuie la cauza comună.
Mărturisesc că expresia „universitarist“ nu mi-a făcut prea multă plăcere,
dar făcând abstracţie de ea, trebuie să spun că vorbele lui Dmitri
Aleksandrovici mi-au părut foarte înţelepte. Profunde chiar. Da, aşa este:
claritate în primul rând, în orice situaţie!
În sfârşit, am pus şasiul în curte şi am început montarea. Atunci când
începe montarea, înseamnă că treaba se apropie de sfârşit. Iar când treaba se
apropie de sfârşit, toţi lucrează mai repede. E atât de plăcut să vezi cum
şasiul gol se transformă în maşină!
’ în jurul nostru se înghesuia o mulţime de lume. Lângă alte maşini nu
vedeai pe nimeni. Iar lângă maşina noastră se învârteau toţi. Chiar şi
directorul! Pe cinstea mea! Şi dacă se producea vreo întârziere, dacă lipsea
ceva, îl auzeai spunând: „Duceţi-vă la depozit şi aduceţi imediat! Spuneţi
că-i din ordinul meu!“. Treaba mergea de minune, fără birocratism, fără
hârţogăraie.
Cred că lucrurile se aranjau atât de bine, fiindcă directorului îi făcea mai
multă plăcere să stea în curte la soare, decât în biroul lui cu miros acru de
tutun. Desigur că ar fi fost destul de penibil să stea în curte fără nicio treabă.
Altceva e când stă lângă maşina noastră.. E doar o maşină obştească.
În ce-i priveşte pe muncitori, le place să mai schimbe între ei câte o
vorbă. Când repară alte maşini, n-au timp de discuţii. Trebuie îndeplinită
norma. Iar maşina noastră e o maşină obştească. Deci, poţi să mai stai şi de
vorbă. În plus, ai ocazia să discuţi şi cu directorul, să-ţi spui deschis
părerea. În atelier nu poţi să discuţi, acolo execuţi. Altceva e când repari o
maşină obştească. Te poţi ciondăni în voie. Mai ales că, fiind o maşină
specială pentru şcoală, i-am instalat şi un volan suplimentar. Să stea şi
instructorul la volanul lui, pentru ca, în caz de ceva, să repare greşeala
elevului şi să prevină un accident.
În timpul pauzei de prânz, muncitorii stăteau cu laptele şi cu pâinea lor în
jurul maşinii, mâncând, dând sfaturi în legătură cu diferite operaţii şi făcând
propuneri. Alături stăteau şoferii care nu erau în schimb, îşi aminteau cum
au făcut şcoală pe maşini asemănătoare şi ne spuneau ce şi cum să facem.
Se luau şi ei la harţă cu directorul. Iar directorul, atunci când îşi apăra
punctul de vedere, nu o făcea de pe poziţia de director, ci de pe poziţia unui
fost şofer. În general, pot spune că în mijlocul nostru domnea o atmosferă
caldă şi plăcută, în atmosfera aceasta lucrai cu tragere de inimă.
Chiar şi funcţionarii, ieşind în curte, priveau cum lucrăm, ascultau
discuţiile şi disputele muncitorilor, se minunau că noi, şcolarii, reparăm în
întregime o maşină adevărată.
Contabilul-şef, un pm destul de morocănos, a spus odată:
― Ţi-i mai mare dragul să priviri i
A spus-o probabil în sensul că e plăcut să priveşti cum se repară o maşină
gratuit. Poate că o fi spus-o în alt sens. Ştiu eu? Nu l-am întrebat.
 Toţi băieţii lucrau cu conştiinciozitate cele două ore. Unii rămâneau şi
mai mult. De pildă, Polekutin, Grinko şi alţii, cu aptitudini tehnice.
Bineînţeles, rămâneam şi eu cu Şmakov.. Nu de alta, dar eram principalele
ajutoare ale lui Zuev. Igor se învârtea şi el în jurul maşinii. Dar numai gura
era de el. Vedea că treaba merge bine şi umbla mulţumit de colo până colo,
cu nelipsita lui servietă la subsuoară. Atâta tot. Altceva nu făcea.
Povestea cu amortizoarele mi-a devenit acum cât se poate de limpede.
Cum de nu mi-am dat seama dintr-o dată? Spre locul viran venise o Pobeda
care avea cauciucuri de GAZ-69 pe roţile din spate. Roţile acestea, venind
în linie cu cele din faţă, au şters urma lăsată de ele. Iar la viraje, acolo unde
roţile din spate nu mai vin în linie cu cele din faţă, apăreau clar şi urmele de
Pobeda, şi cele de GAZ-69. E atât de simplu!
Şi când te gândeşti că maşina aceasta aparţine prietenilor lui Igor!
Privindu-l acum pe Igor, îmi puneam mereu una şi aceeaşi întrebare: e oare
amestecat şi el în afacerea asta murdară?! Nu, nu pot să cred aşa ceva! Ce
putea să-l determine pe Igor să comită o asemenea ticăloşie? Şi Lipsea,
Eolka, Nikolai să fie şi ei nişte criminali? Ei, care au înotat, au râs, au
glumit împreună cu noi!…
Îmi plesnea capul de gânduri. Îmi închipuiam întotdeauna că un.
Criminal e un om cu totul şi cu totul aparte. Nici măcar om nu e. O fiinţă
stranie care nu seamănă cu nimeni şi cu nimic. Niciodată n-am putut să
concep că un criminal se îmbracă la fel cu toţi ceilalţi oameni, ba mai mult
chiar, se îmbracă adeseori cu gust şi cu eleganţă. Imposibil! Gustul,
eleganţa sunt doar manifestări omeneşti, şi tot ce e omenesc îi pare
criminalului străin, de neînţeles, absurd şi duşmănos. Nu puteam pricepe de
ce se duc criminalii la cinema să vadă filme care prezintă oameni normali,
cu gândurile şi sentimentele Ion Nu pricepeam nici de ce ascultă muzică, de
ce cântă, de ce citesc cărţi care te învaţă să fii bun şi cinstit, care condamnă
tot ce e rău şi urât.
Criminalul e doar antipodul omului şi toate faptele lui, care se aseamănă
cu cele omeneşti, îţi par ceva cu totul şi cu totul împotriva firii.
Am citit şi am auzit despre copii infractori, fiii unor oameni cinstiţi. Dar
tot ce am citit părea că se petrece departe de mine, undeva într-o altă
lume… Nu puteam să-mi închipui că aceşti criminali seamănă atât de mult
cu oamenii obişnuiţi şi normali. Şi Igor, pe care-l cunosc de atâţia ani, Igor,
prietenul meu, e un criminal! Şi tinerii aceştia simpatici ― Lipsea, Eolka,
flegmaticul Nikolai sunt şi ei nişte criminali! înfiorător!…
 Atunci, pe plajă, mi-a părut că Şrnakov şi Vădim n-au observat nimic.
Cercetasem singur urmele de pe nisip. Dar în vestibulul metroului Şrnakov
mi-a spus în şoaptă, ca să nu audă Vădim:
― E aceeaşi maşină.
Când coboram pe escalator, Vădim, la rândul său, mi-a şoptit:
― Maşinuţa-i aceeaşi!
Tot drumul ba Vădim, ba Şrnakov aduceau vorba despre maşină. Vădim,
prinzând un moment potrivit ca să nu audă Şrnakov, Şrnakov, ca să nu audă
Vădim. Hotărât să pun capăt acestei situaţii, i-am spus lui Vădim:
― Trebuie să-i povestim totul lui Şrnakov Piotr!
― De ce?
― E în stare să păstreze o taină. Ştii cum e. Mormânt!
Şi iată că în felul acesta Vădim n-a aflat că încă de mult Şrnakov ştia
totul de la mine.
În seara aceea am rătăcit pe străzi până târziu. Nici măcar n-am numărat
paşii.
Trebuie să ştiţi că la noi toate distanţele sunt măsurate în paşi. E un
sistem inventat de noi, ca nu cumva să rămână unul păcălit atunci când îl
conduce pe celălalt. Dacă Vădim şi cu mine venim de la şcoală prin dreptul
casei noastre, sunt obligat să-l conduc încă patruzeci de paşi. Dacă venim
prin dreptul casei lui, e obligat el să mă conducă încă şaizeci.
Dar în seara aceea de duminică nu ne ardea de numărat paşii…
― Oricum ar fi ― am spus eu ― nu pot să cred că Igor e un hoţ. Poate
că băiatul a picat ca musca-n lapte în toată murdăria asta. Cine ştie ce-o fi
fost acolo! Trebuie neapărat să stăm de vorbă cu el. E datoria noastră.
Vădim ripostă:
― Ba nu vorbim de loc! Ridicăm problema în şedinţa de clasă.
I-am spus:
― Vădim! Nu uita că aţi fost prieteni!
― Dar el s-a purtat cu mine ca un prieten? A vrut să arunce totul în
spinarea mea! Aşa face un prieten?
Vădim era un băiat bun la suflet, dar acum îşi ieşise din pepeni,
amintindu-şi ce rol josnic şi urât a jucat Igor în povestea aceea cu piesele
pentru maşină. Nu o dată în clasa noastră, fără nicio vină, Vădim a fost
ţapul ispăşitor. Şi acum, când îşi aducea aminte de toate nedreptăţile
îndurate, îl vedeam fierbând de mânie.
I-am spus:
 ― Trebuie să fii mai presus.
― Mai presus de ce?
― Mai presus de propriile tale răfuieli!
Şmakov mârâi:
― Dacă-i spunem lui Igor, să ştii că or să şteargă urmele şi rămânem noi
de căruţă. O să râdă lumea de noi. E mai cuminte să dăm de ştire acolo unde
trebuie.
M-am opus cu hotărâre:
― Cum? Pe ascuns? Pentru nimic în lume!
În seara aceea n-am ajuns la nicio înţelegere. Adică ne-am înţeles că n-o
să facem nimic până n-o să ne înţelegem definitiv.. Iar taina o vom păstra-o
cu sfinţenie.
Capitolul XXVII
Nu-mi plac tainele. Altor băieţi le plac, mie nu-mi plac însă. Nu-mi plac
nici cărţile cu taine şi mistere. O fi interesant la început, dar până la urmă se
descoperă totul. Pierdere de vreme! De aceea, ori de câte ori dau de câte o
carte din astea, răsfoiesc ultimele pagini, văd despre ce-i vorba, iar cartea n-
o mai citesc.
Cu cărţile, mai treacă-meargă. Dar în viaţa de toate zilele să duci nişte
taine cu tine, chiar că e prostie curată. De vreme ce ascunzi ceva, eşti
nesincer. Să zicem, de pildă, că mă plimb cu Maika pe stradă, discut deschis
cu ea şi în acelaşi timp îi ascund mai ştiu eu ce. E penibil şi neplăcut! Maika
e şi organizatorul grupei noastre de comsomol. Se cade oare să umblu faţă
de ea cu ascunzişuri? Sigur că nu!
De câte ori mă plimb cu Maika, strada mi se pare cu totul alta ca de
obicei. Poate fiindcă noi cu Maika nu ne plimbăm decât pe vreme frumoasă,
iar pe vreme urâtă stăm acasă. Poate şi fiindcă lumea, uitându-se la Maika şi
admirându-i frumuseţea, se uită în acelaşi timp şi la mine… Suntem în
centrul atenţiei, iar eu mă simt, nu ştiu cum, răspunzător pentru tot ce se
întâmplă în jurul nostru: mai sunt doar pe stradă destui obraznici şi mitocani
în stare să înghiontească omul şi nici măcar să nu ceară scuze… Nu ştiu…
Faptul rămâne fapt. Când mă plimb cu Maika, strada îmi pare mai însorită,
oamenii mai veseli, în general totul în jur e senin şi frumos. Mai ales că
avem noi un joc pe care-l cunoaştem numai noi: descifrăm fel de fel de
denumiri absurde.
Aşa, de pildă, „Magkult”. Adică „Magazin cultural”. Ce înseamnă asta?
Există magazine culturale şi neculturale? Probabil că mărfurile care se
desfac acolo sunt de destinaţie culturală. În orice caz, sună ciudat. Sau un
alt exemplu: „Tehnoart”. Ce-o fi însemnând? „Tehnică şi artă”? Da’ de
unde! „Art“ vine de la articole, deci „Articole tehnice”. Destul de stupid…
Mergeam spre Natalia Pavlovna, la care ne trimisese inginerul-şef.
Practica era pe sfârşite şi inginerul o ruga pe diriginta noastră să treacă pe la
autobază, „să discute unele probleme”. Ce probleme, nu ne-a spus. Maika s-
a oferit să-i transmită Nataliei Pavlovna rugămintea lui, eu, la rândul meu,
m-am oferit s-o conduc pe Maika.
Natalia Pavlovna locuia în capătul străzii noastre, şi trebuie să ştiţi că
strada noastră e una din cele mai lungi străzi din Moscova. Poate chiar cea
mai lungă. Un autobuz special circulă pe-aici de la un capăt la celălalt. De
la staţia metroului până la bariera cea nouă.
Ca şi noi, Natalia Pavlovna locuia. Într-o casă nouă. Dar în timp ce noi
am venit încoace din diferite raioane ale Moscovei, Natalia Pavlovna a
locuit aici de mult. A locuit, adică, în satul care se întindea pe aceste
meleaguri, şi a predat în şcoala în locul căreia se înalţă azi o altă şcoală,
şcoala noastră.
Toate acestea i se par Maikăi de o mare însemnătate. O impresionează
faptul că nu mai există satul în care a trăit Natalia Pavlovna, nu există casa
ei, nu există nici şcoala, iar Natalia Pavlovna există, trăieşte aici, predă ca
şi-nainte. Numai că locuieşte într-o casă nouă şi predă într-o şcoală nouă.
― Nu mai există nimic. A rămas numai omul. Gândeşte-te puţin şi ai să
fi de acord cu mine că e ceva deosebit în toată povestea asta ― îmi spunea
Maika.
Eu, la drept vorbind, nu vedeam nimic deosebit. Casele vechi şi şcoala
cea veche au fost demolate conform planului. S-au construit apoi altele noi.
E clar că oamenii au rămas.’ Unde erau să dispară? Dar Maika găseşte
întotdeauna un sens profund chiar în lucrurile cele mai obişnuite. Ca să fiu
sincer, nu-mi place filosofia. Când aud de filosofie, mă doare capul.
Iar Maika n-are decât să filosofeze cât îi place. N-o împiedic. În loc să
răspund, am mârâit ceva.
― Imaginează-ţi că peste mulţi, mulţi ani, toate astea nu vor mai fi ―
spuse Maika, făcând cu mâna un gest larg care voia parcă să cuprindă tot
cartierul ― ci va fi altceva. Vor veni alţi oameni. Şi din trecut, din vremuri
îndepărtate, nu vom rămâne decât noi.
. Am întrebat-o mirat:
― Şi ce se poate schimba aici, mă rog?
 ― Îţi dau un exemplu. Să zicem că vor fi case noi.
― Casele astea, pe care le vezi, vor mai sta aici mult şi bine ― am
răspuns eu.
― Înţeleg, aşa e… Dar cu atât mai uimitoare e viaţa Nataliei Pavlovna,
sub ochii căreia s-au petrecut asemenea schimbări radicale.
― Pe vremea ei erau case de lemn ― am spus eu ― nici măcar case nu
se puteau numi. Izbe… Nu era mare lucru să le dărâmi. Aş vrea să ştiu însă
cine se-apucă să dărâme hărăbaiele astea de piatră?
Maika rămase pe gânduri:
― Mă interesează latura filosofică a problemei.
Am fost de acord că din punct de vedere filosofic Maika are dreptate. Dar
cum nu prea aveam chef de filosofie, simţind că începe să mă doară capul,
am spus;
― Metroul va ajunge până la Burţevo.
Burţevo, care în trecut era un sat din apropierea Moscovei, astăzi e un
mare oraş industrial. Am citit în ziar că metroul va ajunge întâi până-n
capătul străzii noastre, iar apoi până la Burţevo. În cele din urmă, Burţevo
se va contopi cu Moscova.
― Va fi minunat! spuse Maika.
Îmi place că pe Maika o bucură tot ce e nou. Alte fete sunt mai
indiferente, puţin le pasă de ce se întâmplă în jurul lor. Şi mie îmi place
noul. Nu ştiu de ce, dar mă bucur grozav ori de câte ori văd că s-a mai
înălţat o casă de locuit ori un magazin, a apărut un trotuar nou. S-au sădit
pomi, ori s-au dat în folosinţă fie o nouă staţie de metro, fie o nouă linie de
autobuz. Ştiu că eu personal nu voi locui în casa cea nouă. Poate nici n-am
să intru vreodată în noul magazin. Şi totuşi îmi face o deosebită plăcere că
şi casa e nouă, şi magazinul e nou, că înainte n-au existat, iar acum există.
Maika se bucură şi ea. E drept că începe să filosofeze, dar asta, în definitiv,
nu deranjează pe nimeni…
…Natalia Pavlovna stătea la masă şi corecta caietele de teză. În afară de
faptul că e profesoară la şcoala noastră, Natalia Pavlovna mai predă
literatura şi la şcoala serală a tineretului muncitor.
Maika a mai fost în vizită la Natalia Pavlovna. Eu. În schimb, n-am fost
niciodată. N-am avut ocazia. Dar am fost acasă la alţi profesori. Şi acum,
intrând la Natalia Pavlovna, am simţit exact ceea ce simţisem şi în locuinţa
celorlalţi profesori pe care am avut prilejul să-i vizitez. Acasă la el,
profesorul arată cu totul altfel. Nu mai seamănă a profesor. E un om ca toţi
ceilalţi oameni. Îţi pare şi curios să-l vezi în atmosferă de casă, înconjurat
de obiecte de uz casnic, cum ar fi, de pildă, un dulap, un scrin străvechi, o
masă mare în mijlocul odăii, câteva scaune cu spetează înaltă, un divan
ponosit… Curios şi trist. De ce oare? Poate fiindcă lucrurile astea sunt tot
atât de bătrâne ca şi Natalia Pavlovna. Mutându-se în case noi, locatarii
caută să-şi aducă şi mobilă nouă. Iar lucrurile Nataliei Pavlovna sunt atât de
vechi, atât de demodate, probabil aceleaşi lucruri pe care le-a avut ea şi
înainte, pe vremea când în partea asta a Moscovei se întindea un sat
întunecos şi uitat de Dumnezeu…
I-am povestit Nataliei Pavlovna cu câtă însufleţire participă toţi ai noştri
la repararea maşinii. Natalia Pavlovna s-a bucurat şi ne-a servit cu ceai. Şi
atunci când beam ceai şi mâncam bomboane umplute cu cremă de lapte ―
bomboanele mele preferate, care-mi plac mai mult chiar decât de ciocolată
― totul în jur îmi părea mult mai plăcut şi mai intim decât mi-a părut în
prima clipă. Natalia Pavlovna avea totul la îndemână. Nu se agita, nu pleca
nicăieri. Şi mie, şi Maikăi ni s-a făcut foame şi am mâncat aproape o cutie
întreagă de fursecuri. De altfel, şi fursecurile sunt slăbiciunea mea.
― Ia spune-mi, Serioja, ce declaraţie i-ai dat tu directorului? m-a întrebat
Natalia Pavlovna.
I-am povestit totul. Maika se uita mirată la mine. Nu cunoştea povestea
asta. Se vedea cât de colo că e de acord cu mine. Îi plăcea că luptam pentru
dreptate.
― Da, Zuev ― oftă Natalia Pavlovna ― a fost doar elevul meu!
Pricepeam foarte bine că şi Zuev a fost odată elev, dar nu mi-l puteam
închipui mergând cu ghiozdanul la şcoală. Omul acesta în vârstă, veşnic
nebărbierit, a fost şi el cândva un băieţaş care stătea în banca lui, iar în faţă,
la catedră, stătea Natalia Pavlovna, pe atunci mult mai tânără, dar aceeaşi
Natalia Pavlovna, profesoara şi diriginta noastră de astăzi…
― Şi-a pierdut copiii ― spuse cu multă tristeţe Natalia Pavlovna. După
război… A explodat o mină nemţească în câmp… Doi băieţi… Soţia lui s-a
îmbolnăvit de inimă rea şi de atunci e la spital…
Şi după tonul cu care Natalia Pavlovna a spus ultimele cuvinte, am
înţeles imediat că soţia lui Zuev e internată într-o clinică de psihiatrie…
întotdeauna m-a mirat faptul că oamenii se feresc să discute în mod deschis
despre asemenea lucruri. Nu e doar nimic ruşinos.
― E un maistru foarte bun ― am spus eu.
 ― Da ― mă susţinu Natalia Pavlovna. Serghei Sergheici iese la pensie şi
în locul lui va fi numit, probabil, Zuev.
Serghei Sergheici răspundea de atelierele şcolii. M-am bucurat auzind că
Zuev va lucra la şcoala noastră. Marele lui merit e că ştie să se apropie de
băieţi.
― L-a recomandat directorul autobazei ― spuse Natalia Pavlovna.
Acum, după ce am aflat povestea lui Zuev, îmi părea şi mai rău de cele
întâmplate. Am spus cu necaz:
― Întâi îl sancţionează pe om, şi apoi îl recomandă!
Natalia Pavlovna nu-mi răspunse nimic. Parcă nici nu mă auzise. Clătină
din cap:
― Igor, iată cine mă îngrijorează grozav!
Am făcut ochii mari: nu cumva Natalia Pavlovna ştie ceva? De unde?
― Nu s-a ales cu nimic de pe urma practicii ― spuse Natalia Pavlovna
cu amărăciune ― trebuia să lucreze într-un atelier! Da, da! Din câte servicii
are autobaza, băiatul ăsta a nimerit tocmai acolo unde nu trebuia să
nimerească! A fost o scăpare de-a mea. Dar şi clasa e de vină. Nu face
nimic colectivul pentru Igor! Nu-l educă! S-o ştiţi de la mine!…
Asta-i bună! Până la urmă tot noi suntem vinovăţii! Nu l-am educat!
Micuţul! Vreau să văd şi eu cine-i în stare să-l educe pe înfumuratul ăsta!
În locul meu a răspuns Maika:
― Să nu lăsăm totul în seama colectivului! Colectivul e colectiv, dar
fiecare trebuie să răspundă pentru el.
Începu o discuţie întreagă despre forţa educativă a colectivului. Natalia
Pavlovna venea cu o mulţime de exemple. Nimic de zis. Exemplele erau
într-adevăr convingătoare, dar de îndată ce încercam să le aplic la Igor,
fiecare exemplu, ca prin minune, din convingător devenea neconvingător…
Tăceam. Îmi dădeam seama că dacă mă lansez în dispută, s-ar putea
întâmpla să mă ia gura pe dinainte şi să divulg taina. Promisesem doar
solemn s-o păstrez cu orice preţ!
Capitolul XXVIII
Fireşte că aş fi păstrat taina, deşi v-am mai spus că nu sunt dintre cei
cărora le plac tainele. Dar când ne întorceam de la Natalia Pavlovna, Maika
a fost prima care a adus vorba de cele întâmplate. Mi-a spus că la autobază
am reuşit să ne cunoaştem mult mai bine decât în şcoală. Asta dovedeşte,
mă rog, că firea şi caracterul omului se dezvăluie mult măi bine când vin în
contact cu realitatea înconjurătoare.
 Maika are dreptate, dar asta vorbind în general. Şi în • şcoală ne-am
cunoscut noi foarte bine, dar e drept că în producţie caracterul fiecăruia
dintre noi s-a conturat mai precis.
― De pildă, Igor ― am spus eu. Nu-l cunoşteam noi oare? Nu ştiam câte
parale face?
― Cum şi-a dat arama pe faţă cu ocazia reparării maşinii! mă completă
Maika.
Căutând să nu divulg taina, am adăugat doar, cu o, voce reţinută:
― Nu numai atunci.
― Da ― continuă Maika ― şi cu piesele pentru maşină, când voia să-l
bage pe Vădim la apă.
― Nu numai cu piesele lui Vădim ― am spus eu, stăpânindu-mă din
toate puterile.
― În general, prin toată purtarea lui la autobază ― spuse Maika.
N-am răspuns nimic. Tăceam. Dar Maika îmi ghiceşte imediat tăcerea.
Ştie când e semnificativă, şi când e nesemnificativă. De data asta s-a uitat
lung şi întrebător la mine. N-am mai putut rezista şi i-am povestit toată
istoria cu amortizoarele. Fără să ascund nimic, aşa cum se cuvine să-i
povesteşti ceva organizatorului grupei de comsomol. Spre marea mea
surprindere, întâmplarea n-a impresionat-o pe Maika în măsura în care mă
aşteptam. Mă asculta niţel neîncrezătoare, ba chiar ironică, aşa cum de
obicei ascultă fetele asemenea întâmplări, convinse fiind că băieţii, mari
amatori de tot felul de mistere, au tendinţa să înflorească lucrurile.
În realitate, dimpotrivă, fetelor le plac mai mult misterele şi tainele.
Numai că misterele şi tainele lor sunt legate mai totdeauna de fel de fel de
nimicuri. Cutare e îndrăgostit de cutare… Cineva i-a trimis o scrisoare
cuiva… Cutare şi cutare au fost văzuţi împreună mai ştiu eu unde… La asta
se pricep. În schimb, când e vorba să dea dovadă de logică de fier, să
aprecieze la justa lui valoare un caz într-adevăr grav, la asta nu se pricep.
Mintea lor nu le ajută la aşa ceva. Cu cât mai neînsemnat e faptul, cu atât
mai viu lucrează imaginaţia lor. Iar dacă faptul în sine e important, nu mai
rămâne loc pentru imaginaţie.
Totuşi Maika a spus:
― În primul rând trebuie să stăm de vorbă cu Igor.
― Exact! am exclamat eu. Şi eu sunt de părerea asta! Hai deseară să ne
adunăm cu toţii la tine şi să-l chemăm şi pe Igor!
Seara ne-am adunat cu toţii la Maika.
 Şmakov era nemulţumit de faptul că am luat hotărârea să stăm de vorbă
cu Igor.
A şi spus:
― O să aibă el grijă să-şi pună tâlharii în gardă!
― Ei, nici aşa! spuse Maika. Nici chiar în fiecare să vedem un criminal!
― Într-adevăr ― am intervenit eu.
Igor şi-a făcut apariţia, vesel şi ironic ca-ntotdeauna. Ne-a întrebat
zâmbind.
― Ce-i aici? Un consiliu al înţelepţilor?
I-am povestit tot ce s-a întâmplat cu amortizoarele. A râs:
― Şi de ce nu le-aţi luat?!… Ei? E clar: aţi vrut să prindeţi hoţul şi aţi
rămas cu buza umflată. Bravo vouă! Teribili detectivi l
― Nu râde ― am spus eu calm ― pe drum au rămas urme…
― Nu mă-nnebuni! Urmele unei cobre din pădurile tropicale?
― Nu. Urmele unei maşini Pobeda. Şi încă urmele unei maşini cu nişte
cauciucuri extrem de interesante: la roţile din faţă, tip Pobeda, la cele din
spate, tip GAZ-69.
Cu toţii ne-am uitat fix Ia Igor. S-a zăpăcit sub privirile noastre şi-a
întrebat cu teamă:
― Ce vrei să spui cu asta?
― Vreau să spun ― am răspuns eu ― că maşina prietenilor tăi, de-alde
Eolka, Lipsea şi Nikolai, are exact aceleaşi cauciucuri. Asta vreau să spun.
Chiar şi Maika a priceput tot dramatismul momentului. S-a convins că
ceea ce se petrece nu mai e un rod al imaginaţiei, ci, dimpotrivă, ceva cât se
poate de real şi de serios. Şi, în adâncul inimii ei, a admirat probabil logica
de fier a întrebărilor mele.
― Ia zi, ce-ai făcut cu amortizoarele? întrebă Şmakov, pe un ton
grosolan.
― Ce, aţi căpiat cu toţii? răcni Igor, sărind de pe scaun. Dar cum vă
permiteţi să vorbiţi aşa cu mine? Ce-nseamnă asta?
Indignarea lui era atât de sinceră, încât ne-am intimidat toţi. Vădim mai
că nu plângea. A fost cândva bun prieten cu Igor şi acum îi părea rău să-l
vadă într-o situaţie atât de jalnică. Numai Şrnakov nu s-a intimidat. A
bombănit cu dispreţ:
― Nu mai sări aşa! Ai să dărâmi scaunul!
L-am privit încruntat şi i-am spus:
― N-ai putea să renunţi la glumele astea prosteşti?
 ― Nimeni nu vrea să te jignească, Igor ― preciză Maika ― dar cred că
pricepi şi tu: lucrurile trebuie lămurite.
― Aşa e, Igor ― adăugă Vădim cu o voce plângăreaţă ― personal, pe
tine, nu te bănuieşte nimeni!
Igor se mai linişti, se aşeză pe scaun, puse picior peste picior şi rosti
morocănos:
― N-am luat amortizoarele, şi nici prietenii mei mi le-au luat. E stupid şi
caraghios să discutăm despre asta! Şi, apoi, ce vă face să credeţi că urmele
pe care le-aţi văzut sunt lăsate de maşina asta? Fiţi siguri că mai sunt la
Moscova maşini cu cauciucuri diferite!
― Totuşi e o coincidenţă bizară ― spuse Maika.
― Viaţa oferă coincidenţe şi mai bizare ― răspunse Igor, cu un aer
savant, recăpătându-şi tonul său ferm şi ironic.
― Şi de ce ţi-ai adus prietenii la autobază? întrebă dintr-o dată Şmakov
Piotr.
Igor clipi din ochi:
― Când i-am adus? A, da, pare-se că de… Aveau nevoie de o reparaţie la
maşină, am vrut să-i ajut, şi le-am făcut cunoştinţă cu inginerul-şef.
― Ei, şi?
― Inginerul-şef i-a refuzat.
― Ca să punem odată capăt acestei situaţii ― am spus eu ― trebuie să
stăm de vorbă şi cu prietenii tăi.
Igor se bosumflă:
― Mă rog! Duceţi-vă şi vorbiţi cu ei!
― Aşa? făcu Maika. Ne trimiţi pe noi? Prin urmare, tu nu vrei să fii de
faţă?
― Nu vreau!
― De ce?
― Discuţia asta mă poate compromite. Ştiţi foarte bine că fac şi figuraţie,
şi n-am chef ca mâine-poimâine să ajungă prostiile astea până la studio.
― Atunci să ridicăm problema într-o şedinţă a biroului organizaţiei
noastre de comsomol ― propuse Maika.
Igor tăcea.
― N-o să-i întrebăm decât ceea ce ne interesează în legătură cu maşina
― preciză Vădim ― despre tine nicio vorbă!
Igor vorbi încruntat:
― Bun. Le telefonez astăzi.
 Când te ştii fără nicio vină, când îţi simţi cugetul curat, te mai temi oare
de ceva? De ce nu vrea Igor să ne întâlnim cu prietenii lui? De ce se teme
de întâlnirea asta? Cu prilejul ultimei noastre convorbiri ne-a convins doar
că n-are nicio vină… De fapt, noi toţi, în afară de Şmakov Piotr, nu ne-am
îndoit nici înainte de nevinovăţia lui. Atunci de ce toată teama asta?
Ne gândeam la toate astea stând în curtea şcolii şi aşteptându-l pe Igor,
care trebuia să sosească împreună cu prietenii săi. Niciunul nu-i împărtăşea
celuilalt gândurile sale, dar fiecare dintre noi îşi punea îngrijorat aceeaşi
întrebare: de ce se teme Igor? Ne era groază să ne gândim că Igor, prietenul
nostru, poate fi amestecat în afacerea asta murdară.
Curtea şcolii era pustie. În fund se vedeau, singuratice, panourile de la
terenul de baschet, iar pe marginile lor atârnau coşurile de frânghie, vechi şi
ferfeniţite. În mijloc stăteau stâlpii aplecaţi pe care se prinde de obicei plasa
pentru volei. Ceva mai încolo se înşirau băncile lungi, pe picioarele lor
subţiri, îngropate în pământ, iar în dreapta lor, nisipul de pe pârtia pentru
sărituri părea o pată galbenă. Pe suprafaţa lui se întipăriseră câteva urme de
picioare, de parcă cineva sărise cu câteva ore mai înainte.
Era trecut de şase când de poarta şcolii se apropie Pobeda pe care o
cunoşteam atât de bine. Să dădură jos Igor, Lipsea şi Nikolai. Eolka nu era.
Toţi trei se apropiată de noi.
― Lata ― începu Igor cu un zâmbet silit ― ăştia sunt băieţii de la
autobază. V-am vorbit despre ei. Şi despre amortizoare v-am vorbit.
Apoi, întorcându-se spre noi, continuă:
― Sunt la curent cu toată povestea. Le-am spus…
Nu ne-a plăcut de loc că Igor le-a povestit totul prietenilor săi. Cine l-a
rugat?
Lipsea întrebă, râzând:
― La autobaza voastră toţi sunt atât de mititei? Nikolai! Ia te uită la
prichindeii ăştia!
Nu ne-a plăcut nici tonul acesta batjocoritor.
― Prin urmare ― continuă Lipsea ― bănuiţi că am furat nişte
amortizoare?
― Nu ― am răspuns eu ― nimeni nu bănuieşte aşa ceva. Dar
amortizoarele au fost duse cu o maşină. Şi maşina asta avea exact aceleaşi
cauciucuri ca şi maşina dumneavoastră.
Lipsea izbucni în râs.
 ― Aha! Deci asta e! Auzi, Nikolai?! Bine, bine, dar toate Pobedele au
aceleaşi cauciucuri!
― Degeaba râdeţi ― am spus eu ― maşina dumneavoastră are la roţile
din spate cauciucuri tip GAZ-69. Maşina cu care au fost duse amortizoarele
avea şi ea exact aceleaşi cauciucuri.
― Auzi, Nikolai? strigă Lipsea. Maşina aia avea aceleaşi cauciucuri.
― Şi, în definitiv, ce vă veni să faceţi ancheta asta? întrebă dintr-o dată
Nikolai.
― O facem fiindcă bănuiala a căzut asupra noastră, a practicanţilor.
― Sunteţi practicanţi? întrebă Lipsea intrigat. De unde? De la Institutul
tehnic?
― Nu, de la şcoală…
Igor se făcu roşu ca racul şi se grăbi să mă întrerupă:
― Nu e vorba de asta…
― Stai, stai ― îl opri Lipsea ― va să zică voi, practicanţii, sunteţi
şcolari. Auzi, Nikolai?!
Apoi, arătând cu capul în direcţia lui Igor, întrebă:
― Şi el?
― Şi el…
Lipsea nu mai putea de râs:
― Nikolai! Ei, cum îţi place? Şcolar? Măi comedia dracului! Bravo,
Igor! Nikolai, cum îţi place?
Nikolai însă nu răspundea de loc cum îi place toată povestea asta.
Igor, cu ochii în pământ, întunecat la faţă, scormonea cu tocul pantofului
în nisip.
― Eh, copii, copii, teribil mai e omul la vârsta voastră! vorbi Lipsea, pe
un ton batjocoritor. Sunteţi deci şcolari cu toţii! Şi Igor e şcolar… Făcu o
pauză, apoi se încruntă: Ce-i de făcut cu voi? Ia spune, Nikolai, ce facem cu
ei? Le ardem o mamă de bătaie? Nu se poate! Sunt minori… Le rupem
urechile? Nici asta nu se poate. Sunt prea mari…
― La bătăi ne pricepem şi noi ― spuse ameninţător Şrnakov Piotr.
― Zău că aţi merita o chelfăneală! continuă Lipsea, neluând în seamă
vorbele lui Şmakov.
― Şi pentru ce, mă rog? am întrebat eu ironic.
Privindu-l pe Igor, Nikolai bolborosi cu dispreţ:
― „Adjunctul şefului serviciului tehnic!“ Trepăduş nenorocit!
 Am priceput cu toţii despre ce e vorba şi nu ne-am putut stăpâni râsul.
Igor nu le spusese prietenilor săi că e şcolar. Se dădea drept adjunct al
şefului serviciului tehnic. Fie vorba între noi, la autobază nici nu există
cineva cu o asemenea funcţie. Bravo, Igor! Frumos! Deci iată de ce nu voia
el să ne întâlnim cu prietenii lui!
Lipsea clipi şiret din ochi:
― Vă jucaţi de-a oamenii mari. Igor face pe adjunctul şefului, iar voi vă
credeţi detectivi. Întâi dumnealui ne-a bătut capul, acum veniţi voi…
Interveni Maika:
― Igor voia să facă pe grozavul în faţa dumneavoastră… Stupid! Mereu
vrea să pară mai mare decât e în realitate. Asta e meteahna lui. Ceea ce vă
spunem noi însă e un lucru foarte serios. Păcat că încercaţi tot timpul să ne
luaţi peste picior!
Bine le-a zis-o Maika! Şi Lipsea, şi Nikolai se mai potoliră. Am profitat
de momentul prielnic şi am spus:
― Am vrea să vă punem o singură întrebare: maşina dumneavoastră a
fost ori nu în timpul nopţii pe locul viran?
― Ce loc viran?
― Nu-l ştiţi? Cel din spatele autobazei.
― Nu ― răspunse Lipsea ― am venit la autobaza voastră numai în
timpul zilei. Igor a promis să ne aranjeze repararea maşinii. E doar
„adjunctul şefului serviciului tehnic”… Bineînţeles, din combinaţia asta n-a
ieşit nimic.
― Şi până la urmă n-aţi reparat-o? întrebă Vădim.
― Ba am reparat-o. Pe cale particulară ― răspunse Lipsea. Dar
amortizoarele nu le-am schimbat, să ştiţi! Gata? Suntem liberi?
Omul acesta avea un dar extraordinar de a trece dintr-o dată de la tonul
batjocoritor la cel serios şi invers. Şi-i mai plăcea să adauge: „Auzi,
Nikolai?“ în ce-l priveşte pe Nikolai, auzea el totul foarte bine, că doar nu
era surd.
Igor ridică sfios capul şi spuse cu o voce plictisită:
― Recunosc. Am minţit. M-am lăudat cu şefia. De ce? Aşa, ca să mă
distrez. Nu ştiu ce mi-a venit. Dar cred că minciuna asta n-a pricinuit niciun
rău nimănui.
Lipsea se ridică:
― Incidentul e închis! Am plecat, Nikolai!
Ca din senin, Şrnakov Piotr puse o întrebare:
 ― Şi cine dintre muncitori a reparat maşina voastră?
Lipsea ridică din umeri:
― Cred că cei care au reparat-o nu erau de la autobază.
Atunci am pus şi eu o întrebare:
― Le-aţi lăsat lor maşina, ori au venit ei la domiciliu?
În aceeaşi clipă, Lipsea şi Nikolai mă priviră fix. Şi din privirile lor am
înţeles că lăsaseră maşina pentru reparaţie.
― Nu ― spuse Lipsea ― nu le-am lăsat maşina. Au venit ei la mine, la
garaj, cu sculele lor, şi au făcut tot ce trebuia.
Apoi se gândi puţin şi adăugă:
― Adică… ştiu că după aceea vreo două ore au. Circulat cu ea prin oraş,
ca să rodeze motorul.
― Nu cumva ceea ce spuneţi s-a întâmplat miercuri seara?
― Parcă…
― Felicitările mele! am spus eu. Cu ajutorul maşinii dumneavoastră s-a
făcut un furt. Bucuraţi-vă!
Se lăsă o tăcere adâncă. Se vedea cât de colo că Lipsea o cam sfeclise.
Mai interesant e că o sfeclise şi Igor. De ce? Primul care-şi veni în fire a
fost Lipsea.
― Oamenii ăştia au reparat ce-au avut de reparat, au montat motorul, au
rodat maşina, şi-au încasat banii şi au plecat. Pe unul îl chema, pare-se,
Vasili Ivanovici. Iată tot ce ştiu despre ei.
― E cam imprudent să-ţi încredinţezi maşina unor oameni pe care nu-i
cunoşti ― spuse Maika.
― Ne-am bizuit pe Igor ― răspunse Lipsea. El ne-a trimis un muncitor,
habar n-am cum îl cheamă, care ne-a făcut cunoştinţă cu meşterii ăştia. Ne-
am întâlnit cu el la poarta autobazei.
― Nu cumva muncitorul acesta e Lagutin? am întrebat eu, privindu-l pe
Igor.
Igor tăcea.
― De ce taci? întrebă Maika.
― Când am ieşit de la inginerul-şef, mi-a ieşit în cale Lagutin ―
răspunse Igor cu un glas înăbuşit. L-am întrebat dacă nu cunoaşte pe cineva
care s-ar apuca să repare o maşină. Pe cale particulară. Lagutin mi-a
răspuns că are el nişte mecanici pricepuţi şi de nădejde. Apoi tot Lagutin a
chemat mecanicii şi i-a prezentat lui Lipsea. Au stat oamenii de vorbă, s-au
înţeles, şi asta-i tot…
 ― Tu eşti cel care a încurcat toate iţele ― spuse Şmakov Piotr.
― Da’ ce-am făcut? sări Igor ca ars. Cineva a înlocuit amortizoarele. Şi
ce vină avem noi, eu, Lipsea, Nikolai? Să răspundă cine le-a înlocuit! Ştim
cine e? Nu ştim! Atunci?
― Ba ştim ― am răspuns eu ― Lagutin!
― Dovedeşte!
― Sunt convins.
Igor dădu din mână:
― Convingerea ta nu-i o dovadă. Trebuie dovezi precise. Probe. Pricepi?
Le avem? Nu le avem I
― Igor are dreptate ― spuse Lipsea. Amortizoarele au fost transportate
cu maşina mea. Perfect. E o simplă întâmplare şi atâta tot. Cu acelaşi succes
ele puteau fi transportate cu orice altă maşină, de pildă, cu un taxi. Şi
şoferul taxiului nu-i dator să ştie ce transportă pasagerii lui.
― Consideraţi că n-aveţi nicio vină? întrebă Maika ironic.
― Niciuna ― răspunse Lipsea.
― Ba aveţi! am ripostat eu. Igor ştia că Lagutin nu, e un om cinstit şi, ca
atare, nu avea dreptul să apeleze la el. Şi totuşi a apelat. De ce? Ca să vă
demonstreze ce persoană marcantă şi influentă e! Sunteţi mai în vârstă ca el.
Trebuie să vă gândiţi la toate astea!
― E bine să mai şi judece omul câteodată ― completă Şmakov Piotr.
― În sfârşit! Ce-a fost, a fost! spuse Lipsea. În orice caz, e o lecţie pentru
noi: să nu ne încurcăm altă dată cu mucoşii!
― Ei, nu merită împuşcat ăsta? făcu încruntat Nikolai.
― Nici chiar aşa ― răspunse Maika. De împuşcat, nu-l puteţi împuşca.
N-aveţi voie! Dar iată, amortizoarele trebuie să le restituiţi. Asta da!
Nu numai Lipsea, ci şi noi toţi am rămas uimiţi, auzind această propunere
neaşteptată.
― De ce vă miraţi? întrebă Maika. Foarte normal. Statul nu e dator să
suporte nici superficialitatea dumneavoastră, nici îngâmfarea lui Igor.
― Restituindu-le, recunoaştem, de fapt, că le-am luat noi ― răspunse
Lipsea.
― În cazul acesta, căutaţi-i pe cei care le-au luat, respectiv pe stimaţii
dumneavoastră mecanici, şi obligaţi-i pe ei să le restituie ― am propus eu.
― Şi unde să-i găsim? întrebă Lipsea, pe un ton arogant.
― Nu-i greu! mârâi Şmakov. Vă spune Lagutin unde-i puteţi găsi.
― Ce rost are să intrăm noi în tratative cu individul ăsta?!
 ― Aha! am strigat eu. Când v-a convenit, aţi intrat în tratative cu el. Şi
acum, când e vorba de o treabă de interes obştesc, n-aveţi chef! Vă priveşte
I N-aveţi decât să cumpăraţi amortizoarele!
― Genială idee! spuse Nikolai. Patru amortizoare costă vreo cinci sute
de ruble!
Maika zâmbi:
― Deh, orice greşeală se plăteşte I
Capitolul XXIX
Punem motorul! Operaţie de mare răspundere în montarea unei maşini.
Motorul e inima maşinii. El îi dă viaţă, o pune în mişcare. Fără motor,
maşina e moartă.
Şi iată că, în cele din urmă, pus în întregime la punct, motorul a fost adus
până-n dreptul maşinii cu macaraua. Legat cu lanţuri, clătinându-se şi
plutind prin văzduh, îţi părea uşor ca fulgul. Şi când te gândeşti că are vreo
sută de chile I Nici montarea lui nu-i chiar atât de simplă. Totul trebuie
făcut la mare precizie, în aşa fel încât fiecare şurub, fiecare piuliţă să
nimerească exact la locul său.
Am fixat motorul şi am început să montăm utilajul electric, radiatorul,
carburatorul… în sfârşit, am turnat apă, benzină, ulei…
A venit şi mult aşteptata clipă. Maşina noastră e gata! îi lipseşte numai
vopseaua.’. Nu-i nimic. O vopsesc băieţii deseară,. Peste noapte se usucă şi
mâine putem face o plimbare prin oraş, bineînţeles, agăţându-i o tăbliţă pe
care stă scris „probă”.
Azi o încercăm în curte.
Când am dat drumul la motor, toţi băieţii au ieşit buluc din ateliere. Igor
era, fireşte, prezent. Se străduia chiar să facă şi el câte ceva. Îi părea rău,
pesemne, că toată luna asta a ars gazul de pomană!
Nu ştiu de unde, toată clasa cunoştea povestea cu amortizoarele. Cine o fi
trăncănit? Eu, în orice caz, nu I-am povestit numai lui Şrnakov, Maikăi şi
lui Polekutin. Ba nu, pare-se, că şi lui Grinko… Dar de unde ştiu ceilalţi?
Mereu mă tot gândesc de unde-or fi ştiind ceilalţi?
Primul care s-a aşezat la volan a fost Zuev, în calitate de şef al lucrărilor
noastre. Maşina a pornit uşor prin curte, „în strigătele entuziaste ale
mulţimii”, cum spune cineva într-un roman, pe care l-am citit mai demult.
Apoi Zuev se aşeză pe locul instructorului. Toţi, pe rând, am făcut câte un
tur prin curte. Bineînţeles, numai cei care aveam carnetul tânărului şofer.
Maşina era perfectă, toate piesele funcţionau de minune.
 Se apropie directorul, se uită şi bolborosi ca pentru sine: „Ia să vedem ce-
aţi meşterit acolo”, se urcă la volan şi făcu şi el un tur. Când se dădu jos,
zâmbi şi spuse:
― Nu e rău!
După această primă încercare, au dus maşina la atelierul de vopsitorie şi
am dat-o în primire lui Garkuşa şi lui Rojdestvenski, care s-au şi apucat de
lucru.
Ca de obicei, în jurul maşinii noastre se adunase o mulţime de lume.
Chiar şi Lagutin se apropie de câteva ori. Nu se uita însă atâta la maşină, cât
la mine. Şmakov Piotr, care prinsese mişcarea, mă întrebă:
― Ce se tot holbează ăsta la tine?
Nu ştiam ce vrea Lagutin şi de ce mă urmăreşte tot timpul. Nu-mi ardea
de asta. În ziua aceea făcusem o mare descoperire. Mi s-a părut deodată că
totuşi am unele aptitudini tehnice. Nu e glumă! Descoperirea aceasta putea
schimba cu desăvârşire planurile mele de viaţă.
― Abia spre sfârşitul zilei am început şi eu să mă simt prost din pricina
privirilor insistente ale lui Lagutin. Ce-i cu el? Ce-o fi vrând de la mine?
Se auzi soneria. Ziua de muncă se terminase. Muncitorii se spălau, făceau
duş, se schimbau în faţa dulăpioarelor, lepădându-şi salopetele şi îmbrăcând
hainele de oraş. Am pornit şi noi spre casă. Eram într-adevăr obosiţi.
Şi iată, când am ajuns împreună cu Şmakov în dreptul casei noastre, am
simţit dintr-o dată o mână grea pe umăr. Am întors capul. În spatele meu
stătea Lagutin. E curios cum de nu i-am auzit paşii.
M-am smuls din mâna lui şi m-am dat ceva mai la o • arte.
― Nu s-ar putea fără mâini?!
Lagutin se uită la Şmakov Piotr.
― Şterge-o! Am de vorbit…
Şmakov nu se clinti din loc.
― Unde să mă duc?
― Şterge-o, îţi spun! ţipă Lagutin.
Să nu credeţi că mi-ar fi fost teamă să stau de vorbă u el între patru ochi.
Dar, în primul rând, cum îşi permite să comande? în al doilea rând, n-am
niciun el de secrete faţă de Şmakov Piotr. Am spus hotărât:
― Ce-i tonul ăsta de comandă?
Lagutin mă privi fix şi întrebă cu o voce calmă, dar ameninţătoare:
― De ce-ţi baţi gura pe socoteala mea?
― Nu pricep la ce te referi! am răspuns eu.
 ― Ai uitat?! îţi amintesc eu acuşi! Vezi!
― Ha-ha I am exclamat eu. Nu mai pot de frică I ― Ia te uită cum ne-am
îngălbenit! adăugă Şmakov.
― Ai văzut tu, cu ochii tăi, că am luat eu amortizoarele? şuieră Lagutin,
sufocându-se de mânie. Spune, i văzut?
― Nu ― am răspuns ― eu n-am văzut. Dar ştiu că îi fost luate de pe
locul viran de către mecanicii pe care-i cunoşti dumneata. Dacă vrei, îţi pot
spune şi cu e maşină au fost transportate.
Lagutin rânji şi mă-ntrebă arogant
― Dovezi ai? Nu uita că ceea ce spui trebuie dovedit!
― N-avem de gând să dovedim nimic I am răspuns u. Numai în cazul că
nu se vor găsi amortizoarele vom i nevoiţi să dovedim unele lucruri. Şi le
vom dovedi! nicio grijă!
― Întâi ai clămpănit pe socoteala lui. Zuev. Acum i iei de mine?!
― N-am avut nimic cu Zuev. Şi n-am spus nimic despre el ― am răspuns
eu. Toate le-ai scornit dumneata! Dar puţin îmi pasă de scornelile dumitale!
Eu: iu una şi bună: trebuie să găsim amortizoarele şi le vom găsi. Iar dacă
ele singure vor ieşi la iveală, cu atât mai bine! Asta-i tot I Nu mai avem ce
discuta. Hai, Petro!
Ne-am întors şi am pornit liniştiţi spre casă. Încotro a luat-o Lagutin n-
am văzut. Am mers mereu înainte şi n-am întors capul să vedem ce face şi
unde se duce.
Seara, stăteam culcat pe divan şi reciteam „Suflete moarte” de Gogol.
Grozav îmi place cartea asta I îmi place cum sunt descrişi oamenii. Cu atâta
fineţe şi umor! Şi atunci când deschid „Suflete moarte” şi încep să citesc
cum în oraşul gübernial N-a intrat brişcă lui Cicikov şi cum doi mujici
discutau dacă va ajunge brişcă până la Moscova şi până la Kazan, ori nu va
ajunge, nu mai pot lăsa cartea din mână. Dar Pliuşkin, dar Sobakevici, dar
Nozdriov! Ce tipuri!
Cum v-am spus, stăteam culcat pe divan şi citeam „Suflete moarte”.
Dintr-o dată am auzit zbârnâitul soneriei. Cine să fie? Mama, care era în
coridor, a deschis uşa, apoi a intrat în odaia mea şi mi-a spus:
― Serioja, te caută cineva.
Tocmai citeam capitolul în care era vorba de căpitanul Kopeikin. Am
lăsat cartea cu părere de rău şi am ieşit în coridor. Uşa de la intrare era
întredeschisă. Am împins-o şi, în prag, am văzut-o pe Zână, dispecerul
nostru.
 ― Pe mine mă căutaţi? am întrebat eu, mirat oarecum de vizita aceasta
neaşteptată.
― Serioja! spuse Zână, stăpânindu-şi cu greu emoţia. Am de vorbit cu
tine!
― Poftiţi înăuntru ― am spus eu.
― Nu, nu! Ieşi puţin! Numai câteva clipe!
Am ieşit în prag şi am închis uşa după mine. Zână mă apucă de mână:
― Serioja! Ce s-a întâmplat acolo?
Am înţeles dintr-o dată la ce se referă. În acelaşi timp, am văzut că Zână
e gata-gata să izbucnească în plâns, şi m-am speriat grozav. Nu ştiu alţii, dar
eu unul sufăr cumplit când plâng femeile. Femeile, copiii şi pisicile. Mi se
rupe inima când aud plânsul lor. Căutam la repezeală un răspuns, care s-o
liniştească pe Zână, dar n-am apucat să zic ceva.
― Nu-l cunoşti ― începu ea, plângând ― e un băiat atât de bun!
Nenorocirea lui sunt prietenii. Ei îl duc de râpă…
Mă uitam la Zână, vedeam cât de mult suferă şi mă gândeam la ce
umilinţe e în stare să te împingă o dragoste oarbă. Şi faţă de cine? Faţă de
un om care o desconsideră!
I-am spus Zânei:
― Da, prietenii! Să se ducă la ei, să-i roage să restituie amortizoarele!
Cu respiraţia întretăiată, Zână începu să plângă în hohote… Vai de mine
şi de mine! Ce puteam să fac?!
― ÎI iubesc atât de ’ mult! spunea Zână, ştergându-şi lacrimile. Dacă se
întâmplă ceva cu el, nu ştiu ce-o să mă fac! Nu mai garantez de mine…
Niciodată până atunci n-am stat de vorbă cu nicio femeie despre
dragoste. Mă bucurasem, probabil, că am în sfârşit posibilitatea să-mi
exprim părerile în legătură cu această problemă, şi am spus grav:
― Dragostea, înainte de toate, înseamnă respect reciproc.
Vorbeam şi-mi părea foarte rău că Maika nu-i alături de mine, să mă audă
şi ea. Cu toate că nu era de faţă, am. Continuat să-mi exprim opiniile:
― Unul nu trebuie să facă ceea ce l-ar putea jigni pe celălalt. Când ştii că
celuilalt nu-i face plăcere, nu te apuci să dansezi cu toţi obraznicii.
. Zână îmi răspunse cu o voce plângăreaţă:
― N-am dansat niciodată cu nimeni!’
― De dansat, poţi dansa ― am explicat eu ― dar dacă în spatele
dansului se ascunde altceva, e mai bine să nu dansezi.
M-am rezemat de balustradă şi după o clipă de gândire am continuat:
 ― Şi, apoi, oamenii trebuie să privească cinstit şi deschis unul în ochii
celuilalt, să nu-şi ascundă lipsurile şi greşelile.
Am tăcut, gândindu-mă cam ce lucruri inteligente aş mai putea spune în
legătură cu dragostea, dar nu mi-a venit nimic în minte.
Zână, profitând de tăcerea mea, mă întrebă:
― Şi dacă restituie amortizoarele, nu se întâmpla nimic?
― Sigur că nu se-ntâmplă nimic ― am răspuns eu.
― Mi-e aşa de frică ― spuse Zână, şi ochii i se umplură din nou de
lacrimi ― te pomeneşti că-l bagă la puşcărie!
― Ei, asta-i! am răspuns eu. Ce puşcărie! Dacă restituie totul şi pe viitor
nu se mai ţin de pungăşii, n-avea nicio grijă, nu-i bagă nimeni la puşcărie!
Zână spuse în şoaptă:
― N-a făcut niciodată prostii de-astea. De când s-a înhăitat cu
nenorociţi! aceia au început să curgă toate belelele.
― Cu atât mai mult trebuie influenţat ― am răspuns eu ― e mai bine să-
şi recunoască acum greşelile, decât să le regrete mai târziu.
Zână plecă. M-am întors în odaia mea şi m-am apucat să citesc mai
departe. Dar nu-mi mai ardea de căpitanul Kopeikin. Îmi părea rău de Zână.
Era atât de îndurerată! Păcat! Şi totul din pricina lui Lagutin. Ce om! Nu-i
destul că se poartă necinstit, îi mai face şi pe alţii să sufere!
Gândindu-mă bine, mi-am dat seama că n-am vorbit cu Zână aşa cum s-
ar fi cuvenit în asemenea situaţie. Trebuia să-i spun aşa: „Dacă-l iubeşti pe
Lagutin, ajută-l să se schimbe!“ Aşa trebuia să-i spun! Iar eu, ca prostul, am
început să bat câmpii despre dragoste şi am întins o peltea întreagă!
Ce să-i faci! Ăsta-s eu! Ideile bune şi cuvintele potrivite îmi vin
întotdeauna în minte cam la vreo oră după terminarea discuţiei!
Capitolul XXX
Astăzi se termină practica noastră. Am venit la lucru dis-de-dimineaţă.
Maşinile abla plecau în cursă.
Ieşeau una după alta, întâi camioanele de mare tonaj, apoi basculantele,
gonind pe şosea şi revărsându-se pe străzile Moscovei. În cabine se vedeau
o clipă feţele aspre ale şoferilor.
În curte domnea forfota specifică primului ceas al dimineţii. Prin radio se
auzea vocea sonoră a dispecerului, la telefon răsunau răcnetele şefului
serviciului de exploatare, ici-colo apărea figura îngrijorată a inginerului-şef.
Ca de obicei, la locul său, directorul stătea, tăcut şi impunător, urmărind din
ochi maşinile care plecau.
 Mă gândeam şi-mi părea atât de curios că mâine vom fi liberi ca păsările
cerului, vom putea dormi cât ne place, ne vom putea plimba în voie, vom
face tot ce ne trăsneşte prin minte. Peste o săptămână voi pleca cu mama la
Kasimov, voi face baie în Oka, şi toţi se vor mira văzând labele mele…
Cu toate acestea, eram trist şi abătut…
Mă întrista gândul că niciodată n-am să mai vin aici dis-de-dimineaţă, n-
am să mai mă schimb lângă dulăpiorul meu, aşa cum fac toţi muncitorii, n-
am să mai aud glumele şi discuţiile lor, n-am să-i mai spun brigadierului
Dmitri Aleksandrovici: „Gata, controlaţi!“… Iar el, Dmitri Aleksandrovici,
niciodată n-o să mai îmi spună: „Da, universitaristule, merge…”
N-am să mai aud niciodată fâşâitul lămpii de benzină, pârâitul sudurii,
şuieratul ferăstrăului, foşnetul rindelii, şi, probabil, am să mă dezobişnuiesc
curând de mirosul de benzină, carbid şi acetonă. N-am să mă mai cert cu
magazinerul pentru că acesta închide depozitul înainte de vreme, n-am să
mai primesc la fiecare două săptămâni banii câştigaţi din munca mea.
Bineînţeles, aici, la autobază, n-am fost decât nişte practicanţi. Ne-am
simţit însă muncitori în toată legea. Munceam la fel cum muncesc toţi
ceilalţi.
Iată la ce mă gândeam, stând trist pe banca din faţa garajului, încălzindu-
mă la soare şi aşteptând începutul schimbului. Apoi s-a auzit soneria şi toţi
s-au împrăştiat prin ateliere.
La drept vorbind, în ziua aceea n-a lucrat nimeni. A venit Igor şi ne-a
informat că la avizier a apărut un ordin de zi în legătură cu noi. Am fugit cu
toţii într-acolo…
Tuturor practicanţilor li se exprima recunoştinţa pentru munca depusă,
inginerului-şef pentru buna conducere generală, şefilor de ateliere pentru
buna conducere concretă, brigadierilor pur şi simplu pentru conducere,
tuturor muncitorilor pentru atitudinea grijulie pe care au avut-o faţă de noi.
― Bine ticluit! spuse Igor, făcând mutra aceea pe care o făcea numai
atunci când voia să ne dea de înţeles că-i sunt cunoscute anumite
dedesubturi tainice.
Nu eram de acord cu el. Acum, când practica era terminată, uitasem tot
ce a fost rău şi nu-mi mai aminteam decât ceea ce a fost bun. Şi frumos. În
primele zile ale venirii noastre aici eram doar nişte novici, habar n-aveam
de nimic, şi, prin urmare, frecuşurile şi ciocnirile erau inevitabile.
În acelaşi ordin i se exprima şi recunoştinţă lui Zuev pentru ajutorul
acordat la repararea maşinii noastre. I se anula şi mustrarea pentru
accidentul de la Lipki.
Apoi se zvoni că îndată o să ni se plătească salariul. Ne-am adunat cu
toţii la casierie. Am primit câte o sută şaizeci de ruble, exact ca la încasarea
cealaltă. Mult ne-am gândit, dar n-am putut pricepe cu ce se deosebeşte
lichidarea de avans.
După ce-am luat banii, inginerul-şef ne-a spus să ne ducem fiecare Ia
atelierul lui şi să dăm în primire tot ce avem asupra noastră. Şi a mai
adăugat:
― N-ar fi rău să vă luaţi rămas bun de la muncitori.
O ştiam şi fără el. Totuşi cuvintele lui ne-au surprins plăcut. Dădeau
dovadă de sensibilitate şi delicateţe sufletească.. Şi noi care îl socoteam un
pisălog lipsit de suflet!
Împreună cu Şmakov, ne-am dus la garaj, am predat sculele, salopetele,
ne-am curăţat mesele de lucru şi am început să ne luăm rămas bun.
Muncitorii îşi ştergeau palmele, veneau spre noi surâzând şi ne strângeau
mâinile cu căldură, urându-ne succes.
― Poate că nu pe toţi îi întrista plecarea noastră. Dar o lună întreagă am
muncit cot la cot, am împărţit şi binele şi răul şi, oricum, oamenii aceştia nu
puteau rămâne indiferenţi faţă de noi.
Am ajuns cu Şmakov până la poarta garajului. Ne-am oprit şi am privit o
clipă înapoi. Nimeni nu se uita în urma noastră, nimeni nu ne petrecea cu
privirea. Toţi lucrau ca înainte, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, îmi
dădeam seama că terminarea practicii constituia numai pentru noi un
eveniment. Totuşi m-am întristat. Cum adică? Oare pentru cei de la garaj nu
mai suntem decât nişte străini? Vor trece câteva zile şi nimeni n-o să-şi mai
aducă aminte de noi…
În curte ne-a întâmpinat Igor, care ne-a spus că îndată va avea loc
consfătuirea de încheiere a practicii. Spunând aceasta, s-a uitat semnificativ
la mine, a zâmbit răutăcios şi a adăugat:
― Pregăteşte-te, Kroş…
Din felul în care mi-a vorbit se înţelegea clar că mă aşteaptă o neplăcere.
Despre ce anume e vorba nu mi-a mai spus. Ăsta e sistemul lui: niciodată
nu-ţi spune totul până la capăt. Îşi închipuie că în felul acesta demonstrează
că e teribil de deştept şi de bine informat.
Sistemul acesta mă enervează cumplit. Nu-mi place nesiguranţa. Orice
neplăcere m-ar ameninţa, prefer s-o aflu dintr-o dată." Nu pot să sufăr să mi
se spună, de pildă: „Serioja, trebuie să stau de vorbă cu ţine!“ Printre altele
fie spus, are şi tata obiceiul ăsta. Niciodată nu începe dintr-o dată discuţia,
ci îţi comunică doar cu o figură posomorită: „Serioja, trebuie să stau de
vorbă cu tine". Şi stă de vorbă abia peste două zile. Iar aceste două zile sunt
pentru mine un chin. Ştiu eu foarte bine că n-o să-mi spună nimic
extraordinar, dar nu-mi place perioada aceasta de nesiguranţă, care se
scurge din clipa în care mi se anunţă discuţia, până în ziua în care are loc
discuţia propriu-zisă. Mă întristează că tata nu-mi spune direct ce vrea şi de
ce e supărat, ci poartă această supărare în el, aşteptând nu ştiu ce moment
special ca să stea de vorbă cu mine.
Cam aceeaşi senzaţie o aveam şi acum. Nu ştiam ce neplăcere mă
aşteaptă acum, la consfătuirea de încheiere a practicii. Dacă aş fi ştiut, aş fi
fost liniştit. Şi dacă Igor ar fi fost un prieten adevărat, fără îndoială că m-ar
fi scutit de nesiguranţa aceasta sâcâitoare.
Ne-am adunat cu toţii pe locul viran, acolo unde ne adunam de obicei şi
unde ne întâlneam astăzi la ultima noastră consfătuire. Maşina reparată în
întregime de noi stătea în mijloc, proaspăt vopsită şi strălucitoare, aşteptând
clipa în care va fi oficial predată şcolii.
Eram indignaţi aflând că maşina va.fi luată în primire de către Ivan
Semionovici, administratorul şcolii, îl vedeam cum se învârtea în jurul
maşinii, frecându-şi satisfăcut mâinile şi gândindu-se, probabil, ce cantităţi
de cărbune va putea transporta de aci încolo.
Am priceput că maşina asta o să ne mai dea mult de furcă.
Directorul scoase stiloul din buzunar, se încruntă şi semnă actul de
predare. Din clipa aceasta maşina aparţinea şcolii.
Administratorul Ivan Semionovici sări într-un suflet în cabină. Zuev se
aşeză la volan şi maşina porni spre garajul şcolii.
Natalia Pavlovna, diriginta noastră, luă cuvântul: ― Practica s-a
terminat! Poate că practica aceasta a trecut mai bine, poate mai rău decât v-
aţi aşteptat. Dar nu despre asta e vorba. E vorba de faptul că ea v-a prilejuit
să trăiţi prima lună din viaţa voastră de mai târziu, o viaţă în care veţi trăi
din munca voastră, veţi lupta pentru măreţe înfăptuiri. Vor trece anii, copii,
dar luna aceasta nu o veţi uita niciodată!
Natalia Pavlovna, de data asta, a spus un mare adevăr!
Inginerul-şef anunţă că la toţi ni s-a acordat categoria a treia, iar lui
Polekutin ― a patra. Unii dintre băieţi erau nemulţumiţi. Eu eram de părere
că aşa trebuie să fie. Fără îndoială, Polekutin e mult mai bine pregătit decât
noi toţi. Presupunând că a patra categorie mi s-ar fi acordat, de pildă, mie,
ori, să zicem, lui Şmakov Piotr, aprecierea ar fi fost discutabilă, iar
nemulţumirile ― întemeiate. Dar în cazul lui Polekutin nu încăpeau niciun
fel de discuţii. Inginerul-şef avea dreptate.Mă întrebam numai cum de-a
observat el că, dintre noi toţi, Polekutin e cel mai priceput la tehnică?
Apoi vorbi directorul:
― Nădăjduiesc că n-aţi pierdut vremea de pomană. Aţi învăţat câte ceva.
Aţi văzut cum se munceşte în viaţă. Aia e, băieţi! Fără muncă nu faci nimic!
În aceeaşi clipă se apropie de el brigadierul Dmitri Aleksandrovici şi-i
şopti ceva la ureche.
Directorul făcu ochii mari şi întrebă grăbit, de parcă nu auzise bine:
― Unde, unde?
― În cămăruţa de lângă magazie.
― Mare minune! bolborosi directorul. Bun, vin imediat.
Tuşi şi ni se adresă din nou:
― Vedeţi cum se aranjează totul? S-au găsit şi amortizoarele!
Ştiam noi foarte bine cum s-au găsit blestematele astea de amortizoare.
Ne-am prefăcut însă că nu ştim nimic. Rămâie totul o enigmă!
― Să ne înţelegem, deci! continuă directorul. Despre ce vorbeam?
Se făcu tăcere. Directorul îşi ridică ochii spre cer:
― Am uitat… Ei, ce să vă mai spun? Buni băieţi! Conştiincioşi! Iată,
Igor, de pildă, ne-a ajutat mult…
Ne-am uitat cu toţii la Igor. Avea o mutră pocăită, de parcă-l intimidase
lauda directorului. În realitate, nu-şi mai încăpea în piele de bucurie.
― Da, ne-a ajutat Igor ― vorbi mai departe directorul ― şi inginerul-şef
i-a dat o caracterizare bună. Şi-a însuşit, băiatul, lucrările de birou. Ce e
drept, pe mine, la anii lui, mă atrăgeau ciocanul şi cheia pentru piuliţe.
Şi, slavă Domnului, văd c-am ajuns director. Dar şi lucrările de birou sunt
necesare, nimic de zis… în general, toţi băieţii au lucrat bine. Cazuri grave
de indisciplină n-au prea fost. Adică, unul dintre voi a mai avut şi lipsuri pe
linie de disciplină…
Ne privi pe toţi la rând, ca şi cum ne-ar fi trecut în revistă. Îşi opri
privirea asupra mea. Am îngheţat. Ştia Igor ce spune! Asta era! Acuşi o să
mă ia în primire directorul pe chestia discuţiei aceleia purtate în biroul lui,
în ziua când venisem să-i aduc declaraţia.
― Aha, uite-l I spuse directorul. Kraşeninnikov, da?
― Da ― am bâiguit eu.
― Au fost lipsuri? Ce zici?
 Tăceam.
― Au fost ― răspunse directorul în locul meu. La accidentul de la Lipki
ai contribuit şi tu, nu?
― Am contribuit ― am recunoscut eu.
― Ei, vezi! Şi, după toată istoria, se înfiinţează în biroul meu să facă
ordine, cum s-ar zice! Nu?. Nu se poate aşa, tovarăşi! Dacă fiecare dintre
voi o să-nceapă să-mi dea lecţii, la ce ajungem?
Nu ştiu cum am întors capul, şi l-am surprins pe Igor privindu-mă ironic
şi batjocoritor…
― Aşa stau lucrurile ― continuă directorul. Sunteţi tineri, necopţi, mai
aveţi singuri de învăţat. O să vină ea şi vremea când o să-i învăţaţi pe alţii.
Ţineţi minte ce vă spun! Dar, în general, sunteţi băieţi buni! Iar în ce-l
priveşte pe Kraşeninnikov, simplu, muncitoreşte, am să-i spun doar atât:
„Bravo, Kroş! Eşti un băiat cinstit şi de ispravă! Ţine-o tot aşa, Kroş, nu te
lăsa! Succes!“
Ei, ce ziceţi?
Întâi m-a săpunit bine, apoi mi-a spus că sunt un băiat cinstit şi de
ispravă…
Unde-i logica?
1960. Ianuarie-martie. Moscova

[1]
De la kroşka ― firimitură, fărâmiţă, (n.t.)
 Table of Contents
[1]